Haiducul (Iosif, 1)

Lumina aurie ce cerne printre cetini,
Trecînd, ca o nălucă, în zarea din apus,
Haiducul rătăceşte, cu flinta-n spate, dus :
În toată lumea largă el n-are alţi prieteni
Decît copacii-n codru şi nourii de sus.

Înfiorat de taina singurătăţii grele,
Străvechiul codru sună, foşnindu-şi frunza rar...
Voinicul prinde-un zgomot venit dinspre hotar :
Îşi saltă dîrz podoaba de-alămuri şi de-oţele,
Şi ochii lui sălbateci străfulgerînd tresar.

Cum se ridică leul stăpîn într-o pustie
Şi-aşteaptă prada mîndru, cu nările în vînt,
Ca dintr-o săritură s-o culce la pămînt,
Haiducul clocoteşte de ură şi mînie,
Şi pieptul i se umflă, stînd să zbucnească-n cînt...

Dar din tufiş trei focuri vrăjmaşe se descarcă, —
Un răcnet moare-n pieptul rănitului erou !
El vrea să se ridice şi cade-n brînci din nou :
Din somn tresare codrul, rănit şi dînsul, parcă,
Şi urlă de durere, cu repetat ecou...