Herol

Herol la morminte se duce şi plînge
Promisa lui moartă cu fruntea sub flori.
Din fruntea lui cură sudoare de sînge ;
Iar stelele d-aur se-ngînă cu nori.

O, rară minune ! M or m în tul tresare
Şi-ndată deschide şi sînu-i de lut,
Frumoasa promisă de marmură pare,
Iar luna lumină din spaţiul tăcut.

Pe mantia-i albă, cosiţile-umbroase
Ca noaptea cu ziua se-ngînă, apărînd,
Şi brîul ei d-aur, cu raze lucioase,
Încinge ferice mijlocu-i plăpînd.

Dar faţa-i străluce d-acea frumuseţe
Ce nu-i cunoscută la neam omenesc,
Şi rozele-s stinse pe dulcele-i feţe,
Cătarea-i perdut-a cel foc fecioresc.

— "Părinţii-mi nu vrură să fiu eu soţie
Acelui ce-n viaţă-mi atît am iubit,
D-atunci în durere, plăpînda-mi junie
Se stinse cu viaţa, cu tot ce-am dorit.

Dar relele tele mă turbură foarte
În lumea de pace din care sunt eu,
Şi viu să te mustru de ce laşi spre moarte
Să cază-al tău suflet, o, sufletul meu !

Acela ce moare se perde-n uitare ;
E lege-a naturei ce tot a coprins ;
Un om nu se perde, căci alt om dispare ;
Un crin nu se fană, căci alt crin s-a stins !"

— „Prea dulce fantasmă ! Pe lumea de doruri
Sunt singur... d-acuma, vai ! nu mă lăsa !
Cînd eşti în locaşul cereştelor horuri,
O zi de plăcere mai pot eu gusta ?

Oh ! fără de tine tot este durere ;
Pămîntul şi cerul în doliu îmi par ;
Şi sufletu-n viaţă nimica nu cere,
Oricare plăcere se schimbă-n amar."

Într-asfel amantul fantasmei vorbeşte ;
Fecioara-l ascultă pătrunsă de dor ;
Rădică la ceruri, ce-n aur luceşte,
Cătarea sa plină de plîns şi de-amor.

— "Vai ! dacă crezi însuţi, mai zise răpită,
Că nu poţi în viaţă să fii fericit,
Dorinţa ta dulce să fie-mplinită !
Pe braţele mele dormi, suflet dorit !"

Pe sînul fecioarei el capul înclină,
Se-mbată de vise şi dulci răsfăţări
Şi-n noapte s-aude şoptire divină
De blînde complîngeri, cereşti sărutări.

Dar cînd aurora prin noapte se-arată
Şi varsă flori d-aur pe tristul pămînt,
Drumaşii găsiră cu faţa-ntristată
Un june cadaver zăcînd p-un mormînt.

(1858)