O vizită la castelul „Iulia Hasdeu”
De la Wikisource
| O vizită la castelul „Iulia Hasdeu” de Ion Luca Caragiale |
| În Epoca din 27 iunie-1 iulie 1897; retipărit în Notiţe şi fragmente literare, 1878, p. 129, şi Momente, schiţe, amintiri, 1908. |
Am fost alaltăieri la castelul „Iulia Hasdeu" de la Cîmpina unde am petrecut o zi nespus de încîntătoare, ospătat de d. şi d-na Hasdeu părinţii proprietarei. Această minunată clădire a fost ridicată în trei ani, fără nici un studiu sau plan prealabil, ci numai şi numai, bucată cu bucată, după comunicările spiritiste ale Iuliei Hasdeu, D. Hasdeu nu este arhitect şi n-ar fi fost în stare, cum singur mărturiseşte să conceapă un plan aşa de complex, aşa de logic şi de frumos. E un castel tare şi totdeodată un templu. Baza lui are forma simetrică a unei cruci; axa-i principală urmează o linie perpendiculară pe meridian, aşa că faţada templului priveşte drept la răsărit.
Mi-ar fi cu neputinţă să fac o descriere completă a acestui locaş de înălţare sufletească, de mîngîiere, de credinţă, de rugăciune şi inspiraţiune. Mă voi mărgini a da puţine note fugitive asupra unor amănunte şi mai ales asupra emoţiunii profunde ce am simţit acolo. Castelul-templu are două aripe cu cîte un cat şi un donjon central, înalt de optsprezece metri. El se ridică mîndru în mijlocul unei curţi largi, avînd la dreapta lui, ca de streajă, nişte nuci bătrîni, iar la stînga, o grădiniţă de flori tinere, scăldate toată —ziua în lumina soarelui. Castelul-templu are de jur împrejur, la fiecare rînd, terase largi, împrejmuite toate cu stîlpi scurţi de granit, acoperiţi cu table de aceeaşi piatră, în stil druidic. Faţada e tot de granit cioplit fără lustru. Suindu-te pe terasa de jos, de la picioarele donjonului, dai de intrare. O muche de piatră, lată cam de o palmă, desparte vertical drept în două intrarea deschisă. Această muche e muchea uşii principale: o bucată de granit masiv, grea de cîteva mii de kg, care se deschide cu mare uşurinţă, învârtindu-se alunecos pe o osie de fier ce-i trece prin mijloc.
Când uşa este deschisă, i se vede numai muchea; cînd este închisă, acoperind perfect intrarea, se vede pe placa ei de piatră blazonul familiei Hasdeu, iar dasupra o panglică zburătoare: „E PUR SI MUOVE"[1]
Auzisem atîtea despre acest buen retiro[2] al ilustrului om, încît apropiindu-mă cu trăsura, mă simţeam cuprins de emoţiune, de un fel de neastîmpăr pe care-l produce totdeauna apropiarea unui lucru de mult dorit.
În sfîrşit, am ajuns. Eram aşteptat. Am coborît repede din tră şi am intrat în curte, unde am rămas cîteva clipe uimit de înfăţişa impunătoare a castelului „Iulia Hasdeu". Dar am fost repede deşteptat din uimirea mea: pe terasă a ieşit să mă întîmpine figura strălucitoare a nobilului meu amfitrion. I-am mărturisit numaidecît impresia puternică ce mi-a cauzat-o vederea operei sale de piatră, tot asa de minunată ca şi celelalte opere ale sale.
— Stai să vezi... încă n-ai văzut nimic! îmi răspunse... Şi, mai întîi de toate, asta nu e opera mea, este opera fiicei mele, stăpîna castelului. Noi suntem aci numai în gazdă. Pentru aceea, mai-nainte de orice, trebuie să te prezint stăpînei casei.
Zicînd acestea, mă duse la umbra unui nuc. în trunchiul bătrînului copac, într-o găunoşătură, este portretul Iuliei Hasdeu, încadrat în muşchi viu, din care răsar plante mititele de munte. E o grădină în miniatură, grădina unei zîne, o grădină întreagă cu miile ei de umbre şi de lumini, cu miile ei de poteci şi de izvoare vii, cu miile ei de generaţiuni, încăpînd toate în scorbura, cît un pumn, a unui bătrîn copac.
