Glasul durerei

 

Auzit-ai tu vreodată frunzele de vânt mișcate
Susurând încet și tainic pe-a lor ramuri clătinate?
Ele cântă-atunci de jale cu un glas suspinător;
Cine știe-a lor durere, cine știe dorul lor.

Și ascunsă prin frunzișuri, tăinuind a ei ființă,
cântă dulcea Filomela, și`n cântare-i o dorință
Pare că îndreaptă vecinic către cerul cel senin,
Și divina-i melodie se sfârșește c-un suspin.

Iar poetul ce-o aude își ia lira și se duce
Pribegind cu-a sale doruri, și ca dânsa el atunce
Cu un vers duios și jalnic spune lumii chinul său
Și răpit de-a lui simțire el suspină-amar și greu.

Și-auzind atâtea glasuri ce spre ceruri se înalță
Care te pătrund în suflet cu-a lor farmec și dulceață,
Nu intrebi, plecând cu jale ochii `n jos înspre pământ
Pentru ce tot cu suspinuri se sfărșește orice cânt?

O! de-ai ști tu că pe lume, de când lumea e facută,
Blânda voce-a fericirii este, a fost și va fi mută,
În viață-orice cântare ce cu drag ai asculta
Ai ști că-i glasul durerii și adânc ai suspina.