Mihu copilul

De la Wikisource

Salt la: navigare, căutare
Mihu copilul

poezie populară culeasă de
Vasile Alecsandri


[modifică] I

La dealul Bărbat,
Pe drumul săpat,
Merge hăulind,
Merge chiuind
Mihu copilaş,
Mândru Păunaş,
Păunaş de frunte,
Copilaş de munte. [1]
Merge el cântând,
Din cobuz sunând,[2]
Codrii dezmierdând
Din cobuz de os
Ce sună frumos.
Merge cel voinic
Pe-un murguşor mic
Prin mezul nopţii,
Prin codrul Herţii.[3]
Mult e frunza deasă,
Noaptea-ntunecoasă,
Şi calea pietroasă!
Dar când se urca
Şi murgul călca
Piatra scăpăra,
Noaptea lumina,
Noaptea ca ziua.
Merge, mări, merge,
Ş-urma li se şterge
Printre frunzi căzute
Pe cărări pierdute.
Merge tot mereu
Voinicelul meu,
Din frunze pocnind,
Codrii vechi trezind
Şi mereu grăind:
,,Hai, murgule, hai,
Pe coastă de plai,
Ce laşi tu drumul
Ş-apuci colnicul?
Ori zaua te-apasă,[4]
Ori şaua te-ndeasă,
Ori frâul cu fluturi,
Ori scumpele rafturi,
Ori armele mele
Ce lucesc ca stele,
De duci aşa greu
Trupuşorul meu?"
,,Zaua nu mă-ndeasă,
Şaua nu m-apasă,
Frâul nu mă strânge,
Chinga nu mă frânge,
Dar ce mă apasă
Şi-n drum nu mă lasă,
Că s-aţin pe-aici
Patruzeci şi cinci,
Cincizeci fără cinci
De haiduci levinţi[5]
Duşi de la părinţi
De când erau mici
La codru-n potici.
Ş-acum se găsesc
De benchetuiesc
La valea adâncă,
La muchie de stâncă,
La des păltiniş,
Mărunt aluniş;
La masă de piatră,
În patru crăpată,
Cu sârmă legată,
Cu slove săpată,
Cu slove de carte
Cu aur suflate.
Iar la masă, şade[6]
armonioasă.
Gata să te prade
Ianuş Ungurean,
Vechiul hoţoman,
Cu barba zburlită,
De rele-nvechită,
Până-n brâu lungită,
Cu brâu-nvelită.
El are, măi frate,
Săbii lungi şi late,
Durdă ghintuită,[7]
Inimă-oţelită.
Şi mai are încă
Pe-mprejur de stâncă
Voinicei levinţi
Cu armele-n dinţi.
Feciori buni de mână,
Căliţi, tari de vână.
Flăcăi groşi în ceafă,
Voinici făr' de leafă!
Cu chivere nalte,
Cu cozile late
Lăsate pe spate.
Ei te-or auzi
Şi s-or repezi,
Şi amar de tine
Şi amar de mine!"
,,Hai, murgule, hai
Pe coastă de plai,
Lasă colnicul
Ş-apucă drumul
Că eşti cu Mihul!
Lasă-n urmă-ţi teamă,
Că te iau pe seama
Istor braţe groase,
Groase şi vânoase,
Istuia piept lat,
Lat ş-înfăşurat,
Istui păloşel
Cu buza de-otel.
Unguru-i fălos,[8]
Nu-i primejdios,
Gura lui e mare,
Dar nu muşcă tare.
Câţi sunt ei? cincizeci?
Şasezeci, optzeci,
O sută ş-o mie?
Iasă-n cale-mi, vie
Dacă vor să ştie
Cine e Mihul,
Mihu Copilul!"
Murgul ca gândul
Lasă colnicul
S-apucă drumul.
,,Hai, murgule, hai,
Pe coastă de plai
La poiana grasă,
Dumbrava frumoasă
Cu iarbă-nverzită,
Cu flori înflorită!"

