Gura satului

Salt la: navigare, căutare
Gura satului
de Ioan Slavici


I[modifică]

Nu-i vorbă, răi sunt oamenii, încât mai răi nici n-ar putea să fie. Chiar și acela pe care toată lumea îl știe de bun își are ceasurile de răutate, și nu avem decât să-l atingem unde-l doare pentru ca să-l facem mai dârz decât alții. Dar nenea Mihu tot om bun rămâne.

Se și cuvine însă unui om din oameni, ca dânsul, să fie de bună chibzuială, să cumpănească vorbele și să umble mai mult călare decât pe jos.

Acasă, asta-i altă vorbă! Oamenii s-au obișnuit a zice mai bucuros "La Mihu Saftei" decât la "Safta Mihului" fiindcă... așa-i lumea! Când oamenii nu au ce face, ei scormonesc o vorbă și își petrec vremea cu ea. Să te ferească Dumnezeu să nu cazi pe gura satului.

Pentru aceea, când Safta începe să facă gură, nenea Mihu își pune mâinile în cap și-i zice:

— Nevastă! nu mă da pe gura golanilor. Iar apoi caută să-i facă pe plac, numai să scape de urechile vecinilor. Astfel, cam într-un chip și cam într-altul, Safta face să treacă de stăpână în casă.

Dar se zice că nu-i stăpân fără stăpân. E cineva și mai presus de Safta. Nenea Mihu are doi feciori voinici și o fiică frumoasă. Feciorii, fiindcă sunt doi și feciori, oricât de voinici ar fi, stau sub porunca părintească; Marta însă e una singură, adică nu mai are în casă pe nimeni deopotrivă cu dânsa.

Încă pe când era în fașe, Marta avea obiceiul de a pune toată casa în mișcare.

Nenea Mihu, auzind-o plângând, alerga plin de îngrijare din grădină ori din curte în casă.

Și cu cât creștea, cu atât i se lățea stăpânirea, căci — vorba lui nenea Mihu — fata mare-i cinstea casei.

Dar tot nu e stăpân fără stăpân. Ce-i drept, cât ține preajma casei, nu se găsea nimeni mai presus de Marta; dar lumea e mare și multe lucruri se găsesc într-însa.

Când Marta iese la joc și trece de-a lungul ulițelor, nevestele și babele pizmașe de tinerețe grăbesc la portiță și privesc în urma ei. E frumos cum își ține capul, cum își poartă trupul și cum se mlădie la tot pasul; și frumos îi șade părul creț pe frunte, frumos i se lipește bogata salbă pe sân, frumos îi cad altițele pe brațe și catrința bătută în fir frumos i se rotunjește pe pulpe. Chiar babă să fii, o privești și ai dori s-o tot vezi.

— Oare cine, soro? zice una.
— Cine altul decât Toderică, îi răspunde alta.
— Toderică? Așa umblă gura satului. Nici să visezi din ce scornește o poveste. Pentru ca să vorbim drept, Toderică e Toader, ba chiar Tudoroiu. Lasă că avea din cine să iasă fiindcă și tatăl său, Cosma Florii Cazacului, seamănă cu dânsul. Fecior și tată, când calcă, puntea le scârțâie sub picioare.

La joc, Tudoroiu se face mai mult Toderică decât Toader și ți-o duce și frământă, încât să pui rămășag că ți-ar putea juca pe urzeală fără ca să-ți încurce firele.

E bun la veselie, deschis cu flăcăii, darnic unde-i vorba să se arate și prea mult îi place să șuguiască la joc și la șezători cu fetele.

Când, la joc, Marta se ivește în preajma vederii lui, Toader scutură din cap, își netezește părul pe frunte, ridică din umeri, își potrivește pieptarul pe trup. Iar dacă ea se apropie, dacă este aproape de dânsul, Toader îi zice:

— Ce mai faci, Marto? Ea răspunde:

— Mulțumesc de întrebare, bine! El apoi întreabă:
— Nenea Mihu ce mai face? Ea răspunde:
— Mulțumesc, face bine că-i sănătos. El iarăși întreabă:
— Leica Safta ce mai face? Ea atunci răspunde:
— Șade, Toderică. După aceste, ea își adună buzele și întreabă:
— Ce mai fac ai voștri?
— Ei! Ce să facă? răspunde el, iacă! mai una, mai alta... De aci înainte vorba trece la lucruri mai depărtate. Toader spune că a vorbit cu cumnatul, cu vărul, cu finul, în sfârșit, cu cutare și cutare dintre oamenii vrednici de a fi stat de vorbă cu dânsul; iar Marta îi spune cine a fost și cine nu a fost de curând la dânșii, cu cine a vorbit și cu cine nu, cine ce a zis și cine nu a zis.

În sfârșit, Toader privește îndelung în ochii mari ai Martei, Marta îi zâmbește cu o răcoroasă bună-cuviință și, văzând acest zâmbet, el îi apucă mâna și zice:

— Să jucăm una, Marto. Ea răspunde veselă:
— Dacă vrei, Toderică. Toader atunci bagă mâna stângă în șerpar, scoate un pumn de bani, îi aruncă lăutarului și strigă:

— Acum, una pe pofta mea! Iar când Toderică se prinde la joc cu Marta Mihului Saftei, babele și moșnegii se ridică din umbră, sparg sfatul și grăbesc să mai vadă și ei o dată.

Așa se petrec lucrurile. Dar gura satului prea face dintr-un țânțar un armăsar. Pe când Marta și Toader vorbesc numai așa, ca să nu tacă, cei ce n-au ce face le pun floare la ureche.

Cu totul fără nici un temei nu sunt însă nici vorbele babelor. Prea se potrivesc tinerii la stare și la făptură, prea sunt deopotrivă în sat și-n șapte sate!

E vorba, cine-a fost Cazacul, cine Florea Cazacului și cine este Cosma Florii Cazacului? Un copil nevârstnic o știe pe de rost. Om să-i pui alăturea și să-l cauți în șapte sate, nu găsești unul mai bun decât Mihu, care nu-și mai știe rubedeniile și cuscrii și finii și care nu-și numără averea pe boi, ci pe juguri.

Așa judecă satul și, dacă e vorba să spunem drept, nici Mihu, nici Cosma nu sunt scoși din sat. Prea se simțeau străini în același sat și le plăcea să se mângâie cu nădejdea de înrudire.

Marta și Toader? Ei s-au trezit încă de mici în gura satului, și nici că-și mai dădeau bine seamă despre cele ce se vorbeau zi de zi. Ar fi trebuit să vie cineva și să le spuie că nu-i așa, pentru ca să-i puie pe gânduri și să-i facă a se întreba cum adică este.

Cineva! Dar cine? Dintre toți unul singur era care ar fi dorit să se puie împotriva gurii satului, dar acesta era tăcut și gânditor.

În toate duminicile și zilele de sărbători, dis-de-dimineață, cobora despre munte și intra în sat un voinic curățel. Nimeni nu se întreba de unde vine și unde descalecă; toată lumea știa că este Miron oierul și nimeni mai mult nu dorea să știe.

Trecuse un an de zile de când Miron venea mereu la joc; flăcăii îi erau prieteni, iar fetele se adunau bucuros împrejurul lui ca să-i asculte poveștile, vorbele șăgalnice și cântecele frumoase. Din când în când, dar foarte arareori, Miron scotea din șerpar un fluieraș, pe care cânta câte o doină plină de duioșie, încât oprea răsuflarea celor ce-l ascultau.

Din când în când, numai arareori, scotea Miron fluierașul său; îl scotea însă totdeauna când Marta îl ruga; ba era chiar destul ca ea să privească la șerpar, pentru ca Miron să puie mâna pe piept, gata de a-i face pe plac.

Acesta e lucru știut de toți, ba chiar un lucru care de sine se înțelegea. Cine nu ar fi dorit să asculte cântecele lui Miron și care fată nu ar fi dorit să-i fie în apropiere și să-i audă graiul limpede? Marta era fiica Mihului Saftei, și era un lucru firesc ca atunci când ea roagă, să nu zică ba, mai ales știind să-l roage atât de frumos cum avea obiceiul. Fetele dar, când voiau să asculte, rugau pe Marta; Marta însă mai totdeauna le răspundea că Miron nu voiește, fiindcă nu e tocmai în voia lui cea bună. Numai din când în când, foarte arareori, Marta ruga pe Miron să cânte.

În horă Miron totdeauna e cumpătat, încât parcă numai șuguiește cu jocul. Dar ochii tuturora se opresc asupra lui. Înalt și mlădios, cu umerii lați și cu pieptul ieșit, el calcă lat și pe întreaga talpă, încât la fiecare pas întregul trup i se scutură și se leagănă când la dreapta, când la stânga. Când stă însă și-și ridică fruntea ieșită din față, fetele tresar sub privirea lui. Un cap bălan cu părul lung până pe umeri, cu o față albă și străbătută ca de-o răsuflare de rumeneală, cu doi ochi mari și albaștri ca fața cerului privită de pe culmea muntelui. Totdeauna e în această față ceva ce nu se mai găsește în alte fețe, un fel de tristețe, un văl de gânduri, iară în surâsul de pe buzele lui ascuțite totdeauna e ceva ce-ți deschide sufletul.

E minunat flăcău Miron și nu e minune că toți îl caută și doresc. Înspre amurgul serii, când jocul se sparge, Marta pleacă spre casă. Unii merg într-o parte, alții într-alta. Toderică merge cu Marta până la răspântie, îi dorește de bine, apoi cotește la stânga și o lasă să meargă cu ceilalți mai departe.

Până acasă ea merge însoțită de fete și de flăcăi. Între flăcăi este și Miron, care, precum de la sine se înțelege, totdeauna merge alăturea cu dânsa.

Peste puțin, ei lasă apoi ulița, trec un pârleaz de la dreapta și merg pe o cale mai scurtă, pe poteca dintre vii, pe la Fântâna Corbului, unde izvorăște apa cea bună.

Până aci merge Miron. Mai departe nu. Aici apoi, câteodată, fetele și flăcăii se opresc și Marta roagă pe Miron să cânte.

Și adeseori casele din satul apropiat abia se mai văd, când fetele și flăcăii pleacă și lasă pe Miron singur la Fântâna Corbului.

Odată, de mult acum, cântase atât de frumos, încât vremea se întârzia și singură Marta mai cuteza să rămâie șezând pe iarbă.

— S-au dus toți! grăi Miron îngrijat, când se văzu singur cu Marta.
— Nu-mi pasă! îi răspunse Marta încălzită. Cântă mai departe.
— Dar e târziu!
— Cântă! îi zise ea încă o dată. Miron se simți cuprins de un fel de beție, se așeză pe doaga fântânii și începu să-și verse sufletul într-o doină ce se pierdea în liniștea serii.

Marta ascultă câtva timp dusă, apoi se ridică, se apropie încet de fântână, se așeză lângă Miron și își rezemă capul de umărul lui. Miron, simțind răsuflarea ei caldă și undoiarea sânului mișcat de bătaia inimii, tresări cuprins de o îngrozitoare uimire.

— Cântă mai departe, căci grozav de frumoasă e doina! îi zise ea cu stăruință, apăsând mâna pe umărul lui.

— Nu mai pot, îi zise el, răsuflând din greu, apoi se ridică.
— Bine, zise ea. O să cânți altă dată. Miron privi câtva timp în fața ei, îi apucă după aceea mâna și grăi:
— Marto! Dacă tu ai ști cât de bine mă simt când te văd, când îți aud glasul, când mă privești, dac-ai ști cât de bine mă simt când mă gândesc la tine, nu știu cum, dar parcă ar trebui să plângi.

— Știu, Miroane! îi răspunse ea, fiindcă și eu mă simt bine când sunt aproape de tine.

După aceste ei își mai steteră câtva timp tăcuți în față, apoi Marta plecă spre casă, iară Miron rămase privind în urma ei.

E de mult de atunci, și de atunci Marta n-a mai fost singură cu Miron.

Sosind acasă în acea seară, nu-i vorbea mamei sale decât despre Miron, spunându-i mereu cât de frumos cântă, cât de dulce e la vorbă și cât de plăcută îi este toată înfățișarea.

Safta asculta cu privirea ațintită la buzele fiicei sale, care vorbea cu atâta căldură și atâta de frumos, încât ar fi dorit ca zi și noapte s-o asculte. Iară când îi spunea că Miron în toate îi face pe plac, era mândră de întâietatea ce i se da fiicei sale pretutindeni și de către toți.

Și de aici înainte Marta foarte adeseori îi vorbea mamei sale despre Miron și foarte adeseori își aducea aminte de dânsul.

Gura satului? La lucru și pe la șezători fetele cântau doinele pe care le învățaseră de la Miron, își aduceau aminte de fața lui drăgăstoasă, se mândreau cu vorbele dulci primite de la dânsul și fericeau pe Marta, care îi era dragă.

Atât însă și numai atât; mai departe nimeni nu cuteza să ducă vorba: ba fetele mai fericeau pe Marta și pentru că în curând avea să fie mireasa unui june atât de voinic și de bogat ca Toderică.