— Acum putem intra. Ne suim pe terasa de la intrare şi, alunecînd amîndoi de o parte şi de alta a lespezii care-şi prezintă în faţă numai muchea, intrăm în vestibul. A doua uşe este asemenea deschisă: e cu două canaturi date în cele două laturi, prezentînd două oglinzi, cari, aşezate paralel, reproduc una într-alta la nesfîrşit imaginea noastră.
— Simbolul puterii etern şi infinit creatoare! Păşim pragul, şi ne aflăm sub domul înalt al donjonului din centrul clădirii. În mijlocul sălii circulare stă liniştit un stîlp masiv de zidărie de coloarea marmorei trandafirii; pe dînsul se reazimă două scări de fier uşoare, cari suie la brîul interior al donjonului, unde de jur împrejur e o galerie metalică. În partea din spate a stîlpului, împotriva uşii de intrare, e o scară, care suie la celelalte două.
In rînd cu galeria, deasupra stîlpului pe care se reazimă scările, este un pod susţinut de stîlpi subţiri de fier; deasupra acestui pod stă, sub domul albastru, statua Mîntuitorului, o dată şi jumătate mărimea naturală. Statua este de lemn şi colorată, după stilul evului mediu; este o operă de rară frumuseţe a sculptorului Casciani din Paris. Mîntuitorul se ridică, deasupra unor nouri, către cer cu braţele deschise, cu privirea aplecată către pămîntul pe care-l părăseşte şi pe care-l binecuvintează cu amândouă mîinile.
Din ochi îi pică lacrimi; în mîini şi în picioare se văd urmele cuielor şi pe frunte — ale ghimpilor. Divinul fiu se înalţă cu faţa către izvorul luminii, către răsărit. Din vîrful domului azuriu, ochiul lui Dumnezeu, înconjurat de stelele infinitului, îl priveşte, aşteptîndu-l cu dragoste.
Domul e luminat de trei uşi, răspunzînd pe trei terase, şi de o fereastră rotundă, întretăiată de o cruce cu geamuri în felii, colorate galben şi roşu. Dacă îngenunchi în faţa figurii Mîtuitorului, capul său divin i-l vezi în dreptul ferestrii scînteietoare de lumină, al cărei cadru înconjură ca o aureolă.
În galeria circulară, îndărătul Mmtuitorului şi sub fereastra rotundă, stă bustul, asemenea colorat, al Iuliei Hasdeu, acoperit de un văl alb subţire* Ochii ei au o putere de privire extraordinară, din altă iuine, o privire care nu fixează nici un punct material şi care, pătrun-zind obstacole imposibile de pătruns pentru noi, se adînceşte nemăsurat în infinit, către un punct luminos, ce o uimeşte şi o face fericită, către „Marele Centru".
Ieşim pe terasa din stînga. Un vînt răcoros adie. De jur împrejur se văd ridieîndu-se dealurile verzi cari domină valea Doftanei. Mă opresc o clipă, ameţit de atîtea impresiuni^ să respir adiarea dătătoare de viaţă. Dar ilustrul meu amfitrion mă apucă cu bunătate de braţ, zicîndu-mi cu tonul unui îndemn inspirat: — Mai sus! mai sus!
Suim scara subţire care se încolăceşte pe zidul donjonului şi ne aflăm pe terasa superioară. O panoramă sublimă se desfăşură jur împrejur, şi deasupra, bolta nemărginită, albastră, cu atîtea nenumărate terase, sclipeşte străvezie. Dar e foarte cald la amiazi. Ne coborî ni pe terasa mijlocie, intrăm în interiorul donjonului, şi de-acolo, după ce mai privesc încă o dată minunata statuă a Mmtuitorului fi bustul proprietarei acestui castel-templu, ne coborîm. Aci ilustrul meu amfitrion mă face să iau seama că stîlpul, care suportă de jos, în mijlocul domului, scările urcătoare la galerie, reprezintă, împreună cu ele, «o mare potir: deasupra acestuia apare ridicîndu-se la cer, departe de durere, figura strălucitoare a Domnului. La baza potirulu i stă atlrnat chipul oopilei pe patul ei de chinuri, acoperită cu flori. În aripele de jos ale castelului avem, la dreapta şi la stînga cite două saloane, unul mare şi altul mic; în fund, un altar, şi in fundul altarului, un piano. Acustica bolţii acestui altar e de o putere care foarte rar se poate realiza prin voinţa arhitectului. Un acord produce o rezonanţă care umple bogat Întreg interiorul domului, deşteptînd glasul adormit al golului...
