Neologismele

Salt la: navigare, căutare
Neologismele
de Titu Maiorescu
1881


Au trecut 14 ani de când pentru întâia oară s-a arătat în Convorbiri literare o direcție critică în contra limbii obișnuite pe atunci în multe scrieri ale literaturii române.

Critica voia, pe de o parte, să combată construcțiile arbitrare ale filologilor care, sub cuvânt de „purificare“, întocmeau un vocabular de termeni necunoscuți românului și depărtau vorbirea claselor culte de la izvorul de viață al limbii populare; iar pe de alta voia să lovească în germanismele infiltrate printre scrierile de peste Carpați și Molna, care falsificau geniul propriu al limbii române și micșorau astfel valoarea luptei lor pentru existența națională.

Dacă astăzi și-ar da cineva osteneala să recitească acele articole critice, ar dobândi, desigur, încredințarea că orice s-ar putea zice în contra lor, numai un singur lucru nu s-ar putea zice: că au fost dictate de un spirit antinațional. Prea aspre le pot părea la unii, prea puțin oportune la alții, prea lipsite de respect pentru vechile autorități la ai treilea, dar orice cap nepărtinitor va trebui să recunoască, în tendința de a readuce limba română la viața ei populară și de a combate germanismele, o tendință mai întâi de toate națională.

Cu toate acestea — și de aici se vede în ce stare ajunsese literatura noastră în privința iubirii de adevăr — tocmai prin prepusuri și bănuieli asupra „patriotismului“ ne-au întâmpinat mai întâi cei atinși de critica noastră, și astfel s-a putut întâmpla să auzim contestându-se „românismul“ unei direcții, în jurul căreia se grupaseră scriitori ca Negruzzi, Gane, Eminescu, Creangă, Slavici, Șerbănescu, Lambrior etc., fără îndoială scriitori dintre cei mai cu limbă românească ce i-a avut vreodată literatura noastră.

Și câte nu s-au încercat în contra Convorbirilor literare! Mai toate ziarele de pe atunci au năvălit asupra lor; dl Bariț într-un discurs solemn al Academiei Române ne-a denunțat de cosmopoliți; dl P. Grădișteanu, în Revista contimporană, de germanizatori; voluminoasa espresiune a spiritului academic din acea epocă, Dicționarul limbii române de A. T. Laurianu și Massimu, era cât p-aci să ne cufunde — nu prin greutatea sa științifică, ci prin cea fizică; în februarie 1876 dl Hasdeu cu vreo 25 de alți „redactori“ înființară în București chiar o întreagă Revistă literară și științifică, a cărei prefață o arăta mai ales menită a fi o direcție „sănătoasă“ în contra așa-numitei direcții „noi“ a noastră.

Ast[...]nsă — pare c-ar fi zecimi de ani la mijloc și generațiuni întregi — lupta a încetat ca prin minune. În chiar mijlocul Transilvaniei, în Sibiu și în Brașov, s-au arătat prieteni călduroși ai direcției noastre literare; nimeni din cei cu minte nu mai pune la îndoială principiile critice rezumate la începutul acestui articol; Revista literară și științifică a dispărut după al patrulea număr al ei; iar Convorbirile literare își urmează și astăzi viața lor regulată, și la 1881 redactorul lor dl Negruzzi a fost primit ca membru în aceeași Academie Română care mai nainte se arăta așa de dușmană foii literare din Iași.

Va fi avut și aici timpul influența sa binefăcătoare; vor fi ajuns oamenii încetul cu încetul să se înțeleagă mai bine unii pe alții și să se mai îmblânzească, se va fi arătat încă o dată legea cea cunoscută, după care o stăruință neclintită nimicește în orice evoluțiune a spiritului rezistențele mai ușoare.

Dacă dar în aceste rânduri de introducere am amintit o luptă acum împăcată din mica noastră mișcare literară, nu este pentru a redeștepta violența vechilor dezbateri, ci este, din contră, pentru a ne arăta bucuria că, întru dezlegarea multelor întrebări ce mai sunt la ordinea zilei pentru vorbirea și scrierea românească de astăzi, avem un câmp mai liber al discuțiunii și ne putem aștepta la o ascultare mai liniștită a argumentelor pentru și contra, din a căror dreaptă cumpănire, fără insinuări și prepusuri, va rezulta mai curând aflarea adevărului. Între acele întrebări, care astăzi sunt încă deschise pentru întemeierea vorbirii și scrierii românești, este mai ales una, asupra căreia ne credem datori să atragem luarea-aminte a celor ce iubesc limba română și doresc dezvoltarea ei firească în juna noastră literatură: este întrebarea neologismelor.

Într-un număr al Convorbirilor literare de pe la 1874 încercasem cea dintâi formulare a unor reguli pentru primirea și respingerea lor, dar o încercasem numai în treacăt și cu acel ton agresiv și oarecum fragmentar ce eram pe atunci încă siliți să-l avem în contra numeroșilor noștri adversari.

Revenind prin articolul de față la aceeași întrebare, ne propunem a studia mai de-amănuntul[1] și a supune la judecarea cititorilor noștri câteva principii în privința neologismelor, stâruind mai ales în susținerea acelora care nu ne par încă bine înțelese sau cel puțin nu sunt încă primite de mulți scriitori români.