II[modifică]

Ce să-i faci? Așa s-a deprins lumea! După ce vinul a stat de fiert și începe a se deosebi de drojdii și a se limpezi, flăcăii vor să se însoare, iară pe fete le apucă dorul de măritiș.

Dar Cosma încă din primăvară pusese temelia pregătirilor de nuntă, căci Toader trecuse de douăzeci de ani și nu se mai cuvenea să-și piardă anii bătând căile șezătorilor, iară Simina, soția lui Cosma, ardea de dorința de-a se vedea soacră mare, maică nurorii din casă și cât mai curând bunică.

Pe când dar vinul fierbea prin butoaie, Simina își făcea mereu de lucru prin șopron și mereu își zicea: "Vinul ăsta nu se mai astâmpără". O zi însă, alta și iarăși alta, și în urmă apoi una de sărbătoare, aceea în care argații sloboziră butoaiele pe pălămări groase în pivniță, întrebându-se în șagă cine oare, și când, și de dragul cui va sparge butoiul cel mare și cu deosebire pe cel mai mic, în care se păstra cel mai bun vin din anul în care s-a născut Toderică.

În sfârșit, după ce toate erau puse la cale, Cosma se așeză la masă și privi îndelungat la soția sa.

Ea dete din umeri.
— Ei! ce zici, nevastă? o întrebă el.

— Ce să zic? îi răspunse ea. Cum vei crede tu mai bine. Înțelegerea era deplină și nu mai rămânea decât un lucru pe care trebuiau să-l pună la cale, dar acesta era greu și trebuia să fie făcut cu multă băgare de seamă.

Nu-i vorbă! Mihu și Safta știau de mult când anume vor avea să primească oameni buni la casa lor; dar ei o știau după spuse, din câte o glumă scăpată la timp potrivit, o știau din gura satului; acum trebuiau să li se spuie după cum se cuvine, cu toată cinstea și omenia și fără ca să mai rămâie îndoială dintr-o parte ori dintr-alta.

Întrebarea era dar cine să dea cinstea, cine să ducă vorba și să primească răspunsul. Trebuiau să fie oameni de frunte, oameni din oameni, oameni care știu să zică "bună dimineața", știu să potrivească întrebarea și, mai ales, care știu să primească răspunsul, oameni trebuiau să fie, care fac cinste caselor între care se pun.

Cosma dorea ca, trecând oamenii lui de-a lungul uliței, satul să privească în urma lor și să zică: "Aceștia sunt oamenii lui Cosma Florii Cazacului" și ca Mihu, după ce vor fi ieșit din casă, mulțumit, să le poată grăi vecinilor: "Am avut pe cutare și pe cutare la casa mea".

Și lucrul nu e cu totul lesne de pus la cale, căci o greșeală, fie orișicât de mică, ar putea să strice toată înțelegerea și buna învoială.

Oamenii cumsecade, mai ales după judecata Cosmii Florii Cazacului, sunt puțini și, dintre aceștia, unul ar fi cum fi, are însă obiceiul de a striga prea tare când vorbește, altul e minunat, dar e deprins a face glume proaste, și iarăși altul, care ar fi cel mai bun dintre toți, e cumnat cu Stan, numit Gură-Spartă. Astfel, mai ales Simina nu-și găsea în tot satul oameni pe plac, și a trebuit să treacă multă vreme până ce soț și soție s-au înțeles să roage pe Simion al Anei Popii și pe Mitrea Podarul, amândoi oameni nici prea bătrâni, nici prea tineri, cumpătați la veselie și bine chibzuiți în potrivirea vorbelor, cu deosebire însă oameni de neam bun și bine văzuți în sat.

Făcându-se înțelegerea, Cosma își îmbrăcă sucmanul și porunci să cheme pe Toderică, iar când feciorul intră, tatăl își luă pălăria, o puse în cap și se așeză.

— Toadere! zise el peste puțin, apăsând asupra vorbelor. Am socotit c-ar fi vremea să te însori.

— De, taică! răspunse Toader. Cum vei socoti d-ta.
— Prea bine! grăi bătrânul. Ce zici? îți place Marta, Marta Mihului, a Mihului Saftei?

— De, taică! răspunse Toader și dete din umăr.
— Adică, astfel, ne-am înțeles, încheie Cosma, apoi se ridică, își luă bățul și ieși cu pași lați.

Dacă însă Cosma era pregătit pentru nuntă, nici Safta nu rămase cu mâinile în sân.

Marta era aproape de șaptesprezece ani, adică începuse să fie cam-cam fată bătrână, căci Safta se măritase la vârsta de cincisprezece ani. Să nu ne prindă dar mirarea că ea, încă de mai mulți ani, era gata să-și primească pețitorii. Nu împlinise încă cincisprezece ani, când troanele de zestre, împodobite cu flori tăiate în scândură de tei, erau pline de altițe, de catrințe, de trâmbe de pânză și de albituri cusute gata, pline erau și acoperite cu fel de fel de velințe lucrate cu mult meșteșug; iară de atunci Marta lucrează mereu, țese, alege, coase și aruncă flori pe gerghef, încât zestrea s-a adunat pentru șapte mirese. Prea mult însă niciodată nu se poate aduna, fiindcă cinstea nevestei tinere este de a le face mireselor daruri de nuntă din zestrea sa bogată și, cu cât mai multe daruri poate face, cu atât mai mare cinste i se cuvine.

Acum bătuse vântul din partea aceea, și anume Simina trimisese pe Stanca lui Cârcioc, așa din întâmplare, la Tudora, vecina Saftei, și Stanca îi șoptise leicăi Saftei c-a auzit de la cineva că are să vie cineva, de undeva, cu un gând bun oarecare. Safta, îndată ce auzi, puse mâinile în șolduri și își zise nedumerită: "Vai de mine, dar de ce să mă apuc!"

Era vremea frumoasă și se gândi că ar fi bine să puie albiturile să se azvânte. Porunci dar să scoată troanele împodobite cu flori tăiate în lemnul de tei și să le așeze înaintea casei pe două scânduri puse pe niște polobocele.

După ce troanele fură așezate, leica Safta le deschise pe toate și începu, dimpreună cu Marta, să scoată, bucată cu bucată, velințele, catrințele, altițele, trâmbele de pânză și albiturile cusute, să le scoată, să le scuture și să le întindă pe sfoara legată de stâlpii pe care zăcea lungul foișor și cerdacul cel mare.

Era frumos și plăcut la vedere cum, în sfârșit, toată această bogăție a lucrurilor de mână sta dezvelită în vederea tuturora, și leica Safta privea din când în când pe furiș la uliță, pentru ca să vadă cine trece și cine stă să privească.

În urmă sosiră și carele de la câmp, și patru pluguri cu câte patru boi intrară în curtea largă, iar în urma lor venea călare, pe un murg buiestraș, Vasile, feciorul mai mare al stăpânului.

Când argatul voi să închidă poarta în urma carelor, Mihu, care sta în mijlocul curții, ridică dreapta și-i zise încet: "Lasă!"

Poarta rămase deschisă. Argații voiră să tragă carele în șopron și să ducă boii la grajd, Mihu iarăși ridică mâna și le zise:

— Lasă! Puneți plugurile la o parte, întoarceți boii la car și le aruncați câte un braț de fân.

Așa făcură argații.
— Mâine ducem la moară! le zise apoi Mihu, plimbându-se cu pași mari prin curte. Scoateți grâul din hambar și-l puneți în saci.

Vasile privea, asculta și înțelegea; descălecând dar, el își legă calul de loitra unui car, luă căciula din cap, își netezi părul de pe frunte și iarăși puse căciula în cap.

— Măi Mitre, îi zise apoi frățâne-său, scoate caii la apă. Peste puțin Mitrea scoase din grajd doi cai înalți și trupeși și-i duse de căpăstru la fântâna din fundul curții.

Sosiră apoi vacile lăptoase, porcii lacomi, caprele neastâmpărate și oile blajine.

Pe când, înspre seară, Simion și Mitrea intrară cu pași măsurați pe poarta deschisă, curtea era plină: slugile așezau în grămadă sacii cu grâu, boii rumegau la carele puse în șir, slujnicele mulgeau vacile, porcii sfărâmau zgomotoși grămezile de păpușoi, caprele se obrăzniceau în toate părțile, oile stau înghesuite într-un unghi al curții, iară Mitrea se lupta cu caii nărăvași.

Mihu, stăpânul, se plimba mereu prin curte, iară Marta, fiica stăpânului, își făcea de lucru, împărțind porunci în toate părțile.

Afară, înaintea porții, sta un copil și privea, oprindu-și răsuflarea la cele ce se desfășurau sub ochii lui.

Când Mihu văzu pe Simion și pe Mitrea intrând pe poartă, el plecă spre dânșii cu capul ridicat și legănându-și alene trupul la fiecare pas.

— Bine te-am găsit! Bine te-am găsit! grăi Mitrea cu fața deschisă.
— Bine să fiți primiți la casa noastră! le răspunse Mihu, întinzându-le mâinile. Dar cum și unde și în ce treabă?

— Umblăm și noi, răspunse Simion, mai încoa, mai încolo...
— Iar treaba ne este mare și binecuvântată, numai noroc să avem la dânsa, adause Mitrea, privind cu mare băgare de seamă în ochii lui Mihu.

— Norocul, zise Mihu, vine de la Dumnezeu.
— Amin! răspund amândoi. După ce-și făcuse astfel binețele cuvenite, toți trei înaintară spre scările casei. Mitrea însă, ca om cu multă chibzuială, peste puțin se opri și aruncă privirea peste curte.

— Precum văd, ați fost astăzi la plug, zise el ca din întâmplare. Unde ați arat?

— Nici n-aș ști să-ți spun bine, răspunse Mihu, întorcându-se spre curte. Știți cum e omul când îi cresc feciorii. Abia-i cunoști musteața, și te scoate din gospodărie. Măi Vasile! urmă el, chemând pe fiul său. Unde ați arat astăzi?

— În Dosul Plopului, răspunse flăcăul, apropiindu-se.
— Bune pământuri! zise Mitrea, și, dacă nu mă înșel, erau ogoare.
— Da, sunt bune! grăi Mihu, dând din umeri. Dar sunt mai slabe decât cele de la Vadul-Tătarului.

Pentru ca să-i lămurească, Mihu le spuse apoi câte și unde-i sunt pământurile, care sunt moștenite de la bunicul său, care sunt câștigate de tatăl său și care sunt agonisite de dânsul, și le spune cât rod a adunat estimp, cât an și cât anțărț.

Pe când să sfârșească, Simion privește la boi și zice că sunt frumoși, apoi pleacă toți trei, ca să-i vadă mai de aproape.

De la boi trec în urmă la vaci, la porci, la oi și la cai. Pretutindenea Mihu le făcu împărtășire despre cum și când și în ce chip, le spune prețul și vremea cumpărării, laudă soiul și scoate la iveală buna prăsilă ieșită din gospodăria sa.

Sosind la vraful de saci, el dezleagă gura unui sac, pentru ca fiecare dintre cei de față să poată lua un pumn și să laude bobul plin. El însuși ia un pumn, îl scutură, îl privește, zice c-a ieșit bine, îl aruncă jos, apoi leagă gura sacului.

Simion ține pumnul plin la gura unui bou apropiat, iar Mitrea ia câteva boabe între dinți și aruncă prisosul între saci, ca să găsească și păsările ceva.

— Rău ai brodit-o, zise Simion, căci aici ele găsesc în de prisos. Când se îndreptară din nou spre casă, Safta se ivește, ca din întâmplare, la capul scărilor.

— Vai de mine! cum ne-ați găsit! le zise ea. Dar să iertați. Așa-i omul cu gospodăria! Oricât te trudești, n-o scoți la capăt.

— Lasă că te știm cât ești de harnică, îi zise Mitrea.
— Dar uite ce velințe! Unde le-ai cumpărat, de-ți sunt atât de frumoase?

— Vai de mine! Eu să cumpăr? strigă Safta. M-a ferit Dumnezeu! Tot din casa mea!

— Nu te cred, grăi Mitrea cu răutate. Prea sunt de-a degete tinere.
— Și oare nu am fată mare? zise leica Safta.
— Ei, grăi acum Simion. Ai brodit-o, vere Mitrea. Ai brodit-o!
— Așa mai înțeleg și eu, glumi acesta. Dacă e vorba de fată mare, apoi noroc să aibă!

— Norocul vine de la Dumnezeu! le răspunse leica Safta.
— Amin! ziseră amândoi, schimbând o privire plină de înțeles.

După aceste, plecară de-a lungul foișorului, iară Safta începu să le spuie care, când și cum și în ce chip. Cele mai multe erau lucrate în casă; pe ici, pe colo erau întinse câte o velință mare, câte o catrință bogată ori câte o pereche de altițe, lucruri primite în dar de la cutare dintre rudeniile din satele mai depărtate ori lucruri moștenite de la bunica ori chiar de la mama bunicii.

