Păcală în satul lui

Salt la: navigare, căutare
Păcală în satul lui
de Ioan Slavici


I se urâse și lui Păcală să tot umble răzleț prin lume, așa fără de nici o treabă, numai ca să încurce trebile altora și să râdă de prostia oamenilor. Se hotărî dar să se facă și el om așezat, ca toți oamenii de treabă, să-și întemeieze casa lui, să-și agonisească o moșioară, — vorbă scurtă, — să se astâmpere odată.

Și fiindcă românul zice că nu e nicăieri mai bine ca în satul lui, Păcală se întoarse și el în satul lui și începu cum încep toți oamenii care n-au nimic, adică făcu ce făcu de-și agonisi o vițelușă și o trimise la pășune în izlazul satului.

Căci așa se facea averea. Păscând, vițelușa se face vițea, vițeaua se face juncă, junca se face vacă, vaca fată, iar vaca cu vițelul o vinzi ca din prețul ei să cumperi șapte vițelușe și să le trimiți și pe ele la pășune în izlazul satului.

De ce e oare izlazul izlaz, dacă nu pentru ca să-l pască vițelușele oamenilor?

Păștea dar vițelușa lui Păcală, păștea, și cu cât mai mult păștea, cu atâta mai vârtos creștea, încât nu era în tot satul vițea care s-o întreacă, iar când ajunse și ea vițea, nici juncile nu se puteau potrivi cu ea.

— Măi! ziceau vecinele lui Păcală, ce lucru să mai fie și ăsta? vițeaua asta le întrece pe toate! Ce-i va fi dând oare să mănânce? Ce soi o fi de crește așa de frumos?

Nu era nici soiul vreun soi deosebit, nici hrana mai de-a cătarea; vițeaua era însă vițeaua lui Păcală, iar Păcală își căuta de treabă, n-avea vreme s-o mai păzească și să nu rupă câteodată și din holdele oamenilor.

Ajungând junincă, vițeaua lui Păcală se făcu stăpână pe întregul hotar. Umbla și ea cum umblase și stăpânul ei mai nainte de a se fi astâmpărat, și unde n-o căutai, acolo dădeai de ea, mai prin lanul de grâu, mai prin porumbiște, mai știe bunul Dumnezeu pe unde.

Iară Păcală li se plângea oamenilor că prea i s-a făcut răzleață juninca și că are treabă și nu poate umbla după ea.

Nu-i vorbă, oamenii s-ar fi plâns și ei, dar nu mai aveau cui să i se plângă când Păcală îi lua pe dinainte și li se plângea de te prindea mila de el.

Când văzură dar că juninca lui Păcală în curând are să fie vacă, oamenii se puseră pe gânduri. Știau ei cum au să urmeze lucrurile mai departe. Vedeau parcă cele șapte vițelușe cum se fac vițele, juninci, cum ajung în cele din urmă vaci și ele, și cum le vinde Păcală și pe ele și se întoarce de la târg cu o spuză de vițelușe, toate flămânde, toate pornite din fire să se facă vițele, juninci și vaci în cele din urmă.

— Măi! strigară ei, ăsta ne mănâncă și urechile din cap cu vițelușa lui, ne seacă, ne face întregul hotar bătătură.

Dar ce puteau să-i facă lui Păcală? El nu era de vină și avea treabă, nu putea să-și piardă vara umblând după coada junincei.

Se sfătuiră dar între dânșii și iar se sfătuiră, se tot sfătuiră, până ce n-ajunseră a se dumeri că toată carnea pe care a pus-o vițelușa ca să se facă vițea și din vițea junincă e carne adunată din nutrețul de pe hotarul lor, adică după toată dreptatea carne din care ar fi fost să fie a lor și numai pielea e a lui Păcală, fiindcă piele avuse juninca și când venise ca vițelușă în sat.

Dumeriți odată astfel, tăiară juninca, îi luară carnea și o mâncară, iară pielea o aruncară peste gard în curtea lui Păcală.

Nu-i vorbă, a fost cam scurtă socoteala aceasta, dar în satul lui Păcală multe se întâmplă.

Păcală, de! ce să facă!... Dacă ar fi voit, ar fi găsit el ac pentru cojocul sătenilor; el însă nu voia. Avea tragere de inimă penru oamenii din satul lui. Nu! pe oamenii din satul lui nu putea el să-i încurce, cum ar fi încurcat bunăoară pe oamenii din satul lui Tândală.

