| din volumul: "Ostașii noștri", 1888
Scenă în versuri
(Reprezentată în ajutorul ostașilor răniți)
Teatrul reprezintă o cameră mică și simplu mobilată. Ușa în fund, altă ușă în stânga și o fereastră în dreapta. În fața scenei, mai în dreapta, o masă și un scaun de lemn alb.
Scena 1
Adela
(sfârșind de scris un răvaș, îl subsemnează, zicând):
"Amica ta, Adela... în Turnu-Magurele..."
Trei pagini ticsite!... Ce am mai scris în ele?
(Citește)
"Scumpa mea Natalita!... ar fi un spectacol curios pentru tine de a mă vedea pe mine, o elegantă deprinsă a trăi în saloane luxoase, locuind acum într-o odăiță goală și purtând costumul ambulanței ... Cu toată această schimbare însă, nu poți crede, iubita mea, cât sunt de mulțămită!... Eu, o tânără văduvă, încongiurată de adoratorii patentați din București și din Iași, și expusă a auzi în toate zilele aceleași declarații monotone de amor, mă simt astăzi mai demnă de poziția mea înaltă în societatea română sub nobila haină de soră de caritate. În capitalele noastre eram asurzită de falsele suspine ale comediei lumesti; aice sunt uimită de adevăratele suspine ale suferinței, și, pe cât acolo inima mea era nesimțitoare, pe atât aice ea bate și crește animată de un nobil devotament... Am sub vegherea mea un june căpitan rănit, foarte interesant... La asediul Plevnii, sărmanul a primit un glonț în brațul drept și mult ne e teama că va fi nevoie de o amputare... Ferească-l Dumnezeu de o așa nenorocire! Sergentul lui, un viteaz din al 13-lea regiment de Dorobanți, bun, simplu, cam original și cu numele de Horcea, plânge ca un copil când se gândește că o să rămâie căpitanul lui ciunt.... Eu însămi mă înfior la aceasta idee, căci încep a avea pentru scumpul meu rănit o afecțiune de soră... Te văd însă zâmbind și clătinând din cap, dar te poftesc sa nu fii nebună și să-ți închipuiești romanuri... etc... etc..."
(Ușa din fund se deschide. Adela strânge scrisoarea, o pune sub plic și scrie adresa pe ea)
A! se deschide ușa... sergentul Horcea, vine...
Să pun în plic scrisoarea... acum, adresa ... bine!
Scena 2
Adela, Horcea
(intră prin fund, se oprește lângă ușă, face salutul militar și tușește)
Horcea
Hmmm!
(Adela se scoală și se întoarce spre Horcea)
Horcea
Doresc sănătate.
Adela
Ce face căpitanul?
Horcea
Te-ntreabă duducuță, ș-oftează greu, sărmanul.
Adela
Se simte mai rău astăzi?
(Horcea tace și-și mușcă mustața)
Adela
(îngrijită)
Răspunde...
Horcea
Așa-mi pare.
Adela
Cum?
Horcea
Apoi, cum s-ar zice, îl arde-un pojar mare...
Adela
La rană?
Horcea
Și sub coastă, colea, la inimioară...
Știi... inima tânjește când n-are surioară,
Și, zău... să nu te superi... dar eu încep a crede,
Că mult mai rău e bolnav, când bietul nu te vede...
Adela
Crezi?
Horcea
Cred ... ades mă-ntreabă pe mine-n aiurire,
De ești ca în poveste, o zână de iubire...
Un... heruvim, un înger... mai știu eu câte-mi spune?
Ești înger, duducuță?
Adela
(zâmbind)
Nu cred.
Horcea
Mare minune!
Apoi de ce înșiră tot astfel de cuvinte?
Adela
El... are ferbințeală și-i... amețit de minte.
Horcea
Oare?... asa sa fie?... Eu unul dam cu gândul
Ca poate, fiind tânăr, și lui i-au venit rândul
Să cază-n slăbiciunea de fire omenească,
Să.... cum fac toți flăcăii din lume... să iubească.