Principiile neologismelor le putem despărți în patru reguli, pe care le vom expune în paginile următoare și vom căuta să le întemeiem.

Cuprins

I[modifică]

Acolo unde pe lângă cuvântul slavon există în limba românească populară un cuvânt român, cuvântul slavon trebuie să fie depărtat și cuvântul român păstrat. Vom zice dar binecuvântare și nu blagoslovenie, vom zice preacurată și nu precistă, bunavestire și nu blagoveștenie. Această regulă este de la sine înțeleasă, însă nu ne aduce folos pentru literatura laică, fiind prea puține cuvinte la care se potrivește. Mai însemnată este regula în aplicarea ei la cărțile bisericești; c[...]n bisericile de pe la multe sate și mănăstiri din România se zice încă blagoslovenie și nu binecuvântare, maica precistă și nu maica preacurată. Ceea ce împedică pătrunderea îmbunătățirii limbii în biserică este în mare parte exagerarea neologiștilor, care s-au încercat să introducă și în Biblie atâtea schimbări și atâtea expresii recomandate numai de o filologie nepricepută și trecătoare, încât au pus în neliniște pe capii bisericii și i-au făcut să se împotrivească la toate schimbările de teama schimbărilor celor rele sau pripite. Iar fără conlucrarea episcopilor nu ne putem aștepta la nici o reformă în biserică. Dar când vedem cu ce ușurință s-au pus neologiștii la lucru întru ale sfintelor scripturi și au îndrăznit să știrbească minunata traducere a Bibliei introdusă în biserica română în secolul al 17-lea; când citim, d. e., în Santa Scriptură, „revăzută“ și publicată de Societatea britanică (Iași, Goldner, 1874), cuvinte ca acestea:

La început creâ Dumnezeu ceriul și pământul;
Corupțiunea oamenilor;
Și Dumnezeu ordinâ omului;
Dumnezeu zise lui Noe: fă-ți o arcă din lemn de gofer,
că eu voi aduce deluviu;
Invaziunea Canaanului;
Circumciziunea,

și altele și altele; sau când găsim în Oratoriul Melchisedek, care își propune „a da expresiunilor și prin ele ideilor mai multă chiaritate, ezactitate și precizitate decât în traducțiunile anterioare“ (pag. VIII), exemple de „chiaritate și precizitate“ ca următoarele: „Miraculoasă făptură arătându-se noue făcătoriul, ... să căutăm: Iisuse, cuvântule, necuprinsibile, Iisuse, putere neajunsibilă, ... înțelepciune necugetabilă, domnia necalculabilă. Iisuse, împărăția cea neinvincibilă, Iisuse, stăpânira cea infinită. Iisuse, autoritate eternă“ (pag. 145) etc. nu ne putem mira de împotrivirea celor mai mulți capi ai bisericii în contra unor asemenea încercări.

II[modifică]

Acolo unde avem în limba noastră obișnuită un cuvânt de origine latină, nu trebuie să introducem altul neologist. Vom zice dar: împrejurare și niciodată cercustanță sau circonstanță, binecuvântare și nu benedicțiune etc.

Și această regulă este de la sine înțeleasă; cu toate acestea ea trebuie anume formulată și trebuie să stăruim cu toții întru păzirea ei în scrisori și în ziare, pe catedra școlii și la tribuna parlamentului. Căci profesorii, deputații și scriitorii noștri mai de frunte și-au făcut o parte însemnată a studiilor în limbi străine. De aici urmează, firește, că o sumă de cuvinte și de deprinderi sintactice le vin mai întâi în minte sub forma limbii străine pe care o cunosc mai bine.

Însă cea mai ușoară deșteptare va fi de ajuns pentru a trezi pe acești scriitori din felul de letargie intelectuală în care se află cât pentru limba lor și a le aduce aminte că și limba română are geniul ei propriu și cuvintele ei proprii și că acestea trebuiesc cunoscute și trebuiesc deprinse. Mai toți știm pe dinafară fraze din Voltaire și din Alfred de Musset, din Schiller și din Heine. Dar dacă este să vorbim și să scriem bine românește, trebuie neapărat să ne dăm osteneala de a cunoaște și Biblia română în frumoasa limbă din secolul al 17-lea, și cronicarii noștri, și poveștile, poeziile și proverbele populare. Fără această cunoștință nu poți fi scriitor român.

