Noaptea de vară (Demetrescu, 3)
| Pămîntul de Traian Demetrescu |
Târzii, ca niște glasuri metalice, sonore,
Vibrează în cadențe un șir de repezi ore,
Pe paginile vremei se-nscriu perechi-perechi
Tot repetând al vieții acelaș cântec vechi....
Zăbranicul de seară se dezlânează-n spațiu
Și-mprăștie răcoare cu blând și spornic sațiu,
A nopții maiestate în plin s-arată sus,
Vărsând un praf de aur din farmecu-i nespus.
Atunci îți place mintea prin gânduri s-o cutreeri,—
Năuci zbor liliecii și-auză prin iarbă greeri,
Și frunzele pe ramuri stau nemișcate, reci,
În liniștea grădinii cu tainice poteci.
Oh! morții ce fac oare în giulgiurile sumbre,
Închiși în cimitire, sub negură și umbre,
Pe când cei vii se-mbată de-a stelelor clipiri,
De freamăte, de cânteci, de visuri, de iubiri?
În gropile lor umezi gândirea mi se duce,
Și parcă văd în tihnă dormind pe subt o cruce:
Hidoși, cu cărnuri putrezi, schelete, descompuși,—
Și de-au supus în viață sunt viermilor supuși!
Dar pentru ce ne pare că moartea-i dulce veste
Și pizmuim adesea pe cel ce nu mai este?
Și totuși, pe-un cadavru când ochii ne-am resfrâns,
Ne-ncremenește jalea și podidim în plâns....
Nu-i viața luptă-amară și moartea nu-i repaos?
Or vecinica mișcare din nesfârșitul haos
E un război de-a pururi?... Ce-a fost și ce va fi
D-aceleași legi fatale mereu se vor jertfi?
Sunt clipe în viață așa de dulci și clare
Că însă-și suferința o fericire pare;
Iar alte-ori sunt zile când fericirea chiar
Mai tristă-i decât moartea, decât un vis amar!
În ora-aceasta însă de liniște și noapte,
Cu leneșe răcoare, cu străluciri și șoapte,
Nu știi de ce îmi vine să mă gândesc la morți,
Închiși în cimitire cu mari și negre porți.
Ca să iubim viața natura ne-amăgește:
Cu cerul ei albastru, cu steaua ce clipește,
Cu-ntreaga ei magie ce-n inimi varsă foc
Și-n minți reînviază iluzii de noroc!
Căci uite, luna blondă, în razele ei sfinte,
Ce praf de aur varsă pe tristele morminte!...
Dar nopții din coșciuge nu-i poate da scântei....
Și aerul miroasă a chiparoși și tei....
Plutește pretutindeni dumnezeești arome
Din flori ce le născură a morților atome....
O... ei ne dau mirezme atât de dulci, îmi zic,
Și noi le dăm uitare, sau nu le dăm nimic!
Pribegi pe drumul viței și ei ai fost odată:
Și pare prin frunzișuri, himeric, că s-arată
Perechi de-amanți, șoptindu-și al inimilor grai.
Și-acum acele inimi sunt praf și putregai!
Se-n mlădie salcâmii, ca plete despletite,
Pe gropi înțărânate, pe lespede cioplite,
Aleargă liliecii rotindu-se năuci,
Iar vântul se strecoară molatic printre cruci...
Și.... trist, ca niște glasuri metalice, sonore,
Vibrează în cadențe un șir de repezi ore,
Pe paginile vremii se-nscriu perechi-perechi
Tot repetând al vieții acelaș cântec vechii!