Midas

Poveștele unchiașului sfătos de Petre Ispirescu
Midas


Duhul lui Baccus Silenu. Undele rîului Pantol. Teroare panică. Urechile lui Midas.

A fost odată un împărat, în vremea veche, pre nume Midas, carele a domnit în țara frigienilor. Într-o zi, copilandru fiind, adormi pe prispa casei lor, iar niște furnici veniră și-i puseră pre gură cîteva boabe de grîu. Tat-său, cum auzi de una ca asta, alergă pre la filozofi, pre la vraci și pre la cititorii de stele, de le spuse întîmplarea cea minunată.

Aceștia răspunseră toți într-un grai că copilul are să ajungă odată, odată, omul cel mai bogat din lume, ceea ce se și împlini.

După ce crescu, și se făcu flăcăiandru, se urcă pe scaunul împărăției.

Pre vremea aceea Baccus, zeul vinului și al bețivilor, umbla de cutreiera lumea, învățînd și pre bun și pre rău cum să prăsească și să lucreze vița, adecă mai pre șleau, învățînd pre oameni să închiză ochii cînd vor vedea apa, ca una ce nici în opinci nu e bună.

Căci, să vedeți d-voastră, dragii moșului nepoței și nepoțele, oamenii p-atunci dădeau în gropi de proști ce erau; pînă și a țucsui sau a trage la mustață, cum se zice, tot un zeu trebui să-i învețe. Acest Baccus era un bețiv de cei mari, așa cum i-am zice noi astăzi staroste al bețivilor. Nu era ziulică lăsată de la Dumnezeu în care să fie și el treaz. Într-o beție o ducea.

De la dînsul a rămas vorba de se zice astăzi: acest om este cu duhul lui Baccus într-însul, celui ce noi îi zicem pre limba noastră: a luat purceaua de coadă; este candriu; și-a încălzit măseaua; este turlac; a luat luleaua neamțului, și cînd este mai matosit, adăogăm: cu zale cu lot; iară cînd voim să vorbim și noi mai supții el, de! zicem: este după prînz.

Și, cum zisei, acest Baccus, fiind de firea lui chefliu, avea pre lîngă dînsul tot prieteni de teapa lui. Printre aceștia unul, pre nume Silenu, era trup și suflet cu dînsul, căci se întreceau care de care să dovedească pre celălalt la băutură.

Acesta era și măscăriciul lui Baccus; și nimeni nu scăpa, fără să-i atîrne de coadă acest Silenu cîte vrun ponos. Rîdea și de bun și de rău, și pe toți îi lua în zeflemea. Era, măre, acest Silenu gras și gros ca un butoi, adecă, cum i-am zice noi astăzi: dop de saca; fața lui, fața sfeclei, nasul ca un ardei roșu. De pre față se cunoștea că era bețiv împărătesc, cum zicem noi unui astfel de om, căruia cărturarii îi zic: este un Silenu.

Măscăriciul lui Baccus, tot rîzînd de unii și de alții, ajungea de se făcea și însuși de rîs cînd se adăpa mai de prisos cu apa de sapă cea plăcută a stăpînului său. Într-o zi, bînd mai fără cumpăt, adică băgînd într-însul duh d-al lui Baccus pre cît nu putea să ducă, și ajungîndu-l vinul, se îmbătă pînă într-atît, încît nu mai știa dacă fată este ori băiat, și rătăcindu-se prin grădina împăratului Midas, căzu grămadă într-un unghi și amorți acolo.

