Iuda

De la Wikisource

Cuprins 1 I 2 II 3 III 4 IV 5 V 6 VI 7 VII 8 VIII

[modifică] I

Hristos se roagă. Sânge cade

Din fruntea lui în picături

Pentru a lumii răutate,

A omului păcate, uri.

Dumnezeiasca-nsufleţire

Îi arde-n ochii Lui senini,

Şi cu o jalnică zâmbire

El rabdă-a crucii chinuire,

Cununa aspră cea de spini.

Pe lângă cruce stau în roată

Mulţimi de oameni. Uneori

Întunecata, oarba gloată,

De râs bufneşte mişcător,

Şi nu pricepe, nu gândeşte,

Pe Cine îl obijduieşte

Cu râsul batjocoritor,

Ce a făcut El, de la chin

Ca pe un rău L-a osândit?

Şi ce vrăjmaş de ură plin

La Dumnezeu s-a îndârjit?

Cu-a dragostei învăţătură

El blând, în lume a intrat,

A pătimit şi s-a rugat;

Iar lumea în nespusă ură

Cu sângele Lui s-a pătat.

[modifică] II

Sfârşitu-s-a!

O noapte blândă

Ardea-n albastre înălţimi,

Ea lumina cetatea sfântă

Şi largile împrejurimi.

Lumina lunii gânditoare

Când s-ascundea în nouraşi,

Când s-aprindea tremurătoare

Deasupra sfântului oraş.

Şi a Golgothei. Jos în ceaţă,

Din munte târgul se vedea,

Iar sus, în pacea lor măreaţă,

Trei cruci înalte înnegrea:

Pe cele două... spânzuraţi

Se mai vedeau cei răstigniţi,

Şi slabi, la feţe-ngălbeniţi,

Erau de lună luminaţi.

Iar pe-a treia nimeni nu-i.

Păzit de ucenicii Lui,

A fost Hristos luat uşor;

Cu mare jale îngropat

Şi piatra gropii I-au udat

Cel de pe urmă plâns al lor...

[modifică] III

A cui plânsoare tăinuită

Ascultă cea de mijloc cruce?

Fiinţa-aceasta necăjită

De unde soarta o aduce?

Nădăjduind la vindecare

Ea peste mări şi peste ţări

Venit-a, poate, uşurare

Să-i deie Cel trimis din cer?

Era de-acum cu rugăciune

'Naintea lui Hristos să cadă

Şi iată, cu amărăciune,

Aude vestea minunată:

Cel ce a dragostei lumini

În rele inimi a aprins,

Stăpân, ce n-a ştiut stăpâni

Şi toată jalea-n lume-a stins,

Sfârşitu-s-a batjocorit,

În chinuri grele necăjit...

Ori poate-un tainic ucenic

Plecându-şi capul arzător

La cruce-şi varsă al lui dor,

Plângând ca pruncuşorul mic?

Un păcătos nepocăit

La cruce, poate, a venit,

Aici să-şi verse pocăinţa?

Nu — îi Iuda. Nu dorinţa

De rugăciune l-a adus

La crucea Domnului Iisus:

A se ruga el nu putea

Cu firea ce-n păcat ardea;

A se ierta cu Trupul Sfânt

Nu i-a trecut prin negrul gând...

El singur sta nedumerit

Şi nu ştia de ce-a venit.

[modifică] IV

La chinuri grele osândit

Şi de norod batjocorit,

Cu crucea când trecea Hristos,

Căzând sub lemnul greu şi gros,

Ascuns Iuda l-a văzut

Şi într-o clipă-a priceput

Pe Cine el, setos de bani,

Vândut-a la vicleni duşmani,

Şi că iertare nu mai are

El la preasfânta judecare...

O frică-atunci neputincioasă

Intrat-a-n firea lui fricoasă...

După aceasta — noaptea toată

Închipuirea aţâţată

Pe cel vândut i-l arăta;

Degeaba Iuda căuta

Vedenia ca să alunge:

Doritul somn la el nu vine,

Şi din lucirile senine

Hristos vederea îi împunge;

Degeaba ochii el închide,

Ca minţii sale ostenite

Să-i deie pace. Luminos

I se arată lui Hristos.

