Părîul Dediului

Legende istorice din Bucovina de Simion Florea Marian Părîul Dediului

În o depărtare cam de două mile spre miezul nopții de orașul Suceava se află satul Pătrăuț.

Între părîele ce curg pe hotarul acestui sat e unul, care se numește Părîul Dediului.

Dediul se zice că a fost un om foarte bogat, că avea turme nenumărate de oi, încît nici el însuși nu le mai știa numărul.

Stîna Dediului era așezată pe valea părîului acestuia, și de atunci părîul poartă numele Dediului.

Dediu n-avea nici un copil. El ținea numai pre unul de suflet, care era tare la trup, dar cam slab la minte. Pre acest copil de suflet îl puse și privighetor preste toți ciobanii. Ciobanii aveau mare respect și frică de dînsul. Ei îl ascultau mai dehai de cît pre stăpînul lor cel adevărat. Și ian să nu-l fi ascultat, atunci ceea ce-ar fi căpătat, n-ar fi putut împărți cu nime.

Pentru turmele lui Dediu era Bucovina prea îngustă, de aceea își cumpără moșii pentru oile sale prin toată Moldova, și Băsărabia pînă la Marea Neagră.

Când se gătea păscătoarea oilor în Bucovina, atunci își pornea turmele sale în Moldova și Băsărabia, și cînd se gătea aici se înturna iară înapoi.

Turmele lui nu Stau mult într-un loc, ci acuși le aflai aici, acuși dincolo, acuși în Bucovina, acuși în Moldova.

Pre Dediu însă rare ori îl puteai vedea undeva, căci el sta pe lîngă casă și îngrijea de ale sale.

Într-o zi fiind în Iași o nuntă boierească, mai toți boierii din țara Moldovei se adunară cu cucoanele și cu cuconițele lor la acea nuntă, căci însuși domnitorul era nun mare.

La nunta aceea nu știu cum s-a întîmplat și cine ce-a făcut, destul că fu poftit și Dediu cel neînsurat, după cum le plăcea unora să-l numească, și care își cam bătea joc și făcea rîs de dînsul.

Dediu se și înfățișă ca un om nebăgat în seamă, îmbrăcat într-un cojoc mițos și încălțat cu opinci, bunăoară cum se poartă și în ziua de astăzi românii munteni.

Nunta se începu. Lăutarii cîntau. Tinerii și tinerele jucau de mergea colbul. Bătrînii se petreceau. Unii beau, alții mîncau. Toți erau veseli, toți erau bine dispuși, pînă și însuși Dediu, pe care de altă dată îl videai tot dus pe gînduri, acuma era așa de vesel, că nici nu l-ai fi cunoscut, să-l fi văzut numai cum plesnea din degete și se învârtea ca prîsnelul într-un picior ! Oaspeții nu-l prea băgau în seamă, dar nici lui nu-i prea păsa de dînșii.

Așa s-a trecut ziua cea dintîi.

A doua zi sosi masa cea mare.

La această masă a fost și este încă și acuma datina, pe une locuri la români, ca să dăruiască fiecare dintre nuntași tinerilor căsătoriți cîte ceva, adică după putință și după cum îl trage inima. După cum e știut, mai întîi încep a se strînge aceste daruri de la nunul mare.

Așa s-a întîmplat și aici. Mai întîi s-a început cu domnitorul și s-a sfîrșit cu Dediu.

Unii dăruiau tinerilor cîte o bucată de moșie, alții trăsuri cu cai și iarăți alții pluguri cu boi, pungi pline de galbeni, în scurt care cum voiau și ce puteau.

Veni rîndul și la Dediu.

Acesta zise :

— Eu, ca om nebăgat în seamă, din cîtă avere mi-a dat bunul Dumnezeu, dăruesc tinerilor căsătoriți trei sute de mioare, oacheșe de-un ochi și păntănoage de un picior… Atîta de la mine, de la Dumnezeu mai mult…

Cînd îl auziră ceialalți nuntași dăruind atîtea mioare, toate oacheșe de-un ochi și păntănoage de-un picior, au început a da din umeri și a se uita lung unul la altul, mirîndu-se de unde poate avea omul acesta atîta amar de oi, că ei n-auzise încă nemică pînă atunci despre averea lui.