Oamenii împăratului dînd peste dînsul, îl împodobiră cu flori ca pe-o brezaie și așa îl aduse domnului lor, cu gînd ca acesta să facă haz de el. Împăratul cum mi-l văzu, mi-l cunoscu, ca unul ce și dînsul se dase în partea lui Baccus stăpînul lui Silenu. Îl puse, deci, într-un pat curat pînă se trezi, și dezmeticindu-se, îl opri la curtea lui nouă zile și tot atîtea nopți, în care mi-l omeni și mi-l ospătă ca pe nu știu cine, apoi îl trimise la Baccus. Zeul bețivilor nu mai putu de bucurie cînd își văzu măscăriciul viu nevătămat. Pentru aceasta trimise vorbă lui Midas că a făcut o faptă ce trebuie răsplătită, și așa îi zise să-i ceară ori ce îi va pofti inima, și i se va face pre voie.

Împăratul, lacom de avuție precum firea îl lăsase, ceru de la zeu să-i dea darul ca pe ce o pune mîna, aur să se facă.

„Să ți se împlinească voia”, răspunse Baccus.

Și în adevăr că pe ce punea mîna Midas împărat, numai aur se făcea. P-aci, p-aci era să se piarză de bucurie cînd văzu el că toate lucrurile de care se atinge, se schimbă în aur. Numaidecît hainele de pe dînsul, patul, așternutul, păreții caselor, armele și toate lucrurile, pînă și florile pe care puse mîna se făcură de aur.

Înota, cum se zice, numai în aur. Și așa, vesel, vesel, merse la timpul prînzului la masă. Cînd, ce să vedeți d-voastră? Piinea, pe care puse el mina să o ducă la gură, se făcu aur. Cerca să ia din bucate, dară și ele se făcură aur. Se întinse ca să ia un pahar să-și stropească nițel măseaua, dară el, cu vin cu tot, se făcu numai de aur. Tocmai acum îmi veni și d-lui de acasă, și pricepu că nesocotită fu a lui cerere.

Se sculă de la masă flămînd. La cină, păți ca și la prînz. A doua zi tot așa. În cele din urmă, se văzu amenințat să piară de foame. Ce să facă el? După ce mai gîndi ce se mai gîndi, și de teamă să nu dea ortul popii, se duse într-un suflet la Baccus, pocîltit de foame, cu mațele chiorăind și cu burta lihnită, și-l rugă ca să facă bine să-și ia darul înapoi. Baccus și Silenu rîseră de prostia împăratului Midas, și-l trimiseră să se scalde în rîul Pactol. Midas făcu precum îi zise Baccus, și se curăță de păcatul ce dase preste dînsul; dară nisipul acelui rîu rămase aurit. Și d-atunci procopsiții și cărturarii, cînd vor să arate pre cîte cineva preste care a dat vrun noroc orb, zic: a dat preste cutare undele rîului Pactol. Noi însă, cînd voim să arătăm pe un asemenea om, zicem pre limba noastră cea groasă, dară sănătoasă: a dat o tiflă preste cutare, și e putred de bogat; ori a dat cu mîinile în foc.

După aceasta Midas împărat se dete la tot felul de desmierdări. Bogății însemnate avea, tot ce-i trebuia nu-i lipsea, grijile nu-i tulbura liniștea; ce-i păsa lui de cei sirimani și nevoiași!

Răzbătea munții și codrii, cîmpiile și pădurile, și într-un hai, hui, o ducea.

Umblînd el razna, de trebile împărăției, încoace și încolo, se cunoscu cu Pan, un zeu pădurean și se făcu trup și suflet cu dînsul.

Acest Pan era un ciuruc de zeu ce trăia prin păduri. El era om pînă în brîu, iară de la brîu în jos cu picioare de capră. Pe cap avea niște cornițe, și barba lui era ca de țap. Petrecerea lui cea mai plăcută era să sperie lumea prin păduri.