De o parte şi de alta a altarului, două Încăperi pentru bibliotecă unde se pot In bunăvoie odihni mii de volume înţelepte...
Fereastra altarului e roşie, iar ale celor două biblioteci, una verde şi cealaltă albastră... În salon stă un portret în mărime naturală al Iuliei Hasdeu... Dar am spus că e imposibil sa fac o descriere amănunţită a acestui locaş...
D-na Hasdeu ne cheamă la dejun.
Sala de mîncare se află la umbra unui nuc venerabil. Ne aşezăm la masă.
De-acuma începe farmecul cel mare: de-acuma porneşte d. Hasdeu, după ce mi-a arătat proprietatea fiicei sale, să-mi spuie multe, multe...
Felul său, mai bine zis, stilul ospitalităţii la castelul „Iulia Hasdeu" e cu totul deosebit: un amestec de grandseigneur, naiv, savant, patriarh bătrîn şi tînăr artist. Atmosfera întreagă e plină de bunătate — bunătatea însăşi, d-na Hasdeu — şi plină de scîntei de spirit — spiritul însuşi, d. Hasdeu, — plină de frumuseţe — amîndoi soţii frumoşi, prin frumuseţea supremă a părului alb. O aşa ospitalitate e o mare favoare, o adevărată binefacere. Tot timpul dejunului, ilustrul meu amfitrion e un izvor nesecat de învăţături adînci şi de glume scînteietoare — o activitate de spirit în adevăr prodigioasă. Cercetări filologice şi istorice, experienţe şi comunicări' spiritiste, religiune, filozofie, arte frumoase, îmbrăcate toate în pînza minunată pe care numai cel mai înalt dar al minţii omeneşti o poate ţese, îmbrăcate în poezie — toate sunt ou o egală vigoare îmbrăţişate. Ascult uimit vertiginoasele jocuri ale acestui Înalt spirit, toate egal pline de farmecul inspiraţiunii şi de puterea convingerii. Spiritul acesta jonglează cu corpii cereşti cum ar jongla ou nişte mingi sau portocale.
Cuprins |
[modifică] Pag5
Am uitat cu desâvîrşire scopul vizitei mele; mereu am ascultat şi nu mai mi-a venit In cap să fac vreo întrebare. Ne-am ridicat de la masă şi am reintrat în castel. D. şi d-na Hasdeu se retrag sâ se odihnească puţin, Mslndu-mă singur In salonul din stingă. Atunci Încap să cercetez, unul clte unul, toate amănuntele acestui încîntător locaş. In fiecare colţ, materia spune o idee. Ies In ©uite şi mă afund In grădină, unde creşte o vie de curînd plantată» departe, Înspre apus, se desinează dealurile de pe valea Prahovei pe cinci, fa^A In faţă, către răsărit, se ridică la aceeaşi Înălţime dea-10 Jurile de pe valea Doftanei. E o linişte pătrunzătoare, pe care n-o întrerupe decit lătratul clinilor castelului - - cari îşi reclamă tainul de hrană şi mingiituri de la d-na Hasdeu — şi şuieratul locomotivelor căii ferate. Mă întorc In curte. D-na Hasdeu îşi îngrijeşte pensionarii, popoare întregi de pui. |D. Hasdeu, care şi-a făcut siesta de 15 clteva minute, Îmi iese înainte... E mai tînăr chiar decît adineauri si-mi zice: — Acum, iar sus! sus! Ne urcăm pe terasa întîia, deasupra căreia marele donjon îşi aruncă către răsărit umbra. Ne aşezăm în faţa unei mese. Acum începe 20 să-mi vorbească despre ultimele rezultate ale comunicatiunilor sale spiritiste cu Iulia. De demult încă, fiica împărtăşeşte tatălui luminile la cari a ajuns ea. Din toate aceste comunicări cari se urmează metodic, va rezulta o operă măreaţă — o sistemă completă asupra problemei creaţiunii.