Adela
(repede)
Pe cine?
Horcea
(în parte)
Măi, că iute a întrebat pe cine!
(Tare) Pe cine, el o știe; eu știu că nu pe mine.
(Adela cade pe gânduri)
Horcea
(în parte privind-o)
Na! au căzut pe gânduri acum și puiculița...
Cu miere, cum se vede, îi atinsei gurița.
Adela
Ia spune-mi: fost-au astăzi chirurgu-n ambulanță?
Horcea
(posomorându-se)
Au fost.
Adela
Au văzut rana?... și are el speranță
Ca ea se va închide prin simpla vindecare?
Și n-a fi trebuință de-o crudă operare?
Horcea
Chirurgul cam pe gânduri ieșit-au astă-dată,
Caci i-au părut lui rana mult mai înflăcărată.
L-am întrebat ce crede?... Nu mi-au răspuns nimica,
Dar clatină din capu-i... și, zău, mi-e tare frică.
(înduioșându-se) Sărmanul căpitanul, un bujorel în floare,
S-ajungă ciunt, drăguțul!... de-a ști, să știi ca moare!
Adela
(în parte)
Sa moară-o! Doamne sfinte!
Horcea
A! bată-i-ar să-i bată
Chirurgi! ei nu știu alta decât să taie-ndată
Și brațe și picioare cu arma ascuțită...
Doar brațul nu e creangă și omul nu-i răchită...
Eu îl cunosc, duducă, pe căpitan... mai bine
S-ar împăca cu moartea decât cu-așa rușine.
Adela
Dar dac-ar fi nevoie numaidecât... Ce-ai face
În locul lui chiar însuși?
Horcea
Eu? zău, mai bine-mi place
Sa merg pe ceea lume întreg, cu cap, cu toate,
Decât o viață lungă să fiu un trunchi cu cioate.
Adela
O știu; așa-i românul, nepăsător de viață;
Dar lângă-amărăciune mai este și dulceață;
Dar dacă-i crud de-a perde un braț, acea durere
Nu poate să găsească pe lume-o mângâiere?
Rănitul nostru-i june; din pragul tinereții
El poate să privească la bunurile vieții;
Plăceri, considerare, familie, iubire...
La toate are dreptul viteazul să aspire.
Horcea
O fi, însa stejarul amar se oțerește
Când apriga secure de crengi îl despărțește,
Și, crede-mă, duducă, românul e de milă
Când n-are cu ce strânge la sânu-i o copila.
Atunci nu-i mai rămâne decât să se sfârșească,
Sau... alte două brațe pe lume să găsească...
Hei! când ai vrea, duducă, să-ți faci cu el pomană...
Adela
Eu? Cum?
Horcea
Ești bună, bună de pus, zău, chiar pe rană.
Ai doua brate... dă-le în dar lui căpitanul,
Și astfel, numai astfel, i-ai îndulci aleanul...
Le dai?... Aud?... Duducă, ascultă-ma pe mine,
În locul dumitale lea-ș da eu ca mai bine.
Adela
Dar cum vrei cu-a mea milă să-i cad eu lui năpaste?
Horcea
Năpaste! Deie-mi Domnul și mie tot de aste!
Auzi? năpaste - o floare frumos îmbobocită...
Dar unde se mai află mai vesela ursită?
Năpaste! (O privește cu admirare) Căpitanul și eu am fi în stare
De brațele-amândouă să cerem o scurtare
De-am ști că ne așteaptă o astfel de răsplată.
Adela
Dar bine, Horce dragă, gândește încă-o dată,
Cuvine-se chiar însămi să cerc de a-i propune?...
Horcea
Ba nu, ferească Sfântul!... Eu, de-nvoiești, i-oi spune
Că, dacă-a perde brațul și n-a vrea ca să moară,
I-a da brațele sale, în schimb, o zânișoară.
Adela
Și ar primi?
Horcea
N-ai grijă... hait, cu nepusă masă;
Ba s-a juca drăgaica, rănit cum e, prin casă.
