N. D. Cocea: Pentr’un petec de negreață

N. D. Cocea: Pentr’un petec de negreață (recenzie) de Octav Șuluțiu

Recenzie publicată sub rubrica Scriitori și cărți în revista Familia, 1934

Există în țara noastră o mulțime de mituri. Nu avem mituri în filosofic sau în arta, așa cum ar fi rodnic și creator. Avem în schimb mituri în viața socială sau în viața politica, ceeace e distrugător. Un asemenea mit aste N. D. Cocea. Un mit care trebuie dărâmat fiindcă e un fals-mit.

Pentru că a fost ostentativ imoral, pentru că a afișat anumite perversități și pentru că a avut o îndrăzneală nejustificată — ba o obrăznicie, pentru că îndrăzneț nu poate fi de cât omul inteligent, iar prostul numai obraznic — față de Coroană. Impertinenta de gazetăraș mucos a unui Cocea — mă mir de ce semnează cu inițială majusculă! — nu putea scădea întru nimic prestigiul unei Suveranități, care e prin însăși calitatea ei sacră și intangibilă. Dar acele atacuri au aureolat pe Cocea în fata proștilor ce nu știu ce aureolă de scaeț, fiindcă după cum spune Boileau: „un sot trouve toujours un plus sot quil’admire”. Așa dar, pentru că a fost pervers și obraznic și pentru că a putut să scrie cu o cursivitate foarte modestă o categorie de stânga a socotit că bietul Cocea e inteligent și talentat. De fapt lucrurile nu stau de loc așa.

N. D. Cocea n-a fost nici un moment intelectual și nici inteligent. Nici una din operele lui de ziarist nu o dovedește. Tot ce a scris nu e decât diatribă, invectivă, pamflet de cuvinte, un pamflet nestimat de idei. Câtă deosebire între forța logică a profesorului Nae Ionescu, mai tânăr de cât scatograful de la Sighișoara, dar depășindu-l infinit.

N. D. Cocea n-a fost și nu este nici-un talent. În pamflet a fost depășit și cu câtă forță! — de T. Arghezi întâi, contimporanul său, și mai târziu de Pamfil Șeicaru. Pamfletul lui Cocea e apă chioară, colecție de clișee șters de inventivitatea verbală bogată și fantastică a lui Arghezi, sau de impetuozitatea și verva lui Șeicaru.

I-a rămas lui N. D. Cocea literatura propriu zisă. A scris astfel o sărmană povestire semănătoristă „Vinul de viață lungă”, păcătuind prin hibriditate în compoziție și prin banalitate în stil, ca și prin melodramatism ieftin în concepție. Neconvins de insucces a scris „Fecior de slugă” roman așa zis social, de fapt operă amorfă, duhoasă în expresie, incertă în idee și mai ales impietată de intervenția nedorită a gazetarului care pamfletizează subiectul. Puțină facilitate în crearea personagiilor și câteva momente epice izbutite, o concepție la îndemâna vulgului și o expresie cursiva de gazetar au putut să înșele publicul mare care e incapabil să distingă valoarea reală și care se lasă sedus de ceace e ușor de digerat pentru lenea lui de contemplator pasiv și neintelectual. Tot mai mult tentat de succesul material și mai ales purtat pe umeri de câțiva tineri inconștienți, orbiți de falsa aureolă a falsului mit Cocea, rezemându-se pe cronichetele lor interesate, pe reclamă plătită, sau pe bunăvoința prietenească a câtorva critici prea toleranți, Cocea a perseverat. Și aruncă azi pe piață un nou roman, care până a nu apuca să se pronunțe critica, s-a epuizat în trei ediții. De ce?

Pentru că „Pentru’un petec de negreață” are un titlu mincinos care prevestește pornografii demne de citit pe ascuns. Pentru că „Pentr’un petec de negreață” e un roman cu cheie. Dar cu cheie de closet nu cheie intelectuală. Pentru că cenzura a făcut o greșeală să oprească un timp apariția acestui roman și această oprire a însemnat mărirea curiozității unui public inconștient și stupid.