Savantul poet speră că în curînd opera fiicei sale va putea fi dată publicului. Din această vastă operă, d. Hasdeu, depozitarul ei, îmi permite să citesc cîteva pagini miraculoase. îmi este peste putinţă, fireşte, să reproduc cît de palid propoziţiunile filozofice cuprinse în acele pagini. Mă mărginesc a rezuma înţelesul ce l-am putut eu căpăta din ele... „Marele Centru", Lumină si Voinţă nemărginite, înfiinţează la infinit, izbind Golul, Nimicul. Din izbituri eterne pornesc fiinţe eterne. produs infinit al unui izvor infinit, voinţe infinite, rezultate dintr-o 35 voinţă infinită.
Este o sistemă materialistă-mistică, a cărei expunere va face desigur epocă în ştiinţa umană. Cu o vervă de care numai el este capabil» ilustrul meu amfitrion îmi dezvoltă toată sistema: este o clădire de ţaldă şi sublimă fantazie, Intemeindu-se pe cea mai solidă şi rec* logică. Cu sistema aceasta se explică lămurit toate ipotezele
[modifică] Pag6
ştiinţifice moderne nelămurite Încă. Ea aruncă o puternică lumină asupra teoriei evoluţiunn, atavismului, personalităţii etc.
După oe d. Hasdeu m-a Încleştat bine în ţesătura sistemei sale Îmi zice, privindu-mă cu bucuria triumfului:
—Trebuie să stai deseară aci, să vezi o noapte înstelată de pe terasa de sus, ca să prioepi mai bine toate cîte ţi le-am spus.
Se înţelege că nu m-aş fi putut împotrivi la o aşa ademenire dacă nu eram cu dinadinsul împedicat de afaceri. M-am grăbit să mărturisesc ilustrului meu amfitrion adînca părere de rău ce simţeam că nu mă pot supune unei aşa de graţioase porunci.
—Atunci, îmi zise d. Hasdeu, n-ai înţeles nimic. Pentru ce ai mai venit?
La întrebarea aceasta, mi-am adus aminte, după atîta uitare, de scopul practic al vizitei mele, şi promiţîndu-mi în gînd să mă reîntorc altădată cu mai mult timp şi pe-ndelete la fermecătorul castel-templu, am răspuns:
—Am venit... am venit să intervievez pe d. Hasdeu în chestiuni literare.
—Aşa? şi anume despre ce?
—Despre starea literaturii noastre şi despre sorţii ei de progres.
—Atunci, zise d. Hasdeu, n-ai decît să-ţi începi întrebările.
—Iată. Doresc a şti: ce credeţi dv. despre literatura romînească actuală în genere? Cari sunt personalităţile într-adevăr eminente ale literaturii noastre? Ce dezvoltare viitoare poate spera literatura romînă, avînd în vedere starea în care această literatură se află astăzi?
—Foarte bine. Am să-ţi spun.
Şi, luînd tonul sigur al omului deprins cu catedra universitară, d. Hasdeu îmi comunică părerile sale, pe cari le voi reproduce cît se poate mai exact.
D. Hasdeu crede că literatura unei naţii nu se poate ridica la o treaptă în adevăr înaltă pînă cînd societatea naţională şi statul naţu nai n-au ajuns la cea mai înaltă treaptă de putere. Societatea noastră şi statul nostru sunt încă pe drumul de suiş. Au fost grele păsurile de pînă acum, grele şi fără răgaz. Momentele de linişte şi de răsuflare, prin cari trecem astăzi după atîtea veacuri grele, nu sunt decît un « popas pe calea destinatelor noastre. Ideea romînismului se întremează
[modifică] Pag7
astăzi printr-un scurt repaus, pentru ca să pornească, hotârită, către ţelul ei final, către culmea dezvoltării sale.
— Mai sus! Avem încă de mers... mai sus!
