Mama (Pavelescu)

 

Cea mai mare parte din comoara sensibilității și imaginației poeților este moștenirea directă a sufletului delicat, blând și iubitor al mamelor. Dar care poet, cât de necunoscut, sau literat, cât de modest, nu simte în ochii lui arzând o lacrimă de emoțiune și de recunoștință când, pronunțând cuvântul Mama, evocă ființa iubită ce se apleacă înfrigurată de griji peste leagănul copilului sau peste nădejdile adolescentului? Dați-mi voie să smulg eu o frunză din laurii ce încununează frunțile voastre de aleși ai muzelor, de învingători ai vieții și s-o las să-și tremure mângâierea târzie peste frunțile acelor mame care n-au trăit ca să împărtășească gloria voastră, sau s-o depun cu multă evlavie la picioarele celor care, fiind în viață, au făurit din suferințele lor neștiute sufletele și victoriile voastre de azi. Toată ziua cosea și lucra pentru copii. N-am văzut-o niciodată ieșind din casă decât însoțită de tata sau de unul din noi. N-am cunoscut în casa noastră alte distracții decât muzica, citirea, declamarea.

Obosită de-a fi născut, crescut și educat atâția copii, a murit într-o zi discret, cum trăise, și mi-a îndoliat viața pentru totdeauna. Nu avusese, când se măritase, nici 15 ani, și n-avea, la moarte, nici 35. Viața ei a fost scurtă, ca un fulger care taie pe cerul posomorât un zigzag de lumină și se stinge, sporind parcă și mai mult întunericul nopții. De atunci o plâng mereu și nu mă pot mângâia. Nici un copil nu știe să-și iubească părinții destul, și pedeapsa lor este de a-și da seama prea târziu că nimeni n-o să-i mai iubească cu dragostea și prietenia lor.