Pe când ajunseră să intre în casa cea mare, unde pereții sunt acoperiți cu zaveze și împodobiți jur împrejur cu fel de fel de vase, începu a se întuneca, și Marta intră să pună două lumânări pe masă și să le zică oaspeților "bună seara".

— Noroc să ai, nepoată! îi ziseră oaspeții.
— Norocul, răspunse Marta roșind, vine de la Dumnezeu!
— Amin! ziseră ei și astă dată. Acum nu mai rămânea îndoială că lucrul se poate pune la cale. Nici tată, nici mamă, nici fată nu a zis: "Va da Dumnezeu și norocul cu vremea", o vorbă foarte neplăcută la asemenea prilejuri. Simion și Mitrea începură dar, pe departe și mai pe aproape, apoi mai de-a dreptul și mai lămurit, până ce n-ajunseră la vorba fățișă. Safta și Mihu se mai făceau că nu înțeleg, în urmă nu îndrăzneau să creadă și erau uimiți de cinstea ce li se face, în sfârșit, spuneau că nu sunt încă gata precum ar dori, că le vine greu a se despărți de singura lor fiică... la urma urmelor — că teacă... că pungă, până ce Mitrea nu se ridică vesel și grăi:

— Vasăzică, lucrul e gata, numai să vrea și fata!
— Ei, așa i-o fi fost ursita! grăi Mihu, zâmbind cu mulțumire. Leica Safta își supse buzele și zise:
— Să o întrebăm pe ea. Ce mai știi? fetele sunt cam de capul lor. Zicând aceste, ea chemă pe Marta să mai aducă o garafă de vin.
— Ei, dar în grabă ne lași, nepoată! grăi Simion când ea voi să iasă. Nici nu te-am văzut precum dorim să te vedem.

Marta se opri tulburată.
— Se șoptește că ai să te măriți! zise Mitrea glumind.
— O fi! îi răspunse Marta zâmbind. Dar eu nu știu nimic.

— Și dacă noi am ști?
— Mi-ați spune și mie! le zise ea.
— Asta-i, vere, asta! grăi Simion, că nu știm nici noi; dar se zice, îi spuneam tocmai vărului Mihu, c-ar fi să te pețească Toderică, îl știi acum! Și se teme...

El tăcu, și Marta tăcu, și toți tăcură. Cuvântul următor trebuia să fie al mumei; ea se apropie dar de Marta și-i zise:

— Ei, spune, ce-ai zice tu? Marta dete din umeri și grăi:
— Cum a vrea tata.
— Noroc să ai, grăiră amândoi oaspeții, ridicându-se de pe scaun, iară Mihu simți o deosebită răcoare la inimă văzând că lucrurile se fac atât de pe voia lui.

Cu aceste, toată treaba era pusă la cale și luându-se înțelegere ca peste trei zile, adică duminică, junele să vie cu părinții și cu oamenii săi să pețească după obicei și să se facă logodna.

Cei doi trimiși plecară cu răspunsul, Marta le sărută mâinile, iară Mihu și Safta îi însoțiră până la portiță.

III[modifică]

Satul se gătea de nuntă. În sfârșit, avea să se petreacă lucrul pe care oamenii îl așteptau atât de demult. Încă duminică se vorbea că peste săptămână Toderică va peți pe Marta, iară joi, când trecu prin sat știrea că Cosma Florii Cazacului își va trimite oamenii la casa Mihului, nevestele și fetele mari nu se mai putură stăpâni și plecară, pentru ca, trecând pe dinaintea porții deschise, să vadă cum își așteaptă Marta pețitorii.

Seara, toată lumea știa cum s-au petrecut lucrurile, ce a zis Mihu, ce-a zis Safta, ce-au zis Mitrea și Simion și în ce chip Marta a stat înaintea lor și a zis că are să fie cum vrea Mihu, stăpânul casei, fiindcă astfel se cuvine să răspundă o fată de casă bună. Unul văzuse cum Mihu și Safta au petrecut pe Mitrea și pe Simion până la portiță; altul auzise cum i-a rugat să spuie sănătate și voie bună viitorilor cuscri și să-i dorească de bine junelui, și iarăși altul a văzut pe Simina foarte veselă și a fost prin apropiere când oamenii s-au întors la casa ei. Pentru ca să facem vorbă scurtă: gura satului se pornise ca niciodată mai nainte.

Dar vorbele multe izvorau din bucuria obștească. Nu era în sat nici un om care nu s-ar fi simțit părtaș la bucuria celor două case, căci unii erau rude, alții cuscri ori prieteni și iarăși alții fini sau oameni ce se țineau de una ori de alta din cele două case fruntașe. Avea dar să fie o nuntă de care se va vorbi prin fii și nepoți, o nuntă a satului întreg, încât ospeția, chiotele, jocul și voia bună șapte zile și șapte nopți să nu se mai curme, căci acum o dată este un Mihu care-și mărită fata după un fecior de seama lui, și cine știe când se va mai pomeni o asemenea potriveală!

Fetele și nevestele ardeau de neastâmpăr să vadă găteala de mireasă a Martei, să vadă podoaba cununiei, rubedeniile sosite din alte sate, călăreții trufași ai junelui, și le trecea un fior plăcut când se gândeau la toate aceste.

Nu rămânea îndoială că Miron are să fie vătavul voinicilor, deoarece este bun prieten cu Toderică și prea mult ține la Marta. Deocamdată însă nici logodna nu era făcută, și lucrul era o taină despre care nu se putea vorbi fățiș și fără de cotituri decât în casă.

Aici apoi se făceau pregătirile penru logodnă, dar cu totul în tăcere, ca din întâmplare, și astfel ca stăpâna casei totdeauna să poată zice: "Vai de mine! Cum ne-ați găsit! Dar să fie cu iertare, că ne găsiți atât de puțin pregătiți".

Făcând pregătirile, Safta și întreaga ei casă se aflau în o veselă mișcare.

Era mândră Safta că-și poate mărita fiica, că poate primi oameni și nuntași și că-și poate desfășura comorile. Din când în când însă o cuprindea înduioșarea. Toate erau bune, toate frumoase, dar Marta ieșea din casă. Când se gândea la aceasta, se așeza întristată, începea să-și șteargă lacrimile și, dacă Marta îi era în apropiere, îi acoperea fața de sărutări.

Mihu nu plângea, nu-și săruta fata, chiar nu vorbea: el mormăia mereu ca un urs îndârjit. Îi era crescută Marta la suflet, și acum, când se gândea că veselia casei lui se depărtează, nimic nu-i pria, nimic nu-i era pe plac, nimeni nu știa să-i vorbească după dorință. Grozav i se părea lumea înrăutățită: argații, feciorii săi, nevasta, vecinii, toată lumea se schimbase, și numai Marta era, și chiar mai mult decât altădată, un leac de alinare pentru orișice suferință.

Dar toate ca toate! Un lucru însă nu-i putea intra Mihului în cap: cum adică un flăcăiandru să vie, să-i ia fata din casă, și el însuși, care a crescut-o și a păstrat-o ca pe lumina ochilor săi, să zică: "Ia-o și te du cu ea!"

Ceasuri întregi Mihu se plimba necăjit și frământat de gânduri prin casă și mereu își zicea: "Așa trebuie să fie! Nici alții nu sunt mai buni decât tine. Oricum o sucești, tot aici ajungi." Așa zicea el, dar nu se putea împăca cu acest gând.

Marta, în sfârșit, era mireasă. Mireasă! Când această gândire i se ivea în suflet, o trecea un fior dezmierdător, un fel de beție care o seca de puteri.

Această gândire stârnea într-însa o mulțime de altele, care mai de care mai străine și mai tainice, gândiri pline de farmec, care-i aprindeau inima și apoi iarăși o umpleau de răceală. Era o viață nouă de care se apropia, o viață necunoscută, și această necunoștință în o clipă da loc celor mai dulci nădăjduiri, și în alta celor mai îngrozitoare temeri. Era să părăsească mumă, tată, frați, casa părintească, tot ce-i era lipit de suflet și sta uimită ca de un lucru pe care nu-l putea crede; dar dincolo de această uimire era farmecul unei vieți pe care parcă ai putea-o umplea după cum te poartă gândul. Acum zilele i se păreau prea lungi și peste puțin se înspăimânta de scurtimea lor. Acum ar fi dorit să fie aproape de Toader și să privească în ochii lui binevoitori, și peste puțin îi venea să fugă la mumă-sa și să strige:

"Mamă, nu mă mărita!" Și iarăși chipul lui Miron se arăta în sufletul ei; îl vedea înaintea ei atât de viu, atât de a vorbind, încât parcă razele soarelui cădeau asupra lui și l-ar lumina. Și atât se simțea de ușurată când se pierdea în gândurile despre dânsul, atât de bine se simțea când și-l închipuia în apropiere, șezând lângă dânsa, vorbindu-i în graiul lui cel limpede și ademenitor, apucând-o de mână, cuprinzând-o cu brațul și zicându-i: "Marto!"

Nu-și închipuia ce-ar zice Miron mai departe, dar atât de fericită se simțea când și-l gândea astfel, grăind cuvântul "Marto", încât iarăși și iarăși sufletul i se umplea de chipul lui.

Ceasurile treceau, și în trecerea lor ea tot mai mult se amețea, încât, sosind ziua de sâmbătă, ea umbla buiguită fără de a-și mai putea da seama despre vreun gând hotărât.

Era ajunul zilei în care trebuia să se logodească cu junele ce-i fusese ales din copilărie, junele pe care se obicinuise a-l privi ca pe viitorul ei soț, junele care-i era drag și care o avea în drag; cu cât însă ziua se apropia de cădere, cu atât mai viu i se ivea într-însa dorința de a face să se amâne această logodnă. Oricând, numai acum nu, când se afla într-o stare, singură nu știa cum, dar o stare în care logodna îi părea peste putință.

Dar, acum întâia oară în viața ei, Marta simțea că nu poate să spuie nimănui ceea ce gândește. Nu-și găsea loc de astâmpăr, dorea de singurătate, îi venea să plângă și se retrase pe o laiță ce sta în fundul grădinii, sub un păr cu frunzele îngălbenite.

Safta, care pretutindenea o căuta cu privirea, o văzu intrând în grădină, o văzu așezându-se pe laiță, merse apoi, închise portița și se întoarse cu ochii plini de lacrimi în casă.

Ziua încetul cu încetul se învălui în noapte, liliecii și gândacii tomnatici începură să zboare prin aer, luna plină se ridică în dosul dealului acoperit cu pădure, pe cerul senin. Era o seară liniștită, numai din când în când străbătea câte un freamăt printre frunzele copacilor, se auzea mugetul unei vaci ori lătratul unui câine.

Deodată, prin liniștea serii, de departe, ca prin vis, străbate de pe dealul din dosul grădinii sunetul unui fluier, o doină ce se ridică și cade ca un șir de mărgăritare.

Marta tresare și se ridică asemenea unei căprioare speriate, ascultă, oprindu-și răsuflarea, la dreapta și stânga, înșiră sunetele, alcătuiește doina, apoi fața i se înseninează și se umple de strălucire.

"El", strigă ea pierdută în înțelesul acestui cuvânt, apoi se pornește ca fiind cuprinsă de-o vrajă, iese pe portița din dosul grădinii, trece prin gardul de spini ce împrejmuiește viile și merge dusă, fără de gânduri, înfierbântată, cu părul desfăcut, cu ochii plini de văpaie, cu obrajii aprinși, cu buzele cuprinse de tremurare, cu pieptul mișcat de viforul inimii, merge drept pe calea sunetului dulce și duios, printre rândurile de viță, prin desimea tufișului, tot mai iute, tot mai neastâmpărată, tot mai îmbătată de fericirea apropierii.

În sfârșit, vede murgul păscând și pe Miron rezemat de un stejar singuratic, îl vede și ochii i se împăienjenesc.

— Miroane, Miroane! țipă ea dezmierdată și fuge lângă dânsul. Miron aude glasul plin de simțire, o vede grăbind spre el și rămâne cuprins de uimire.

— Marto! Ah, Marto! strigă el, apoi, deznădăjduit, aruncă fluierul, face un pas înainte și o cuprinde în brațele sale bărbătești.

— O, Doamne! șoptește ea, închizându-și ochii. Cum te iubesc, Miroane, cum te uibesc!

Gurile lor se împreună în o lungă sărutare, obrajii ei se umplu de lacrimi, și astfel rămân câtva timp încremeniți în apropierea stejarului, sus, pe coasta luminată de razele lunii gânditoare.

