Nucul (Iosif)

Acelaşi loc iubit umbreşti
Şi-un colţ de cer întreg cuprinzi,
Nuc falnic, strajă din poveşti,
Dasupra casei părinteşti
      Aceleaşi crăngi întinzi...

De veacuri fruntea nu ţi-o temi,
Ţii piept cînd vin furtuni năval —
O, de-ai putea să mai rechemi
La poala ta şi-acele vremi
      De trai patriarhal !

Acel şirag de mîndre veri
De cari mi-aduc aminte-abea,
Asemeni unor dragi păreri
Ce-au legănat în mîngăieri
      Copilăria mea...

O, de-ai putea să mai aduni
Alaiul de copii vioi
Ce-n horă se-nvîrteau nebuni
Şi toamna făureau cununi
      Din veştedele-ţi foi !

Dar unde-s brudnicii^[1] copii
Şi unde-s rîsetele lor ?...
Potecile-au rămas pustii
Şi-i năpădit de bălării
      Pustiul din pridvor...

De mult s-au risipit şi-acei
Bătrîni ce-n umbră ţi-au stătut
La sfaturi cu părinţii mei,
Şi frunza ce-o călcară ei
      Ţărînă s-a făcut !

Străjer măreţ, mai ţi-aminteşti ?...
Tu singur, încă neînfrînt,
De-amar de ani adăposteşti
Ruina casei părinteşti
      Pe care azi o cînt !