Midas împărat viind odată de dimineață să-și întîlnească prietenul, Pan se ascunsese după un tufiș. Midas îl striga din toate puterile lui. Pan tăcea mîlcă. Apropiindu-se Midas de tufiș, fără nici o grijă, Pan odată ieși, fără de veste, de după tufiș, se năpusti asupra lui Midas împărat cu un răcnet surd și scurt. Atîta se sperie Midas împărat, încît din aceea, după ce că era cam tontolete, rămase și zănatec. De la această întîmplare și de la o alta ce săvîrși marțafoiul de Pan, acest zeu al pădurilor, speriind o seamă de oștire, tot oameni de-ai lui teacă, ce dară dosul, de aci au luat procopsiții și cărturarii mai dincoa, de zic cînd vor să arate pe niște oameni ce se sperie de nimic, cum face calul, și o iau la sănătoasa, că a intrat într-inșii o teroare panică, că sînt cuprinși de o teroare panică. Noi, pre limba noastră a bătrînească, la asemenea întîmplare, zicem: a dat strechea într-înșii.

Midas împărat umbla scum cam capiu. Zănatic din sperietură și cam prostănac din născare, tot ce făcea îi ieșea d-andoaselea. Înhăitat cu Pan. Îl tot auzise cîntînd din nai (muscalagiu), si îi căzuse tronc la inimă cîntccul lui.

Acum altă nevoie! Fiind prieten cu doi pricopsiți de zei, îi intrase fumurile in cap că ar fi ceva de dînsul. Între altele, prostul dracului! i se năluci că el ar fi cunoscător mare în ale cintrcelrr.

Din pricina aceasta, ascultați ce i s-a întîmplat: lichiaoa de Pan, codîriașul zeilor, se furlandisea și se lăuda în toate părțile că el ar cînta mai frumos decît căpătenia căpăteniilor de cîntăreți, Apolon, carele mi-ți trăgea din liră de te adormea. Și de cîte ori întîlnea pe Apolon. de atîtea ori se ținea după dînsul și-l trăgea de mînecă chemîndu-l la întrecere. Apolon nici că-l băga in seamă; dar viindu-i cu greață de atîta cutezare, vru în cele din urmă să-i taie de unghișoară și să-i arate că nu-și cunoaște lungul nasului; se hotărî, deci, să se ia la întrecere, ca să scape de o lichea ce nu-i tot da pace. Priimi chiar să le fie judecător înfumuratul de Midas împărat, pre carele îl alesese Pan. Și așa, începu Apolon a-și înstrună lira și cîntă vro două cîntece de pare că se înduioșise pînă și lemnele și pietrele: așa de mîngîios ce cînta!

Începu și Pan cu naiul său, își puse și el toate puterile; dară țipa din nai așa de tare, încît trebuia să-ți pui mîinile la urechi, daca voiai să nu te asurzească și să-ți țiuie urechile. Scotea, nene, bojogarul de zeu, niște țiuituri din naiul lui de zgîria și sfredelea auzul.

După ce sfîrșiră, Midas împărat se gîndi nițel, pironi ochii in pămînt ca și cum ar pune in cumpănă măiestriile amînduror zeilor la cîntare. și ridicîndu-și capul, răspunse cu trufie că Pan cîntase mai frumos; și astfel înfruntă pe Apolon. Pan, cînd auzi, începu a sălta și a juca de bucurie, de nu-l mai încăpea locul.

Atunci Apolon zise: „Urechile ce au ascultat la cîntările noastre spre a le judeca, nu pot fi de om, ci de vrun dobitoc nătăfleț. De asin dară să se facă urechile lui Midas împărat!”

Și cum zise el, așa și se făcu.

Cînd ajunse acasă Midas împărat simți ceva că-l cam îngreuiază pre lingă tîmple și fălci, puse mîna de se pipăi, și ce socotiți că mi-ți găsi? O pereche de urechi cit ale unui măgar d-ăi bătrîni, și mai mari încă. Se duse de se uită într-o fîntînă și ce văzu, se spăimîntă.

Acu e acu. Ce să se facă el cu așa urechi mari? Căci, de! împărat era el, nu altceva. Și știți d-voastră, dragii moșului, cît plătește mintea unor împărați. Prostănac, prostănac, dară tot ii venea cu rușine să se arate cu coșcogeamite urechi înaintea gloatelor.