Însuși domnitorul s-a mirat foarte mult de aceasta și de aceea l-a și întrebat :

— Cu cine ții dumneata atîta avere… atîta amar de oi ?

— Cu cine ?… ia cu cei slabi de minte, dar tari de virtute ! răspunse Dediu cu sînge rece, ca și cînd ar fi fost vorba despre un lucru ne-nsemnat.

Domnitorului însă nu-i trecu din vedere nepăsarea cu care răspunse Dediu. Și spre a se încredința despre virtutea acelor oameni voi să cerce pre unul din ei.

Deci zise iarăși :

— Bine !… dacă e așa treaba, apoi să-mi trimiți pre unul dintre acei slabi de minte, dar tari de virtute, ca să se lupte cu unul dintre boinicii mei.

— Bucuros !… de ce nu ?… voi trimite pre unul mai cu samă dacă Măria-Sa dorește numaidecît, răspunse Dediu.

Domnitorul ținea pe lîngă curtea domnească, pentru desfătarea sa și a oaspeților săi, mai mulți boinici, care îmbiau goi pînă la brîu și partea cea goală a trupului și-o ungeau cu unt de lemn, za. În luptă să fie mai puternici… Acești boinici erau așa de tari, :ă dintr-o singură apucătură, sfărmau tot ce le venea înainte, și cînd se întâmpla de se mîniau, atunci începeau a răcni și a striga ie te cuprindeau fiorii reci cînd îi auzeai, și dinaintea lor fugea mîncînd pământul orișicine.

Cei ce se simțeau în putere și aveau curaj, mergeau spre a se trînti cu dînșii, dar unora ca aceștia totdeauna le mergea treaba rău, căci erau învinși și măcelăriți ca vai de dînșii.

Har care scăpa cu viață din mîna lor. Și de se întâmpla să cape vre unul, apoi aceasta venea numai de acolo, că boinicii își ăceau milă de dînsul, dîndu-i zilele să meargă în plata lui Dumnezeu și să spuie și altora ceea ce i s-a întâmplat, ca nime să nu nai cuteze a se pune la luptă cu dânșii.

După ce se sfîrși nunta, Dediu își căută de drum, să se pornească spre casă.

Domnitorul insă îl mai opri pe un minut și-i zise :

— Dediule ! să nu uiți ce mi-ai făgăduit, adică să-mi trimiți pre unul din feciorii tăi să se lupte cu unul din boinicii mei.

— Cuvîntul rămîne cuvânt ! răspunse Dediu. Îndată ce voi ajunge acasă, voi trimite pre unul cu cele trei sute de mioare ce ne-am dăruit tinerilor ; dar și Măria-Ta să nu uiți a-mi trimite prin feciorul meu un burduf de fărină, căci tocmai acuma mi s-a gătit fărina, și pînă ce voi trimite la moară, n-am cu ce să-mi în ciobanii !

— Bine ! bine ! îți voi trimite, zise domnitorul.

Dediu, luîndu-și ziua bună de la domnitor și doamnă, de la oaspeți și cucoanele acestora, plecă spre casă.

Domnitorul însă, cum se porni acesta, îndată dete de știre unuia dintre cei mai tari boinici ai săi să se întrarmeze, ca pe cînd va veni trimisul lui Dediu să-l facă mii de bucăți.

Boinicul se și pregăti, după cum i se spuse. Mîncă bine, bău bine… Își unse trupul cu unt de lemnt, ca cu atît să fie mai tare și apoi așteptă cu nerăbdare pre feciorul lui Dediu.

Dediu, ajungînd acasă, alese din turmele sale trei sute de mioare oacheșe de-un ochi și păntănoage de-un picior și chiemînd pre feciorul său de suflet, îi zise pe nume :

— Ie aceste trei sute de mioare și le du Măriei Sale domnitorului la Iași, căci fiind eu alaltăieri acolo la o nuntă, le-am dăruit însurățeilor. Domnitorul m-a poftit să-i trimit și pre un cioban de-ai mei să se lupte cu unul din boinicii săi ; însă fiindcă acuma nu mi-i cu putință de-a mai trimite încă pre unul dintre ciobani cu tine, ci numai pre un băiețel, care să-ți fie nună de ajutor, de aceea luptă-te tu cu boinicul acela și caută de te întoarnă cît mai degrabă acasă. Spune totodată Măriei-Sale să fie așa de bun și să-mi dee burduful cel de fărină ce mi l-a făgăduit, căci vezi că ni s-a gătit fărina și n-avem nici măcar o mînă din ce să ne facem mămăligă.