[modifică] II

Iată-n codru, iată,
Că Ianuş deodată,
Cum benchetuieşte
Şi se veseleşte,
Stă, încremeneşte,
Pe gânduri porneşte
Că din când în când
Aude sunând,
Codrii răzbătând
Un mândru cântic,
Cântec de voinic
Ş-un glas de cobuz
Dulce la auz,
De cobuz de os
Ce sună duios.
Şi iată, şi iată
Că Ianuş deodată
Tresare şi sare
Şi zice-n glas mare:
,,Voi, vitejilor,
Haraminilor![9]
Ian staţi ş-ascultaţi
Ş-armele-apucaţi,
Că eu cam auz
Un glas de cobuz
Printre frunzi sunând,
Codrii dezmierdând.
Deci voi vă grăbiţi,
Curând vă porniţi
Să-i ieşiţi în cale
Pe deal şi pe vale,
La pod, la hârtop,
La lunca de plop,
La potica strâmtă,
La cărarea frântă,
La fântâna lină
Cu apă puţină.
De-a fi vrun viteaz
Cu flori pe obraz,
Să nu mi-l stricaţi,
Ci să mi-l legaţi.
Iar vreun fermecat,
De muieri stricat,
O palmă să-i daţi
Drumul să-i lăsaţi!"
Ungurii pornesc
Şi calea-i opresc.
Iar cât îi zăreşte
Mihu le grăieşte:
,,Voi, voinicilor,
Haraminilor,
Cine v-a mânat
Capul v-a mâncat!"
Şi nici că sfârşeşte,
La harţă porneşte[10]
Şi se învârteşte,
Toţi îi risipeşte.
Apoi iar purcede
Prin cel codru verde.
Murgul se urca,
Şi când el călca,
Piatra scăpăra,
Noaptea lumina,
Noaptea ca ziua.
Ianuş cum îl vede,
Din loc se repede:
,,Voi, vitejilor,
Haraminilor!
Daţi cu lăncile,
Daţi cu flintele."
,,Lăsaţi flintele,
Lăsaţi lăncile,
Voi, voinicilor,
Haraminilor!
Că eu Mihu sânt,
Şi vreau să vă cânt
Un mândru cântěc,
Cântec de voinic
Cum n-aţi auzit
Cât veac aţi trăit."