Întinse dar pielea să se usuce, iar după ce se uscă, o luă în vârf de băț și plecă cu ea la târg, ca s-o vândă.

Așa ajunse Păcală iar pe drumuri. Se duse și tot se duse mereu, de dimineață până la prânz și de la prânz până seara. Când era pe înserate, el se opri într-un sat de la marginea drumului și se uită împrejurul său, ca să-și găsească vreo casă la care să mâie, vreo văduvă ori vreo femeie al cărei bărbat nu-i acasă.

Nu poate, că — Doamne ferește! — ce, dar Păcală, ca om umblat prin lume, știa că sunt fricoase femeile, li se urăște așa singure, și sunt bucuroase de oaspeți, numai ca să știe că e peste noapte picior de om la casa lor.

Și găsi Păcală chiar mai la marginea satului o femeie, al căreia bărbat se dusese la pădure să aducă lemne. Nu-i vorbă, muierea îi spunea mereu că teacă, că pungă, că nu-i este bărbatul acasă, că ce va zice lumea; Păcală ținea și el să rămână așa într-un unghi al casei, într-un șopron, în pridvor, unde o fi, numai ca să nu fie casa pustie. N-avea biata muiere încotro, trebuia să-l primească, dar îi și spuse să se culce și să doarmă, c-o fi ostenit de drum, sărmanul de el!

"Ce-o să mai fie și asta?!" grăi Păcală. El știa că muierile sunt și vorbărețe, și doritoare de a le ști toate câte sunt în cer și pe pământ, iar muierea aceasta nici nu-i povestea nimic, nici nu-l întreba de unde vine, cum a umblat, ce-a mai făcut, ce mai știe... Aici trebuia dar să fie ceva la mijloc, și Păcală, în loc de a adormi, trăgea când cu ochiul drept, când cu cel stâng, ca să vadă cele ce se petrec în casă și împrejurul casei.

Nici nu se înseră bine, și muierea începu să fiarbă, să frigă, să coacă, să gătească fel de fel de mâncări, și plăcinte, și un purcel fript, și o coastă opărită cu varză călită. Și apoi rachiuri, și apoi vinuri. Ospăț, nu alta!

N-ar fi fost Păcală om pățit dacă n-ar fi știut că toate aceste nu pentru bărbatul ei le făcea muierea cea harnică, fiindcă mai era și ea gătită ca de nuntă.

Nici nu le făcea pentru bărbatul ei, ci pentru vornicul satului, pe care-l aștepta nevasta cum își așteaptă fetele mari pețitorii, ieșind mereu în ușă și în portiță, ca să vadă dacă vine, dacă nu mai vine, dacă întârzie, dacă sosește.

Nu care cumva să creadă cineva că Doamne ferește ce!... Nu! ci fiindcă vornicul era cel mai de frunte om din sat și nu putea să-l primească la casa ei ca pe orișicine, iar peste zi vornicul, om cu multe treburi, nu putuse să vie, ci le făcea cinstea acum, mai pe seară.

Alt nimic nu era la mijloc, Doamne ferește! Era gata nevasta cu toate: purcelul era frumos și rumen de-ți pocnea șoricul în dinți, costițele erau opărite, varza era călită, plăcintele abureau, rachiul era așezat pe masă, vinul stătea în apă rece, nu mai lipsea decât dumnealui vornicul. Numai vornicul lipsea, când deodată — să te miri, nu alta! — se întoarse bărbatul. I se frânsese, sărmanul de el, o osie în drum, și nu-i rămăsese decât să se întoarcă, să pună altă osie la car și să plece mâine din nou la pădure.

Muierea bună și credincioasă își cunoaște bărbatul după mers, din tușite și strănuturi, ba chiar și din pocnetul biciului, iar nevasta la care își luase Păcală conac era și ea muiere bună și credincioasă. Ea își cunoscu bărbatul din scârțâitul roatelor de la car, iar scârțâitul roatelor se auzea de departe, destul de departe pentru ca o muiere harnică precum era dânsa să-și rânduiască treburile.

