Necunoscutei

Blondă, palidă, înaltă,
Când trecu pe lângă mine, mlădioasă,
 Statuie abia ieşită de sub daltă
Avea-n ochi privirea caldă, voluptoasă,
Şi visa nişte imagini depărtate...
Scene dulci din vremi de mult înmormântate,
Iar cu degetele albe şi subţiri
Scutura dintr-un buchet de trandafiri
O risipă de petale parfumate,
Ce, plutind în juru-i albe şi uşoare,
Păreau fluturi ce se ţin după o floare!

Urmăream prin cugetare al ei vis,
Când privirea-i, de lumină rătăcită,
Mă-nveli cu-o mângâiere infinită.
Ceru-albastru cu seninu-i depărtat
Parcă tot în al meu suflet a intrat,
Când din ochii ei adânci, de peruzea,
Două raze scăpărară-n noaptea mea.

... Ani trecură; toamne lungi şi ierne grele.
Peste frunte-mi perii albi au înflorit,
Şi, spre zările pierdute, rândunele
S-au tot dus şi s-au întors din pribegit.

Primăvara, liliacul şi sulfina
Aşteptară, în grădină şi pe lunci,
Să mai scapere asupră-le lumina
Din privirile Necunoscutei de atunci...
Dar, de când cărarea serii a-nghiţit-o
Şi amurgu-n păru-i galben a apus,
Că e moartă pentru mine am simţit-o,
Şi-o plâng şi c-a venit şi că s-a dus.

Nu ştiu azi în care parte eşti de lume,
Dacă râzi în fericiri ori dacă gemi;
N-ai ştiut şi nu vei şti de al meu nume,
Şi din umbra-i amintirea mea n-o chemi...
Dar de râzi ori dacă plângi în braţele iubirii,
Sau de zaci de toţi uitată-ntr-un sicriu,
Iartă-mă, Necunoscuto, dacă viu
Să culeg dup-a ta urmă trandafirii.