— Bine tată ! răspunse feciorul. Lasă-te numai pe mine, că doar știu eu ce voi face ! Și cum zise aceasta, aruncă un burduf mare pe spate, luă o botă ciobănească în mînă și se porniră amîndoi cu băietul și cu cele trei sute de mioare spre Iași.

A treia zi, pe la prînzul cel mare, ajunse cu turma de mioare aproape de Iași. Acolo pe un fînaț lasă mioarele cu băietul să le pască, iar sîngur se duse la curtea domnească.

Cum ajunse la curte și cum dete cu ochii de domnitor, fără multă socoteală și chibzuială, adică ca un cioban născut și crescut la oi, carele nu prea știe multe, îi zise :

— Bună ziua, vodă !

— Mulțămim ciobane ! răspunse acesta aruncînd o privire de lup la dînsul, ca și cînd ar fi voit să-l soarbă deodată într-o lingură de apă.

— Dar ce veste mi-i spune ?… cine ești tu ?… Îl întrebă domnitorul mai departe, după ce-și mai potoli puțin mînia.

— Eu sunt ciobanul lui Dediu, carele m-a trimis la Măria-Ta cu trei sute de mioare, ce le-a dăruit odinioară însurățeilor, cînd a fost aici la nuntă, și care mi-a spus că am a mă lupta și c-un boinic de-al Măriei-Tale ! răspunse feciorul.

— Așa !… bine !… Îndată voi porunci unui boinic să viie să lupte cu tine !

Feciorul se uită lung în fața domnitorului, dar nu zise la aceasta nemică, ci se juca numai cu bota sa păstorească purtînd-o ca un fus printre degete ca omul ce e dus pe gînduri.

Domnitorul însă porunci să-i aducă mai întîi un drob mare de sare pentru mioare, pre care vr-o șese inși deabea îl puteau purta pe patru pari de fier.

— Ie drobul acesta, zise el feciorului, și du-l mioarelor ca să-l lingă, căci știu bine că vor fi dorite de sare, și apoi după ce te vei întoarce, te vei lupta cu unul din boinicii mei !

Feciorul nici una nici două, luă drobul cel mare ca o huscă subsuoară și cît ai bate în pălmi, îl duse mioarelor și așezîndu-l într-o crivală, le dete drumul să-l lingă.

Întorcîndu-se îndărăpt, îi zise domnitorul :

— Acuma te poți lupta c-un boinic !

— Hei nu merge așa după cum socoți Măria-Ta ! răspunse el, eu abia mai nainte am căzut de pe drum, și-apoi vorba ceea : și cel ce pică dintr-un copac încă stă și se odihnește un pic, d-apoi eu care am făcut o cale așa de lungă de la Pătrăuț, de pe lîngă Suceava, și pînă la Iași. Ce să zic ?… nu pot să mă lupt ași-și acuma, că-s flămînd… Dă-mi mai bine ceva să mănînc, și-apoi… despre mine, mai că m-oi lupta, însă pînă atunci ba !

— Și ce poftești tu de mîncat și de băut ? îl întrebă domnitorul.

— Ce să poftesc ?… ia o pîine și-o cofiță de vin pe lîngă dînsa. Cu pîinea să-mi astâmpăr foamea și cu vinul setea !

Domnitorul porunci îndată să i se dee o pîine și o cofiță de vin.

Aceasta se și împlini.

Ciobanul luă pîinea în mîna stîngă și cofița în mîna dreaptă, se duse apoi în mijlocul ogrăzii și acolo răzimîndu-se pe botă și încrucișîndu-și picioarele, adică cum e datina ciobanilor de-a sta în picioare răzimați pe botă, cînd ies cu oile la păscătoare, și fără a se sfii cît de puțin începu a mușca cîte o bucată de pîine și a bea cîte o gură de vin.

Domnitorul și doamna, boierii și cucoanele, și toți cei ce se mai aflau adunați la curtea domnească stau pe foișorul curții și se uitau cu curiozitate la dînsul cum mînca și bea.