Ea luă purcelul cel frumos și rumen și-l ascunse iute după cuptor, luă plăcinta și o puse iute-iute pe cuptor, luă costițele cu varză călită și le vârî în cuptor, mai vârî tot iute-iute și rachiul sub perina de la căpătâiul patului, iar vinul sub pat, și pe când carul cu boii intrară în curte, toate erau în cea mai bună rânduială.

Nu poate că Doamne ferește ce!... dar de! tot era mai bine să nu afle bărbatul.

Văzându-se acasă, bărbatul, ca tot omul păgubaș, începu să se plângă, nevasta, ca toată muierea bună și credincioasă, îl mângâia cu vorbe bune, iar Păcală, ca tot omul cumsecade, ieși și el din unghiul lui, ca să-i spună stăpânului de casă că e și el aici, să-i ceară iertare că a îndrăznit și să-l mai roage și pe el de conac.

— Fă muiere, grăi bărbatul după ce se mai încălzi în cuibul lui, mie mi-e foame; n-ai tu ceva de mâncare?

De! ce să-i faci? omul flămânzește la drum. Nu-i vorbă, mai era în traistă merindea pe care o luase la drum; dar acasă la el omul nu mănâncă bucuros merindea cu care se întoarce din drum.

— Vai, săraca de mine! răspunse nevasta, dar de unde să am? Eram să te aștept mâine. O să-ți fac însă o mămăliguță bună, ca s-o mănânci cu o zămuță de usturoi.

— Mămăliguță să fie! grăi bărbatul. Când e flămând, omul se bucură și de mămăliguță. Om umblat prin lume, Păcală știa că o să-l poftească și pe el la cină, ca să mai steie de vorbă, și nici că-i părea rău lui Păcală, fiindcă tot drumeț era și el, tot flămând — ca orișice om sosit din drum.

Și cum stăteau de vorbă în vreme ce nevasta gătea mămăliguța, Păcală, care nu era cap sec, se gândea mereu cum să facă el ca să nu mănânce mămăligă, ci purcel fript, frumos și rumen de-ți pocnește șoricul în dinți, costițe cu varză călită și plăcinte de cele bune; cum ar face ca să bea o gură de rachiu și să guste măcar o dată din vinul cel vechi.

El se încruntă o dată și trase cam pe furiș cu bățul în piele. Și lasă pe Păcală, că nu e nici el de ieri, de alaltăieri! Simțise o dată mirosul, și grija lui mai departe...

Ca om drumeț, își ținea bățul la îndemână, iar pielea cea de junincă, marfa lui, toată averea lui, îi era la picioare.

Bărbatul se cam mira că ce va fi având cu pielea, dar nu zise nimic. Al lui era bățul, a lui era pielea; treaba lui era ce făcea cu ele.

Peste câtva timp Păcală iar trase una cu bățul, ba mai se și răsti la piele:

— Ține-ți gura, sluto! Bărbatul iar tăcu. Păcală dete de a treia oară, și acum se răsti și mai rău.

— Ce ai cu pielea aceea? întrebă omul nostru. Păcală mai dete din umăr, mai se codi, mai se rugă de iertare că nu poate să spună.

— Apoi, grăi el cam cu anevoie în cele din urmă, piele-ar fi de piele, dar, așa cum o vezi, nu e piele, ci proroc, care știe toate cele neștiute și vrea mereu să spună lucruri de nespus.

— Și ce vrea să spună? întrebă mirat bărbatul.
— Uite! grăi Păcală, și puse urechea la piele. Mare minune! Zice să cauți la căpătâiul patului, c-o să găsești rachiu.

Bărbatul căută și găsi.
— Mare minune! Cine l-o fi pus oare?
— E taină!... răspunse Păcală, asta nu se poate ști.
— Și ce mai zice prorocul?
— Să cauți după cuptor, că vei găsi un purcel fript, zise Păcală, după ce puse iar urechea la piele.

— Auzi dumneata lucru ciudat! Ce mai zice prorocul?
— Caută sub pat, că găsești vinul. Astfel înainte — până ce nu ieșiră la iveală costițele și plăcintele, încât numai de-un drag să te uiți la masa încărcată și să te așezi la ea.

Se mira bărbatul, se mira mai vârtos nevasta, s-ar fi mirat satul întreg, dacă ar fi fost de față; numai Păcală nu se mira, fiindcă el își cunoștea marfa și știa de ce e bună.

— Apoi de! zicea el mereu, ăsta-i proroc, nu fleac, și-ți scoate și cârtița din fundul pământului!

