Inter arma...
De la Wikisource
| Inter arma... de Alexandru Vlahuţă |
| Publicată în Sămănătorul, an V, nr. 9, 26 februarie 1906 |
Sta Poezia-n sfînta ei cetate,
Pe-un vîrf de munte, stelelor vecină.
Porneau de-acolo cîntece curate,
Un pic de cer, un tremur de lumină,
Pe sufletul întunecat de ură
Al bietei noastre lumi, de patimi plină.
Şi cîntecul zbura din gură-n gură,
Şi omul se simţea mai bine cîntîndu-l...
Deodată toţi să murmure-ncepură:
"De ce nu se coboară şi ea-n rîndul
Mulţimii ce de veacuri o ascultă?
Prea şade-n slăvi, prea sus ne cheamă gîndul..."
Răcni un critic: "Asta-i o insultă !"
Şi-atunci Prostia zise Răutăţii:
"Tu arme ai, eu am oştire multă,
S-acea prieten-a singurătăţii
Va trebui să ni se-nchine nouă !..."
Cu urlete, la porţile cetăţii.
S-au năpustit puterile-amîndouă.
Tac vechile cîntări înfricoşate, —
Mulţimea cere-o poezie nouă...
Tu dormi, senino,-n veşnica-ţi cetate !
