Literatura politică a lui Caragiale

De la Wikisource

Literatura politică a lui Caragiale de Paul Zarifopol

Dând drumul unui năduf, ce ar putea părea vechi şi adânc, scrie Caragiale doctorului Urechia, cu data de 27 decembrie 1907, următoarele: Intrarea în viaţa publică mi-a fost pân-acuma închisă de boierii şi de ciocoii noştri pe simpla bănuială instinctivă că n-aş fi amantul destul de fidel al sacrei noastre Constituţiuni. De ce adică astăzi, la bătrâneţe, să nu fiu leal, să nu le dau dreptate oamenilor, aratând pe faţă de ce sentimente sunt animat faţă de actuala organizare de stat? De ce să nu arăt lumii cum am văzut eu împrejurările sociale şi politice la care am asistat şi ca istoric, nu numai ca simplu comediante. Şi deşi mamelucărimea mă va huidui în unison, poate să am norocul ca în mulţimea lumii cinstite, inteligente şi dezinteresate, să găsesc câteva aprobări, care să mă plătească cu prisos de necazurile înlungatei mele proscripţiuni.

În o scrisoare precedentă către acelaşi (9 decembrie 1907), Caragiale anunţase intenţia de a scoate o foaie săptămânală în sensul broşurii 1907, cu încrederea că, acum, scrisul său, dezvelind ticăloşia politicienilor, îi impresionează mult pe aceştia, în zăpăceala în care se găsesc; şi adaugă, despre Constituţia de atunci, că e pe moarte şi că va mai dura poate cât va trăi regele Carol, sau poate el însuşi, om cuminte, o va schimba. Cum toţi prietenii săi ştiu, Caragiale vroia atunci să fie deputat şi, un timp, nici nu s-a îndoit de aceasta. A participat foarte viu la campania partidului conservator-democrat; a ţinut discursuri şi închinat toasturi. Se făcuse soldat politic deplin disciplinat. Mai târziu, în 26 ianuarie 1911, Caragiale, refuzând a protesta în publicitate contra expulzării doctorului Rakowski, cum îl rugase Alexandru Dobrogeanu, răspunde acestuia astfel: Te înşeli crezându-mă absolut independent. În viaţa profesională, ca literat şi eu, cât ţine ciurul apă, oi fi; dar în viaţa publică nu sunt deloc: sunt absolut legat pe cuvântul de onoare să nu fac un pas fără ordinul expres al şefului conservatorilor-democraţi.

Totuşi deputat nu s-a ales.

Cred că aceasta l-a amărât, deocamdată cel puţin, destul de rău.

Din vremea cât a lucrat Caragiale în redacţia Timpului, nu mi-a fost cu putinţă să identific nici un articol politic al său. O

amintire despre Eminescu în ziarul numit, o alta la fel în Constituţionalul: atât e tot ce am găsit din acea vreme; amândouă bucăţile retipărite de către autor însuşi, în 1892.

Spre sfârşitul anului 1895, găsim pe Caragiale la un ziar liberal, Gazeta poporului, scoasă de Gheorghe Palade: notiţe polemice una îndeosebi contra Junimii contra conservatorilor, contra Epocii, în special. Memorabil cu deosebire este schimbul de lovituri înveninate dintre Caragiale, de la Gazeta poporului, şi Anton Bacalbaşa, de la Epoca. În o cronică sub titlul Grămătici şi măscărici, aruncase Caragiale nişte aluzii drastice lui Bacalbaşa.

Fără a-l numi, îl asemănase cu acei inferiori oameni de condei şi farsori, care slujeau duşmăniile boierilor de altădată. Replica fieros spirituală a lui Bacalbaşa provoacă un răspuns al lui Caragiale către socialistul ştiinţific de la Epoca răspuns lucrat cu o răutate fără rezervă.

În februarie 1897 publică Epoca un toast al lui Caragiale la banchetul dat în cinstea lui Nicolae Filipescu: este un discurs întreg în care tratează, fără glume, raporturile literaturii cu politica. Subiectul se impunea: literatul se lasă, în momentul acela, ademenit de politica cea mai propriu-zisă: politica colorată hotărât.