E atita inspiraţie In glasul savantului poet clnd grăieşte aceste vorbe, atita voinţă In tonul lui profetic, încît mă simţ ridicat fără de voie şi pornii ou el către un viitor de glorie romînească, de strălucire naţională, care, oricît ar fi de depărtat, este real, palpabil, inevitabil. Literatura romină de astăzi? zice d. Hasdeu, zîmbind ou bunătate.H încercări mai mult sau mai puţin ferioite, avînd mai mult sau mai puţin noroc de iiblndă a momentului şi datorindu-şi mai adeseaori modei atlt succesul trecător, cit şi lmpedicarea unui succes mai dura* bil. Iată un exemplu: Eminescu. Eminescu este incontestabil un talent cu toate defectele lui; dar Eminescu, deşi a avut după moarte norocul de a trece pentru cîtva timp la modă, din aceeaşi cauză, tot din cauza modei, a avut nenorocul să lucreze sub o direcţiune absolut străină de spiritul romînesc, o direcţiune specifică, regională, eterogenă faţă I cu ideaţiunea poporului nostru — sub direcţiunea, la |modă pe atunci,! a unei şcoli literare —- sub direcţiunea şcolii pesimiste-schopenhaue-riste germane. Afară de forma externă a producerilor lui, adesea prea silită, aproape nimic nu este original sau măcar specific romînesc. Mai toată opera lui este un răsad al ideilor pesimiste-schopenhaueriste, cari au făcut modă cîtva timp în universităţile germane; e marfa ieftină a studenţimii germane de pe la mijlocul secolului, în urma ccnfuziuni-lor politice, redată, sub etichetă locală şi, fireşte, cu multă dibăcie, tinerimii romîne — budhismul antic, fiert încă o dată în cratita nern-ţească, şi de acolo făcut ciorbă a treia oară într-o oală romînească, drept hrană proaspătă pentru întărirea ncuelcr generaţitni. — Nu, nu! adaogă d. Hasdeu... Eminescu a avut talent, dsr e departe de a se putea numi un mare poet naţional. — Dar, întreb eu cu sfială, atuncea care e, după dv., d-le Hasdeu, cea mai mare figură a literaturii noastre? D. Hasdeu îmi răspunde, fără a sta un moment la gînduri: — Alecsandri... Fără nici o îndoială, Alecsandri... El este repre zentantul cel mai puternic, cel mai complet al gîndirii şi simţirii ro- 35 mîneşti. El a cîntat toate dorinţele, el a plîns toate nevoile şi necazurile romînimii. El a încurajat, a îndemnat şi a îmbărbătat neamul lui în felul în care acest neem putea mai bine să înteksgâ; o fat vesel, trist, viteaz, cuminte, răbdător, plin de speranţă şi de crcdirţfi, glumeţ şi înţelept ca poporul romîn însuşi. în mintea Iui )&ti€«£ft n-a fost loc pentru nimic ce n-ar fi fost specific romînesc, şi in talentul
[modifică] Pag8
�lui nici o pornire care să nu fi f gloria nediscutabilă a litemtS ^£^^^' ^^ -te aşa înălţime nu mai văz alta 6Ştl *» 8ec°lul acesta. La o Dar altul, tot mare, nu avem? la un moment dat - cJnd nimS^^lTft Ia" Un 0m «i, mod fragmentar la cultura unui neam - iZf ^ decît ,nt™» genţă o sistemă completă de evocare a ferSw" -U VftŞ*^ inteli" ştiinţe, literatură, arte, filozofie, religie, popică V^ naţional: el într-o sistemă Închegată. Fără să reuşească a fa7e ind 1T ^^ de mare valoare, apucă, cu o egală putere tS»lThl ° operă ştimţifice întemeind, ca bază ^J^T^^^^^ mulu, romînesc, ideea naţională. Eliade n-a fost poate nS^ mare scriitor; ceea ce, însă, e indiscutabil este că a fost o mintmaT o voinţa mare, un om căruia generaţiunile actuale, cu judecata L "că nesigura nu pot înţelege cît îi datoresc, dar pe care o generaţi cu. conştiinţa mai limpede şi cu mintea mai înzestrată îl va onora ca pe una din cele mai strălucite figuri ale renaşterii romîne. Şi la Eliade ca şi la Alecsandri, credinţa şi voinţa s-au manifestat cu toată binefăcătoarea lor înrîurire pentru neamul nostru. E bineînţeles că eu mă mărginesc a da aci numai într-un mod imperfect părerile ilustrului academician. Sub torentul ideilor sale eu nu pot nota decît liniamentele fundamentale cît se poate cu mai multă fidelitate. Aci, a proposito de opera lui Eliade şi de influenţa pe care a exercitat-o această operă, d. Hasdeu face o bogată digresiune asupra şcolii „Junimii".