Și aici nu vorbim în contra acelor exagerări pe care le simțim mai toți că sunt greșeli și de care, prin urmare, nu avem să ne temem că se vor întinde prea departe. Versuri ca ale lui Heliade din timpul decadenței sale,

O belă ești, dilecto, și capelura-ți blondă
Ca buclele lui Phedru te-ammantă, te circondă,

nu credem că vor mai fi imitate de alții. Nici terminii din dicționarul academic de A. T. Laurianu și Massimu, catellare (a făta căței), bussul (cutiuță, tabatieră), cacumen (vârf), dapatic (măreț), dedecore (rușine), fodicare (a împinge), frecente (adeseori), granditate (mărime), gulos (lacom) etc., etc. nu pot avea speranță să primească vreodată drept de cetățenie în limba română. Cu atât mai puțin avem să ne temem de franțozismele unui deputat cunoscut din Camera română, d. N. Blaramberg, care nu se sfiește să zică și să scrie:

Sunt incapabil de asemenea anguementuri.
Nu voesc de o înălțare (Je ne veux pas de...)
Mă părăsesc la personalități (Je m’abandonne aux...)
Speranța apoteozei și temerea potenței (adică a furcilor de spânzurătoare, franț. potence).
Efasment momentan.
O îmbrățișare prea tandră.
A pune la profit historia.
A da schimbul (donner le change)

etc., etc.[2]

De asemenea limbă râd toți oamenii cu minte și poate ar râde și autorul ei, dacă i-am face pe franțuzește ceea ce ne face d-sa pe românește, dacă i-am zice cu ton serios: ne vous battez pas la tête avec ces pensées; il tire avec la queue de l’oeil; pas de livre, pas de part (n-ai carte, n-ai parte) și alte asemenea glume. (Vezi și teoria idiotismelor în vol. I al ediției de față, pag. 87 și urm.)

Dar trebuie să vorbim în contra acelor neologisme de prisos, care se strecoară prin scrierile noastre fără a bate prea tare la ochi și ne înstrăinează limba din ce în ce mai mult de la înțelesul ei popular. Pentru ce să zicem, d. e.: este suficient, cuvânt pe care nu-l înțelege nici un țăran român, și să nu zicem „este de-ajuns“, cuvânt de origine asemenea latină, însă înțeles de toată lumea? Tot așa va trebui să zicem „a ajunge la ceva“ în loc de a parveni, sau, cum scrie dl I. Popescu din Sibiu, a perveni la ceva; „agerime“ în loc de sagacitate; „adâncit“ în loc de aprofundat; „dinadins“ în loc de cu intențiune; „deșertăciune“ în loc de vanitate; „a aiuri“ în loc de a delira, a divaga; „a înapoia“ în loc de a restitui; „aprig“ în loc de avid și impetuos; „aspru“ în loc de sever; „a încredința“ în loc de a confia; „a lua asupră-și“ în loc de a asuma; „îmbunătățire“ în loc de ameliorare, și sute de alte exemple. Suntem încredințați că numai cu puțină luare-aminte la această regulă, stilul multor scriitori de-ai noștri s-ar îndrepta și s-ar face adevărat românesc din prea împestrițat și străin ce este astăzi. Exemple de stil bun în acest înțeles ne dau unele ziare din București, România liberă și articolele dlui Eminescu din Timpul.

III[modifică]

Acolo unde astăzi lipsește în limbă un cuvânt, iar ideea trebuie neapărat introdusă, vom primi cuvântul întrebuințat în celelalte limbi romanice, mai ales în cea franceză. (Nu vorbim de terminii tehnici.) Și în privința acestui principiu credem că ne putem ușor înțelege mai toți scriitorii. El deschide poarta cea mare pentru neologismele ce se introduc și trebuiesc să fie introduse în vechea limbă română. O transformare așa de radicală a statului român și în genere a provinciilor locuite de români, precum s-a întâmplat de la 1848 încoace, nu s-a putut face fără a lăsa urme adânci în limbă. Sute de organizări noi, mii de idei noi; mulțime de cuvinte noi — altfel nici nu se putea.

Numai să nu uităm și cele două îngrădiri puse principiului de mai sus: întâi, neologismele de introdus trebuiesc luate din limbile romanice, iar nu din limbi care ne sunt cu totul străine, precum ar fi cea germană sau maghiară. (De greaca sau slavona nici nu mai e vorbă.) După această regulă am combătut neologismul „amăsurat“ (nemțește gemass, angemessen) din foile transilvănene și am propus „conform“ după franțuzește; asemenea, trebuie să zicem „profan“ și nu „laic“ (nemțește Laie) în înțelesul de necunoscător al unei specialități etc.

Al doilea: neologismele sunt numai atunci de primit când ne lipsește cuvântul în limba de pănă acum, iar ideea trebuie neapărat să fie introdusă. Acest neapărat cere oarecare cumpănire. Nu lenea unui traducător din limbi străine de a găsi, fie și prin mai multe cuvinte, expresia congruentă în limba română poate să autorizeze un neologism. Noi nu putem primi, d. e., „măsura în ochi“ din Psihologia dlui I. Popescu (nemțește Augenmass) în locul măsurei după simpla vedere, nici „salvagardarea“ atâtor oratori din Camerele române (franț. sauvegarder) în locul scăpării neatinse sau a păstrării în întregime.

Dar mai ales trebuie să oprim strecurarea acelor neologisme care tind a introduce din limba germană unele noțiuni abstracte, obișnuite și firești inteligenței germane cu idealismul ei mai eteric și uneori cam pierdut în nori, dar care nu se potrivesc deloc cu inteligența mai realistă, mai plastică a geniului limbii române. Fiindcă zic germanii Zeitraum, noi nu putem croi „spațiul timpului“ (Psihologia Popescu), nici „precalculaver“ (pentru vorher berechenbar), nici „viața conștiută și scoposită“ pentru zweckbewusstes Leben (Foaia Societății din Bucovina). Nivelurile de abstracțiune nu se pot egaliza între două popoare, și a introduce cu sila asemenea forme de gândiri străine într-o limbă însemnează a-i slăbi elementul ei specific național.