Boinicii, care se aflau nu departe de dînsul ascunși după cheutorile unei case, nu mai puteau răbda pînă ce va găti de mîncat. Mai cu seamă cel ce era menit ca să se lupte cu dînsul, ca și cînd ar fi voit să-i curme viața dintr-o singură lovitură, și-i zise după ce ajunse la dînsul, să nu mănînce atîta, ci să se apuce mai degrabă la luptă cu dînsul, că n-are vreme să-l aștepte toată ziua pînă ce se va sătura el.

Ciobanul, care nu știia și nici nu băgă de samă cum și de unde a răsărit boinicul, oa și cînd ar fi picat din cer, îi zise cu sînge rece că unul, ce nu s-a spăimîntat nici un pic :

— Măi omule !… ian du-te încolo și dă-mi bună pace să mănînc !

Boinicul, ca și cînd nici nu l-ar fi auzit, nu-l ascultă, ci tot una îl zidăria și-l cicăia să se apuce mai degrabă la luptă cu dînsul.

— Ian șezi binișor ! zise ciobanul iarăși, ia lasă-mă, să-mi ticnească această bucățică de pîine și vinul acesta… Nu mă zîdări, că nu ți-am făcut nemică !…

Da de unde !… boinicul nu voia nici decum să-l asculte, ci se încăieră de dînsul ca scaiul de oaie.

Văzînd ciobanul că boinicul nu glumește și că nu vrea nicidecum să-i dee pace, ci tot una îl cicăiește, cum bea vin din cofiță, îl prinse frumușel cu cotul și-i strînse grumazul subsuoară, apoi fără să se mai îngrijască mai departe de ceva, mîncă și beu înăinte pînă ce găti toată pîinea și tot vinul. După aceea dete drumul boinicului de subsuoară, pe care de mult l-a fost iertat Dumnezeu și care căzu mort ca o broască la pămînt. Puse apoi cofița jos și zise domnitorului, care sta și se uita la dînsul de pe foișor :

— Trimite-mi acuma pre boinic să mă lupt cu dînsul.

Auzind ceilalți boinici cuvintele acestea, încremeniră de frică și nu știau acuma încotro să fugă și cum să se ascundă mai degrabă de dînsul, ca să nu pățească și ei ca fărtatul lor, pre care bine-l văzură cum căzuse mort la picioarele ciobanului.

Domnitorul însă zise :

— Ciobănaș dragă ! mi-a trecut de șagă !… Dacă mi-ai omorît tu pre cel mai tare dintre boinicii mei, apoi cu ceialalți nici nu voi să te mai încerc, căci după cum te văd eu, tu ești în stare să mi-i prăpădești pre toți… să nu mai rămîn nici cu unul.

— Apoi dă !… eu n-am știut că Măria-Ta te lauzi cu astfel de boinici, căci să fi știut una ca aceasta, atunci îți spuneam din capul locului să-ți alungi pre toți boinicii de pe lîngă curte, să nu le dai mîncare degeaba… să-și caute mai bine de alt lucru… să nu piardă zilele domnului în zădar… iac-așa cu minciuna… De cît s-ar fi lăudat ei că se vor lupta cu mine și m-or învinge, mai bine s-ar fi dus undeva să se apuce de muncă, c-apoi atunci n-ar fi pățit-o… dar așa… uită-te la boinicu-ți cum se încălzește cu foalele la soare de voinicia lui cea mare.

Domnitorul nu știa ce să mai facă, una de mînie, că i-a omorît boinicul, și a doua de rușine ce-a pățit-o dinaintea oaspeților. Ar fi poruncit să-l prindă și să facă cu dînsul aceeași ce-a făcut” și el cu boinicul său, dar se temea ca să nu-i omoare pre toți ; l-ar fi batjocorit, dar și de aceasta se temea, căci putea și alta să pățească. Deci răzgîndindu-se ce să facă și ce să înceapă, află mai potrivit ca să-i zică cu binele să se întoarcă îndărăpt, căci acuma nu mai are nemică de lucru la dînsul, că el l-a chemat numai ca să se lupte, acuma însă n-are cu cine se lupta, și de aceea n-are ce se mai încurca și întîrzia pe lîngă curte.

