Lui Dumnezeu

 

    Tu care-ai plămădit din colbul ud
    Un suflet cu verigi și cu inele,
    O râmă ce-o târăsc pe cerul crud,
    De ce-mi făcuși, din plumb și gânduri grele ?

    Ah, patimile-mi colcăie în trup
    Și carnea lor de faguri vor s-o spargă,
    Să iasă ca albinele din stup
    Și-n voie să colinde lumea largă.

    Eu te-am închipuit bogat, în cer,
    Cu stelele cununi și pietre scumpe,
    Dar nu-ntări-ndoiala mea cu fier,
    Căci marea din păcate va inrumpe.

    Și de exiști în haos fără zi
    Și-mi sfarămi veșnicia de zăpadă,
    Urechea ta mă poate auzi?
    Și ochiul tău e-n stare să mă vadă?