Gorunul lui Horia

Străjer străvechi şi plin de bărbăţie,
Gorunul uriaş spre ceruri cată...
La umbra lui, pe-o noapte-ntunecată,
Trei căpitani şi-au fost jurat frăţie.

Ei s-au legat cu inima curată
Să-şi mîntuiască neamul de robie.
Luptară dîrji, dar, prinşi prin viclenie,
S-au săvîrşit — martiri-eroi — pe roată.

Trecură ani... Cumplit ofta iobagul,
În lanţuri şi mai crunte ca-nainte,
Îngenuncheat de cei atotputernici,

Cînd, iată, tînăr crai ridică steagul...
Şi sub gorun aceleaşi jurăminte
Răsună : „Moarte domnilor nemernici !”.

*

Dar n-au vrut cei de sus să-l înţeleagă
Şi, după mari izbînzi şi zile-amare,
Într-o colibă, făr-o lumînare,
S-a stins, pustie, viaţa lui pribeagă.

Îl îngropară sub gorunul mare,
La umbra-i, ce-i fusese-aşa de dragă,
Pe cînd ai lui umplură lumea-ntreagă
Cu-al doinei vaier fără de-alinare.

Bătut de ploi, de nopţi vijelioase,
Cercînd zadarnic pe urmaşi să-i cheme
La luptă nouă, stăruie şi azi

Gorunul falnic, neînfrînt^[1] de vreme,
Ci trist îşi pleacă crengile-i stufoase,
Umbrind mormîntul marelui viteaz.

*

Ce-nseamnă însă-a cerului mînie !
Ce-nseamnă norii vajnici de s-adună ?
Gorunul azi mai greu din ramuri sună,
Parc-ar voi eroul să-şi învie !

În hohote de plîns ar vrea să-i spună
C-ai lui uitară drept şi datorie ;
El cere-un semn din ceruri, să-i îmbie
La luptă sfînt, ca în vremea bună...

Şi iacă ! Trăsnet zguduie gorunul
Şi val de crengi acopere mormîntul,
În care mîndrul crai îşi doarme somnul...

Ci toţi stau muţi şi n-a-nţeles nici unul :
Zadarnic Domnul şi-a rostit cuvîntul,
Căci au pierdut credinţa lor în Domnul !