IV[modifică]

Depărtarea tuturor cuvintelor slavone din limba română și înlocuirea lor cu neologisme ar fi o greșeală și este cu neputință. Asupra acestui principiu părerile scriitorilor români sunt încă foarte dezbinate; cu atât mai mult suntem datori, în cercetarea acestei controverse, să cântărim cu luare-aminte greutatea argumentelor pentru și contra.

Întâia întrebare ce ne-o punem este: cum stă controversa ast[...]n privința însemnătății ei pentru naționalitatea noastră, adică pentru păstrarea neatinsă și pentru recunoașterea acesteia? Răspunsul se rezumă în următoarele două fapte, știute de toți:

Întâi, limba română este astăzi recunoscută de întreaga Europă cultă ca o limbă romană și națiunea română ca o națiune de rasă latină, în același înțeles în care și limba și națiunea franceză, spaniolă etc. sunt de origine latină. Tendința vizionară a vreunui autor rus de a ne crede slavi, sau mania bătrânului Schuller de a ne face anglosaxoni sunt curiozități izolate, pe care nimeni nu le mai ia în serios.

De la francezul Raynouard, prin germanii Diez, Schuchardt, Diefenbach, pănă la slavul Miklosich, nimeni nu mai pune la îndoială cel puțin latinitatea noastră li[...]istică. Dacă dar de la începutul secolului pănă pe la 1840 istoria lui Petru Maior, Lexiconul de la Buda, Tentamen criticum al lui A. T. Laurianu erau aplecate a exagera nota latinității noastre pentru a răspunde la exagerările celor ce ne-o contestau, astăzi acest motiv de exagerare a dispărut: lupta este câștigată pentru noi pe tărâmul științific.

Al doilea: ideea naționalității sau mai bine zicând simțul naționalității este așa de viu deșteptat în tinerimea română de astăzi, încât nici nu poate fi vorba de vreo sporire a cuvintelor slave în limba română peste numărul celor ce se află în ea de mai nainte. Nici un scriitor, nici un orator român nu introduce cuvinte noi din slavonește, miile de neologisme primite de la 1848 încoace sunt mai toate din limba franceză și latină, unele din italienește, puține (și totdeauna greșite) din limba germană.

Prin urmare, înavuțirea limbii noastre în privința lexicală și toată propășirea ei merge de acum înainte numai în înțelesul latinității și nu are nimic de temut de la vreo nouă influențare prin elemente slavone. Așadar, întrebarea despre cuvintele slavone nu privește vreo nouă introducere a lor, ci numai înlocuirea sau neînlocuirea lor, întru cât se află din vechime înrădăcinate în limba română.

Mărginind astfel câmpul discuțiunii la adevărata lui însemnătate, îl vedem totdeodată deschis pentru o cercetare mai rece și mai nepărtinitoare a întregii întrebări.

Așadar, încă o dată: este cu putință și este bine să depărtăm toate cuvintele slavone din limbă?

Dacă am asculta Dicționarul academic al lui A. T. Laurianu și Massimu, el ne-ar răspunde îndată: da — cu ușurința cu care filologii de felul răposaților se credeau chemați de soartă să schimbe limba ce se întâmpla să o vorbească;[3] ne-ar răspunde prin următoarele cuvinte din „Prefațione“ (pag. VI):

„Vorbele de origine neromanică nu potu si nu se cade se aiba locu într’unu dictionaru romanescu“.

Și așa am vedea scriindu-se după acel dicționar

ciconia în loc de barză,
amare “ “ “ iubire,
dracone “ “ “ zmeu,
trabe “ “ “ bârnă,
popinariu “ “ “ cârciumar

și așa mai departe.

Însă dacă n-ar fi decât acel dicționar academic, părăsit astăzi de însăși Academia din care a ieșit, am crede de prisos să mai stăruim în această cercetare; căci numărul adepților lui, de va fi fost vreodată mai mare, astăzi desigur scade pe zi ce merge; și poate va ajunge cu timpul și protopopul Ioane Marcu cu „inteligența“ din Satu-Mare să înțeleagă că nu se croiește nici o limbă după asemenea tipar.

Dar ceea ce ne-a pus pe gânduri și ne-a îndemnat să scriem acest articol este deprinderea stilistică ce am observat-o în timpul din urmă în Psihologia empirică a dlui Popescu (vezi darea noastră de seamă în Convorbirile literare de la 1 octombrie 1881), în articolele unor scriitori de la Telegraful român din Sibiu și de la Gazeta Transilvaniei din Brașov etc. Limba scrisă în aceste publicări ne pare adeseori bună și este foarte deosebită de limba întrebuințată mai nainte în Transilvania. Afară de aceasta, cu mai mulți din acești scriitori ne știm ast[...]n oarecare unire de păreri asupra întrebărilor literare. Cu atât mai vârtos am dori să ne unim acum și în privința slavismelor; adică sau să ne convingă d-lor pe noi sau să-i convingem noi pe d-lor, se înțelege pe temei de argumente.