[modifică] III

Iată, mări, iată
Că Mihu deodată
Începe pe loc
A zice cu foc,
Începe uşor
A zice cu dor
Un cântec duios
Atât de frumos,
Munţii că răsun,[11]
Şoimii se adun,
Codrii se trezesc,
Frunzele şoptesc,
Stelele clipesc
Şi-n cale s-opresc!
Iar ungurii mult
Cu drag îl ascult,
Şi Ianuş îndată,
Ca nealtădată,
Glasu-şi îmblânzeşte
Mihului grăieşte,
La masă-l pofteşte.
,,Vin' tu, Mihule,
Vin', voinicule,
Să benchetuim
Şi să veselim,
S-apoi amândoi
Ne-om lupta noi doi".
Ei cu toţi s-adun,
La masă se pun
Şi benchetuiesc
Şi se veselesc,
Ploştile ciocnesc,
Vesel chiuiesc.[12]
Dar când au sfârşit
De benchetuit,
Masă de-ospătat,
Vinul de gustat,
Ianuş ungurean,
Mihul moldovean
Deoparte se duc
La luptă s-apuc!
Cruntă-i lupta lor,
Că e pe omor.
Cine c-a pica
Nu s-a mai scula!
Iar ungurii toţi,
Lui Ianuş nepoţi,
Stau de mi-i privesc
Cum mi se-nvârtesc,
Cum mi se smucesc,
Cum mi se trântesc
Ca doi zmei, ca lei,
Ca lei paralei.[13]
Iată, mări, iată
Că Mihu deodată
În loc se opreşte,
Pe Ianuş suceşte,
Sus îl opinteşte,
Jos încă-l izbeşte
Şi-n genunchi îl pune
Şi capu-i răpune.
Iar ungurii toţi,
Lui Ianuş nepoţi,
Stau încremeniţi
De moarte-ngroziţi.
Mihu mi-i trezeşte
Ş-astfel le grăieşte:
,,Voi, copiilor,
Haraminilor!
Care s-a afla
De va ridica
Buzduganul meu
Cât este de greu,
Durduliţa mea
Cât este de grea
Şi zalele mele
Cât îmi sunt de grele,
Acela să vie
Cu mine-n frăţie
Ca să vitejească,
Numele să-i crească!"[14]
Ungurii se-ntrec
La pământ se plec
Şi-n zadar se-ncerc!
Nici unul nu poate
Să ridice-n spate
Armele culcate
Cu-aur îmbrăcate,
Cu fier ferecate.
,,Voi, mişeilor,
Haraminilor!
Codrul mi-l lăsaţi,
Jugul apucaţi
Că nu sunteţi voi,
Nu sunteţi ca noi
Oameni de mândrie,
Buni de vitejie,
Ci oameni de gloată,
Buni de sapa lată."
Şi cum zice-ndată
Mihul cel voinic
Cu degetul mic
Armele-şi ridică,
Pleacă pe potică
Cu murgul voios
Prin codrul frunzos.
Şi-n urmă-i vuieşte,
Codrul clocoteşte
De un mândru cântic,
Cântec de voinic,
De-un glas de cobuz
Dulce la auz,
De cobuz de os
Ce sună frumos!
  1. ↑ În locul acestor două versuri o variantă zice:
    "Păunaş de codru,
    Vătăjel de lotru."
    Înţelesul cuvântului lotru nu e bine cunoscut. Unii pretind că însemnează bandă de hoţi.
  2. ↑ Cobuzul e un instrument oriental.
  3. ↑ Acest codru se găseşte în ţara de sus a Moldovei. El a fost mult timp lăcaşul hoţilor celor mai vestiţi. Asemenea a fost şi Strunga, şi Teiuşul în districtul Romanului, şi Bordea lângă Iaşi, şi Lunca-Mare etc.
  4. ↑ În secolul de mijloc oamenii războinici precum şi caii lor erau coperiţi cu cămăşi de fier, numite zale; prin urmare, balada lui Mihu se poate presupune că ar exista de pe epoca Cruciadelor. Însuşi caracterul cavaleresc al eroului baladei ne întăreşte în această idee.
  5. ↑ Levent înseamnă viteaz de soi. Un voinic poate să fie de neam prost, iar un levent trebuie să fie de neam bun.
  6. ↑ Şade în loc de şede, precum şapte în loc de şepte, provincialism din Moldova. Asemenea se zice ai în loc de ani, cei în loc de ceri etc. În unele părţi ale României pronunţarea cuvintelor, deşi mai puţin corectă, e mai dulce şi chiar mai
  7. ↑ Puşca are deosebite numiri. În munţii dinspre Ardeal e numită flintă şi-n alte localităţi durdă.
  8. ↑ Românul e înzestrat de natură cu un spirit de observare ce l-a făcut a caracteriza în puţine cuvinte neamurile străine cu care s-au găsit în relaţii. Trebuie să adăugăm însă că spiritul său este totodată înarmat de un ghimp satiric ce îşi arată vârful în multe din zicerile sale.
  9. ↑ Înţelesul cuvântului haramin este necunoscut.
  10. ↑ După letopiseţele vechi, harţa era în timpul războaielor începutul luptei, ceea ce numesc francezii escarmouches d'avant garde. Oştile aveau hărăţi sau hărţaşi care făceau atacul dintâi pentru ca să-l silească pe duşman a-şi dezveli puterile. Oamenii însărcinaţi cu harţa erau aleşi printre cei mai îndrăzneţi şi mai iubitori de luptă, de-acolo vine cuvântul hărţăgos pentru ca să exprime un om gata de ceartă. În balada lui Mihnea-vodă şi Radul Calomfirescu se vede că harţa era şi un joc voinicesc în soiul acelor cunoscute sub numele francez de tournoi. Fraţii Buzeşti şi Căpleşti zic lui Radu Calomfirescu:
    Noi în cale ţi-am ieşit
    C-avem dor de harăţit.
    Hai la harţă voinicească
    Şi la joacă războiască.
    Etc., etc., etc.
  11. ↑ Tablou sublim de adevărată poezie. Una din cele mai încântătoare creaţii a închipuirii. Ar crede cineva că poetul ce a improvizat balada lui Mihu este acelaşi care a dat viaţă nemuritoare Mioriţei, acelaşi care a prefăcut Universul într-un templu pentru nunta păstorului moldovean cu moartea, zicând:
    Soarele şi luna
    Mi-au ţinut cununa,
    Brazi şi păltinaşi
    I-am avut nuntaşi;
    Preoţi, munţii mari,
    Păsări, lăutari,
    Păsărele mii,
    Şi stele, faclii!
  12. ↑ Chiotul face parte din toate serbările şi veseliile românului. Ia nunţi, la hore, la mese mari este obicei a chiui într-un ton puternic şi prelungit.
  13. ↑ Fiinţe fantastice care figurează ades în poveştile poporale. În locul acestor două versuri unii cântăreţi zic:
    Ca doi voinicei
    Puişori de zmei.
    Alţii schimbă compararea şi spun:
    Ca doi negri tauri
    Şi ca doi balauri.
  14. ↑ Cântăreţul care la începutul baladei numea pe Mihu vătăjel de lotru, cânta în locul versurilor de mai sus pe aceste următoare:
    Ca să vitejească
    Şi-n frunzi să hoţească!
    Tot acela zice mai departe:
    Că nu sunteţi voi,
    Nu sunteţi ca noi
    Buni de haiducie,
    Vrednici de hoţie,
    Ci de sapa lată
    Şi de cea lopată.
    După ideea mea, balada lui Mihu este de preferat aşa cum este aici prescrisă şi cum mi-a cântat-o un vânător de la Bicaz, pe malul Bistriţei, anume Ştefan Nour. Eroul baladei e despoiat de nuanţele hoţiei, şi rămâne cu nobila figură a unui cavaler din secolele de mijloc.
Adus de la "http://ro.wikisource.org/wiki/Mihu_copilul"