Mântuirea

 

Se risipise al binelui cuvânt
Din mintea-nnegurată de păcat;
Dar miluirea Ta ne-a mângâiat
Cu așteptarea ceasului cel sfânt.

Prin mila Ta cea sfântă dat ne-a fost
Să Te zărim în patul Tău smerit,
Departe-n luminosul răsărit,
De unde-ai arătat al vieții noastre rost.

De unde-ai revărsat viață nouă-n noi
Și ne-ai trimis lumina Ta din cer
Spre-a mântui viețile ce pier,
Mult necăjite-n rele și nevoi.

Și cum o zare lină într-un pustiu
Se-nalță și tot crește luminând, --
Așa pătrunde-n minte și în gând
Credința într-aceia cari Te știu.

La strălucirea stelei din senin,
Trezitu-s-au nădejdile pe rând,
S-au luminat și inimă și gând,
Cu Tine s-a-nfrățit tot sufletul strein.

La-mpărăția dragostei de veci
Adus-au toți Puternicului dar,
Ștergând și urma lacrimii de-amar
Și-nfierbântându-și gândurile reci.

Altar frumos ți-ai ridicat în ei
Punându-i jertfă inima din piept,
Spre liniștirea sufletului drept
Și spre-a-ndrepta pe oamenii cei răi.

Și fumul sfânt ce suie-ncet spre cer,
Rugând iertarea vinii din trecut;
Iar sufletul ce-odată-a fost vândut,
S-a mântuit din jugul lui de fier.

S-a mântuit... Ne-am mântuit și noi,
Căci s-a zdrobit puterea celui rău,
Și-n locul lui venit-a Dumnezeu,
Mântuitorul nostru din nevoi.

August 1910