Moartea narcisului

 

I

Trăiește încă floarea frumoasă de ieri sară,
Surîde lîngă mine, pe-o margine de cupă;
Căci eu îi port de grijă cu drag, ca să nu moară,
În amintirea mînii ce s-a întins s-o rupă.

Trăiește încă floarea, dar inima mea bate,
Văzînd-o cum pălește din ce în ce mai tare.
Sunt alte flori desigur mai mîndre și bogate;
Dar numai eu știu taina Narcisului ce moare.

Trăiește floarea încă, dar mîne-ncet va plînge
Alăturea de cupă, petală cu petală,
Și flacăra ce arde în mine se va stinge,
Ca focul care-l uită pe vatră o vestală...

II

Mă urmărește floarea într-una, și mi-i teamă,
Iar inima-mi se strînge de-o grijă nențeleasă;
Mă urmărește-ntr-una, și pare că mă cheamă,
Ca o ființă scumpă ce sufere, acasă.
 
Mă dojenește dulce, și lung mi-aține drumul,
Trimite după mine neliniștita floare :
Sfioasă își trimite pe urma mea parfumul,
Ș-atunci mă-ntorn acasă învins ca de-o mustrare.

Învins mă-ntorn acasă, și singur rîd, — dar cine
Nu s-ar întoarce oare cu inima-ngrijată,
În apa unei cupe dac-ar avea ca mine,
O floare dăruită de-o mînă adorată ?

III

S-a ofilit Narcisul, și-s trist de-o zi întreagă...
Era ceva din tine în floarea asta dragă ;
Era ceva desigur, căci altfel n-aș pricepe,
De ce mă simt mai singur acum cînd noaptea-ncepe,
Și n-o mai văd în umbră, luptînd stăruitoare
S-adune strălucirea luminii care moare.
Avea ceva desigur din fața ta curată,
Din toată gingășia ta candidă de fată,
Din tot ce strălucește și-aduce bucurie !
O ! tu, care mi-ai dat-o s-o am tovărășie,
De-ai pus un gînd într-însa, din clipa asta sfîntă,
În amintirea tristă a celui care-o cîntă,
Tu apără-l de lume, de moarte și uitare,
Și cugetă la răul ce-l poate face-o floare.

IV

În liniștea odăii s-a stins încet-încet...
Nu și-a fărmat viața petală cu petală,
Ci a murit cu fața din ce în ce mai pală,
Ca un bolnav ce-ngroapă cu dînsul un secret.

Așa s-a stins în taină, și nimeni n-a știut,
Căci în minuta asta de grea melancolie,
Eu singur stam de față la muta-i agonie,
Și singur mi-am dat seama atunci ce s-a pierdut.
 
Iar cînd a fost ca toate aceste să le scriu,
Asemeni unui suflet de moarte dezlegat,
Un blînd parfum în aer ușor s-a strecurat,
Și a rămas în casă plutind pîn-în tîrziu.

V

Și totuși te văd încă, năluca mea, ș-acuma...
Se-nalț-un braț în aer, și iat-o că apare:
Într-un veșmînt ce-o-nfașă ca un potir de floare,
Purtînd în mîna dreaptă Narcisul alb ca spuma.

Mlădie apoi brațul, ș-asupra mea se-nclină,
Ca un vlăstar ce-l pleacă un vînt de primăvară,
Și o mireasmă dulce deodată mă-mpresoară,
De parc-ar fi deschisă fereastra spre grădină.

Și-acum mînile-i pale le simt de mine-aproape...
— Ah ! pale mîni, tot răul vă fie-ntors în bine —
Ce duh își poartă lampa arareori în mine
De pot vedea ca noaptea cînd fulgeră pe ape ?

E magul amintirii cu lampa lui albastră
Ce s-a trezit și scrie în vechea lui scriptură,
Din tot ce e acuma, și toate cîte fură,
O jalnică poveste, ce samănă cu-a noastră.