Glontele

După Longfellow

E mort de-acum frumosul tînăr, căzut viteazul neînvins,
Şi inima-i învăpăiată şi-obrajii lui aprinşi s-au stins !
El — sufletul nădejdii noastre, el — răsfăţatul de noroc,
Pe care cu mîndrie ochii îl urmăreau din loc în loc,
A cărui voce mîngăioasă, al cărui zîmbet plin de vrajă
Făcea să crezi că pretutindeni un înger bun îi stă de strajă...

Ieri noapte-naintam o ceată prin pas, în munte, spre pichet,
Eram feriţi de întuneric; — el călărea cîntînd încet:

"Port două roze roşii
La pălăria mea,
A treia-n vîrful spadei
Îmi va-nflori şi ea..."

Atunci din margine de codru un glonte şuierînd ieşi:
Cîntarea-i amuţi pe buze şi, brusc, un trup se prăbuşi,
Simţii că sîngele-mi îngheaţă, fiori de groază m-au pătruns.
Şi l-am strigat uşor pe nume, dar, vai ! n-am căpătat răspuns !

L-am rădicat pe cal cu trudă şi-ncet, prin ploaie şi noroi,
Prin noapte şi prin ceaţă, iată-l adus la tabără-napoi !
La raza unei mici lanterne, sub cort, văzut-am dup-aceea
Pe faţa-i două roze albe, — la piept îi sîngera a treia...

Şi-un vis acum mi-arată însă acelaşi glonte ucigaş
Cum şuieră zburînd departe, se duce şuierînd în zbor,
Străbate munţi şi văi, ajunge departe-n nordicul oraş,
Şi-n mijlocul unei căscioare
Din uliţa plină de soare,
Atinge-o inimă, oprindu-i bătăile, fulgerător !

De-acolo, dinspre nord, departe, aud un clopot trist sunînd:
Vecinul Ei se minunează cum de-a murit aşa curînd !