Va fi fost ori nu așa, destul că Păcală s-a săturat ca un pașă turcesc, încât abia-l mai țineau curelele.

— Bună treabă prorocul ăsta! grăi bărbatul nevestei după ce se sătură și el. Nu cumva ți-e de vânzare?

— Doamne ferește! îi răspunse Păcală. Cum aș putea eu să vând un lucru ca acesta? Se poate?!

— Dar dacă ți-aș da un preț bun?
— Auzi vorbă! preț bun? Un proroc ca ăsta e lucru neprețuit.

Doritor cum era de a se hrăni bine și de a ști totdeauna cele ce se petrec în casa lui, omul nostru îl apucă pe Păcală la târg. Îi dete la început o pungă de galbeni, apoi două, apoi trei, și așa mereu înainte, până la șapte pungi, bani frumoși chiar și pentru un om mai bogat decât Păcală.

— Fiindcă văd și văd că ții cu orice preț să cumperi prorocul, grăi Păcală muiat, o să-ți fac după dorință, dar nu pentru bani, ci fiindcă m-ai primit la casă, m-ai poftit la masă și mi-ai zis o vorbă bună. Noroc să ai de ea!

Așa grăi Păcală, și-i dete pielea cea de junincă, pentru ca să ieie cele șapte pungi de galbeni — mulți bani chiar și pentru un om mai bogat decât Păcală.

Și nu era pe lumea aceasta om mai fericit decât bărbatul nevestei, fiindcă putea de aici înainte să știe toate cele ce se petrec în casa lui și să se mai și hrănească bine.

Iar Păcală, după ce-și vându pielea și puse bine banii, se culcă să doarmă, că avea drum lung până acasă în satul lui.

Ziua următoare își luă Păcală rămas bun și plecă iar acasă. Și cum mergea pe drum și cum se simțea așa încărcat de bani, cum nu mai fusese niciodată în viața lui, își puse tare și cu adevărat de gând că de aici înainte nu mai vâșcă nici la dreapta, nici la stânga, ci merge drept înainte, nu mai umblă cu minciuna, nu mai caută să tragă folos din partea altora — nu! nu! nu! --, ci se face om ca toți oamenii care vor să aibă obrazul curat, se astâmpără, se pune în rând cu fruntea satului.

Numai dacă n-ar fi fost la mijloc muierea cea harnică! Ea, sărmana, nu mai avea astâmpăr, și parcă i se surpa casa în cap când se gândea că prorocul a rămas în paza ei. Nu poate că Doamne ferește ce! dar muierile sunt fricoase și nu prea se simt bine când se află aproape de niște lucruri cum era pielea lui Păcală.

Ea făcu dar ce făcu, și-și trimise bărbatul iar la pădure, apoi, după ce rămase ea singură, puse, ca muiere harnică ce era, furca în brâu și porni în urma lui Păcală și grăbi și alergă ca să-l ajungă și să-l întrebe ce are să facă și cum să dreagă, ca să facă din piele piele ca toate pieile și să-i ieie darul prorociei?

Păcală, de! ce să facă și el?! De pagubă se ferește omul, dar de câștig niciodată; mai luă și de la femeie șapte pungi și îi spuse că n-are decât să opărească pielea cu apă de izvor strecurată prin o sită deasă, și-și urmă calea ca și când nimic nu i s-ar fi întâmplat.

— Acum zău că mă fac om așezat, încât o să ajung chiar vornic în satul meu! grăi el după ce sosi acasă.

Se și făcu. Își zidi, Doamne, o casă frumoasă de nu mai era în tot satul casă ca a lui, — colea, cu pridvor așezat pe stâlpi și cu cerdac mare, — își cumpără pământuri, car cu patru boi, cal de călărit, vacă cu lapte, oi de prăsilă; în sfârșit, toate câte se cuvin la casa unui om cu dare de mână, toate erau la casa lui Păcală.

Și nu era în sat om mai așezat decât Păcală. Numai oamenii din satul lui dacă n-ar fi fost tocmai așa de proști cum erau!

Văzând cum zidește Păcală, cum cumpără, iar cumpără și tot cumpără, cum dă mereu fără să ieie, vecinele începură să șoptească între dânsele și sătenii deteră cu socoteală că va fi având mulți bani Păcală și că banii aceștia îi va fi găsit undeva, îi va fi căpătat ori îi va fi luat de la cineva. Destul că voiau să știe de unde are Păcală banii.