Pentru a ne da seama de înțelesul practic al greutății, am recitit în grabă literele B și C din elementele slave ale dicționarului d’étymologie daco-romane de Cihac și însemnăm aici în fuga condeiului câteva cuvinte, spre a vedea în privința lor dacă pot să fie depărtate din limbă și cum ar putea să fie înlocuite:

balan, balaur, ban, bici, blană, bob, bolovan, brazdă, breaslă, brici, bujor, buruiană; cârcei, calic, cârciumă și birt, cârjă, cârmă, cârn, cârpă, cârtiță, ceată, ceață, cep, ciocan, ciolan, cireadă, clătesc, clește, clocotesc, clopot, coajă, coabe, copită, cosiță, coș, covrig, crâncen, castravete, creț, crivăț, croiesc.

Ce trebuie să facem cu aceste slavisme înrădăcinate în limba poporului român?

Să nu uităm că am însemnat numai câteva din ele, luate din literele B și C, și că în totalitatea limbii populare se mai găsesc cu sutele. A le da deodată afară și a decreta academicește alte cuvinte în loc este cu neputință; sunt prea multe și prea de-aproape legate cu viața zilnică a țăranului. Cum să-și schimbe țăranul brazda sa de pe pământ, bujorul din grădină, ciocanul din cui, castravetele de pe masă, cleștele de pe vatră și Crăciunul din calendar?

Și când întrebăm: cum să-și schimbe, nu ne gândim numai la greutatea generală de a pătrunde cu reformele în viața unui element așa de conservator precum este țăranul, ci ne gândim la greutatea specială a acestei probleme a slavismelor. Ea este specială din două puncte de vedere: întâi din cauza mulțimii cuvintelor de origine slavonă, pătrunse din vechime în limba populară. „Mulțime“ este o expresie relativă. Ca s[...]nțelegem însemnătatea pentru problema noastră, trebuie să căutăm a ne face o idee despre cantitatea aproximativă a cuvintelor întrebuințate de deosebiții oameni în vorbirea lor obișnuită. Renan, în Histoire des langues sémitiques, ne arată că Vechiul Testament întreg are numai 5 642 de cuvinte. Max Müller, în Prelecțiunile asupra științei limbii (I, 7), ne spune, pe de altă parte, că libretul unei opere italiene trece rareori peste vro 700. La el citim și notița că un englez cult, cu studii academice, nu întrebuințează în vorbirea sa mai mult de 3 000 cuvinte, desigur nu 4 000, și că, după arătarea conștiincioasă a unui preot de la sat, niște salahori dintr-o parohie engleză nu aveau mai mult de 300 de vorbe în vocabularul lor.

Dar dacă un muncitor incult din Englitera întrebuințează în viața lui zilnică 300, iar un englez cult 3 000 de cuvinte, nu vom fi acuzați că micșorăm tăria li[...]istică a țăranului român de mijloc, dacă îi presupunem una mie de cuvinte. Din această una mie de cuvinte, să nu zicem, ca dl Cihac, că aproape jumătate sunt slavone, să zicem că numai a treia parte sunt slavone.

S-au gândit vreodată neologiștii ce însemnează a dezvăța pe cineva de a treia parte din limba lui zilnică și a-l învăța a treia parte dintr-o altă limbă? Aceasta însemnează aproape a învăța poporul o a doua limbă pe lângă ceea ce o vorbește. C[...]n limbile străine ce le învățăm noi cărturarii prin școli, afară de rarele cazuri unde le învățăm așa de bine încât să le vorbim ca și în limba noastră maternă, cantitatea cuvintelor ce le întrebuințăm nu ajunge nici la a treia parte din cuvintele ce ne stau la îndemână în limba maternă.

Însă cine știe ce vrea să zică a face pe școlar, cu tot numărul anilor petrecuți în școalele mai înalte, să învețe o limbă străină, își poate închipui ce rezultat practic ar avea încercarea de a schimba o treime din vorbele de astăzi ale țăranului și a le înlocui cu alte vorbe, lui necunoscute.

Dar greutatea este mare și din alt punct de vedere. Să scoatem vorbele slavone cele înrădăcinate și să le înlocuim cu ce? Am citat mai sus brazda de pe pământul țăranului, bujorul din grădină, castravetele de pe masă, ciocanul din cui, cleștele de pe vatră. Cine să ne spuie ce alte cuvinte să punem în loc? Glosarul Laurianu și Massimu ne-ar propune, d. e., pentru brazdă vro cinci-șase cuvinte, care mai de care: sulc, liră, plancă, rasoriu, cespete; dar nu credem că se va găsi vreun om cu mintea sănătoasă care să-și închipuiască pe toți țăranii români zicând cespete sau rasoriu în loc de brazdă. La cuvântul bujor, Glosarul academic se gândește la „rosa de Alpi“ (!); în loc de castravete îi place „cucumă“; la ciocan ne vorbește de „toacă“ sau de „maior“ (diminutiv din mai); la clește nu ne spune alta decât latinul forceps, forficula — nu cumva să-i zicem forcipe?

Întrebarea pusă pe acest tărâm, și de acest tărâm nu poți scăpa, se sustrage chiar de la orice discuție serioasă.