Încă din noiembrie 1896 Caragiale publicase în Epoca articole politice. Seria s-a continuat în 1897 şi a rezultat astfel în acei ani cea mai compactă masă de ziaristică politică a dramaturgului, care, şi ca atare, făcuse destul sânge rău unui anume partid. În acea serie se găsesc portretele politice ale lui Dimitrie Sturdza, Al. Lahovari, Lascar Catargiu; apoi: O lichea (tot Dimitrie Sturdza), Caradale şi Budanale, Cabinetul Hagi Tănase, Rărunchii Naţiunii şi multe altele.

Între timp Caragiale publicase în Ziua, ziar scos de Gheorghe Panu, o serie de articole sub titlul Culisele chestiei naţionale. Este expunerea luptelor lui Aurel Popovici cu Brote şi Slavici, în jurul Tribunei din Sibiu şi asupra tacticii politice a românilor din Ungaria. Expunerea e făcută din punctul de vedere al lui Popovici, cu material dat, evident, de el însuşi. Acele articole le-a strâns apoi Caragiale în broşură, prezentându-le acolo ca simplu reportaj. El pomenea cu o deosebită satisfacţie această publicaţie a sa; tot astfel vorbea, mai târziu, cu o vădită mândrie de broşura 1907.

În iunie 1897 apare în Opinia din Iaşi un elogiu foarte fierbinte al lui Take Ionescu de Caragiale, elogiu plin de preziceri strălucitoare: Take Ionescu va fi fost o adevărată glorie pentru vremea şi ţara lui. Textul acesta l-a reprodus dl Romulus Seişeanu, în volumul său Take Ionescu (1930).

În ziarul vienez Die Zeit, din 3 aprilie 1907, pe prima pagină, coloana a II-a şi următoarele apare un articol: RUMÄNIEN, WIE

ES IST Von einem rumaenischen Patrioten, cu această notă a redacţiei: Expunerea de mai sus este datorită unuia dintre cei mai însemnaţi publicişti români. Ea dă o imagine nefardată a stării de lucruri din România, care a provocat grozavele mişcări ţărăneşti. Dacă pe unelocuri autorul, în critica sa, trece marginea, trebuie să înţelegem că durerea e aceea care pune în gura patriotului acele cuvinte aspre. Articolul se întinde pe aproape patru coloane. În hârtiile lui Caragiale se află, tipărită în şpalturi, o traducere în româneşte a articolului din Die Zeit. La sfârşit, această traducere are câteva paragrafe care lipsesc în articolul german. Cum a utilizat Caragiale acea traducere nu ştiu.

Articolului german şi broşurii din 1907 le urmează cronologic de aproape, dar nu prea de aproape în spirit, discursurile şi toasturile din campania conservator-democrată. Mecanismul oligarhiei, pe care-l demontase cu frumoasă vervă articolul din Die Zeit şi broşura, se remonta acum avantajos. Takismul venise să-l îmbogăţească.

Universul de la 1 ianuarie 1910 publică un articol abil al lui Caragiale despre o absurdă arestare a dlui Oct. Goga de către poliţia din Budapesta.

Anul 1910 este anul Schiţelor nouă, despre care a spus Caragiale odată că nu le-ar da pentru tot ce a scris. În om triumfa iarăşi artistul literar. Politica fusese, în fiecare rând, numai incident şi, în definitiv, pacoste însă nu de tot. Întors din prima sa călătorie conservator-democrată, Caragiale mi-a spus: Mă, ştiu c-am avut de ce râde! Şi această formulă rezumativă a revenit pe urmă, ani de zile, în gura lui Caragiale. Sub perturbările de suprafaţă, după ce i se potolise groaza din luna răscoalelor ţărăneşti şi se consolase de decepţii, politica recădea, fatal, pentru dânsul, sub categoria pe care i-o fixase în Moftul român.