La Heliade

 

De mi-ar permite-Apolon s-aleg dintre cunune,
Ghirlanda n-aș alege-o de flori plăpînde, june,
Ci falnica cunună a bardului bătrîn;
Eu n-aș alege lira vibrîndă de iubire,
Ci ceea care falnic îmi cîntă de mărire,
Cu focul albei Veste aprinde al meu sîn.

Ghirlanda ce se-nsoară cu silfele ușoare,
Pe fruntea inspirată, pe fruntea-nspirătoare,
De bucle-ncungiurată, blondine, undoind,
Plăcută-i a ghirlandă — sublimă însă este
Cununa cea de laur, ce sîntă se-mpletește
Pe fruntea cea umbrită de bucle de argint.

Ca visul e cîntarea ce-o-ntoană Eol dulce,
Cînd silfele vin jalnic prin lilii să se culce,
Să doarmă somn de îngeri pe sînul alb de flori,
Sublim însă e cîntul cînd țipă și ia-n goană
Talazurile negre ce turbă, se răstoarnă,
Și spumegă ca furii și urlă-ngrozitor.

Astfel îți e cîntarea, bătrîne Heliade,
Cum curge profeția unei Ieremiade,
Cum se răzbun-un vifor zburînd din nor in nor.
Ruga-m-aș la Erato să cînt ca Tine, barde,
De nu în viața-mi toată, dar cîntecu-mi de moarte
Să fie ca „Blestemu“-Ți… să-l cînt, apoi să mor.