Într-un târziu, Miron îi privi îndelung în față.
— Marto! zise el încet, o singură dată trăiește omul, dar aș dori să mor în clipa aceasta. O! cât de mult am gândit, cât de mult am visat, cât de des am furat fericirea, închipuindu-mă fericit. Tu n-ai fost la munte, nu cunoști podoabele lumii. Când cerul e senin și vânturile se așază la odihnă, auzi de jos, din vale, murmureala pâraielor, un zgomot așa și veșnic tot așa, atunci îmi iau fluierul, gândesc la tine și cânt. Cântecul îmi sfâșie inima, dar cânt ca să mi-o sfâșie. Când se stârnește apoi viforul și copacii se încovoaie, crapă și ies din rădăcini, când puhoiul năpădește, atunci privesc înspre dealul ăsta, îl caut din ceață și, când îl văd, mi se sfâșie inima, dar îl caut, ca să mi-o sfâșie. De când te-am văzut, Marto, parcă am șapte vieți: atât am trăit, atât am gândit, atât m-am zbuciumat, încât e minune că nu m-am mistuit. Iar acuma, când te simt în brațele mele, îmi vine să cred că tot te visez și, știind că nu visez, parcă mă topesc, mă sting, mă mistuiesc!

El tăcu.
— Vorbește! îi zise Marta cu stăruință.
— Ah! de ce-ai venit aici? grăi Miron cu amărăciune. Ce gând te-a purtat? Care ursită te-a mânat? De ce nu mi-ai lăsat liniștea amărăciunii, pe care o iubeam atât de mult? Nu am dorit niciodată mai mult decât atâta. Într-un an o vorbă bună, o privire blândă, o strângere de mână. De când am auzit însă că în adevăr te măriți, mă cuprind gânduri nebune și umblu pribeag prin lume; nu-mi mai știu de turmă, nu-mi mai știu de ciobănie, ci stau pironit lângă acest stejar și privesc uscându-mă spre curtea voastră.

— Ah! îi zise Marta deznădăjduită. Mă cuprinde groaza când mă gândesc, dar așa vrea tata.

— Ce vrea tata? strigă Miron. Nu mai vrea nimeni nimic. Acum nu te mai scoate nimeni din brațele mele. Ori ești a mea, ori — o, Doamne, fă să n-o zic într-un ceas rău — ori te ucid cu mâna mea. Nu-mi mai sunt stăpân.

Marta se alipi mai dinadins de dânsul. El însă deodată o dete la o parte.

— Du-te! îi zise apoi. De ce-ai venit? De ce mă duci în ispită? De ce mă scoți din minți?

— Miroane! grăi dânsa înduioșată, apropiindu-se de dânsul și cuprinzându-l din nou cu brațele ei rotunde. Nu mă trimite! Lasă-mă să vin mereu la tine, să stăm împreună, să ne plângem de lume, să ne povestim dragostea. Miroane! strigă apoi din nou și îl sărută. Nu mă lăsa, căci pier!

Miron sta zguduit de lupta ce se petrecea în sufletul lui. Numai acum ajunsese a-și da pe deplin seama despre cele ce se petreceau cu dânsul. Încetul cu încetul, fața lui se umplu de o liniștită asprime.

— Marto! grăi el încet. Noi trebuie să ne despărțim pentru totdeauna. Ceasul acesta e zestrea vieții noastre. Nu uita că ești fiica Mihului. Ce ar zice lumea dacă te-ar vedea aici cu mine?

Marta tresări și privi înspăimântată împrejur, apoi se îndreptă și rămase tulburată înaintea lui.

— Da! mă duc, zise ea, dar să știi că mă prăpădesc.
— Dumnezeu să-ți binecuvânteze tot pasul! grăi Miron trist, apoi o cuprinse în brațe, o sărută și după aceea se despărțiră în tăcere.

Păstorul privi timp îndelungat spre sat. Într-un târziu se mișcă, își ridică fluierul, îl puse pe genunchi și-l frânse, aruncând bucățile la dreapta și la stânga, apoi încălecă pe buiestraș și plecă spre munte.

IV[modifică]

Cocoșii cântau de zori, vitele mugeau, păsările își spălau penele, ziua tot mai mult se revărsa și tot mai mult se dezvăluia din noapte.

Mihu se zvârcolea în culcușul său. Nu mai putea să-și dea seama dacă a dormit ori dacă a stat treaz toată noaptea, ci ședea cuprins de oboseală, asemenea unui om care a trecut printr-un șir de zguduiri și nu-și mai este stăpân pe o singură cugetare hotărâtă. Îi era silă să se ridice și-l cuprindea un fel de leneșă îngrozire când se gândea că peste zi are să primească oameni acasă, să vorbească și să fie cu băgare de seamă la tot ce zic alții și la tot ce trebuie să zică ori să facă el însuși.

Sculându-se, Mihu era mai ursuz decât totdeauna și se mișca ticăit și fără nici o treabă prin casă: simți dar o adevărată ușurare când Safta deschise ușa și intră cuprinsă de îngrijare la dânsul.

— Mihule! îi zise ea cu stăruință. Eu nu știu ce e de capul Martei. Aseară a stat până târziu pe laița de sub părul din fundul grădinii! Când s-a întors apoi în casă, era mâhnită și tăcută, iar după ce s-a așezat la odihnă, mereu suspina, mereu se zvârcolea în culcuș și plângea prin vis de se înăbușea. Eu nu știu ce o fi... sfârși ea ștergându-și lacrimile.

— Nu știu! grăi Mihu îndârjit. Se vede că nu știi! Ba s-a bucura că iese din casă. Se vede că eu mă bucur; se vede că tu te bucuri! Știi că nu ne mai rămâne nici câine, nici pisică dacă pleacă ea. Toată casa se duce cu dânsa.

Îi era greu Mihului la inimă, dar nu se arăta și nu-și dezvelea slăbiciunea chiar nici înaintea nevestei.

— Așa-i! urmă Safta. Astăzi dimineață am întrebat-o: "Marto, draga mamei, ce-ți e?" Tăcea și tăcea. Nu puteam să scot o singură vorbă de la ea. Privea mereu la mine, parcă era speriată, parcă voia să mă roage, parcă voia să-mi ceară iertare. Și tăcea, încât îmi sfărâma inima. "Nimic, zise ea în sfârșit, dar grozav mi-e de greu. Roagă pe tata să nu facem azi logodna." "Cum? nu vrei să te măriți după Toderică?" o întrebai eu. "Da, îmi răspunse ea, mă mărit, dar mai târziu. Numai acum, nu." Auzi, Mihule, mi se rupe inima! Trimite vorbă că astăzi nu se poate, că Marta e bolnavă, că eu nu sunt bine, că... în sfârșit, spune ceva.

Mihu asculta oprindu-și răsuflarea, iar când soția sa îi vorbi despre amânarea logodnei, privi îndelung și uimit la dânsa.

— Safto! zise el apoi, ți-ai ieșit din fire? Cum s-ar putea să mai schimbăm un lucru care e pus la cale? Primesc oamenii lui Cosma, oameni de cinste, cu care nu te poți juca, le dau vorba mea, satul întreg știe că atât eu, cât și Cosma suntem gata de logodnă, și apoi, țop, ca din senin, să-mi calc vorba pe care am grăit-o cu multă chibzuială și să mă fac de râsul lumii!

— Dar Marta nu voiește! grăi Safta.
— Nu voiește? răspunse Mihu nedumerit. Știu și înțeleg că nu voiește. Dar voiesc eu, și așa trebuie să fie, cum... trebuie să fie.

— Dar, Mihule, e grozav!
— Nevastă! îi strigă Mihu aprins. Dă-mi pace! Nu-mi pune foc în creștetul capului, căci să nu am Dumnezeu dacă nu sfărâm tot ce-mi cade în vedere. Așa trebuie să fie! Lasă-mă!

Safta ieși, iar Mihu rămase umblând prin casă.

"Am să trag o nuntă, încât să-i meargă vestea în șapte țări, își zise el într-un târziu. Un an întreg să nu se mai curme beția, și nepoții să povestească cum a fost când Mihu și-a dat fata din casă și a făcut legătură de cuscrie cu Cosma Florii Cazacului!"

Ieșind în curte și mergând pe la grajduri, Mihu nu găsea nimic după dorința sa, certa pe toți ce-i ieșeau în cale și nu-și mai găsea răbdarea obișnuită.

— Astăzi stăpânul nu e deloc cu chef, zise Marcu, parcă-i vine să caute cearta cu lumânarea.

Peste puțin, Mihu ieși din curte și plecă să meargă la casa satului și de aici la biserică.

Ținându-și bățul lung în mâna dreaptă, el mergea drept pe mijlocul uliței, cu capul ridicat, cu pași lați și legănându-și mereu trupul. Pretutindenea pe unde trecea, la dreapta și la stânga oamenii se grăbeau și își descopereau capetele, femeile stau cuviincioase, iar nevestele tinere, fetele și copiii grăbeau să-i atingă mâna cu fruntea.

Oricât de mâhnit, el se simțea bine. Dădea mereu din cap la dreapta și la stânga, întreba pe unul ce mai face, apuca bărbiile unei fete și o necăjea cu măritișul, le da câte un ban copiilor, iar dacă erau din casă mai bună, le lăuda frumusețea și, astfel, mergea încet înainte. Simțea că toți privesc în urma lui, toți vorbesc despre dânsul și toți așteptau cu neastâmpăr nunta pe care avea să o facă.

Când se gândi la nuntă, inima iar i se strânse. De când știa că Marta nu ar dori ca logodna să se facă astăzi, mâhnirea îi era cu atât mai adâncă. Se stăpânea însă și se mângâia cu mult prețuita încuscrire.

"Da! își zise el. E mare cinstea pe care i-o fac eu dându-i odorul casei mele".

Plin de aceste simțiri, el sosi la Pârâul Corbului. Aici locul cade. În partea despre care venea Mihu, sus, pe dâmb, este o casă, și înaintea casei vreo cinci-șase femei ședeau pe niște pietre la vorbă.

Când se apropie, femeile se ridicară și rămaseră privind în urma lui. Mihu privi zâmbind la ele, își clătină încet capul și înaintă mai departe.

Pârâul era aproape toată vara sec și nu se umplea decât pe vremi ploioase. Și atunci era însă atât de mic, încât carele și oamenii treceau fără multă greutate prin el. Un om era însă care foarte adeseori trecea pârâul și căruia nu i se cuvenea să treacă sărind de pe un bolovan pe altul. Chiar însă dacă Mihu ar fi trecut însuși, Marta era fată mare; așadar, încă acum doi ani Mihu poruncise slugilor să facă o punte pe la un loc mai strâmt. Puntea, cam de doi stânjeni și jumătate de lungă, era făcută din două scânduri de fag puse alăturea pe niște pari groși, înțepenite prin mari cuie de fier. Lasă că oamenii treceau mai mult pe lângă punte decât peste ea, dar în vreme de ploaie, când pârâul se umfla, ea slujea întregului sat de trecătoare.

Când Mihu dete să scoboare spre podeț, văzu ivindu-se din dosul gardului de peste pârâu un om înalt și gros, care venea spre dânsul călcând din greu, încât părcă era să se clatine pământul sub picioarele lui.

Acest om era Cosma Florii Cazacului. Nu se putea un lucru mai neplăcut. Astăzi era bine să nu se întâlnească viitorii cuscri și chiar întâlnindu-se să fie destul de departe, pentru ca, dându-și binețele cuvenite, fiecare să poată merge mai departe, ca și când nu ar ști nimic despre cele ce aveau să se petreacă spre seară. Aici, la punte, ei trebuiau să treacă unul pe lângă altul, ei trebuiau să-și dea mâna, trebuiau să stea de vorbă.

Mihu își încreți sprâncenele. Sus, înaintea casei, stau femeile și priveau în urma lui; jos era puntea îngustă, pe care nu puteau să treacă doi oameni alăturea, și vorba era care căruia să-și dea cinstea întâietății.

Ei se apropiau de punte cu pași nehotărâți, dar se apropiau astfel încât să sosească deodată la cele două capete ale scândurii.

Mihu stete puțin la îndoială, apoi se îndărătnici și, auzind femeile în dosul său, puse piciorul pe scândură.

Tot atunci Cosma călca puntea, ce se încovoia sub pasul lui. Cam pe la mijlocul punții ei își ajunseră piept la piept și se opriră tulburați și posomorâți față în față.

— Noroc bun! grăi Cosma necăjit.
— Să dea Dumnezeu! îi răspunse Mihu cu amărăciune. Ei își strânseră mâna și steteră câtva timp tulburați și căutând mereu să meargă fiecare mai departe, iară femeile de dinaintea casei începură a-și astupa gurile.

— Prost e făcută puntea asta, grăi Cosma.
— Îmi pare rău, îi răspunse Mihu supărat, căci eu am făcut-o.
— Apoi rău ai făcut-o, îi zise celălalt nerăbdător, încât nici nu pot să treacă doi oameni cinstiți pe ea.

— Poftește și treci! grăi acum Mihu, și sări la dreapta de pe punte.
— A, nu! ferească Dumnezeu! A d-tale e puntea, îi răspunse Cosma, și sări la stânga, în albia pârâului.

Femeile nu se mai putură stăpâni și începură să bufnească.
— Dacă era făcută de d-ta, trebuia să-mi dai mie pasul întâi la trecere! strigă Cosma și se depărtă cu obrajii roșiți.

— Se-nțelege! răspunse Mihu stăpânindu-și mânia. Numaidecât! Cine sunt eu! Auzi! Trebuie să-i las pasul întâi!