Ce vrei? Așa-i românul când strechia îl lovește;
Când inima dă mugur și muguru-nflorește.
Adela
(râzând)
Glumeț ești.
Horcea
Glumeț, însă... cum găsești gluma?
Adela
Bună.
Dar... ian să schimbăm vorba.
Horcea
S-o dăm pe-o altă strună?
(În parte) Se vede c-am sclintit-o cu-a mea avocație.
De! nu m-a făcut mama mehenchiu în limbuție.
Păcat!
Adela
Știu că-mpreună ați fost răniți odată;
Iar cum, și când, și unde nu mi-ai spus încă...
Horcea
Iată
Cum s-a-ntâmplat, duducă: Trecuse-o săptămână
De când eram în harta cu litfa cea păgâna,
Alăture cu Plevna, în față cu-o reduta
Ce-ntocmai ca ariciul, ghem toată prefăcută,
Părea ca e pustie și ne poftea aproape.
În șanțurile-i dese de vii să ne îngroape.
Noi tot ținteam privirea, doar om zări dușmanul,
Și tot trăgeam la tunuri, doar i-om strica redanul,
Dar, după parapete ascuns, el, cu urgie,
Pe când noi dăm în bobot, trăgea în carne vie.
- Era iar, mai cu seamă, era-ntr-o pădurice,
O baterie, care cu noi juca-n popice.
Și sămăna cu bombe, scurtându-ne de zile,
Cum sămănă românii cu grău la Sân-Vasile.
O noapte, căpitanul vro zece inși ne cheamă
Și zice: Măi, de moarte vă este sau nu teamă?
- Nu, domnule! Răspundem. - Nu? - Nicidecum. - Prea bine;
Eu merg la baterie s-o iau... Veniți cu mine?
- Venim! cu toți răcnit-am și ne-am pornit pe dată,
Ne-am furișat prin umbră ca vulpea cea șireată,
Și când să dea foc turcii la tun, pe neașteptate,
Ei se trezesc cu spaimă și cu românii-n spate.
Pe loc și dăm navală în ei, mânca-i-ar corbii!
Și ne-ncleștăm la luptă grămadă, chiar ca orbii.
Ce groaznică trânteală! ce răcnete de ură!
Ce lovituri cu stratul! ce mușcături cu gura!
Pân' ce din turci, hapsânii, nu au rămas nici unul,
Pân' ce le-am stricat cuibul, pân' ce le-am luat tunul!
Pe tun pusese mâna el însuși, căpitanul.
Luptând cum luptă zmeul cu Badea Năzdravanul.
Iar când în faptul zilei ne-am cercetat dobânda,
Cu-o rană fiecare își măsura izbânda.
La braț căpitănașul avea o-mpușcătură
Și eu, colea pe frunte, această lovitură;
Dar fie! eram mândri ca leul-paraleul
Când am adus în lagăr cel tun... ce-i zic trofeul!
Adela
(entuziastă)
A! bravo, bravo, bravo, români de vitejie!
(Uimindu-se) Ah! inima mea crește în vesela mândrie...
Și simt... și simt... (Plânge)
Horcea
Duducă... ce plângi?... Da nu mai plânge...
(În parte) Când vad plâns de femeie, un nod colea mâ strânge.
(Uimit) Tot plângi?...
Adela
Nu e nimica și nu bagă de seamă.
(Dându-i batista ei) Voinice, de la mine primește-astă năframă.
Și-mi spune, cine astfel te-au încrestat în frunte?
Horcea
Un turc urât și negru, nalt, țeapăn cât un munte,
Vroia să-mi taie capul lovind cu iataganul...
Adela
Și cum scăpași?
Horcea
Văzut-ai cum crapă-n cinci bostanul
Când îl izbești d-o peatră?... Așa i-au crăpat capul
Când l-am pocnit cu stratul în tidvă pe arapul.
S-a dus pe ceea lume în rai să facă jafuri
Prin munți de baclavale și dealuri de pilafuri...
Dar ce stau eu la vorba și dârdâiu ca o babă?
