Metodă și formă

Metodă și formă de Mihai Eminescu
Din Timpul - 1881

Articolul a fost publicat ca articol de fond fără titlu în Timpul (VI), 2 Septembrie 1881.

Cată să spunem câteva cuvinte asupra metodului de cercetare a cestiunii etnologice și sociale pe care l-am urmat, precum și asupra formei date acestor studii. Adversarii noștri sunt naivi când cred că, prin diversiuni ce n-au a face nimic cu obiectul în sine, sunt în stare a ne abate din calea noastră.
„Românul“, după procedarea tot atât de naivă pe cât de comună a ziarului„Independance roumaine“, vorbește de teorii bolnăvicioase, de institute filantropice, de medici speciali în privire-ne.
Să presupunem că așa ar fi. Că autorul acestor șiruri e nebun, e bun de legat și de dus la Mărcuța.
Rămâne mai puțin adevărat ceea ce-a zis? Asta-i cestiunea. Dacă ceea ce-a zis autorul e adevărat, ceea ce a zis importă, nu cine a zis. Dacă un nebun multiplică două cifre corect este quoțientul neadevărat pentru că cel ce-a calculat are idei fixe sau halucinațiuni ?
Dacă un nebun constată conform adevărului că un perete e alb devine peretele negru pentru că nebunul i-a atribuit o calitate ce i se cuvine ?
Dar ne este cineva amic ori adversar, dar român sau străin, adevărul spus de noi rămâne acelaș pentru toți. Ne mărginim la constatarea de fapte exacte și la rezumarea lor în adevăruri generale; metodul nostru e cel urmat în științe în genere, în cele naturale în deosebi. Oare supărarea bolnavului pentru că-i constatăm boala, o modifică?
Acum venim la forma în care scriem.
Se zice că ea ar fi exagerată, c'ar cuprinde înjurături surugiești, etc...
În realitate stilul nostru nu este eufemistic. Ne-am deprins a căta pentru orice idee expresia cea mai exactă posibilă. Dac'am voi să glumim, dacă nu ne-ar păsa de adevărul ce-l zicem, am putea să spunem lucrurile mai cu încunjur.
Dar lucrurile la noi nu se petrec cu încunjur; de-aceea în adevăr nu știm de ce-am vorbi de ele cu încunjur?....
Când s'ar păstra cel puțin aparențele, când am vedea că oamenilor de cari vorbim le e rușine de ceea ce fac, desigur că am fi mai blânzi, pentru că rușinea e un semn de posibilitate de îndreptare. Dar aceasta lipsește cu totul. Vedem dar că aci nu ajută alifia îndulcitoare a eufemismului, ei numai scalpelul chirurgului; de aceea tăiem în putrejunea bubei noastre naționale și voim ca protoplsma națională să reîntregească golurile, create prin tăieturi. Din sâmburul și esența poporului tebrue să iasă puterea medicatrice a naturii, care să însănătoșeze corpul statului...