Mergea apoi Mihu, mergea fără de a mai privi la dreapta ori la stânga, mergea drept înainte, și femeile parcă veneu în urma lui și bufneau, și râdeau în hohot, și-și băteau joc de dânsul. Vedea cum una fuge la alta, cum își spun întâmplarea, cum fiecare îi pune câte-o codiță, câte un cornuleț, cum întregul sat nu mai vorbea decât despre rușinea pe care a pățit-o.

Nu mai putea să meargă la casa satului, nici la biserică; el intră prin vii și se întoarse pe la Fântâna Corbului acasă.

— Ce e, Mihule? îl întrebă Safta când îl văzu întorcându-se înainte de vreme.

— Nimic, toate sunt bune! răspunse el intrând în casă.

V[modifică]

Pe la amiazăzi tot satul știa că Mihu s-a certat cu Cosma, iară după-amiazăzi oamenii. și femeile stăteau grămezi-grămezi și nu vorbeau decât despre nemaipomenita întâmplare.


Unul, mai știutor de tainele celor două case, îi spunea șoptind prietenului său mai apropiat că Toderică se întâlnise vineri seară cu Anica Podarului la portiță, că Anica l-ar fi necăjit cu însurătoarea și că el ar fi zis că Marta e subțirică, încât n-ai ști ce să faci cu ea, temându-te ca nu cumva să o frângi între degete și alte asemenea lucruri de luat peste umăr ar fi grăit Toader. Anica le-a spus toate aceste Floarei lui Ciucur, iar Floarea a dat vorba mai departe, încât Safta a prins de veste de vorbele pe care le grăise Toderică, viitorul ei ginere, și grozav s-a supărat și a început să facă gură. Mihu, blând ca totdeauna, numaidecât a plecat la Cosma, voind să-i spună că, dacă e vorba așa, apoi nu-i mai dă fata. Așa s-au întâlnit apoi pe punte și s-au certat din pricina vorbelor pe care le grăise Toader.

— Așa o fi! ziceau oamenii și clătinau gânditori din cap. Cu deosebire însă fetele și nevestele tinere nu erau mulțumite cu această lămurire. Tița lui Colac auzise de la cineva că lucrul stă cu totul altfel. Adică Marta nu ar fi voit să se mărite după Toderică, fiindcă ar fi în dragoste cu Miron și, auzind Simina despre aceasta, i-ar fi zis Cosmii să meargă la Mihu și să-i spună că, dacă-i vorba așa, apoi nu se mai duce Toader la pețite. Așa s-au întâlnit pe punte și s-au certat.

— Așa o fi, soro! își ziceau femeile și nu se mai îndoiau despre nimic.

— Nu spuneam eu că nu are să iasă nimic din toată nunta aceasta? zicea una. Și orbul putea să vadă că lui Toderică nu-i umblă mintea la însurătoare. Mereu pe la șezători, mereu pe la portițe...

— Așa-i, soro! îi răspundea alta. Apoi Marta? N-ai văzut cum se leagă de Miron? Nu ziceam eu? Dacă-i odată bogată, își alege cel puțin un bărbat încât să-i cauți pereche.

Astfel, din vorbă în vorbă, satul ajunse la înțelegere și, pe când se înseră, toți știau cum s-au petrecut lucrurile și nici unul nu se mai îndoia că Mihu odată cu capul nu-și va da fata din casă.

Când era însă vorba de Miron, mulți clătinau din cap și ziceau:
— Multă apă va mai trece pe Pârâul Corbului până ce Mihu își va da fata după un cioban.

Femeile însă nici despre aceasta nu se mai îndoiau. În vremea aceasta Toader era vesel, Simina era necăjită, Cosma era mâhnit, Marta îi făcea cu ochii plini de lacrimi mărturisiri Saftei, Safta asculta răcită până în adâncul inimii, iară Miron cutriera culmile munților ascunși în ceața depărtării.

De când a strâns pe Marta în brațe, de când a sărutat-o, de când a dezvelit scumpa taină a vieții sale, sângele îi rămăsese înfierbântat și sufletul lipsit de astâmpăr. O vedea mereu, și mereu fugea de dânsa; simțirea pe care o avuse atunci mereu se reivea, și el căuta mereu să o gonească. Adeseori îl apuca o pornire de turbare, încât se simțea ucigaș și se vedea sfărâmând pe Toderică, pe Mihu, pe Cosma cu o singură lovitură. Și iarăși se alina pe o clipă, dar deodată îl apuca dorul și-l purta spre vale. "Mă duc, își zicea, o iau și o aduc aici, departe, departe de lume..." Dar cum putea să răpească mângâierea bătrânețelor?

Norii se strecurau în liniște, unul câte unul, pe deasupra lui; luna mereu se ascundea în dosul lor și iarăși ieșea deasupra câmpului senin al cerului; stelele, carul cu boi, cloșca cu pui, întregi cetele strălucite pe nesimțite își mutau locul și înaintau pe calea robilor înspre cădere: păstorul zăcea întins pe spate, cu fața spre cer și cu privirea pierdută în adâncul înălțimilor lumești, cu care atât de mult se deprinsese. Acest cer era atât de străveziu, atât de limpede era câmpia pe care Miron se juca în copilărie, era cartea cea mare din care în tinerețe își tălmăcea tainele vieții; iară acum, când, obosit de munca zilei, trupul lui era cuprins de amorțire, sufletul său dezlegat ca o pară de foc se ridica și se depărta de la fața pământului, pe care își părea atât de străin.

VI[modifică]

Grozav se îndârjise nenea Mihu. Ședea și iarăși ședea ceasuri întregi, fără ca să poată ieși la capăt cu gândurile sale.

Peste puțin el uitase întâlnirea neplăcută pe care au avut-o la punte și nu se mai gândea decât la răutatea oamenilor, care acum aveau despre ce să vorbească. Îi părea că-i vedea adunându-se grămezi, că aude glumele lor proaste și adeseori îi venea să-și ia pălăria, să plece la Cosma și să-i ceară iertare, numai ca satul să rămâie de rușine cu clevetirile sale. Cosma îi zăcea greu la inimă, dar nu putea să se mânie pe dânsul. În sfârșit, amândoi erau părtași la aceeași soartă, amândoi deopotrivă dați pe gura satului; Mihu îl privea deci mai mult ca pe un păgubaș și prieten la nevoie. Duminica după-amiazăzi, Barbura lui Corbei veni să spună din partea Siminei că de cu seară nu poate veni, fiindcă se bolnăvise una dintre fetițe.

— Toate sunt bune! grăi Mihu când Safta îl încunoștiință despre aceasta.

Sângele i se ridică însă în cap; aceasta era o nemaipomenită necinstire pentru dânsul! Îi părea bine că logodna nu se face, dar seara, când ar fi trebuit să se facă, îl treceau fierbințelile.

"Nu! își zicea umblând neastâmpărat prin casă, atât de departe nu ar fi trebuit să meargă; dintr-un lucru atât de mic cum au fost vorbele de la punte nu ar fi trebuit să facă unul atât de mare, cum este acela de a strica o logodnă."

Luni dimineață, văzându-l mai deschis, Safta începu a se învârti pe lângă dânsul. Atât îi vorbise Marta despre Miron, încât capul și inima îi erau pline de chipul frumosului păstor; sta însă la îndoială și nu credea că Mihu va voi să audă despre dorințele Martei. De când era încă în leagăn, tata și muma se mângâiau cu gândul ca o vor mărita după Toderică, și acum nu putea să se împace cu gândul ca Marta să-și aleagă alt soț. Când își vedea însă fiica prăpădită și se uita în ochii ei stăruitori, începea să se înduioșeze; iară cănd Marta scăpa câte-o lacrimă, îndată îi zicea:

— Marto! vino, draga mamei, să mergem la el.
— Nu, îi zicea Marta. Nu pot! Du-te singură, căci mie îmi vine să mă ascund în fundul pământului.

Iar când Safta pleca, Marta fugea după dânsa și o ruga să nu meargă.

— Mihule! grăi Safta în cele din urmă. Am să-ți spun o vorbă. Mihu dete din cap și intră cu dânsa în casă, apoi se așeză tăcut.
— Precum văd, zise acum Safta întristată, din măritișul Martei nu are să se aleagă nimic.

— Nu știm încă, răspunse Mihu așezat. Să vedem ce zice Cosma.
— Ce zice? îi întâmpină Safta. Pentru ce n-a făcut logodna ieri? Se vede că și-a schimbat gândul.

— Nu știi! grăi Mihu. Dacă ar fi astfel, trebuie să așteptăm, ca să-și trimită oamenii, pentru ca să-mi întoarcă vorba, după cum se cuvine. Iar dacă nu, urmă el stăpânindu-se, apoi o să vedem care-i mai tare.

— Să vedem că Toderică nu o mai vrea pe Marta, grăi Safta cam tulburată.

— Nu o mai vrea? zise Mihu aprinzându-se. Cum? Ori nu-i pare destulă fată?

— Nu te aprinde, dragă Mihule, răspunse nevasta, dar vezi, pesemne s-o fi vorbind prin sat, și Toderică a auzit...

— Ce se vorbește prin sat? întrebă Mihu albindu-se ca varul.
— Mihule dragă, îi zise Safta îngrijată, liniștește-te! Nu te-am văzut niciodată atât de nerăbdător. Vezi, tu știi cum sunt tinerețile. S-ar putea ca Martei să-i fi căzut vreun flăcău la inimă, și Toderică să fi auzit și așa să nu o mai voiască.

— Cum așa? întrebă Mihu cu ochii mari. Safta suspină din greu, apoi începu să lăcrimeze.
— Mihule! zise ea, niciodată nu ne-am gândit la una ca asta. Se prăpădește, piere, se usucă! De ieri dimineață nu mai vorbește decât de dânsul; plânge și suspină, încât îmi sfâșie inima.

— Sărmana fată! zise Mihu înduioșat. Pentru ce nu mi-ați spus mai demult?

— Nu știam! urmă Safta. A trecut un an de când îmi tot vorbește despre dânsul, mereu mi-l laudă, mereu îmi spune cât e de voinic, de frumos și de dulce la vorbă; totdeauna îmi vorbea, însă așa, că nu mă gândeam la nimic. Acum, deodată, nu o mai cunosc... și nu știu ce-i de făcut... Uite, Mihule, să nu te mânii; e cioban de la munte și nu știu...

— Un cioban? șopti Mihu răcit în tot trupul.
— Da, un cioban, răspunse Safta.
— Și Marta îl iubește?
— Da, încât se prăpădește, zise mama plângând. Mihu căzu pe un scaun de lângă masă, își rezemă capul în pumni și stete câteva clipe tremurând de zguduire.

— Mi-ați mâncat viața! strigă el după aceea, ridicându-se. Ce să mă fac? Mai bine îi sucesc gâtul decât să mă fac de râsul și de batjocura lumii! Unde am ajuns!?

— Mihule! o să-l uite cu vremea, grăi Safta călcându-și pe inimă.
— Da, strigă Mihu cu amărăciune. O să-l uite de dragul altuia. Lumea însă nu o să-l uite!

El își acoperi fața cu amândouă mâinile, stete puțin în luptă cu sine, apoi se îndreptă și grăi liniștit, dar aspru:

— Adă-mi fata!
— Mihule! strigă Safta înspăimântată și cu ochii ațintiți asupra feței lui aspre.

— Adă-mi-o! ori mă duc s-o aduc eu însumi, ca toți argații să vadă cum o aduc, îi zise Mihu.

Safta ieși, iară Mihu rămase nemișcat la locul în care se afla. Peste puțin, Marta, însoțită de mamă-sa, intră cu capul ridicat și cu fața albă, dar liniștită.

— Marto! zise Mihu înăbușit. Dar ce să-ți zic? Tu mergi de capul tău?

— Nu merg, tată! îi răspunse ea.
— Nu mergi? dar umbli și vrei să te măriți precum te poartă gândul, grăi Mihu.

— Nu vreau! răspunse Marta hotărâtă.
— Atunci ce vrei cu acel ticălos? strigă Mihu purtat de patimă. Marta se zgudui în tot trupul, obrajii i se roșiră, ochii i se umplură de văpaie, buzele începură să-i tremure; ea făcu un pas înainte, apoi zise cu răceală:

— Taică! nu zice că e ticălos, căci îți batjocorești fata! Acele cuvinte erau grăite cu atâta simțire, încât Mihu deodată nu mai știu ce să-i facă, ce să-i zică.

Marta se apropie și se alipi de dânsul, își așeză brațul pe umărul lui, apoi grăi:

— Lasă, taică, nu te supăra! Nu fi mâhnit! Nu am să-l uit în viața mea, dar niciodată n-am să vă vorbesc despre dânsul. El s-a dus, pentru ca să nu se mai întoarcă. Poate însă că, dacă l-ai cunoaște, i-ai zice să rămâie, atât e de nu știu cum, încât nu se poate să-l vezi și să nu-i duci dorul. Nu cer să-l mai văd, dar doresc, taică, să-l vezi și tu, apoi mărită-mă după cine vei voi.

