sărăcia onestă”. Un altul a tras cu creta versuri:
Lângă mândrul Thames,
Strălucind în raze,
Își petrec săracii
Nopțile grozave.
Și treptat, dacă treci și Podul Westminster în partea cealaltă, ai impresia unui vis greu; parcă n’ai vrea să crezi. Cum ? E cu putință această priveliște, tocmai în orașul cu atât de mult aur ? Unde te întorci: fundături și ulicioare negre, stăpânite totdeauna de noapte, și urâte străzi, sucindu-se între case și mai urâte, de aceeași formă, cu același număr de ferestre — niște enorme cutii mortuare. Le simți mereu alături; se desface din ele ceva sinistru, care te pătrunde, te apasă, îți strânge inima de-ți vine să țipi: ajunge, ajunge! Dar să mergi până la ziuă, și mâine și poimâine, de capăt nu le dai; într’una se perindă casele, de aceeași formă, cu același număr de ferestre — niște enorme cutii mortuare. Și nu-i măcar o podoabă undeva; ba încă pavagiul aruncă sub felinare un lustru rece, umed, care turbură și mai mult. În răstimpuri ies din ceată oameni singuratici sau perechi
