Noapte albă

Noapte albă de Horia Furtună

Publicată în Caiet de poezie, vol. 1, Revista fundațiilor regale, București, 1946

Noaptea-i una cu pământul,
Veghea-i una cu visarea,
Dar un iatagan de aur
A-nceput să taie zarea.

Pentru răsăritul lunii,
Pleoapa bolții a clipit;
Cerul și cu depărtarea
Luminos s-au dezlipit.

Peste stână, luna crește
Rotofei și gras burduf;
Mii de mrene de lumină
Fug pe iazuri către stuf.

Ca fântâni arteziene
Izbucnind din lut vrăjit,
Chiparoasele de fildeș
În urcare s-au oprit.

Spicele de grâu, sub lună
Au pe creștet puf de-argint,
Peste poduri cade brumă,
Lapte peste hiacint.

În noroaiele clisoase
Fulgeră pe jos, oglinzi.
Nestemate ard în ochii
Liliecilor, sub grinzi.

Simfonia lunii mute
Aue sub cerul larg;
Frunza plopilor adie
Ca o pânză pe-un catarg.

Ouăle sunt și mai albe
În cuibarul lor, pe dâmb;
Platoșe de-oțel e plugul
Când spre cer privește strâmb.

Carul mare s-a-njugat
Pentru drum întins, la noapte:
Șapte nuferi dintr-un lac
Îl privesc de jos, toți șapte.

Noapte alba, noapte albă,
În adâncuri de cleștar,
Care inimă-a tăcerii
Bate trist și bate rar?

Urșii-n ochii lor, au miere
Din prisaca ta lunară;
Fiecare floare-n sânu-i
Are câte o stea polară.

Într-o clipă tu prefaci,
Cu privirea ta bălaie,
Coacăza-n mărgăritar,
Și potecile-n pâraie.

Cad pe iarbă irmilici
Pe sub florile de nalbă,
Șade sufletu-n nesomn,
Noapte albă, noapte albă.

Fiecare stea si-alege
Câte-un dor ca să-l aline,
Și se-aprinde, și se stinge,
Pentru mine, pentru tine.

Lună albă, lună albă
Ai rămas tot cum te știm:
Fără vis și fără vârstă...
Numai noi îmbătrânim!