Norocul culegătorului

 

A fost odată un băiat sărman: și făcându-i-se Maichii Precistei milă de el, s-a prefăcut călugăriță și i-a ieșit înainte când bătea el hoinar drumurile.

"Mă băiețele, ce tot umblu tu, de colo până colo, fără rost? Uite, o să vie iarna; tu n-ai părinți, adapost n-ai, haine nu, n-ai de nici unele. Vrei tu să te procopsești?

– Vreau, sărut mâna, maică...

– Atunci...vino cu mine".

Și a plecat băiatul dupa maica starița. Ea l-a dus la o tipografie și l-a băgat ucenic; i-a dat ceva mărunțele pentru covrigi, l-a blagoslovit și s-a dus.

A început atunci pentru băiatul sărac frecușul jugului vieții: vânzarea puterilor de azi pe o bucățica de pâine pentru mâine, de mâine pentru poimâine, ș-așa tot mereu, muncă zdrobitoare câtu-i ziulica de lucru, de sărbătoare, ba și de duminică până-n amiezi! asprimea celor mari; ușoare greșeli plătite cu vorbe și lovituri prea grele, și silință niciodată răsplătită cu o vorbă bună măcar, și dureri de dinți prăpădiți de otrava plumbului, și usturături de urechi trase la corecturi date prost… și câte și mai câte… Avea de ce să mulțumească maichii stariței, nu-i vorbă.

Dar… le-a răbdat toate.

A crescut băiatul canonit și muncit și a ajuns după ucenicie, culegător. Ș-a stat el așa lucrător multă vreme - și multă și grea. Într-o seară, amărât rău de sărăcie și osteneală, tocmai când trecea să se ducă acasă pe drumul pe unde se-ntâlnise în copilărie cu maica starița, și-a adus aminte cu dor și cu obidă de ea, ș-așa s-a gândit de adânc la dânsa, că numai iacăt-o înaintea lui, tot așa de blândă și de tristă ca ș-odinioară, tot așa de tânără și de frumoasă de parcă nu trecuseră valurile vremii și peste ea ca peste toată lumea.

"Te gândeai la mine?

– Da maică, mă gândeam la sfinția ta, că tare mi-e sufletul acrit și m-am săturat să mă chinuiesc atâtea ceasuri pe zi și să nu mă procopsesc toată viața... ș-mi dam cu socoteala că sfinția ta trebuie să ai trecere în lumea asta..."

Da, maica stariță zâmbi cu mâhnire și-i tăie vorba cu bunătate:

"În lumea asta?… nu prea am trecere de la o vreme.

– Și de aia vream să te rog, zice lucrătorul, să-mi faci și mie rost de vrun noroc mai bun.

– Să vedem... să mă rog poate de fiu-meu.

– Da ce e fiul sfinției tale?... are vreo putere?

– Apoi de! eu așa gândesc... Da ce ai vrea tu?

– Știu eu? aș vrea să nu mai lucrez așa de mult pentru atât de puțin câștig.

– Bine, zise maica starița... Atuncea, dacă-i așa, o să mă rog de fiu-meu să te norocească".

Și râdică ochii ei sfinți și dulci cum îi cerul senin, în sus și zise:

"Fiul meu, fiul meu! fă-mi pe gând și dă omului ăstuia necăjit, că e omul nostru, ce mă rog eu: scutește-l de atâta oboseală, și dă-i și lui un dar: pentru fiece bârfire ce-a trecut pân degetele și pân vingălacul lui câte trei parale, două pentru fiece minciună și câte o para pentru fiecare două nerozii.

– Aoleu! maică, zice culegătorul, iar cu paraua? văz eu că tot nepricopsit o să rămâi.

– Taci tu, răspunse ea, și aibi credință - vorba fii-meu: credința ta te va mântui... Noapte bună!

– Noapte bună, maică"

Și s-a dus maica starița.

– Lucrătorul a pornit și el spre casă. Când să intre... ce să vază?... Nevastă-sa - că uitasem să vă spui, de graba ce mi-e să isprăvesc, că se și însurase - nevastă-sa aprinsese o sumă de lumânări și țopăia pân odaie singură.

"Ce e femeie? zise omul; ce! ai înnebunit de joci tontoroiul singură fără flașnetă măcar?"

Aș! femeia n-aude, n-avede: dă-i nainte! ba încă sare și-l ia de gât și pe el și-l târăște și-l învârtește, dă-i la dreapta, dă-i la stânga, mă rog, ca nebunii, până ce cad amândoi pe câte un scaun gâfâind. Bietul om începe să-și facă cruce ca de alte alea.

"Să știi că mi s-a smintit femeia de necazul sărăciei!"

După ce s-a mai odihnit ea și a răsuflat nițel, s-a sculat de pe scaun și zor-nevoie să-l ia iar la danț. El de frica tontoroiului, zbughi pe ușă-afară! Ea după el!... și-i spune toată pricina veseliei ei, pe cum că pe la toacă se trântise puțin obosită de spălatul rufelor și i se arătase în vis Maica Domnului și-i zisese:

"Femeie, să scobești cu un cuțit sub vatra din tindă, și o să găsești acolo o oală, și ce-o fi în oala aceea al vostru să fie".

"Și uite!" zice nevasta, și ridică plapuma... Ce să vezi! Poli, galbeni, patace, franci, băncuțe, hârtii de 20 de 100, ba și de 1000! pe care le vărsase din oală în pat.

Și astfel s-a procopsit culegătorul nostru și a mulțumit maichii stariții că-i menise așa de bine.

Pe urmă, mai târziu i s-a deschis lui capul și s-a dumirit cine să fi fost călugărița, că aici stătuse putere dumnezeiască la mijloc și că el se procopsise așa fiindcă de atâta amar de vreme era culegător la un ziar mare cotidian:

Trei parale bârfirea, două minciuna, și nerozii... două de-o para!