Puse deci de-i făcu un fel de căciulă țurcănească, o împodobi cu aur, de care avea mult, și cu mărgăritare; își vîra urechile într-însa cînd o punea în cap și o potrivea așa de bine, încît nu se băga de seamă cusurul ce avea, și astfel ieșea în lume.

Nimeni nu știa de aceasta, căci n-avea cum. Numai bărbierul său îi zări odată urechile cînd îl rădea, și cum le văzu, rămase înmărmurit. Midas împărat îl amerință că unde îi stau talpele îi va sta și capul dacă va crîcni o vorbă măcar către cineva, care să-i dea în vileag cusurul.

Ba încă îl puse de se și jură, pe ce avea el mai sfînt, că va ține în sine taina aceasta.

Se vede insă că și p-atunci bărbierii erau ca și cei din ziua de astăzi, flecari, vorbăreți și ușori de gură, parc-ar fi mîncat numai la picioare de găină. Te uiți la dînșii că le turuie gura, spunînd și verzi și uscate, numai să se afle în vorbă, de! și nea Ion că și el e om.

Bărbierul lui Midas împărat ținu o săptămînă, ținu două, ba mai ținu încă una; și să turbeze omul că nu putea spune nimănui ce văzuse el! Avea, biet, mîncărime de limbă; dară îi era frică de cap, ca să dea pe față taina. Se mai ținu el; dară, aș! rîia, rîia! parcă-i da cineva brînci să scoață din gură vorba ce-i sta pe limbă. Nu putea nici noaptea să doarmă, cum de să știe el ceva și să n-o dea tîrgului.

În cele mai de pre urmă, de teamă să nu-l ia gura pe dinainte să scape vro vorbă și să-și piarză și capul, se duse și el la marginea unui eleșteu, săpă o gropiță, se plecă pînă își atinse buzele de marginea gropiței și strigă acolo înfundat: „Împăratul Midas are urechi de măgar!“ Își scoase de la inimă, bietul om, focul ce îl mistuia cumplit, și mai răsuflă și el; apoi astupă gropița bine, și se duse acasă ușurat.

După cîtva timp locul de lîngă eleșteu, unde bărbierul făcuse ce zisei mai sus, umplîndu-se cu apă, făcu să crească din acea gropiță niște trestie și niște rogoz mai frumos decît pretutindeni; numai un cusur avea: cînd bătea vîntul, fișiitura trestiei și a rogozului, pe oricine ar fi voit să asculte, făcea să auză șoptind aceste vorbe: „Midas, împăratul Midas are urechi de măgar!“

Mergea lumea după lume să asculte minunea aceea. Și din om în om se dete sfoară în țară de cusurul ce avea împăratul.

Cînd află Midas împărat de minunea aceea, precum că și toate gloatele știa ceea ce voia el să rămîie ascuns, pînă într-atîta se rușină, încît nu mai voi să trăiască in mijlocul unor ființe ce află tainele împăratului pînă și de la trestii; adecă nu voi să mai știe și alții ponosul ce purta el pe bună dreptate.

Spun că spre a-și curma zilele, Midas împărat bău o pîrnaie de sînge de taur. și atît îi fu de ajuns ca să închiză ochii și să nu mai fia între vii; adică dete ortul popii.

Vedeți d-voastră zănatic, zănatic, dară la drăcii îl tăia capul.

Și d-atunci a rămas vorba pe care cărturarii o pun în spinarea cîte unuia ce vrea să facă și el vro faptă prin care să amăgească o lume; dară nu izbutește, fiindcă nu sunt dibaci întru a-și ascunde cugetul; d-atunci, zic, a rămas de se aruncă in spinarea unor astfel de oameni ponosul: Poartă urechile lui Midas. Noi însă pre limba noastră cea fără ocoleli, le zicem pe șleau: bobleți, șireți proști, seci ori vaci încălțate.