La doftorul cel mare alerg cât mai în grabă
Să vie-aice însuși, pe căpitan să-l vadă,
Caci cel chirurg la vorba-i nu are deloc nadă.
Adela
Aleargă... și la poștă să dai astă scrisoare,
Te rog.
Horcea
Prea bine, adă; mă duc într-o-ntinsoare.
(Se oprește la ușa din stânga)
Duduca... (Arată spre ușa din fund) El te-așteaptă...
Fă azi o faptă bună...
Și Cel-de-Sus pe frunte ți-a pune o cunună.
(Iese prin stânga)
Scena 3
Adela
Ce oameni! Ce natură frumoasă și bogată!
Ce inimă vitează, și simplă, și curată
Se bate-n aste sânuri, când e nevoia-n țară!
O! nu, nu, România nu poate-n veci să piară
Cât are pentru pază o verde seminție
Cu suflet așa mare, cu minte-atât de vie!
Nu! În zadar pe față-i invidia străină
Cercat-au s-o mânjească cu-otrava și cu tine;
Infami clevetitorii, vrăjmași ai României,
Sunt înferați de-acum cu ferul infamiei.
Căci le-au răspuns românul cu-a sa disprețuire
Prin fapte glorioase ce merg la nemurire!
Aice, lângă mine, un tânar erou zace!
În ghearele durerei... sărmanul!... dar ce face?
(Deschide puțin ușa din fund)
Doarme!... cât e de palid!... Ce tainică tristeță.
Pe fruntea lui e-ntinsă!... Ce aer de nobleță!
Ce aer de mărire câștigă o ființă
Căzută pentru țară în cruda suferință!...
Ah! trista lui privire adânc mă-nduioșează...
Ce-aud?... suspină?... poate că el acum visează
La mine... mă iubește!... și eu... oare-n iubire
Putut-au să se schimbe a mea compătimire?
(Cade pe gânduri)
Scena 4
Adela, Horcea
(intră tulburat)
Horcea
Duducă, duducuță...
Adela
Ce este?
Horcea
Nu e bine.
Am întâlnit chirurgul... (Oțelindu-se) Vai! simt fiori prin vine.
Adela
Chirurgul?
Horcea
Dar, chirurgul, casapul, ciocărtașul.
Mi-au spus ca amputează chiar astăzi pătimașul,
Că-i teamă de cangrenă.
Adela
(speriată)
Cangrenă! Vai de mine
Cangrena-i moarte!
Horcea
(pierdut)
Moartea!.... să moară!... Cine? Cine?
Eu?.... iată-mă... sunt gata... dar el?... O! Doamne sfinte!
Ce fac eu făr' de dânsul? Ce spun l-al său părinte?...
Adela
Dar ce să facem, frate?
Horcea
Ascultă... ești creștină...
De nu vrei s-ai mustrare c-ai fost cumva de vină,
Aleargă lângă dânsul și-i spune ce-i ști spune,
Ca să-l îndupleci soartei amare-a se supune.
Vorbește-i românește, grăiește-i franțuzește,
Cum ți-a veni mai bine, dar mi-l adimenește,
Rugându-l și zicându-i că-l vei iubi mai tare
De-a vrea ca să asculte pe doftorul cel mare.
Adela
Dar... Horcea...
Horcea
Duducuță... lumina... floare vie...
Mergi, scapă-l de la moarte și mă dau rob...
Adela
Ei!... fie!...
(Intră în fund)
Scena 5
Horcea
(cătând prin ușa din fund)
Iat-o!... puicuța... merge... când pasă, când s-oprește...
S-apropie de patu-i... El s-au trezit, zâmbește,
Au și uitat durerea... O! farmec de muiere!...
Femeia-i, cică, floare de leac pentru durere...
Ce spun ei oare? (Ascultă) N-aud... de-aproape îi șoptește...
Ea pare că îl roagă... dar el se-mprotivește...
Ea plânge... Na! chirurgul de-acum poate să vie...
În lacrimi de femeie chiar ferul se mlădie...