— Draga mea copilă! răspunse Mihu mișcat. E mai bine să nu-l vezi nici tu și nici eu să-l văd. Mi s-ar sfărâma inima.

— Dacă socotești, tată, apoi fie și așa! grăi Marta; după aceea ieși încet din casă, iară Safta ieși din urma ei.

Mihu se lăsă pe un scaun de lângă masă, își rezemă capul pe cot și rămase vreme îndelungată pierdut în gânduri mistuitoare. Viața îi era ruptă în două, după toate câte a suferit în cele din urmă zile; acum se temea că nici în viitor nu-i mai rămâne nici o mângâiere. Nu se îndoia că Marta peste câtva timp se va alina și va pierde gândul de dragoste pentru păstor; dar suferințele ei erau mai grele pentru dânsul. Ar fi purtat și aceste suferințe, și nu-l mâhnea decât un singur gând: ce va zice lumea? Toată viața a trăit astfel, ca lumea să poată vorbi numai bine despre dânsul; așa învățase de la părinți, așa se obicinuise, așa își găsea cea mai mare din mulțumirile vieții, și acum, deodată, vedea risipindu-se partea cea mai scumpă din prețul bogățiilor și al bunelor sale fapte.

Într-un târziu, el se ridică, își netezi fruntea, apoi grăi încet și fricos:

— Dar ce-mi pasă de gura satului! După ce rosti aceste vorbe fața lui se schimbă; nu mai era Mihu, omul bun și blând, ci omul bogat, căruia nu-i mai pasă de nimeni.

Afară începură să latre câinii. Mihu ieși. Erau Mitrea și Simion. Stăpânul casei îi primi după cum se cuvenea, îi duse în casă, apoi, după ce-i pofti să șadă, îi întrebă ce gând bun i-a adus la casa lui.

— Pentru ca să nu facem multe cotituri la dreapta și la stânga, răspunse Mitrea, am venit pentru vorbele slabe pe care le-ați avut cu Cosma.

— Nu are pricină, grăi Mihu rece.
— Adică da! urmă Mitrea. Cearta a fost din pricina copiilor, și vina, pe drept vorbind, nu este nici a unuia, nici a altuia. Și fiindcă se vorbește prin sat că nu ai fi voitor să-ți dai fata din casă...

— Așa-i! zise Mihu, ne vine greu să ne despărțim de dânsa.
— Tocmai fiindcă-ți vine greu, urmă Mirtea, și, pe drept vorbind, știm că ai putea să faci cum vrei în casa d-voastre! dar, fiindcă se vorbește prin sat că nici fata nu ar cam vrea și nu ai fi tocmai voitor să nu-i faci pe dorință, deoarece e singura pe care o ai...

— Așa-i! zise Mihu mulțumit. Ținem să o vedem fericită.
— Și fiindcă se vorbește prin sat, urmă Mitrea, că ai fi hotărât să-ți iei ginere în casă, adică să zidești de alături o casă pentru Marta, și ai fi zis că nu râvnești la bogăția nimănui, căci ai de unde să dai...

— Așa-i! zise Mihu, începând a se mândri. Mult, puțin, ne-a dat Dumnezeu, numai noroc să fie...

— L-a dat Dumnezeu! grăi Simion.
— Și fiind astfel, încheie Mitrea, Cosma s-a gândit că nu ți-ar fi cu supărare dacă ți-ar înapoia vorba, te-ar ruga să fii bun iertător și să rămâneți cu cinste ca mai înainte.

Mihu stătea tulburat înaintea oaspeților săi.

— Așa-i, zise el, îmi pare bine de vorbele pe care mi le trimite Cosma, dar nu înțeleg cuvintele despre măritișul fetei mele.

— Vere Mihule! grăi Simion așezat și cam aspru. Să-mi ierți vorba, dar ne ești cu supărare când vrei să ne ascunzi un lucru de care se reazemă cinstea casei de la care venim. Slavă Domnului! satul nu e pustiu, și este pe ici, pe colo câte un om care știe ce se petrece prin casele vecinilor. Oamenii îți laudă dărnicia și spun cât de mult l-ai luat în drag pe Miron, oierul; iară d-ta voiești acum să arunci vina pentru stricarea logodnei asupra lui Cosma.

— Ferească Dumnezeu! grăi Mihu, sunt gata să o spun întregului sat că vina e din casa noastră. Dar prin sat se vorbește mai mult decât este adevărat, și despre măritișul fetei mele cu Miron până acum nu s-a luat nici o hotărâre; aceasta vă rog să le-o spuneți tuturora.

— Dar a fost vorba, zise Mitrea.
— Da, să vă spun drept, răspunse Mihu, așa, în treacăt, a fost; și dacă nu s-a potrivit flăcăul, apoi cum va fi voia lui Dumnezeu!

— Te înțelegem acum! grăi Simion zâmbind. Dar noroc să ai de ginere. Ce-i drept, flăcăul nu e bogat, dar e flăcău, încât să-i fie satului cinste de dânsul.

— Nu-l cunosc, zise Mitrea, dar așa se zice prin sat.
— Eu îl cunosc, grăi iarăși Simion, și ți-o spun din inimă. Mihu sta buiguit între amândoi, privea cu îndoială când la unul, când la cellalt și nu știa ce să le mai zică. El le dete mâna, îi petrecu până la poartă, dar nu-și mai dădea seama despre cele ce face ori zice.

Ar fi dorit să vie cineva să-l întrebe pentru ce au venit Mitrea și Simion; dar nimeni nu se arăta. Se întoarse dar în casă și începu să umble nedumerit în sus și-n jos. Se simțea cu totul alt om.

"Miron! își zise el înseninat. Numele e bun. Se vorbește prin sat că aș fi hotărât să-l iau de ginere în casă, că aș fi hotărât să-i zidesc de alături o casă. Câte nu mai scornesc oamenii?... Dar adică pentru ce să nu fie cu putință... Hm! Cum zice Marta: poate că dacă l-aș cunoaște, aș judeca și eu altfel. Se-nțelege c-am fost cam pripit."

Și acum Mihu începea să dea cu socoteală că trebuie să fie ceva de flăcăul acela, dacă Marta îl iubea. Vedea în gândul său cum meșterii lucrează la casă, cum el însuși împarte porunci, vedea pe Marta cu copilul în brațe și auzea cum oamenii își zic: "Se vede că o durează pentru Marta". Îi părea că aude cum nepoții își povestesc: "Așa și așa era pe vremea când Mihu își luase ginere și-i zidise o casă".

Era un farmec nespus în toate aceste. Mihu plecă spre ușă, dar când era să deschidă, se opri și zise: "Nu! Nu încă! să nu mă pripesc! Să văd mai nainte, să mai întreb, să mă încredințez mai bine, să-l văd apoi cu ochii mei".

Iarăși începu să umble prin casă și să-și cumpănească gândurile. Deodată fața lui se întunecă. Vedea pe Cosma înaintea sa, și sufletul i se umplea de amărăciune când se gândea că Cosma ar putea să-i zică: "Tot omul cu oamenii de seama lui!"

"Nu! își zise Mihu, eu tot nu-mi dau fata după un cioban; mai bine să rămâie fată mare!"

VII[modifică]

Casa lui Mihu era tristă și mâhnită, tinerețea și darul veseliei pieriseră din ea.

Safta, harnică gospodină, ședea retrasă și tăcută ceasuri întregi, fără de nici o treabă și departe de plăcutele griji ale casei. Dumnezeu îi dăduse destul; avea din ce să trăiască și nu se temea că-i vor rămânea copiii necăpătuiți.

Mihu, stăpânul mândru de bogățiile sale, dimpotrivă, din zori de zi până seara târziu muncea alăturea cu slugile. Feciorii îi erau încă tineri; le mai rămânea destulă vreme să muncească.

Marta, în sfârșit, era blândă, harnică și totdeauna în voie bună, gata de a le zâmbi celor ce-i privesc în față; dar ea nu mai era copila zburdalnică ce răsfăța lumea prin neastâmpărul veseliei. De pe o zi pe alta sângele îi pierea din obraji și vinele tot mai mult îi străbăteau prin pielița albă a mâinilor.

Despre întâmplările petrecute nimeni nu mai cuteza să vorbească, și această tăcere, purtarea liniștită și prefăcuta uitare îl umplea pe Mihu de îngrijare. Parcă se temea de ceva și, oriunde privea, el nu vedea decât o mustrare ascunsă. Sub acoperământul casei sale era mereu nedumerit, iar când ieșea între oameni nu-și mai găsea cumpătul și buna chibzuială de mai înainte, fiindcă se știa judecat în taină și nu știa judecata lumii. Ar fi dorit să vadă pe cineva plângând, dar nimeni nu plângea. Ar fi dorit să-l mustre cineva, dar nimeni nu cuteza. Ar fi dorit să se mai întâmple ceva, dar întâmplările se înșirau după obiceiul vremilor. Nu putea să-și dea seama ce dorește; simțea însă că lucrurile îl supără și că nu mai pot rămânea cum sunt. Toată casa i se schimbase, fără ca să poată înțelege destul de lămurit pentru ce. Inima i se umplea de amărăciune când vedea că nimeni în lume nu-și mai deschide sufletul înaintea lui și că a ajuns a fi străin chiar între pereții casei sale.

Adeseori sta și privea așa în lume, da din umeri și iarăși urma lucrul. Era o supărare în casă, dar avea să treacă și asta.

Zilele treceau însă, și nimic nu se schimba. De pe o zi pe alta își pierdea răbdarea, se mânia fără ca să știe pe cine și-i venea poftă de ceartă. Pierduse ceva ce nu mai putea găsi; era obișnuit cu o mulțime de lucruri, care nu i se mai puneau în cale; îi lipseau rostul obișnuit și tihna de toate zilele.

Cosma îi sta Mihului greu pe inimă. El era vinovat de toate; pentru el se urmează lucrurile cum s-au urmat. Dar socoteala era încheiată și Cosma parcă nici nu mai trăia pe fața pământului.

Într-o duminică, întorcându-se de la biserică, Mihu găsi pe Safta șezând singură la fereastra din casa cea mare. Atât era de adâncită, încât tresări când îl simți intrând în casă.

Mihu nu se mai putu stăpâni.
— La ce te gândești, nevastă? grăi el.

— La ce să mă gândesc? îi răspunse ea. Știi cum sunt gândurile: vin cu sila și se duc fără de veste.

— Așa-i! zise Mihu ușurat. Dar, când ochii lor se întâlniră din nou, el văzu furișându-se o lacrimă din ochiul soției sale.

— Safto! zise el cam aspru. Prea te dai după fată.
— Dar n-o vezi cum e? îi răspunse nevasta cu amărăciune.
— Ce zice? întrebă Mihu liniștit.
— Nimic! grăi Safta. Nu vrea să se dea în vorbă despre dânsul. Mihu rămase câtva timp cuprins de o vie îngrijare.
— Safto! grăi el hotărât. Să o mărităm după el.
— Fă cum vrei, răspunse ea.
— Să fac cum vreau? zise Mihu. Ori nu văd că v-ați pierdut odihna și v-ați schimbat firea? O să mă duceți până la anul tot așa. Vreau cum vreți voi!

— Mihule! grăi acum Safta. Nu zice că noi voim! Tu ești stăpân în casă; tu fă cum vei chibzui.

— Așa-i! zise Mihu tulburat. Așa-i! zise iarăși, ridicându-și mereu părul de pe frunte. Așa-i! eu am să hotărăsc.

Ar fi dorit ca Safta să mai zică ceva; Safta însă, văzând că el nu mai zice nimic, tăcu și ea. Astfel au stat, fiecare cu gândurile sale, până ce a intrat Marta, ca să întrebe dacă nu vor să șadă la masă.

Mihu acum simțea pe umerii săi întreaga sarcină a lucrurilor viitoare, dar nu se putea hotărî. Dacă ar fi fost cineva să-l împingă într-o parte ori în alta, fie un copil, fie chiar unul dintre slugile sale, el s-ar fi bucurat; acum însă chiar nici Safta nu-i mai zicea: "Eu nu zic să faci, bărbate; cred însă că ar fi bine."

Era în sufletul lui o luptă care de la sine nu se mai putea curma, și în câteva zile această luptă îl secă de puteri. Miercuri luă un fel de hotărâre, își puse în gând să cunoască, înainte de toate, pe Miron, iar joi de cu zori plecă la munte, zicând că merge să vadă turma dusă la jir.

Seara, când se întoarse, buiestrașul era plin de spumă. Mihu descălecă încet, iar când Safta îl întrebă despre trebile zilei, el răspunse scurt și cuprinzător: "Toate sunt bune!"

A găsit stâna lui Miron, dar pe Miron nu l-a mai găsit. Plecase cu vreo trei săptămâni mai înainte. Își vânduse partea din turmă, își luase vițeii și juncanii și plecase, nimeni nu știa unde și nimeni nu știa pentru ce. Se dusese în lume.

Mihu tăcea, deși era cuprins de o vie părere de rău. Marta, fata lui cea înțeleaptă, tot mai strâns i se lipea de suflet, se simțea parcă anume făcut de Dumnezeu numai de dragul ei, și chiar feciorii îi păreau străini.