— Măi Păcală, îl întrebă dar unul dintre oameni, dar tu de unde ai atâta spurcăciune de ban, de tot dai și nu mai sfârșești?

Păcală ședea în cerdacul casei cu pipa în gură și privea la carul cel cu patru boi care intra în curtea cea largă și plină.

— De unde am atâta ban? răspunse el. De unde, păcatele mele, aș putea să am dacă nu din prețul moșiei pe care am vândut-o?

— Ce moșie, măi Păcală, că tu n-ai avut moșie?!
— Apoi vorbă?! Dar pielea jinincei a cui a fost, măi?! N-a fost a mea? Asta mi-a fost toată averea: am vândut-o și am luat bani ca să-mi fac altă avere în locul ei.

— Atâția bani pentru o piele de junincă?

— Măi, dar greu mai ești la cap! grăi acum Păcală, care ținea să nu mai umble cu minciuna. Nu înțelegi tu că juninca aceea era junincă de prăsilă? Dacă o mai țineam, făta, și vițelul creștea, și el se făcea vacă, și aveam două vaci, și două vaci fătau doi viței, și se făceau patru vaci, iar din patru vaci se fac opt, din opt șasesprezece și cu timpul o întreagă cireadă de vite. Așa se face socoteala când mergi la târg și știi cum să-ți vinzi marfa. O avere întreagă nu se vinde numai iac-așa!

Omul dete din cap și deteră din cap și se puseră pe gânduri toți oamenii din satul lui Păcală.

Aveau și ei vițele de prăsilă. De ce adică numai Păcală să-și vândă pielea cu preț? de ce să fie ei mai proști decât dânsul? de ce să deie ei o avere întreagă pentru un preț de nimic?

Se puseră dar degrab', își tăiară cu toții junincile de prăsilă, mâncară cât putură din carnea lor, iar pieile le duseră la târg, să le vândă și ei cum a vândut Păcală pe a lui.

Numai că nu se nimerește totdeauna și nu știu toți oamenii să-și vândă marfa ca Păcală.

Degeaba spuneau ei că pielea e piele de junincă de prăsilă, căci nimeni nu voia să le deie prețul la care râvneau, și s-au întors ca vai de ei acasă.

Vai de ei! dar vai și de Păcală! Când se văzură și cu pagubă, și cu batjocură, oamenii se adunară iarăși, se sfătuiră și tot se sfătuiră între dânșii, că ce să facă și ce să dreagă ca să scape de Păcală, fiindcă nu mai rămânea nici o îndoială că-i va prăpădi pe toți dacă va mai rămânea cu zile.

— O să-și deie foc la casă, ca să ne dăm și noi la ale noastre, grăi unul dintre cei mai prevăzători.

— O să-și frângă vreun picior, ca să ne frângem și noi pe ale noastre, grăi altul.

— O să sară în fântână, ca să sărim cu toții după el! strigară cu toții.

Nu mai rămânea nici o îndoială că trebuiau să scape de el, dacă nu voiau să piară cu toții ca vai de ei.

Dar cum să scape? Asta era vorba. Să-i taie boii, și vaca, și oile, și calul de călărit, să-i deie foc la casă și să-l gonească din sat. Asta s-at fi putut. Dar cine putea să știe dacă nu se va mai întoarce?

Trebuia să-i stingă lumina vieții: numai așa erau scăpați, cu adevărat scăpați de el.

Luară dar hotărârea să-l omoare pe Păcală; fiind, însă, că nu voiau să facă nici vărsare de sânge, nici moarte de om chiar cu mâna lor, se sfătuiră din nou între dânșii și după mult sfat au chibzuit să-l arunce în Dunăre, unde va fi apa mai adâncă, pentru ca nici neam de neamul lui să nu mai poată ieși la lumina zilei.

Și dacă tot ar scăpa Păcală chiar și din fundul Dunării? Asta era! Și dacă tot ar scăpa?! Ce era atunci?! Nu mai rămânea nici o îndoială că trebuia să facă ce vor face ca Păcală să nu poată scăpa, dar deloc să nu poată scăpa.