Feciorul însă îi zise :

— S-a rugat Dediu să faci bine și să-i dai burduful cel de fărină, care i l-ai făgăduit cînd a fost aice… Dă-mi mai întâi burduful cel de fărină și apoi vă las pre toți cu Dumnezeu și mă duc în drumul meu, căci eu însumi văd că n-am ce căuta pe aici… Am socotit ce-am socotit, însă peste ceea ce am dorit n-am nimerit.

Domnitorul, aducîndu-și aminte de făgăduința sa, porunci chelarului să se ducă la un magazin cu ciobanul și să-i dee un burduf de făină.

Chelarul luă cheile și se duse cu ciobanul la magazin. Ciobanul, luînd burduful, care pînă atunci stete aruncat într-un corn de ogradă, îl urmă.

Ajungînd la magazin, zise chelarul ciobanului :

— Iac-aici ai fărină destulă… ia-ți un burduf !

Ciobanul, despăturind burduful, începu a turna cu demerlia

Într-însul. Chelarul sta și se uita. Ciobanul turna mereu… O despărțitură de magazin începu a se deșerta și burduful nu se umpluse nici pe jumătate.

— Ți-a fi destul! zise chelarul, văzînd că mai toată fărina o turnase în burduf.

— De unde știi tu, că-mi este destul ! răspunse ciobanul cu răstită, nu vezi tu că burduful nici pe jumătate nu e plin ?

— Văd !… da burduful tău e ca și fără de fund… acolo mai că ar încăpea și tot magazinul!

— Și-apoi ?… ce-ți pasă ție ?… Domnul tău ți-a spus să-mi dai un burduf de fărină… nemică mai mult.

— Nu vorbi d-al-de astea… ia-ți burduful și te du în treabă-ți cu dînsul, că doară nu-ți e voia să ne iei toată fărina cîtă o avem !

— Măi omule ! ți-am spus odată să-ți ții gura… Nu mă supăra, ci lasă-mă în bună pace să-mi împlinesc dătoria, că de nu, ți-oi rade, sărmane, o palmă de ți-a sări capul tot jucînd de-o milă de departe, iar trupul ți s-a închina picioarelor mele… m-ai înțeles?!…

Chelarul văzînd că ciobanul nu glumește, alergă degrabă la domnul său și-i spuse cum stă treaba.

Domnitorul, care nu puțin se miră, auzind aceasta, zise chelarului :

— Dacă nu se poate altfel, apoi ce e de făcut ?… lasă-l pînă ce și-a umple burduful, căci doară n-avem noi numai fărina aceea… mai sunt și alte magazine !…

— Afară de acela, Măria-Ta ! răspunse chelarul, mai este, ce e drept, încă unul, dară și acolo nu vor fi mai mult decît la vr-o sută de mierțe !

— Și-apoi ? ce socoți tu ?… acele o sută de mierțe nu ne vor ajunge nouă, pe cîteva zile, pînă ce vom duce iară la moară !

— Ba ! ajunge, de ce nu… Însă… știu eu… cum socoți și Măria-Ta, mie nu mi se prea pare, ghiorlanul cel de cioban, el o să mă facă să-i umplu burduful și nu știu zău ! ajunge-ne-va fărina ori ba…

— Ian du-te, du-te ! nu mai vorbi mult!

— Fie mă duc ! și vorbind acestea se porni îndărăpt spre magazin unde lăsase pre cioban,

Cînd ajunse acolo, ciobanul a fost pus acuma toată fărina, cîtă mai rămăsese, în burduf și mătura urmele.

Chelarul se spărie, cînd văzu că toată fărina i-o luase. Ciobanului nici că-i păsa… El rădică burduful și bătîndu-l bine, abie era pe jumătate plin.

— Măi !… cum te chiamă ! strigă el pe chelar, care sta deoparte cu mîinele încrucișate și se uita la dînsul, ce stai acolo ca un par înfipt în pămînt, de ce nu vii să-mi dai fărină, ca să-mi umplu burduful ?… pînă cînd să te aștept ?…

— Ce mai vrei !… n-ai luat toată fărina din magazin… ce-ți mai trebuie !… n-ai destulă ? răspunse chelarul.

— încă mă grăbești ? răcni atunci ciobanul turbat de mînie și repezindu-se după dînsul, de l-ar fi ajuns, ar fi fost vai și amar de dînsul, tot fărîmi îl făcea.