[modifică] V

Îl vede Iuda necăjit

Pentru preasfântul adevăr,

În greul chin, batjocorit

Pe Dumnezeu, venit din cer.

Îl vede într-a lui osândă

Pe Cel ce-a îndrăznit să-L vândă

Viclenilor judecători,

Şi ochii Lui întrebători

Tot sufletul îi săgetează...

Iar fruntea îi încununează

Cununa aspră cea de spini,

În ochii Domnului senini.

Pe buze vede şi citeşte

Iuda dreapta judecată;

Dreptatea sfântă, mâniată,

Iertare nu-i mai dăruieşte...

,,Vedere-amară, fugi departe,

Căci pieptul meu de muncă arde,

Măcar un ceas ori o clipire

Tu vezi: fiinţa vânzătoare

Îţi scaldă Sfintele picioare

În lacrimi... Doamne miluieşte

Şi iartă... Vezi, necazu-mi creşte

Cu clipa când Te uiţi la mine...

O, nu mă chinui, stăpâne,

Şi leapădă-mă, dă-mi odihnă,

Un ceas ori un minut de tihnă...

Tu vezi: vicleana sărutare

Îs gata-n vecinică plânsoare

Eu s-o înec... Numai oleacă

Să-mi fie inima săracă

În pace... Dă-mi să-mi uit durerea,

Măcar un pic de mângâiere

Să pot primi prin rugăciune...

Eşti Dumnezeu... Dă-mi iertăciune!

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Iar eu? Eu am avut cruţare?

Nu! Nu pot să aştept iertare!"

[modifică] VI

,,Încotro să fug de negrul gând?

Încotro să fug de pedepsire?

Îmi fierbe mintea mea arzând

Şi sufletul de pătimire.

În pacea nopţii luminoase,

În nemişcarea Lui tăcută

Hristos în chinuri sângeroase

'Mi trimite-a Lui mustrare mută"...

Iar primprejur o noapte blândă

Primăvăratică, cu ceaţă,

S-a liniştit cetatea sfântă

În frumuseţea ei măreaţă.

Lumina lunii gânditoare

Se varsă lin, tremurătoare...

Şi doarme muntele Sion

Şi râul argintiu Chedron.

[modifică] VII

Fugi, vânzătorule, de oameni,

Tu strângi acum ce-ai vrut să sameni!

Să ştii de-acum că nu-i găsi

Tu nicăierea liniştire,

Şi pentru aspra-ţi pedepsire

Hristos în veci ţi s-a ivi.

Fugi de această cruce sfântă,

Cu sărutare n-o spurca,

Cu-a lui Hristos Fiinţă blândă

În veci nu te vei împăca...

. . . . . . . . . . . . . . . . .

Şi a fugit...

. . . . . . . . . . . . . . . . .

[modifică] VIII

În depărtare,

A zilei zori frumosul soare,

Ca un foc mare, a aprins,

Şi zorile în revărsare

În străluciri luminătoare

Chedronul repede-a cuprins...

Toate-au învis... Cu-a ei verdeaţă

Ascunsă-n fumuria ceaţă,

Pădurea ne-ncetat grăieşte...

Şi-n adâncimea-ntunecoasă,

În umbra ramurii frunzoasă,

Un pârăiaş de-argint vuieşte...

Unde nu vezi luciri de soare,

Lumina lui strălucitoare,

Pe creangă-un trup e spânzurat;

Copacul ramurile-ntinde

Deasupra celui ce-a lăsat

Viaţa, — parcă îl cuprinde.

Este Iuda. A pierit

În pătimiri nesuferite

Şi nimenea nu l-a jelit

Cu plânsul inimii zdrobite;

Căci vânzătorul nici n-a vrut

Jelinţi cu sufletul pierdut.

Dar până-n cel din urmă ceas

Vedenia lui cea de groază

Nu-l lepăda, al lui necaz

Mărind în noapte luminoasă;

Hristos, ca viu, -nainte-i sta

Şi cu mustrare căuta

La el. Preasfânta judecată

Era în ochii Lui senini,

Iară pe fruntea-nsângerată,

Cununa aspră cea de spini.

Martie 1912