Se puseră dar din nou și se sfătuiră, și după multă sfătuire mai chibzuiră să-l bage pe Păcală într-un sac, să strângă bine gura sacului și să lege sacul cu Păcală cu tot de o piatră de moară, pentru ca piatra de moară, rotundă cum este, să meargă de-a dura până la fundul Dunării și să ducă și sacul cu Păcală.

Înțelegându-se astfel ei, toți oamenii din satul lui Păcală, cu mic, cu mare, cum erau, luară sacul, luară sfoara pentru gura sacului, luară funia, ca să lege sacul de piatră, luară cea mai mare din pietrele de moară pe care le putură găsi cale de trei zile de jur-împrejur și porniră cu mic, cu mare, cum erau, asupra casei lui Păcală, ca să-l ia, să-l ridice, să-l ducă și să nu se oprească cu el decât în fundul Dunării.

Păcală ședea cu pipa în gură în cerdacul casei și se uita la carul cel cu patru boi, care intra în curtea lui cea largă și plină, — ședea Păcală cu pipa în gură și se uita, — când se pomeni cu satul întreg, mic și mare, de nu-i mai încăpea curtea cea largă a lui.

Ce să facă, sărmanul de el, ce să facă?! Nu-i rămânea decât să se dea prins și legat, dacă n-a putut să rămână pe unde fusese mai înainte, ci l-a pus păcatul să se întoarcă în satul lui, să se facă om așezat și să nu mai umble cu minciuna. Dar o viață are omul și o moarte.

— Mi-a fost, se vede, rânduit, grăi Păcală, să mor în satul meu ca om de treabă.

Căci mai de treabă de cum era nu se putea face Păcală; asta o simțea.

Îi părea cu toate aceste cam rău că trebuia să moară tocmai acum, când avea și el casa lui, masa lui, carul lui cu patru boi, curtea lui largă, și ar fi voit Păcală să scape dacă se poate fără minciună, căci era hotărât odată să nu umble cu minciuni, dar nu se putea, fiindcă oamenii erau neîndurați și vicleni.

Se lăsa dar Păcală, se lăsa, fiindcă n-avea încotro, să-l vâre ca pe un motan în sac, să-l ia pe sus și să-l ducă la pierzare.

El în frunte, piatra de moară după el, fruntea satului în urmă și satul întreg, cu mic, cu mare, mai în coadă, ieșiră din curtea cea largă, trecură prin sat și o luară peste câmpul nisipos drept spre Dunărea cea mare și adâncă.

— Stați, măi, strigă cel mai cu socoteală dintre oamenii din satul lui Păcală.

Se opriră în loc cu toții, cu mic, cu mare, cum erau.
— Am uitat un lucru, grăi omul cel cu socoteală.
— Ce-am uitat? întrebară ceilalți.
— Prăjina, ca să căutăm fundul Dunării.
— Așa-i, ziseră oamenii din satul lui Păcală, am uitat prăjina, ca să căutăm fundul Dunării.

Îl aveau acum pe Păcală: cum puteau ei să-l arunce fără ca să știe unde-l aruncă?

Se întoarseră dar iar în sat, căutară cea mai lungă dintre toate prăjinile și numai apoi îl duseră pe Păcală la Dunăre, — prăjina în frunte, sacul cu Păcală, piatra de moară, fruntea satului și apoi satul întreg, cu mic, cu mare, cum erau.

— Stați, măi! strigă iar omul cel cu socoteală. Iar se opriră cu toții.

— Să-l legăm de piatra de moară, ca să nu fugă, în vreme ce noi căutăm cu prăjina fundul Dunării!

— Să-l legăm, strigară cu toții, ca să nu fugă! Îl legară dar pe Păcală de piatra cea mare, apoi plecară ca să caute cu prăjina, unde e mai afundă Dunărea, ca acolo să-l arunce.

Cel mai cu socoteală dintre oamenii din satul lui Păcală luă el însuși prăjina, dete o dată cu ea în valuri, o izbi cât nu mai putu în jos, dar nu atinse cu ea fundul.

— Aici, zise el, Dunărea nu are fund, trebuie să căutăm alt loc.
— Așa e, strigară cu toții, trebuie să căutăm alt loc, unde are Dunărea fund.

Nici că se putea altfel. Vorba era ca piatra de moară să meargă de-a dura și să se oprească tocmai în fundul Dunării: unde se oprea piatra dacă Dunărea nu avea fund?