Ne grăbim dar să rezumăm rezultatul cercetării de pănă acum și să zicem:

Slavismele înrădăcinate în limba populară nu se pot scoate astăzi din cursul vorbirii și scrierii românești, întâi fiindcă sunt așa de numeroase încât lipsește oarecum instrumentul cu care să se facă această operațiune prea întinsă, și al doilea, fiindcă nu avem astăzi nici cea mai mică formă de înțelegere asupra cuvintelor cu care să le înlocuim.

Însă, vor întâmpina neologiștii, adică aceia din neologiști care știu să raționeze, asemenea schimbări de cuvinte se întâmplă adeseori într-o limbă; s-au întâmplat chiar în limba română, cel puțin în cea vorbită de clasele culte, și încă nu ca fenomen izolat și mărginit la câte o singură expresie, ci pentru o mulțime de cuvinte în același timp. Așa, pe când pănă la 1830—1840 toți românii ziceau nădăjduiesc, îmbelșugare, priincios, jertfă, destoinic, îndeobște, polcovnic, astăzi mai toți românii culți zic sper, abundență, favorabil, sacrificiu, capabil, în genere, colonel. Ceea ce s-a întâmplat o dată se mai poate întâmpla și altă dată, și cum s-a întâmplat pentru clasele culte, se poate întâmpla și pentru poporul întreg.

F[...]ndoială, răspundem noi; numai că trebuiesc căutate împrejurările sub care s-a întâmplat și trebuiește aflată legea după care se întâmplă.

Ceea ce a produs metamorfoza parțială a limbii române de la 1848 încoace și a făcut cu putință înrădăcinarea atâtor cuvinte noi și scoaterea atâtor cuvinte slavone din limba obișnuită a claselor culte a fost curentul general al opiniunii publice în momentul redeșteptării spiritului național în România liberă, în Transilvania și în Bucovina. Așa de puternică a fost raza de lumină ce s-a revărsat atunci asupra țărilor române, încât nu a existat un singur om din clasele de sus care să nu se fi deșteptat la atingerea ei. Cu focul tinereței s-au aruncat cu toții pe calea cea nou deschisă, și mai ales de la sora noastră franceză am primit, împreună cu impulsul mișcării politice, și o întreagă comoară de cuvinte latine, și deodată ne-am deprins cu toții să vorbim de libertate, să ne gândim la constituțiune, să sperăm în viitor, să ne credem capabili de orice reforme. Cu inima deschisă tinerimea a primit cuvintele cele noi din gura conducătorilor naționali, și toată societatea română cea cultă a fost pe atunci ca o singură școală de învățământ mutual pentru limba neolatină.

În această mișcare vedem noi ca element esențial: emoțiunea puternică lățită într-o parte întinsă a poporului român. Căci legea acestui fenomen li[...]istic ne pare a fi cea următoare: cuvintele (afară de terminii tehnici, care sunt indiferenți și de aceea sunt și cosmopoliți) nu se nasc și nu se înrădăcinează din distilarea rece a reflecțiunii, ci din căldura simțământului. Neologismul se lipește de organismul unei limbi sub fierberea emoțiunii. Exaltarea religioasă, aprinderea revoluționară, mișcarea poetică a unui întreg popor sau a unei părți însemnate din el, iată izvorul de viață al cuvintelor noi ce și le însușește o limbă.

Acel izvor de viață însă, întrucât curgea din revoluțiunea socială și politică de la 1848 pănă după 1857, a secat astăzi de mult, entuziasmul s-a răcit așa de tare, încât o mare parte a societății noastre este cuprinsă de un fel de lâncezime sceptică pentru tot ce se mai numește „reformă“ politică și socială.

Cauza acestei lâncezimi este tocmai faptul că mișcarea de la ’48— ’58 a fost prea unilaterală, prea mărginită numai la clasele de sus ale poporului. Noile instituțiuni ce le-am copiat în pripă, noile cuvinte ce le-am primit noi cei cu știință de carte au rămas mărginite în cercul nostru cel restrâns și nu au pătruns în poporul de jos. Declamările noastre cele mai sincere pentru libertate nu au scos poporul din robia cea veche a cugetului său; și speranța noastră în viitor nu a putut preface deznădăjduirea lui din trecut.

Din contra, fenomenul cel mai caracteristic al stării noastre de astăzi este abisul între pătura de sus și pătura de jos a națiunii române, și dacă este ceva în stare să deștepte o direcție nouă și mai salutară a spiritului public, nu numai în limbă, ci și în politică, ar trebui să fie tocmai simțirea acestui abis și necesitatea de a-l acoperi.

Într-o asemenea stare de lucruri, noi nu credem că astăzi s-ar putea introduce mai multe neologisme în limba poporului, și nu vedem elementul esențial pentru o asemenea reformă, adică: mișcarea generală a simțămintelor sociale în această direcție.