Viteazul, leul, zmeul e-nvins de-o păpușică...
El îi sărută mâna... Ce mâna mititică!...
Și iacă!... Ce-mi văd ochii... și ea... ea îl sărută
Pe frunte?... Hait, acuma logodna-i și făcută.
Dar... iată și chirurgul!... pei, drace!... El sosește
Ca nourul pe soare când cerul strălucește.
Scena 6
Horcea, Adela
(intră tulburată)
Adela
Ah! Horce, mergi degrabă.... Te cheamă, el te cheamă...
Chirurgul este gata... Eu nu pot sta, mi-e teamă.
Horcea
Dar bietul căpitanul primește să-l...
Adela
Primește.
Horcea
Mă duc... ah! duducuță, mult el te mai iubește!
(Iese)
Scena 7
Adela
(cade pe scaun)
O! Doamne!... ce durere, ce groază pentru dânsul
Să simtă ferul rece tăind un os într-însul!...
Fiori îmi trec prin creeri... mi-e inima de gheață...
A!... ce s-aude?... geme?... aș da chiar a mea viață
Ca să-l scutesc, sărmanul, de chinuri... ah! iar geme?...
(Ascultă)
Ba nu, mă-nșeală spaima... El rabdă... nu se teme.
Cum aș voi să intru... (s-apropie încet de ușă), să-l șterg ușor pe frunte,
Sudoarea înghețată a suferinței crunte,
Să-i țin pe brațe capul, s-ațint a mea privire
În ochii lui, iubitul, cu toată-a mea iubire...
Dar nu pot... n-am curajul... d-abia stau pe picioare.
(Vine șovăind de se reazămă de masă)
Scena 8
Adela, Doctorul
(intră prin stânga)
Adela
A! Domnul doctor...
Doctorul
(închinându-se)
Doamna, sergentul dinioare
Mi-au spus c-ați vrut îndată ca să alerg aice.
Adela
Eu?
Doctorul
De-am putut pricepe ce au voit a-mi zice,
Chirurgul vrea să facă o amputare?
Adela
Așa e.
Vă rog să treceți iute alăture-n odaie.
Doctorul
Mă duc... dar mai nainte primiți asta hârtie
Și astă cutioară... (Intră în camera din fund)
Adela
(deschide scrisoarea)
Maiorul!... Ce îmi scrie?
(Citește repede)
"Iubită cumnațică! Măria-sa domnitorul au acordat căpitanului și sergentului incredințați îngrijirei d-tale decorația Steaua României și medalia Virtutea Militară, pentru eroica lor purtare. Ți le trimit d-tale, iubită cumnățică, pentru ca să ai mulțămirea de a-ți decora însăși protegiații etc."
A câtă mulțămire pentru dânșii... dar ce-i oare?
(Se aude alăture un glas răcnind)
Glasul
A!
Adela
(țipând)
A! îi taie brațul! (Cade pe scaun) Sărmanul! cum îl doare!
Scena 9
Adela, Horcea
(dând bustna pe scenă)
Horcea
Ura!... Nu mi-l mai taie... Nu este trebuință.
Adela
Cum? ce zici?
Horcea
Iaca doftor cu cap și cu știință!
El, cât au văzut rana a început a râde
S-au spus că de la sine curând se va închide.
Atunci căpitănașul, precum o fată mare
Închis-au ochișorii în dulce leșinare.
Adela
(veselă)
Ma duc să-i deschid vesel cu Steaua României...
(Scoate decorațiile)
I-au acordat-o Vodă ca semnul vitejiei.
Horcea
I! Sfinte și Părinte! Ce bine a să-i pară!
Ura!
Adela
(prezentându-i medalia)
Și d-tale: Virtutea Militară.
Horcea
(amețit)
Eu?... Na!... se-ntoarce casa... m-apucă nebunia...
Eu, decorat!
(Primește medalia și o sărută)
Draguță! Trăiască România!
(Amândoi se îndreaptă spre ușa din fund)
SFÂRȘIT
|