Chelarul, mai mult mort de cît viu de spaimă și frică, alergă iarăși la domnitor și-i spuse :

— Mă rog, Măria-Ta ! fă ce-i face cu omul acesta, căci nu destul că a luat toată fărina din magazinul cel dintîi, dar mai strigă pe mine ca să-i dau pînă ce-și va umplea burduful lui cel fără fund… Nainte de ce am apucat a veni aici, era să mă facă tot bucățele, să n-o fi luat la sănătoasa… și știi pentru ce ? pentru că i-am zis că i-a fi destulă fărină cît a luat-o !

— Luat-a el multă fărină de acolo ?

— Ori de-a luat multă ?… o sută de merțe cum e una… bătute și îndesate !

— Asta nu se poate !

— Eu încă m-am mirat și mă mir și acuma. Însă nu-i de-a mirare, căci el precum se vede, burduful lui e așa de mare, că nu știu, zău ! de n-ar mai încăpea pe atîtea merțe !

— Mare ți-i lucru !

— Mare, zău !… dar spune-mi mai iute, ce să fac ?… de mă întorc înapoi fără să-i mai dau fărină, mă sfarmă în bucățele !

— Du-l doară la celalalt magazin să-și mai iee și de acolo pînă ce-și va umplea burduful, că doară n-a luau-o toată !

Chelarul, ne mai așteptînd mult, se întoarse îndărăpt tremurînd ca varga de frică, să nu-l apuce ciobanul la trei parale. Ajungînd la magazin, află pre cioban stînd deasupra pe burduful cu fărină și jucîndu-se cu bota lui cea ciobănească printre degete.

— Pe unde ai mai colindat, nene ? îl întrebă acesta cum îl văzu apropiindu-se de dînsul, ca unul ce nu știa pe ce lume este. și căruia toate lucrurile i se par întoarse.

— Am fost la Măria-Sa să-l întreb, ori de nu mai are undeva fărină ca să-ți umplu neînfundatul burduf ! răspunse chelarul ca cu gura altuia.

— Adică cum s-ar zice, tu ești chelar și nu știi unde ce se află !… Hei ! cînd ai fi tu pe mîna mea, învăța-te-ași eu de-ai ști număra chiar și stelele de pe cer și grăunțele dintr-un coșar… și ce ți-a spus Măria-Sa ?

— Mi-a zis să te duc la al doilea magazin, că acolo mai este puțină fărină… ia-ți burduful și vină după mine !

Ciobanul, fără să mai spuie ceva, luă burduful și se duse după chelar.Ajungînd ei la magazinul al doilea începu ciobanul și de acolo a turna cu demerlia în burduf și, pînă ce și-l umplu, se găti și fărina toată, adică cum s-ar spune, nu rămase nici o urmă îndărăpt, ca și cînd nici n-ar mai fi fost. După ce^și umplu burduful cumsecade, îl legă bine la gură și se porni mai departe.

Chelarul stete în tot timpul acesta și se uita la dînsul, dar ferit-a Dumnezeu să-i mai zică vre un cuvînt… se temea ca să nu-l apuce la răfuială, să-i dee o scărmănătură de cele tâlhărești…

După ce văzu el, că ciobanul se duce în treabă-și cu burduful subsuoară, alergă iarăși în sărite la domnitor și-i spuse cum a luat acela toată fărina și din magazinul al doilea, și luîndu-și burduful, se duse spre casă, fără să mai zică ceva.

— Două sute de mierțe Ca vîrît în pîrdalnicul cela de burduf, două sute bătute și îndesatef

— Nu se poate ! zise domnitorul mirîndu-se și el ca un om ce n-a auzit în viața sa așa ceva.

Cum va putea el duce atîta fărină ?… nu e cu putință !…

— Nu e cu putință ?… ba e cu putință, căci, doamne iartă-mă, doară eu însumi l-am văzut cu ochii mei îndesîndu-și burduful, și cînd l-a umplut era umflat ca o căpușă…

Domnitorului i se păru acest lucru cu neputință… el nu-și putea închipui om așa de tare pe fața pămîntului… să poată duce două sute de mierțe deodată în spate. El nu voia să creadă chelarului, ci socotea că acesta îl ia numai în batjocură, și de aceea, mîniindu-se foc, îi zise :

— Piei de năintea ochilor mei, mincinosule ! ori de nu acuși poruncesc să te sferme în bucățele pentru minciunile tale !