Putem să deplângem acest fapt, putem să dorim cu nerăbdare ziua mai fericită când tot poporul român va fi mișcat prin durerile și speranțele de facere a unui nou entuziasm religios sau a unei noi forme politice și sociale: dar pănă când această zi nu a sosit, trebuie să ținem seama de starea reală a spiritelor de astăzi și să vorbim și să scriem cuvintele populare așa cum le găsim în popor. Aceasta este o aplicare mai mult a adevărului științific că limba nu este rezultatul vreunei convențiuni între oamenii cei învățați, ci este un product instinctiv al poporului întreg.

Iată una din cauzele pentru care credem că întrebuințarea necugetată a atâtor neologisme în ziarele și în cărțile noastre moderne trebuie combătută și pentru ce nu putem primi cuvintele cele noi și neînțelese de popor, când avem cuvinte vechi, înțelese de toată lumea, fie și de origine slavonă.

Nu pricepem dar cum, d. e., dl Ioan Popescu din Sibiu, scriind cu sânge rece la masa d-sale o Psichologie empirică, să ne scoată deodată din limbă cuvântul slab și să ne zică pretutindenea „debil“ sau să se ferească de cuvântul obișnuit și să silească pe școlarii d-sale să zică „habitual“. Nu prin cărți de școală sau prin articole de ziare va uita vreodată poporul român cuvintele slab, slăbit, slăbiciune, pentru a zice în locul lor „debil, debilitat, debilitate“, și orice încercare în acest sens este o încercare zadarnică, și, prin urmare, greșită, al cărei rezultat nu poate fi decât îngreuierea înțelegerii școlarilor și înstrăinarea câtorva din ei de la limba populară.

Am dovedit pănă acum că nu este cu putință să depărtăm slavismele înrădăcinate, pentru care nu avem echivalente române în limba populară. Vom căuta acum să arătăm că nici nu este bine să le depărtăm. Punctul de plecare pentru întreaga mișcare neologistă în limba română este acesta: limba română este limba unei națiuni de gintă latină; așa fiind, și elementele acestei limbi, cuvintele, se cade să fie de origine latină, ca unele ce sunt manifestarea specială a spiritului național, față cu care orice cuvânt de origine eterogenă are în sunetele lui ceva nepotrivit. Acest punct de plecare este adevărat — deși în exagerarea lui răstoarnă deosebirea limbii române de cea latină — și noi îl putem primi ca dovedit. Din el rezultă că idealul limbii române este întrebuințarea de cuvinte a căror origine să fie exclusiv latină.

Dar valoarea oricărui ideal atârnă de la partea lui cea realizabilă; prin aceasta idealul se deosebește de închipuirile deșerte ce se numesc utopii. Privind lucrul din acest punct de vedere, constatăm îndată că nici o limbă vorbită ast[...]n lume nu a realizat pe deplin un asemenea ideal și putem dar zice a priori că trebuie să fie o cauză binecuvântată pentru această nerealizare, adică o cauză mai reală, prin urmare mai cuminte decât acel ideal etimologic.

Această cauză foarte rațională ne pare a fi următoarea:

Cuvintele sunt un element național — f[...]ndoială. Dar întru cât? Numai întru cât au cutare sunete articulate? Sau mai ales întru cât sunt semnele auzite pentru înțelesul unor idei caracteristice?

Oricât de importantă este partea curat fiziologică în formarea primitivă și în articularea cuvintelor și oricât de mult s-ar manifesta și aici o diferențiere a naționalităților, adevărata importanță a cuvintelor, misiunea lor principală este de a fi purtătoare de înțeles.

Spiritul național al unei limbi stă mai ales în partea spirituală a acestei limbi, în înțelesul specific al cuvintelor ei.

Dacă ne întrebăm dar: ar fi bine ca în limba poporului român cantitatea cuvintelor de origine latină să fie din ce în ce mai mare? trebuie să răspundem: ar fi bine, cu o condițiune, ca și cantitatea înțelesului, adică suma de putere intelectuală manifestată prin cuvinte, să crească în aceeași proporție.

Căci dacă s-ar întâmpla ca pe de o parte să sporească elementul latin în sunetele cuvintelor, iar pe de alta să scadă intensitatea operațiunii intelectuale a celor ce le întrebuințează, atunci s-ar da o lovitură de moarte vieții naționale în principala ei manifestare. Revenind la întrebarea noastră asupra cuvintelor slavone înrădăcinate în poporul român, ne putem acum explica mai bine expresiunea „înrădăcinat“.

Cuvânt înrădăcinat este acela al cărui înțeles face parte din întreaga viață sufletească a poporului, și semnul acestei înrădăcinări este întrebuințarea cuvântului în toate manifestările geniului unui popor: în rugăciunea izvorâtă din credința sa religioasă, în proverbul ieșit din înțelepciunea sa lumească, în povestea născocită de fantezia sa și în poezia înflorită din adânca sa mișcare.

Cine, înțelegând odată această comoară sufletească a poporului cuprinsă în cuvinte, s-ar mai putea gândi la sunetul brut al unui cuvânt și nu mai întâi de toate la cuprinsul său intelectual!

Când, prin urmare, ni se vorbește de un neologism care să înlocuiască un cuvânt de origine slavonă, întâia noastră întrebare trebuie să fie: unde s[...]nlocuiască?

În proverbele, în poeziile, în rugăciunile și în poveștile poporului român? sau numai în capul vreunui ziarist sau a vreunui filolog academic[...]?