Porniră dar cu toții ca să caute fundul Dunării, pentru ca nu cumva să-l arunce la loc nepotrivit și să-l scape acum, după ce îl aveau prins și legat.

Ei trebuiau să știe unde are să se oprească piatra cu sacul și cu Păcală cel din sac.

Iar Păcală, vai de capul lui, rămase în sac, legat de piatra cea de moară, cea mai mare pe care oamenii din satul lui o putuseră găsi cale de trei zile de jur-împrejur.

— Stați! strigă omul cel cu socoteală. Iar se opriră cu toții. Ce era la mijloc? Ca oameni chibzuiți, trebuiau să fie cu mare băgare de seamă și să cerceteze bine mai nainte de a-l arunca pe Păcală în Dunăre.

Unde să-l arunce? Mai la deal, de unde vine apa, ori mai la vale, unde se duce?

Unii dădeau cu socoteală că mai la deal e mai multă apă, fiindcă de acolo vine apa și n-ar veni dacă n-ar fi destulă.

Alții însă erau de părere că la vale e mai multă, fiindcă acolo se strânge apa, care vine de la deal, și dacă l-ar arunca la deal, cum vine apa și tot vine, se scurge și tot se scurge, s-ar pomeni că Păcală rămâne pe uscat, iese din sac și vai de capul lor!

Se adunară dar cu toții de se sfătuiră ca nu cumva să facă vreo prostie, și după multă sfătuire se înțeleseră să caute locul cât mai devale, pentru ca toată apa să se strângă în capul lui Păcală.

Pe când oamenii din satul lui Păcală umblau să caute fundul Dunării cu prăjina cea lungă, iată că vine un jelepar de vite, care ducea o cireadă de o mie de boi la târg, și cum mergea jeleparul de-a lungul malului, dă de sacul cu Păcală și se miră, cum s-ar mira tot omul când ar vedea în calea lui asemenea lucru.

— Dar tu, măi, întrebă jeleparul, cum ai intrat în sac și ce cauți în el?

— N-am intrat, răspunse Păcală, ci m-au vârât alții în el.
— Și de ce te-au vârât?
— Ca să mă arunce în Dunăre.
— Și de ce să te arunce?
— Iacă — păcatele mele! — răspunse Păcală, fiindcă vor să mă facă vornic și eu nu vreau să primesc...

— Și de ce nu vrei, măi?
— Apoi de! zise Păcală. Fiindcă nu e satul de a-i fi vornic.
— Și de ce nu e?
— Fiindcă are neveste multe, și bărbații pleacă cu toții la lucru, de nu se mai întorc cu săptămânile, și vornicul rămâne el singur cu nevestele.

— Și de ce nu vrei să rămâi cu nevestele?
— Fiindcă sunt multe și toate tinere și sprintene ca furnicile și nu pot să le stăpânesc.

Când auzi asemenea vorbe, jeleparul se miră prea mult, fiindcă el bucuros ar fi fost vornic într-un sat ca satul lui Păcală.

— Măi, dar prost mai ești tu, măi! grăi el. Un om mai cu minte ar primi cu amândouă mâinile.

— Un om mai cu minte e mai cuminte și poate când nu poate prostul, îi răspunse Păcală. Haid'! dacă te simți destoinic, intră în sac și, când vei vedea că voiesc să te arunce în Dunăre, spune-le că primești să le fii vornic.

— Și ei mă vor primi oare pe mine?
— Mai ales! îi răspunse Păcală. Cu amândouă mâinile! Atât îi trebui jeleparului, care nu se temea de nevestele din satul lui Păcală.

El dezlegă dar sacul, ca să iasă Păcală, apoi se vârî el însuși în sac. Păcală răsuflă o dată ușor de tot, strânse gura sacului, o legă bine, apoi p-aci îi fu drumul, nici că se mai opri decât la cireada cea de boi, pe care o mână acasă la el, în curtea cea largă, care putea să-i încapă pe toți.

Iară jeleparul din sac râdea în el când se gândea cum are să-i înșele pe proștii din satul lui Păcală, care nu știau, bieții de ei, că nu mai e tot un prost ca dânșii în sac.