Ce avea să facă bietul chelar, trebui să fugă de-naintea stăpînului său, dacă i-a fost cu voia să nu capete cîteva clepșe.

Domnitorul însă nu se mulțămi numai cu atîta, ci trimițînd după niște feciori, le porunci să meargă degrabă după cioban, să vadă, ori de e adevărat ceea ce i-a spus lui chelarul.

Feciorii ducîndu-se, după cum li ș-a poruncit, află pre feciorul Dediului departe de Iași pe niște coaste de deal, mergînd într-un genunchi cu burduful, subsuoară și culegînd căpșune.

Acesta însă, cum îi zări întrebă :

— Măi ! da cine sunteți voi ?… ce căutați pe aici ?… ce-ați pierdut ?…

Feciorii cum îl auziră încremeniră și legîndu-li-se limba în gură nici un cuvînt nu putură să-i răspundă.

— Muți sunteți voi ori surzi, de nu-mi răspundeți nemică ? strigă iară ciobanul.

— Noi… noi… nu suntem vinovați,… mă rog, iartă-ne, căci… noi n-am voit, dar domnitorul ne-a silit… răspunse unul gîngînind.

— Așa !… domnitorul v-a trimis… bine… luați dară această turmă de mioare și-o duceți domnitorului, căci eu n-am cînd a mă mai întoarce la dînsul. Spuneți-i totodată să le dee însurățeilor, cărora le-a dăruit Dediu… și mai departe sănătate și mulțămită pentru fărină !

Feciorii luînd mioarele, se înturnară înapoi și povestiră domnitorului cum l-au aflat cu burduful subsuoară mergînd într-un genunchi în urma mioarelor ca pășteau în niște tufe, și culegînd căpșune.

Domnitorul atuncea nu mai zise nemică, ci îi dete bună pace să se ducă în treabă-și de unde a venit… Își căută deacolo înainte de oaspeții și curtenii săi.

Ajungînd feciorul Dediului acasă la tată-său, aruncă burduful într-un corn de stînă, zicînd:

— Iacă, tată, burduful !… acuma vei avea fărină destulă !… Chelarul domnitorului, un marțafoi sau ce era, nu prea voia să mă lase a mi-l umplea, dar pe cînd era să-i rad una pe nevrute, atunci am prins de veste, că se încumințise și i-am dat pace… mi-am umplut burduful și-am pornit spre casă.

— Apoi dă !… așa-s domnii, fătul meu ! Ei nu prea vreau să ne bage în samă ! răspunse Dediu.

La anul, sau poate mai devreme sau poate mai tîrziu, nu pot ști anume cam cînd va fi fost aceea, dar destul atîta că nu tocma preste mult timp de la nunta din Iași, aflîndu-se turmele Dediului pe cîmpiile cele mănoase și întinse ale Băsărabiei, se apropiară într-o zi cu păscutul de hotarele unei bahne mari, împrejurul căreia era cea mai bună mîncare pentru vite.

Numai atîta… că se duse vestea pînă cine știe unde despre un balaur, care se afla în stuhul acelei bahne, și pre cîți păstori îi puneau păcatele să se ducă cu turmele lor pe-acolo, duși erau… pre toți îi mînca balaurul acela. Și nu numai cu dînșii, ci și cu turmele lor făcea asemenea.

De aceea se fereau toți de locul acela ca de para focului.

Această veste o auzi și feciorul Dediului.

Dar el, după cum îl știm, nu era de cei ce poartă frică de o furnică, cum merge vorba… El nu se înspăimîntă de fel, ci hotărî să pornească turmele sale într-acolo, unde se zicea că se află balaurul, și mergînd, să caute pe balaur și să-l ucidă.

Însă mai năinte de a se porni spre locul zis, își făcu o secure ca aceea… de o majă de oțel și-i puse o coadă de corn ca de vr-o doi stînjeni și mai bine. Apoi se porni și preste vr-o cîteva zile ajunse la locul numit.

Acuma, dacă a ajuns, ce să facă el ? Și cum să facă ? ca să nu-l întîmpine balaurul fără veste, mai năinte de ce-a fi pus el mîna pre dînsul ?… Începe a cerceta bahna pe dedeparte doară i-a putea afla hățașul.