După cum „Fecior de slugă” a reluat tema parvenirii tratată magistral de N. Filimon în „Ciocoii vechi și noi” și epuizată de Duiliu Zamfirescu în „Tănase Scatiu”, incapabil de a croia un tip nou în literatură N. D. Cocea reia în „Pentr’un petec de negreață” tema ratată de Al. Vlahuță în „Dan” și reluată de M. Sadoveanu în „Însemnările lui Neculai Manea”: tema ratatului. Andrei din „Pentr’un petec de negreață” e un tip de ratat, dar ratat în sine și ratat mai mult de autor. E mai mult ratat ca tip de cât tip de ratat. Căci de la început chiar autorul îl pune în contradicție cu sine însuși. Visător și intelectual, Andrei e incapabil de acțiune și incapabil de a desăvârși ceva. Totuși autorul îl face să militeze în coloanele unui ziar și apoi să devină om de afaceri care face un lucru pozitiv și-l desăvârșește până la urmă: câștigă peste un milion de lei ca samsar al unui ministru cumnat al său. Această psihologie neconvingătoare e însă și banală. Tipul ratatului e epuizat în literatura românească de Neculai Manea. El nu mai poate fi reluat decât cu mijloace intelectuale și cu totul noi, de cari nu dispune N. D. Cocea.

Curba vieții lui Adrian care până la urmă e neisprăvită și neconcludentă e angajată unei așa grele vieți sociale. Adrian iubește și face politică. În iubire găsește aceleași femei ușoare și vide intelectualicește, care formează ponciful romanelor române gen Cosmin sau Radulescu-Niger. Același poncif și în viața politică. N. D. Cocea creionează aceleași siluete de miniștri, fără nici o variație, trași pe calapod și fără nici un rost șarjați, pentru că c> incredibil ca toți miniștrii să fie așa cum vrea N. D. Cocea și toți superficiali ca el: inculți, bădărani și proști.

Și în iubire psihologia lui Adrian suferă aceiași inconsistență: până la un moment dat timid și lipsit de experiență, devine deodată un Don Juan bucureștean. Încă o inconsecvență psihologică, dovedind lipsa capacității de creație a lui N. D. Cocea.

Toate celelalte personagii nu există și nu pot fi discutate. Câțiva țărani de operetă dacă putem spune astfel, sau țărani-clișee, găbuiți prin cine știe ce cotloane semănătoriste. Câțiva orășeni pastișe facile, după siluete tot facile ale unor romane ca Babilon sau alte asemeni. Femeile sunt lipsite de ori ce contur, de ori ce forță plastică. Sunt sau incredibile apariții ca Viorica, țărancă în stare de a se preta perversităților unei boeroaice, sau Mira, calchiată după vampele cinematografelor și după romanele lui Dekobra. Bergher, din care N. D. Cocea a vrut să facă un tip și despre care ne spune mereu că-i inteligent și că e superior oricărui român nu spune nici un singur cuvânt inteligent și mare, în tot cursul romanului, din care să se vadă că într’adevăr e inteligent, ci se rezumă la citate din Biblie și la sarcasme de cafenea.