In digresiunea d-sale despre „Junimea", d. Hasdeu revine asupra observaţiilor privitoare la Eminescu. — A fost, zice d-sa, o şcoală literară care a falsificat felul de a gindi, de a simţi şi de a spune romîneşte, introducind cu dinadinsul In literatura noastră tinără pesimismul universitar nemţesc, pedanteria obscură şi greoaie nemţească. Pe de o parte, a inventat talente Inc puite (Bodnărescu), iar pe de alta, a denaturat şi a deformat talente reale (Eminescu). Acel ce s-a pretins cap al şcoalii, el Însuşi, n-a produs
[modifică] Pag9
KW�nimic original, n*a produs nimic care să poată răminea altfel deci* doar ca document de naivă şi umflată pretenţiune: căci, in defiaitW toată activitatea lui nu sa exercitat altfel dectt ca paradă ostentativi de bun-simţ: ii k*a fait gu'enfoncer des portes ouvertes1. Cu un baeai 5 portativ de cîteva formule ale celebrului Lessing, a căutat sa răstoarn pe e iţi va infimi, ca Pelimon, Aricescu ş.a., ca şi cum aceia, pentru dispărea, mai aveau nevoie de o aşa sftntă campanie... Ua cap de şcoală care n-a avut altă treabă, nici altă inspiraţie decit să demonstreze că In natura toată totul repoza a lui Aricescu io sau Poemele eroice ale lui Pelimon nu sunt potrivite esteticei lui Leasing!... Şi care a fost urmarea şcoalii aceştia?... afară numai dacă această şcoală n-o fi avînd pretenţia că ea a dat naştere unor talente, ori că acele talente, născute mai-nainte de ivirea şcoalii, nu s-ar îi născut io fără dînsa...
Gap de şcoală?... Un Lessing?!... Dar Lessing — fără a împrumuta bagaj portativ de la un alt Lessing anterior şi mai ales exotic (aşa încît să fie mai greu de controlat de către contimpuranii puţin deprinşi cu cititul) — Lessing a scris el însuşi minunatul Laocoon, ce-20 lebrele Natan înţeleptul şi Mina de Barnhelm. Lessing a creat, şi crea-ţiunea lui va rămînea ca o creaţiune pur personală şi specific germană, spre gloria lui şi a neamului lui... Dar capi de şcoală, cari se bat cu morile de vînt pentru a face pe Sancho Panca să caşte gura plin de admiraţie şi nu sunt în stare a construi o pagină de invenţie originală! capi de şcoală, cărora cei mai slăbuţi ucenici fanatici nu le pot recunoaşte altă valoare decît că sunt capete foarte bine echilibrate, foarte bine cumpănite!... Cumpănă în echilibru — diferenţă de greutate, zero. Nu; niciodată un cap de şcoală nu s-a mărginit, ca un dascăl de şcoală, la teorii şi mai ales la teorii pueril negative; niciodată 30 cineva nu s-a putut numi cap de şcoală, fiindcă, în temeiul unor fragmente de adevăruri spuse deplin de alţii, au criticat lucrări mai prejos de orice critică serioasă (ca, de exemplu, pe răposaţii Pelimon, Aricescu ş.a.). Un cap de şcoală creează, şi creaţiunile lui servesc multă vreme 35 ca modeluri urmaşilor de talent... Dar eu mi-am mai spus in privinţa aceasta părerea pe larg. E de prisos să-ţi spun mai mult acum. — In sfîrşit, d-le Hasdeu, zic eu, aş vrea să ştiu părerea d-tak despre sorţii de dezvoltare, de aci încolo, a literaturii romtnejtt* �1 N-a făcut decît să forţeze uşi deschise (fr.).
[modifică] Pag10
�- Da aita, răspunde ilustrul meu amfitrion d, ĂUjd naturii rominesti nu rafi îndoiesc de loc Sunt ;»/Tea Ut(J-
- ti *Ui/# OU 111/ Cil (.n':,, , .„,. 1^ _#
al romlmi vor avea in viitor o epocfi de strălucire ni,,. : , 'v,nfi „umara intra epocele remarcabile ale dezvoltării Jn£SalT? V& Neamul acesta e chemat, netăgăduit, .a joace un rol mare ZcomEi istoriei... ^viujjiexm D. Hasdeu Întemeiază această propoziţie pe teoria d-sale filozo fioâ despre creaţiune.