Căută ce căută în colo și în coace și în urmă dă de hățașul balaurului.

Pune, după ce-i găsește hățașul, pe unul dintre supușii săi lîngă o răchită scorburoasă, ce se afla în marginea bahnei ca să bată într-însa cu o botă, ca prin apucătura aceasta, ieșind șerpele din bahnă, să-și aibă țintirea spre răchită și nu în laturi.

Supusul începu a bate în răchită, și bate și bate pînă colea cătră amiază.

Cînd era acuma soarele cruce amiază iată și balaurul iesă din culcușul său, și auzind că cineva bate în răchită, se îndreptă spre aceasta, socotind că va mai da preste vr-o bucățică bunișoară.

În același timp însă feciorul Dediului, care sta la pîndă, se apropie pe vîrful degetelor, fără a fi simțit de dînsul, și colea… cînd socoti el că a sosit momentul potrivit, deauna îi repezi securea în creștet, care-i intră în cap pînă-n muchie.

Bălaurul, văzîndu-se lovit pe neașteptate, începu a se zvîrgoli cu cea mai mare putere și-a se zbuciuma în toate părțile, doară-i trece durerea…

Feciorul Dediului, la rîndul său, nemaiavînd timp cînd să scoată securea ca să-i mai radă și altă lovitură, și ca nu cumva să-l înghită balaurul de viu, sare degrabă pe dînsul și i se pune după cap.

Bălaurul, mai văzînd încă și aceasta, începu a se izbi în toate părțile de se cutremura pămîntul pînă cine știe unde.

Dar degiaba !… Feciorul tot după cap îi stătea.

După o bucată bună de vreme, cînd văzu acuma bălaurul, că nu-i lucru de șagă… că nu poate face nemică dușmanului său, își făcu vînt și se urmă în sus spre nori.

Însă voinicul Dediului nu-și pierdu curajul, ci și acuma se ținea vîrtos de dînsul…

Trei zile și trei nopți după olaltă l-a purtat balaurul pre bietul cioban nemîncat și nebăut prin aier. Trei zile și trei nopți l-o zvînturat în toate părțile. Iară a treia zi, începând balaurul a se ameți, se lăsă pre pământ și-l mai purtă o bucată de vreme și alăturea cu pămîntul, pină ce în urmă, dînd ciobanul de o cruce lîngă drum, se opucă cu o mînă de cruce iar cu ceealaltă opri bălaurul în loc, apoi făcu ce făcu și scoase degrabă securea și mai izbindu-i vr-o cîteva bune și sănătoase în numele tatălui, îndată căzu balaurul mort la pământ.

Prin această faptă locul din preajma bahnei se curăți pentru totdeauna de bălaur și de-atunci încoace vitele pasc în pace, iară păstorii lor n-au teamă că li se va mai putea întîmpla ceva ca mai nainte.

S-a curățat de-o iasmă veninoasă, de-un bălaur înfricoșător, care multă pagubă i-a făcut printre vite, și multă jale și durere printre locuitorii săi, dar și din voinicul nostru nu s-a ales apoi nemică.

De-atîta purtare și zbuciumare prin aer și de groaza cea mare, care-l cuprinsese și-a ieșit bietul om din minte… părea totdeauna spăriat și nime nu se mai putea înțelege cu dînsul.

Și nici n-a mai dus-o mult, ci peste jumătate de an, de la această întâmplare a și murit…

Ceialalți ciobani ai lui Dediu nu mai avură de atuncea frică de nime, ei nu mai căutau de oi așa de bine ca mai înăinte, ci vindeau din ele cu turmele, și s-a desfăcut, pe încetul, toată averea lui Dediu.

Mai după aceea muri și Dediu și ciobanii se împrăștiară care încotro.

Acuma nu se află măcar o urmă din acea stînă, numai numele părăului unde a fost așezată s-a mai păstrat. Malurile acestui rîuleț ne-ar putea spune multe, cînd ar ști vorbi, cîte s-au mai întîmplat de atunci încoace pe lîngă dînsul. Dară el nu știe nemică, și noi ce-am auzit din moși-strămoși, cum am auzit, așa v-am și povestit.