In ce privește viața socială, ea e tot atât de poncifă și facilă ca și cea psihologică. Descrierea vieții politice e făcută din culise, de un fecior de casă găsit cu piciorul în anumite părți, sau de la cafenea, cu aluzii vizibile și neconcludente, cu caracterizări superficiale, N. D. Cocea pamfletizează mereu. Dar calitatea acestui pamflet e inferioară. Iată până unde se poate ridica ironia lui: „Cu mâinile, cu picioarele, cu barba, Iorga scrie” (pag. 19). N. D. Cocea n-a găsit nici o glumă mai originală, de cât aceia a scrisului cu picioarele, întrebuințată de zeci de ori până acum și pe care n-a făcut-o întru nimic personală. Iată și această caracterizare a unui personaj printr-o greșeală de acord, cal de bătaie al tuturor pamfletarilor care ca N. D. Cocea nu pot înțelege mai departe, că e o altă ironie mai cruntă de cât aceia de a pune în gura unui erou greșeli de gramatică: „Să mai spuneți, domnii mei, că românii nu este un popor democratic”... spune un erou. Și N. D. Cocea înregistrează ca o mare descoperire psihologică! De fapt pamfletarism șubred. Ironic în denumirea personagiilor care devin: Pazvantie Sălbează, Safirim Ologu, sau Chirilă Pleșcanu ... sub care se ascund nume cunoscute din scriitorimea bucureșteană. Dar ce inexpresivă ironie! Ce stupidă e repetarea ironiei făcută mai sus în această ironie la adresa lui Pleșcaru în care se ascunde Șeicaru, care oricât venin ar avea bietul Cocea contra lui, l-a depășit: „Deși gândea cu capul altora, scria cu propriile lui picioare. N-avea stil, și trecea drept un neîntrecut mânuitor al limbii românești”, (p. 307.) Să amendăm că nu N. D. Cocea e ținut să judece stilul cuiva.

Aceiași facilitate în ironizarea generației noi, care nu mai poate fi înșelată de N. D. Cocea cum a înșelat o întreagă generație incultă dintre 1908 și 1914. Căci iată ce absurde vorbe, care nu merită să fie comentate, pune autorul în gura unui tânăr:

— „Ia lasă-mă în pace, domnule, cu Cervantes al d-tale!... Nu vreau să știu de Shakespeare!... Morți... Îngropați!... Literatura generației voastre”... (p. 357). N. D. Cocea minte. Generația nouă nu caută să nege valorile spiritului omenesc, ci numai falsele valori ale generații vechi, printre care și pe acea numită: N. D. Cocea.

T. Arghezi vorbind odată despre N. D. Cocea spunea: „Marele nostru prieten și porc de câine”... Și într’adevăr Cocea s’a dovedit astfel. Căci iată cum își renegă acum și admirația pentru T. Arghezi când scrie acum: „rece, factice, calculat, plin de violențe verbale extrase cu forcepsul, chinuit în vechi formule stilistice ca picioarele zoaicilor din epoca mandarinilor, abrupt, inegal, cu respirația scurtă și mai presus de toate, lipsit de firul acela cald și comunicativ de umanitate, care e unica mărturisire a genului și singura lui demnitate”. Stai și te crucești. Lasă că nici un rând din această critică nu e just, lasă că nu Cocea e acel justificat să o spună, dar o decență și o pietate față cu trecutul în care au fost prieteni îl obligau pe Cocea să păstreze pentru el ceace e poate convingere personala, dar nu să-l pună în gura eroului său! E, indirect, o renegare, de altfel de așteptat de la el.

Lipsită de originalitate in concepție și în tipuri, lipsită de o axă, de o compoziție și de un suflu epic interesant, cu o expresie banală și cursivă de gazetar, plină de poncife și de facilități, plină de șarje sau de pamfletărie de joasă calitate „Pentr’un petec de negrață” e reprobabilă nu pentru cele câteva scene erotice lipsite de ori ce rost estetic și presărate din loc în loc pentru conformitate cu titlul, ci pentru realizarea estetică a unui material neselectat și lipsit de transfigurarea unei personalități puternice. Lipsit de simț estetic și de orice fast. Cocea n’are nici inteligența sclipitoare care să suplinească puterii creatoare și nici măcar un talent de virtuos ca să facă acceptate clișee de ideii, de tipuri sau de expresie. Roman fabricat pentru un public de joasă calitate, pentru un public lipsit de intelectualitate, „Pentr’un petec de negreață” e stigmatizat de la prima până la ultima pagină cu ștampila: ratare. De la Cocea știm că nu mai putem aștepta nici o surpriză care să-i confirme mitul.