Dară Marta era mulțumită și nu mai cerea nimic, iară el însuși nu mai avea nici o dorință pentru dânsa.

Era tristă casa lui Mihu, tristă și mâhnită...

VIII[modifică]

Vremea dă și vremea duce: vremea e stăpâna lumii. Trecuseră doi ani de zile de când casa lui Mihu fusese zguduită. Farmecul întâmplărilor stinsese dureri și dorințe, dar nu a putut pune inimile la locul lor de mai nainte.

Despre Miron nu se mai vorbea prin sat decât din când în când, pe la șezători sau în serile de iarnă, când fetele și flăcăii se adunau la clacă. Și atunci însă vorbele se înșirau ca într-o poveste rămasă din bătrâni. Toată lumea știa că Miron s-a dus în lume; nimeni însă nu știa unde s-a dus și ce s-a făcut. Unii credeau c-a intrat în oaste, alții că a trecut munții și iarăși alții credeau că a trecut în Țara Turcească și că nu se va întoarce decât cu chimirul plin de galbeni. Singură Marta ar fi știind unde e Miron, dar nimeni nu cuteza să o supere cu întrebări, fiindcă știa de mai nainte că-i va tăia vorba. În casa lui Mihu, Miron era uitat; Safta de mult nu se mai gândea la el, iar Mihu numai atunci își aducea în treacăt aminte, când prietenii buni îl apucau cam pe departe despre măritișul fetei, lăudându-i pe câte un flăcău ce ar fi bun de ginere în casă. Mihu își aducea aminte privirea cu care îl întâmpina fiică-sa când era vorba de asemenea lucruri, se făcea că nu înțelege și se întorcea mâhnit acasă.

Nu mai erau vremile de demult. Mihu zidise casa de alături, pe care și-o gândise odinioară atât de frumoasă. Vasile se însurase și avea un copil. Tata și feciorul erau vecini și oameni de aceeași casă, cum le venea mai bine. Safta avea noră în casă și nu avea, când i-ar fi fost cu supărare. Nepotul era când la mama, când la bunica și când iarăși la mătușa, era purtat de pe braț pe braț și le da tuturora de lucru și pe toți îi întinerea.

Și Toader se-nsurase.
— N-am zis-o? strigau nevestele, pe când era logodit cu Anica Podarului. Și orbul putea să vadă cât de colo!

Se vorbea că Mihu era să fie nun, deoarece ținea foarte mult la cinstea cumetriei și e mare om de casă acela care ne cunună copiii și ne botează nepoții. Dară Cosma nu știa dacă Mihu ar fi bun voitor de a primi, iar Mihu era jignit și nu-i venea să se arate doritor de cinstea cumetriei.

Mihu, cu toată casa, a fost poftit la un scaun de odihnă, un pahar de băutură și mai multă voie bună, și, poftit fiind, nu putea să lipsească. La nuntă apoi, încetul cu încetul, sufletele se deschiseră; înspre seară, Safta se sărută cu Simina, iară la miezul nopții Mihu strânse mâna cu Cosma.

— Să trăiești, cumetre! îi zise el din toată inima! Dacă nu-mi ești, țin să-mi fii, cu voia Domnului, țin să-mi dai cinstea aceasta!

— În partea mea e cinstea! răspunse Cosma, îndreptându-se cu mândrie, înalt și gros.

S-a schimbat casa lui Mihu, s-a schimbat satul, lumea întreagă s-a schimbat; numai Marta rămăsese tot cum a fost, blândă, harnică și totdeauna în voie bună. Dar atât de demult era că Marta fusese tot astfel, încât nimeni nu-și mai aducea aminte de vremile acelea în care era altfel; lumea se deprinsese cu firea ei, și parcă ea totdeauna a fost fată înțeleaptă. Acasă, la biserică, la joc, la clacă, la nuntă, pretutindenea față cu oamenii ea se arăta scurtă la vorbă, în voie bună și plină de bunăcuviință: așa o știa Safta, așa Mihu, așa o știa lumea întreagă.

Numai câteodată ea își pierdea răbdarea obișnuită. Cu deosebire de când se făcuse bunic, Mihu începu a fi stăruitor. Își vorbea mereu despre perii încărunțiți înainte de vreme; se tânguia că n-a avut noroc, spunea mereu că o singură dorință ar mai avea în viață; ba într-un rând îi vorbi Martei depre vredniciile lui Lepădat, feciorul lui Petrea Dogarul, și în alt rând despre Dinu, feciorul lui Popa Nichita, preotul din Bălășeni.

Când se apropia toamna, Marta pe zi ce mergea se făcea tot mai nedumerită și mai gânditoare, adeseori era tristă, dorea singurătate, în sfârșit își pierduse liniștea. Adeseori, când serile erau frumoase, îi plăcea să stea vreme îndelungată pe laița din fundul grădinii, cu capul rezemat de tulpina părului și pierdută în gânduri nehotărâte.

— Marto! îi grăi Floarea, soția lui Vasile, văzând-o pierdută astfel în gânduri. Ia mai lasă gândurile! Nu te întrista. O dată-i lume, o dată-i tinerețe!

— Eu să mă întristez? întrebă Marta uimită. Dar pentru ce?
— Pentru ce? grăi nevasta. Te văd că stai mereu pe gânduri.
— Ești nu știu cum, grăi Marta cu vioșie. Uite, urmă apoi mai încet, tu poate că nici nu-i înțelege: stau ici și privesc în lume, îmi închid ochii și privesc mereu și nu gândesc nimic. E, nu știu cum, minunat locul!

Floarea dete din umeri.
— Și te gândești la el, zise ea apoi cam necăjită.
— La el? întrebă Marta, privind-o cu ochii mari. La cine? Deodată ea se cutremură și se îndreptă spre Floarea.
— Înțeleg! zise zâmbind. Da! mă gândesc câteodată, dar foarte arareori... E mult de atunci; parcă nici nu-i adevărat.

— Ei bine! atunci pentru ce nu vrei să te măriți? grăi nevasta.
— Nu cumva crezi că pentru el? o întrebă Marta speriată.

— Dar ce altă să cred?
— Să vorbim despre alte lucruri, îi zise Marta. Știu că n-ai să mă înțelegi! Atât mă simt de bine așa cum sunt, încât nu mă pot hotărî să mă mărit.

Floarea iarăși dete din umeri, dar, privind în fața Martei, nu mai îndrăzni să-i vorbească despre măritiș. Ele mai steteră câtva timp de vorbă, apoi se întoarseră în curte.

Înainte de a dormi, Marta se gândi timp îndelungat la Miron. Ar fi dorit să știe ce s-a făcut, unde este și cum își petrece zilele. Dar această dorință, odinioară atât de vie, încât îi punea sângele în fierbere, acum era ca o blândă suflare de vânt, de care frunza plopului abia se clatină. Și-l închipuia, dar nu putea să-l mai vadă înaintea ochilor închiși. Era șters din sufletul ei, și în urma lui nu rămăsese decât o plăcută aducere-aminte a șirului de întâmplări și zguduiri sufletești prin care trecuse. Dar această aducere-aminte era atât de plăcută, încât Marta își strânse ochii și suspină când gândi că și aceste urme vor mai pieri din sufletul ei. Ar fi voit să plângă, și nu putea. Grozav îi părea viața de deșartă: nici o dorință și nici o durere nu mai vedea într-însa.

Era duminică. Marta se duse la biserică și după prânz petrecu până în amurgul serii la joc.

Seara, întorcându-se de la joc, se opri cu tovarășele ei la Fântâna Corbului, se așeză pe doaga fântânii și stete câtva timp gânditoare.

— Țineți voi minte când ne cânta Miron din fluier? zise ea, și întâia oară după doi ani de zile începu să vorbească despre dânsul.

Pe când sosi acasă, luminile se aprindeau. Erau oaspeți la casă. Încă de joi, Pintea Dubăul trecuse cu vite la târg și stătuse câteva ceasuri la prietenul său, Mihu, având cu sine, ca din întâmplare, și pe tovarășul său, Manea Vătafului. Acum ei se întorceau de la târg și, după cum îi poftise Mihu, trăseseră la gazdă, pentru ca mâine-zi să plece mai departe, fiindcă era cale de o zi până la Valea-Sărată, tocmai dincolo de munte.

Marta știa de ce e vorba. Încă vineri seara, Safta îi spusese că Manea e un om foarte cumsecade, așezat și cam știutor de carte. El avusese nevastă și doi copii, dar i-au murit, sărmanul de el.

La cină era masă mare. Pintea, ca om sfătos, ținea firul vorbei când cu Mihu, când cu Safta, când cu Vasile; vorbea însă mai ales despre "la noi" și "la d-voastre" și zicea mereu că, dacă n-ar fi om cu casă, și-ar căuta aici o nevastă și nu s-ar mai întoarce.

Manea, un om cam de treizeci de ani, scurt și spătos, cu mustața groasă și cu ochii mari, ședea rezemat pe spatele scaunului, da din umeri, zâmbea din când în când, dar nu sporea vorbele.

Toată seara Safta și Floarea erau vesele, Vasile sta retras, iară Mihu se mișca nerăbdător pe scaun. Marta era blândă, deșteaptă și mai în voie bună decât de obicei.

După masă Mihu căută să fie singur cu Marta, iară ea nu-l ocoli. Privirile lor se întâlniră, dar Mihu nu știa cum ar vrea și cum nu.
— Ce zici, Marto? grăi el în sfârșit.
— Ce să zic?... răspunse ea. N-aș vrea, taică. Dar odată tot trebuie să fie și e mai bine așa.

— Așa-i, fata mea, zise Mihu, mai stete puțin cuprins de nedumerire, apoi ieși.

Marta rămase câtva timp nemișcată. Ochii i se umplură de lacrimi. Ea ridică amândouă mâinile, își acoperi fața și își șterse lacrimile din ochi.

— Doamne, cum trece vremea! zise ea și ieși în urma tătâne-său.

IX[modifică]

Era bâlciul de toamnă de la Sărata, unul din acele bâlciuri vestite, la care oamenii se adună până de peste nouă țări și nouă mări.

Când ziua de Sfântul Dimitrie se apropie, pe coastele munților, prin înfundăturile văilor, de-a lungul Podgoriei, pretutindenea pe unde omul și-a întemeitat adăposturi, până la cele mai depărtate odăi de pe șes, lumea se pune în mișcare.

Sărata se începe de jos, de pe țărmurii râului, unde se despart văile și se crucișează drumurile de țară, și se întinde sus pe coaste până la plaiul întins, unde încă de joi se înșiră corturile neguțătorilor și cârciumile însemnate cu steaguri în mai multe fețe. Vineri, drumurile de dimprejur încetul cu încetul se umplu, și până seara zgomotul lumii adunate umple văile din fața coastei.

Dar bâlciul e mai ales o sărbătoare de întâlnire și de veselă petrecere. Lumea cea multă, oamenii ce vin ca să vadă și să se arate, fetele și nevestele tinere, gătite ca de nuntă, flăcăii sprinteni și gata de a se prinde la horă, călușerii mlădioși și iuți la pas, întreaga lume veselă nu se adună decât duminică.

Duminică lumea curgea mereu: unii urcau din sat, iar alții veneau despre munte.

În apropierea intrării despre munte, încă de sâmbătă seara se așezase un car cu patru boi, încărcat pe jumătate cu fân. Duminică dimineața fânul era descărcat și aruncat la proțapul carului, iar cei patru boi, dimpreună cu cinci juncani, rumegau împrejurul porșorului de fân.

În carul deșertat erau un fier de plug, câteva coase, o piatră de râșniță și, legate la un loc, mai multe lucruri de fierărie.

Miron ședea pe latura carului și privea când spre munte, când spre bâlci.

Marta era logodită cu Manea Vătafului, așa-i spusese cineva cu câteva zile în urmă, și astăzi era să vie la bâlci, ca să cumpere darurile de nuntă și să se arate lumii.

Dorea să o mai vadă o dată. Vremea trecea însă, soarele se ridica mereu pe cer, dară trăsura Mihului Saftei nu se ivea despre munte.

Miron de mult începuse a fi nerăbdător, dar fața îi rămânea plină de o liniștită oboseală și privirea i se muta încet de la un lucru la altul.

Câteodată el se ridica cumpătat și stătea timp îndelungat în car. Cioarecii strâmți de aba, cămașa lungă până aproape de genunchi, cusută pe margine cu fire de mătase galbenă și încheiată la brâu cu chimirul îngust, din care ieșeau plăselele groase ale unui cuțit, pieptarul albastru, cu cinci bumbi lătăreți, mânecile largi tivite tot cu mătase galbenă, pălăria lată, ce-i sta dată îndărăt, încât acoperea tot părul tuns și lăsa dezvelită întreaga frunte rotundă și netedă, toată înfățișarea i se potrivea cu cumpătul mișcărilor și cu înțelepciunea ochiului. Din când în când, el își apuca musteața groasă, dar scurtă, cu buza de din jos și o netezea, apoi iarăși rămânea cu buzele strânse și cu fața nemișcată.

