La vatra rece

 

I

Oblonitu-mi-a fereasta
Gerul, cu-a lui flori de gheață,
Și, în toată casa asta,
Eu sunt singura viață.

Dac-ar fi un foc în sobă,
Mi-ar părea că suntem doi,
Aș mai sta cu el de vorbă,
Mai uitând cele nevoi;

Ne-am pricepe-nde noi plânsul,
Eu cenușă el scântei,
Câte nu mi-ar spune dânsul
Din poveștile cu zmei!

Anevoie vremea trece
Când urâtul greu te-apasă.
Ce ursuză-i vatra rece!
Parc-aș sta c-un mort în casă.

II

Se aude-n horn nebunul
Viscol, aprig vâjiind,
Și din strășini, câte unul,
Cum cad țurțurii plesnind;

Sună-n crengile lovite
Uscat zgomot ca de oase,
Și vârtejuri, repezite,
Bat în ușă mânioase.

Se arată-n neguri luna,
Albe stelele sclipind;
Și de ger s-aud întruna
În pod corzile trosnind.

Mi-ar prii, pe-o așa iarnă,
O-mpietrită amorțire
Îndelung să mi s-aștearnă
Peste cuget și simțire

Să adorm, capul să-mi scutur
De povoara cugetării...
Cât aș da să văd un flutur
Tăind para lumânării!