Râdea însă mai ales când simțea că ei îl ridică pe sus, ca să-l ducă să-l arunce în Dunăre la locul pe care-l găsiseră mai bine înfundat. Numai atunci când simți că-i dau avânt ca să-l arunce, abia atunci el strigă tare cât putu:

— Stați, măi! Toți se opriră, cuprinși de spaimă și de mirare, fiindcă înțelegeau și ei că glasul care răsuna din sac nu era glasul lui Păcală.

— Lăsați-mă, grăi jeleparul, că primesc să vă fiu vornic.
— Auzi vorbă! strigă cel mai cu socoteală dintre oamenii din satul lui Păcală, care era chiar el vornic în sat, își preface glasul ca să nu-l mai cunoaștem, voiește să ne mai fie și vornic, ba te pomenești c-o să ne spună că el nu mai e Păcală!

— Apoi că nici nu sunt! răspunse jeleparul. Când auziră vorba aceasta, oamenii se supărară, mare minune cum se supărară, fiindcă îl văzuseră ei înșiși cu ochii lor când îl vârâseră în sac și ei înșiși cu mâinile lor legaseră gura sacului și, supărați cum erau, năvăliră cu toții asupra lui, îl ridicară cu piatră cu tot și — una! două! trei! bâldâbâc! — îl aruncară în Dunăre, ca nici neam din neamul lui să nu mai poată ieși la lumină.

Și, Doamne! cât se simțeau de ușurați când văzură că merge drept spre fundul Dunării, că nu mai iese la iveală și că apa curge mereu de la deal la vale și se îngrămădește asupra lui.

Iară Păcală ședea în cerdacul casei și se uita la carul cel cu patru boi, care intra în curtea lui cea largă și plină de vite frumoase.

— Stați, măi! strigă omul cel cu socoteală. Stați! strigă încă o dată.
— Ho, stați! strigară toți oamenii din satul lui Păcală când le văzură ochii ceea ce mintea nu putea să le înțeleagă, și se opriră cu toții și rămaseră încremeniți în loc.

— Dar tu, măi, cum ai ajuns aici? întrebă vornicul satului.
— Așa-i, ziseră cu toții, cum ai ajuns tu aici?
— Mare lucru?! răspunse Păcală. Cum să fi ajuns, dacă nu tot cum ați ajuns și voi, venind de acolo până aici?!...

— Dar tu ești mort, măi? te-am aruncat în Dunăre!
— Aș! grăi Păcală. Apa Dunării e rece și te face mai sprinten de cum ai fost.

— Mare minune! strigară oamenii. Cu ăsta nu e chip s-o scoți la capăt! Îl arunci legat de o piatră de moară în Dunăre, și se întoarce mai degrabă decât tine acasă!...

— Dar vitele cele multe și frumoase de unde le ai? întrebară ei.
— De unde să le am, răspunse Păcală, dacă nu de acolo unde m-ați lăsat voi?

— Dar cine ți le-a dat?
— Cine să mi le dea? Le-am luat eu; ia omul cât poate și ce nu poate lua mai lasă și pentru alții.

Atât le trebui oamenilor din satul lui Păcală! Așa cum erau adunați la casa lui Păcală, plecară cu toții înapoi la Dunăre și nu mai steteră la sfat, ci se aruncară ca broaștele — bâldâbâc! bâldâbâc! — care mai de care mai iute în valuri, ca să ia fiecare cât poate, iar nevestele lor rămaseră pe țărmure, așteptându-și fiecare bărbatul cu turma de vite.

Era, se înțelege, și popa între dânșii, și fiindcă popii sunt mai lacomi decât alți oameni, el se repezi mai tare decât ceilalți și sări unde era mai afundă apa, dar potcapul tot îi rămase pe deasupra.

Preoteasa, care stătea pe țărmure, lacomă și ea, văzând potcapul, credea că n-are popa destulă vârtute ca să se cufunde, și că vor lua alții toate vitele mai înainte de a fi ajuns și el la fund.

— Mai la fund, părinte! striga dar, mai la fund! că acolo sunt cele coarneșe!

A și intrat popa cât de afund, dar nici nu s-a mai întors nici el, cum nu s-au mai întors nici ceilalți.

Așa a rămas Păcală cel mai harnic, cel mai de treabă, cel mai vrednic om în satul lui, fiindcă, de! era numai el singur cu nevestele.

Cine o știe mai departe, mai departe are s-o spună.

▲ Începutul paginii.