Marta era să se mărite. Era un lucru firesc să se mărite. Așa se petrec lucrurile în lume, iar nu altfel. Dar voia s-o mai vadă o dată, și atât!

În zadar aștepta însă, căci Mihu, care stătuse de gazdă la Pintea Dubăul, intrase despre sat și, pe când Miron privea nedumerit spre deal, trăsura lui Mihu și aceea a Dubăului traseră la umbra unui carpăn din apropierea pădurii de la dreapta. Mihu și Pintea săriră voinicește pe iarba uscată, iar nevestele se deteră jos și începură a-și scutura hainele și a le potrivi pe trup.

Urmară apoi vorbele... că lumea e multă... că locul e frumos, că timpul e potrivit, în sfârșit, după cum e obiceiul omului când sosește undeva.

— Acum voi plecați în căile voastre, că noi mergem să vedem cine, cum și în ce fel, zise Mihu în sfârșit, poftind pe Pintea să meargă cu dânsul. Se putea ca, din întâmplare, să dea peste Manea. Era vorba ca deseară să vie cu toții la casa lui, apoi mai aveau să cumpere mai una, mai alta; nu-l puteau deci lăsa să-i caute de-a oarba prin târg.

Plecând, Mihu și Pintea o luară cu pași măsurați spre partea unde lumea se înghesuia. Intrați apoi în bâlci, nu înaintau decât pas cu pas. Aci era un prieten, colo o rubedenie și iarăși în altă parte un cunoscut de mare cinste. Mereu stăteau de vorbă. Pintea spunea, așa cam pe departe, cum adică s-a întâmplat ca Mihu să fie la bâlci, iară Mihu, deși nu era tocmai în voia lui cea bună, simțea că umblă prin mijlocul lumii și zâmbea mulțumit.

Peste puțin se opreau la niște saci cu bucate, la o pereche de boi frumoși, la un cal trupeș, la un vraf de lemnărie; pentru ca vorba să fie scurtă, umblau ca prin târg.

Dar Pintea ducea pe Mihu spre partea de la deal, unde știa că va găsi pe Manea.

Când erau să treacă pe lângă carul în care stătea Miron, Mihu se opri și începu să se învârtească împrejurul juncanilor.

— Bună prăsilă, zise el, apoi se întoarse spre Miron și rămase câtva timp cu privirea ațintită la el.

— Cum ții juncanii? întrebă el.
— Nu-i vând, răspunse Miron rece.
— Ce-ai dat pe ei? întrebă iarăși Mihu.
— Nu i-am cumpărat, răspunse iarăși Miron. Mihu mai privi o dată sus la Miron, apoi se întoarse jignit, ca să plece mai departe.

Fața lui Miron se deschise. El puse mâna pe leucă, își dete vânt și, rezemându-se pe braț, se aruncă din car înaintea lui Mihu.

— Sunt de prăsila mea, zise el zâmbind cu bunăcuviință, și-i vând, dacă sunteți doritori de a-i cumpăra.

Mihu era mulțumit.
— Nu tocmai, zise el, însă îmi plac juncanii și doream să le știu prețul. Îi aduci de departe?

— De la Vadu-Rău, răspunse Miron.
— Cum? tocmai de la câmpie? întrebă Pintea uimit. Dară soiul pare a fi de munte.

— Așa-i! grăi Miron. Sunt prăsiți la munte, dar în urmă i-am adus la câmpie.

— Așa mai înțeleg și eu! să ai noroc, nepoate! grăi Mihu și plecă mai departe, iară Miron se aruncă din nou în car, apoi privi câtva timp în urma celor doi oameni atât de cumsecade.

De la depărtare cam de-o sută de pași bătrânul se uită încă o dată îndărăt.

Miron tresări. Era ceva în privirea aceea... Ce era... El cunoștea portul, portul satului în care petrecuse cele mai frumoase zile ale vieții sale; cunoștea omul, îl văzuse adeseori la biserică.

"Mihu! zise el mișcat. Cum a îmbătrânit!" Așadar, Marta era în bâlci, aici, aproape, poate cu totul aproape.

Cuprins de un viu neastâmpăr, el sta nehotărât în car: nu știa ce să facă; îi era oarecum frică și-i venea să plece numaidecât acasă. Deodată tresări, își lăsă mâinile încet în jos, își dete puțin trupul la stânga și rămase nemișcat și cu ochii ațintiți în depărtare.

De la dreapta, la depărtare ca de patru sute de pași, Marta trecea spre bâlci. Așa era, cum a fost, înaltă, cu pasul ușor, cu capul dat puțin înainte... și chipul tot acela, și părul tot așa și-l poartă. Dar pe sân parcă nu mai e salba cea bogată, catrința nu mai e bătută în fir și altița cusută în roșu și albastru e rară, numai presărată.

Miron privește ca la un lucru frumos și plăcut. Pare însă că s-ar fi așteptat la mai mult; parcă s-ar simți dezamăgit.

Când Marta se amestecă în mulțime, el sare din car și, cuprins de-o veselă și feciorească pornire, merge sprinten, cu pas iute și ușor, în urma ei.

Pretutindenea, peste capetele oamenilor, o vede; se apropie, tot mai mult se apropie, și inima i se umple de îndărătnicie.

În sfârșit, ea se apropie de horă și privește, iară el se pune în față cu ea, pierdut în dosul oamenilor.

El o vede acum de aproape, îi vede fața albă, ochiul mare și obosit, mâna străvezie, liniștita amărăciune pe buzele ei, o vede și iarăși tresare.

"Cât e de pierită!" zise el înăbușit. E pierită, dar e frumoasă. Ochiul ia hrană și sufletul se desfată de privirea ei. O dată vrea să o vadă, și încă o dată, și o singură dată. A trecut ca o zi de primăvară, dar nu e mulțumit; e fericit, dar mulțumit nu e. Dintr-o clipă în alta fericirea îl face tot mai îndrăzneț.

Nu se mai poate stăpâni; dă cu cotul înainte și se așază astfel ca Marta să-l poată vedea, iară când, în sfârșit, privirile lor se întâlnesc și rămân mistuindu-se una pe alta, amândoi stau încremeniți.

Farmecul ochiului, căldura gândirii vărsate în o singură privire, tainica înțelegere între două suflete pierite iarăși zidesc lumea risipită.

Acum nu mai e timp pentru buna chibzuire: ei s-au văzut, ei trebuie să se întâlnească, să-și strângă mâna, să schimbe o vorbă, să plângă împreună. Trebuie, dar nu pot, căci lumea, și acum tot lumea îi desparte.

În deznădăjduirea sa, Miron aruncă Martei o privire hotărâtă și stăruitoare, iară Marta nu se mai gândește la nimic, ci-i aruncă Saftei vorbele: "Mă întorc numaidecât", și pleacă cu moartea în suflet la carpăn, și de aci mai departe, spre pădurea de pe coaste.

Miron nu se mai întrebă dacă cineva îl privește, dacă lumea nu cumva bănuiește, ci, cu o mișcare pripită și fără de voie, pune mâna pe șerpar și pipăie cuțitul, apoi merge cu pas hotărât pe urma Martei.

Marta îl așteaptă la marginea pădurii și, cum îl vede venind, pământul îi arde sub picioare, iară când el este aproape, ea se dă un pas îndărăt, își pleacă trupul, își acoperă fața cu amândouă mâinile și începe să plângă. Miron stete câtva timp înaintea ei, dar nu o mai vedea decât ca printr-un văl des.

— Marto! nu plânge! zise el.
— Ah! cât am suferit! se tângui ea înăbușită. El se apropie, îi apucă amândouă mâinile, le dete în lături și-i privi îndelung în fața plină de lacrimi. Încet, el o apropie apoi de sine, o cuprinse cu brațul drept, își puse capul pe sânul ei și rămase câtva timp cuprins de amețeală.

Marta nu mai plângea, ci sta cu vederea pierdută și dată în voia lui, amorțită și lipită de dânsul.

Într-un târziu, Miron o depărtă încet de la sine.
— Și eu am suferit, Marto! zise el. Mult am suferit. Și pe când tu te gândeai la mine, eu umblam zile întregi în cale lungă dus numai de dorul tău și de amarul inimii mele. Atât de mult am suferit, Marto, și atât de mult mă deprinsesem cu suferința, încât mă cuprindea îngrozirea când mă gândeam că am să mor odată și să nu mai sufăr. Dar acum, Marto, nu mai pot, nu mai vreau să port suferința, urmă el cuprins de patimă bărbătească. Pentru ce să o port?

— Da, Miroane! zise Marta, rămânând cu ochii țintiți la pământ înaintea lui.

Miron îi apucă iarăși mâna, o strânse, apoi grăi:
— Marto, vrei tu să vii cu mine? Marta tresări, rămase câtva timp tulburată, apoi își ridică fața și privi drept în ochii lui Miron.

— Nu se poate, Miroane! zise ea cu un glas limpede. Mai bine mor.
— Tu vrei adică să te măriți! strigă Miron.
— Nu vreau, Miroane! răspunse Marta ridicând capul. Mai bine să mor.

Zicând aceste vorbe, ea îl privi câtva timp dusă, ochii iarăși i se umplură de lacrimi, apoi, deschizându-și brațele, se aruncă deznădăjduită și-i cuprinse trupul.

— Ucide-mă, Miroane! fă ce vrei cu mine! zise ea. Mie nu-mi mai pasă.

— Cât ești de frumoasă, Marto! zise el gânditor, apucându-i capul cu amândouă mâinile, apropiindu-l și depărtându-l iarăși de la sine.

Deodată el se îndreptă aspru și zise hotărât:
— Vino cu mine, Marto!
— Unde? îl întrebă ea speriată.
— Vino! zise el iarăși, apoi apucă mâna ei și merse cu ea afară din pădure și drept spre bâlci.

— Unde e tatăl tău? întrebă el. Marta își scoase mâna din a lui.
— Știu ce vrei, Miroane! zise ea. Fă! dar apoi nu mă mai depărtez de la tine. Vino!

Ei plecară drept spre carpănul sub care Mihu, Pintea, Safta și soția lui Pintea așteptau cuprinși de vie îngrijorare pe Manea și pe Mitrea, care se duseseră să caute pe Marta.

— Iacă-tă-o! strigă Safta când o văzu venind despre munte, voi să plece spre ea, dar rămase pironită când o văzu cu flăcăul înalt, pieptos și bălan.

"Miron!" își zise ea ca trezită din vis, și rămase răcită și secată de puteri.

Mihu făcu câțiva pași înainte, apoi se opri și așteptă tulburat. Era flăcăul de la câmpie cu care vorbise și nu înțelegea cum el ajungea a fi împreună cu Marta.

Marta se apropia ținându-și trupul drept. Fața-i era albă ca varul, dar liniștită și așezată.

— Tată! iacă Miron! zise ea. Miron rămase cu ochii la pământ înaintea bătrânului încărunțit înainte de vreme.

— Foarte bine! foarte bine! grăi Mihu frecându-și mâinile nedumerit și privind mereu când la Marta, când la Miron, când la Safta, ce grăbise înspăimântată la dânșii, când iarăși la Pintea, ce sta câțiva pași în dosul lui, la dreapta.

Ar fi dorit să mai zică cineva ceva, dar nimeni nu găsea cuvântul.
— Nene Mihule! zise în sfârșit Miron. Știi că-ți iubesc fata: o cer de nevastă.

— Cum așa!? grăi Mihu speriat. Miron, oierul ce s-a dus în lume?... O ceri de nevastă? Cum așa? Marta e logodită.

— Taică! zise Marta. Nu zice că vrei, dacă nu vrei, dar să știi că-mi dai moartea sau viața.

— Mihule! îi zise apoi Safta. Nu știi tu ce-am suferit noi în doi ani de zile?

Mihu stătea în mijlocul lor și nu putea găsi nici un cuvânt. Pintea se apropie de dânsul, îi puse mâna pe umăr și grăi cumpătat:
— Vere Mihule! Nu te dai după vorbele muierilor și bine faci. Marta e logodită și, chiar dacă-i vorba, o logodnă nu se strică așa ca din senin. Nu poți să te faci de rușinea târgului.

Mihu făcu un pas la dreapta, se întoarse spre Pintea și, ridicând fruntea, îi privi în față, stete câtva timp în luptă cu sine, apoi îi zise cu o hotărâre deznădăjduită:

— Ei! Mă fac! Mă fac de rușinea târgului! Mă fac de rușinea lumii! Mie, urmă el aprins, mie nu-mi mai poruncește nimeni pe fața pământului! Eu știu cât amar am răbdat!

Grăind aceste, el se duse la Miron, îi apucă mâna și-i zise cu căldură:

— Nepoate, iartă-mă! Miron simți că ochii i se umplu de lacrimi. El ridică mâna bătrânului și o atinse cu fruntea.

*

"N-am spus eu că așa are să fie!" zise Floarea lui Ciucur, când văzu că nunta satului tot se face.

▲ Începutul paginii.