Holera (Alecsandri)

Holera

poezie populară culeasă de
Vasile Alecsandri

Jos, pe malul Prutului,

La casele Vâlcului,

Vâlcul bea, se veselește,

Cu trei fete se-ndrăgește,

De holeră nici gândește;

Maică-sa grija-i ducea

Și cu lacrimi îi zicea:

„Dragul mamei Vâlcule,

Mândrule, voinicule!

Tu tot bei și veselești,

De holeră nici gândești,

Lasă-mi-te de beție

Și de dalba veselie,

Că holera-i chiar la Prut^[1]

Și chiar dincoace-a trecut!"

Vâlcul ei se supunea,

Patru boi la car punea^[2]

Și pe cal încăleca,

Drumul la vale-apuca,

Apuca-n călătorie

Să facă negustorie.

Când la cotul Prutului,

Prin mijlocul câmpului,

El zarea, mări, vedea

O clonțată ce râdea,

O clonțată-nveninată,

Cu pielea pe trup uscată

Și cu părul despletit

Tot cu șerpi împleticit.^[3]

Ea din loc în loc sărea,

Spini în urmă-i răsărea,

Iarba câmpului ardea

Și oamenii morți cădea!

„Cale bună, măi drumeț:

Unde mergi așa sumeț?"

„Cale-ntoarsă, cloanță fa,

Unde-alergi curând așa?"

„Merg la casa Vâlcului

De pe malul Prutului

Ca să-i ridic zilele,

Să mă duc cu dânsele."

„Alei! iazmă călătoare,

Boală rea ș-ucigătoare!

Na-ți calul și armele,

De-mi lungește zilele,

Să-mi mai văd copilele

Că-mi sunt dragi ca soarele.

Na-ți și carul, na-ți și boi,

Numai te du de la noi!"

„Nu vreau arme omenești,

Că eu am arme drăcești.

Am trei coase nevăzute,

Cu ciocan de foc bătute:^[4]

Una pentru cei voinici,

Una pentru copii mici,

Una pentru fete mari

Și neveste cu ștergari,

Nu vreau nici carul cu boi,

Ci vă vreau pe toți pe voi,

Să vă umflu zilele,

Să mă duc cu dânsele."

Vâlcul biet se oțerea,

Holera la el sărea,

Oasele și le-ntindea

Și pe Vâlcu-l cuprindea.

Gură pe gură punea,

Buze pe buze lipea,

Zilele i se sorbea.

Apoi cloanța iar râdea,

Cu zilele purcedea,

Și voinicul mort cădea

Jos la cotul Prutului,

În mijlocul câmpului!

Note

1. De multe rele ce au venit de peste Prut, de când Basarabia e în stăpânirea Rușilor, precum holere, lăcuste, invazii de armate, vânturi secetoase, etc, a ieșit în țară vorba Slut la Prut, și cântecul Prutului care începe astfel: «Prutule, râu blestemat, etc.»
2. Carul a fost adus în Dacia de coloniștii romani. Ei aveau deosebite trăsuri. Acea de care se serveau cetățenii avuți se numea biga. Trăsura matroanelor se chema carpentium și era cu două roți, însă la serbările publice ele se suiau în alte mai mari cu patru roți, numite pilentum. Afară de acestea, romanii aveau pentru țară o trăsură carruca. Vizitiul se numea carricarius, cărucier.
3. Imagine antică. Furiile iadului, după mitologia romană, poartă plete de șerpi.
4. Adeseori se văd în basmele românilor figurând arme și unelte de foc. Îngerii au în mâna dreaptă sabie de foc: o calamitate publică e numită bici de foc; vânturile de la apus, ce sunt fierbinți, sunt vânturi de foc etc.