În cazul din urmă întrebarea este fără nici o însemnătate și înlocuirea nici nu merită să fie încercată.

În cazul dintâi întrebarea este de cea mai mare însemnătate, însă a intrat totdeodată pe un tărâm real: pe tărâmul vieții populare. Și aici răspunsul nu poate fi decât acesta: dacă ești în stare să depărtezi cuvântul slavon din proverbele, din poeziile populare, din rugăciunile și din poveștile în care se află, fă-o; dacă nu ești în stare, atunci nu mai încerca un neologism prin care introduci numai o formă goală de cuvânt, dar nu un cuvânt real, cu viața lui proprie. Câteva exemple ne vor lămuri mai bine.

Cuvintele rai și bolnav sunt slavone. Dicționarul etimologilor zice să le depărtăm și să le facem paradis și morbos. Se poate una ca aceasta? Vei scoate vreodată din capul românului versurile:

Pe-un picior de plai,
Pe o gură de rai,
Iată vin în cale
Se cobor la vale
Trei turme de mei
Cu trei ciobănei?

Și va fi bine să le scoți?

Sau îl vei face să uite:

De trei zile-ncoace
Gura nu-i mai tace,
Or iarba nu-ți place,
Or ești bolnăvioară,
Mioriță, Mioară?

și să zică Mioriță morboasă?

Vei depărta vreodată din conștiința românului rugăciunea lui zilnică „și nu ne duce pe noi în ispită“, pentru a-i vorbi de tentațiune? Va schimba oare poezia populară începuturile ei „frunză verde de bujor“, pentru a zice frunză verde de roză de Alpi?

Vei face pe român să-și uite proverbele: „cine întreabă nu greșește“ — „vorba multă, sărăcia omului“ — „câte bordeie atâtea obiceie“, pentru a-i vorbi de eroare, de pauperitate, de habitudine?

Va ajunge poporul nostru vreodată să fie așa de slab în puteri, încât să-și uite poezia:

Lasă boii, frățioare,
Și te dă la vânătoare,
Că nu-i timp de plugărie,
Ci e timp de vitejie.
Codri, codri, mă jur eu
Să ucid cu brațul meu
De tot cornul un dușman,
De stejar un căpitan,

așa încât să-i vorbim de bravură și de inimic?

Se va putea șterge din inima copilului român adânca simțire a bocetului bucovinean:

Scoală-te, mămuță dragă,
Căci e jale-n casa-ntreagă,
Scoală-te și ne privește
Și din gură ne grăiește,

pentru a-l face să zică doliu?

Apoi dacă nu, atunci ce pozițiune li[...]istică mai pot avea asemenea neologisme?

Adevăratele cuvinte cu înțelesul cel bogat, însuflețit prin cântece și prin rugăciuni, prin proverbe și prin povești, ar fi cele slavone, iar alăturea de ele s-ar mai afla niște neologisme latine, sărace în înțeles și primite numai în mod artificial de prin cărți și de prin ziare: iată o deducțiune ad absurdum dintr-un punct de plecare ce avea o aparență așa de națională și de rațională!

De aceea și vedem cum scriitorii cei mai buni și cei mai „români“ ai literaturii noastre de astăzi fug de neologisme și aleg acele cuvinte vechi, fie și de origine slavonă, în care se află încă toată măduva înțelesului popular. Făcând astfel, ei aduc o pierdere în câteva sunete de etimologie latină, dar aduc un câștig în gândirea și în simțirea poporului român.

Tu care ești pierdută în neagra veșnicie,
Stea dulce și iubită a sufletului meu,

cântă Vasile Alecsandri, și cu acest cântec a străbătut în înțelegerea poporului său și a știut s[...]nduioșeze inima. Ar fi un sacrilegiu în contra spiritului poetic și național, dacă în locul acestor cuvinte am zice:

Tu care ești pierdută în neagr’ eternitate,
Stea dulce și amată a sufletului meu.

Căci cuvântul numai în dicționarele cărturarilor se înfățișează ca o unitate izolată de câteva litere împreunate laolaltă, care prin permutări se pot preface îndată în alte unități; în realitatea vieții sufletești cuvântul este un complex de înțelesuri și de simțiri, care nu există niciodată singuratice, ci sunt totdeauna legate cu înțelesurile și simțirile din alte cuvinte ce alcătuiesc astfel între ele țesătura cea trainică a personalității unui individ ca și a unui popor.

Această legătură este mai întinsă sau mai restrânsă, mai îndesată sau mai pe deasupra, după cum este și firea individului: dar totdeauna este împletită din multe ițe ale spiritului omenesc, și din când în când se ivesc încrucișări de fire care pot pune în mișcare țesătura întreagă, și cu un simplu cuvânt se deschide adâncimea adâncimilor sufletești.


  1. Vezi și însemnatele cinci scrisori ale dlui Negruzzi în vol. X și XI ale Convorbirilor literare (1877—1878).
  2. N. Blaramberg: România și rezbelul actual sau Guvernanții și guvernații, ediția a 2-a, București, 1878.
  3. Vezi și Purismul în limba română de răposatul G. Munteanu (Revista română, vol. II, 1862).