Inter arma...

 

Sta Poezia-n sfînta ei cetate,
Pe-un vîrf de munte, stelelor vecină.
Porneau de-acolo cîntece curate,

Un pic de cer, un tremur de lumină,
Pe sufletul întunecat de ură
Al bietei noastre lumi, de patimi plină.

Și cîntecul zbura din gură-n gură,
Și omul se simțea mai bine cîntîndu-l...
Deodată toți să murmure-ncepură:

"De ce nu se coboară și ea-n rîndul
Mulțimii ce de veacuri o ascultă?
Prea șade-n slăvi, prea sus ne cheamă gîndul..."

Răcni un critic: "Asta-i o insultă !"
Și-atunci Prostia zise Răutății:
"Tu arme ai, eu am oștire multă,

Ș-acea prieten-a singurătății
Va trebui să ni se-nchine nouă !..."
Cu urlete, la porțile cetății.

S-au năpustit puterile-amîndouă.
Tac vechile cîntări înfricoșate, —
Mulțimea cere-o poezie nouă...

Tu dormi, senino,-n veșnica-ți cetate !