- Toate marile epoce literare au coincidat la epoce mari politice Clnd voinţa unui neam Întreg a reuşit să ajungă a realiza culmea aspi-raţiunilor sale, a Îndeplini suma de rezultate posibile ale energiei sale i se trimite acestui neam o colonie de misionari, o pleiadă de talente II de genii, spre încoronarea şi glorificarea traiului lui... Fericit acel ce va reprezintă atunci voinţa neamului 1 Numele lui va marca veacul In care strălucita colonie a celor trimişi îşi va fi îndeplinit misiunea. Se va numi veacul lui Pericles, lui August, lui Leon X, lui Ludovic XIV, sau al lui... cine ştie? v#rPoate că, adaogă d. Hasdeu, un aşa secol pentru neamul nostru romînesc nu e atît de depărtat cît s-ar crede după împrejurările politice de astăzi; poate că nu e aşa departe ziua în care acest neam va să-şi ajungă culmea voinţii.
Aci d. Hasdeu, cu verva d-sale cunoscută, îmi arată foarte apropiată o perspectivă uimitoare... Mi-e foarte greu mie — aşa de puţin iniţiat pînă acum în sistema de filozofie a d-lui Hasdeu — să iniţiez pe cititorul, poate mai puţin preparat decît mine, în o teorie atît de subtilă. Pentru cititorul mai bine iniţiat vor fi clare aceste cîteva cuvinte, pe cari mi le adaogă d. Hasdeu după ce-mi afirmă că o epocă glorioasă a neamului romînesc nu e atît de departe precum s-ar crede. Iată, cît se poate mai exact, propriile cuvinte ale d-lui Hasdeu: — Micul prinţ Carol II e un trimis, trimis după voia lui proprie; el, copil mic — şi asta se întîmplă cu toţi trimişii - şi-a denunţat misiunea. Acest copil, cînd d-abia vorbea şi cînd auzise, pentru a numi jeţul regal, numai cuvîntul modern tron, iar cuvîntul vechi scaun nu-1 auzise decît desemnînd jeţurile comune; acest copil, care nu putea şti istoria lui Ştefan cel Mare, ţi-aduci aminte ce-a zis - - cuvtnti lui de copil a străbătut la auzul mai tutulor romînilor. A fost o solem nitate la palat. După săvîrşirea programului oficial, pe cînd se rup rlndurile, copilul pleacă de la locul lui şi merge hotârît să se suie pe tronul de pe care a coborlt regele.
[modifică] Pag11
„Ce faci, Carol?” îl întreabă tatăl, prinţul Ferdinand. Vreau să mă sui pe scaunul meu!" răspunde băiatul. —Atunci? Întreb eu... —Atunci, răspunde d. Hasdeu, nu înţelegi?... Ştefan cel Mare spuse din vreme că vrea să se suie pe scaunul lui!
Umbra marelui donjon, cîtă vreme am stat de vorbă a acoperit cu încetul toată terasa. Soarele scapătă către dealurile cari domină valea Doftanei. A trecut prea repede această zi încântătoare... Momentul plecării mele se apropie... trebuie să părăsesc castelul „Iulia Hasdeu".
Foarte mîhnit de asta, mă ridic. D. Hasdeu mă conduce. Pătrundem de pe terasă în galeria interioară a donjonului. Mi-aplec capul şi mă închin înaintea Mântuitorului; salut pe proprietara, care se uită mereu în adîncuri, şi cobor după d. Hasdeu pînă jos. Îmi iau rămas bu de la buna şi blînda d-na Hasdeu şi de la ilustrul meu amfitrion şi mă sui în trăsură.
Cînd pornesc, mai arunc o privire către fereastra deschisă a donjonului: Mîntuitorul parcă-şi apleacă de sus divinii ochi asupra-mi binecuvîntîndu-mă cu amîndouă mîinile rănite, ca şi cum mi-ar zice: „Mergi sub paza mea în pace, omule!"
Am sosit tocmai la vreme ca să apuc trenul. Starea sufletească în care mă aflu e aşa de înaltă, încît îmi trebuie singurătate. Mîntuitorul şi-a îndeplinit făgăduiala; sub paza lui merg în pace — nici un cunoscut în vagon. Pînă să cobor la Ploieşti, unde trebuie să mîi peste noapte, gîndesc mereu la minunatul om de care m-am despărţit:
„Ce superioară şi fericită natură! Ce minte şi ce suflet! Cîtă ştiinţă şi cîtă credinţă!”
