Furtuna (Heine)

Turbează furtuna,
Dă bice gloatei de valuri,
Şi ele, spumegînd de mînie-n răscoală,
Se-ncalecă-n goană, urnind şi-mbrîncind
Munţi albi şi mişcători de apă:
Micuţa navă-i suie
Cu trudnică pripă,
Ci fără de veste-alunecă
În negre prăpăstii căscate...

O, mare !... Mama Frumuseţii,
Din spumă de val răsărite !
Străbuna Amorului ! Aibi îndurare !
Ah, iată ! alba ta rîndunea
Din aripi fîlfîie fantastic,
Setoasă de pradă,
Şi-adulmecă inima mea ce răsună
De slava zeiţei din tine născută;
Adulmecă inima mea, jucăria,
Nepotului tău zburdalnic !

De-a surda implor !
Dispare strigarea-mi în larma furtunii
Şi-n tumultul de vînturi !
Uraganul se sparge-n gigantic delir
De sunete oarbe !
Eu însă prind lămurit în auz
O dulce-aiurire de harfă;
Un cîntec mă cheamă răzbind sălbatec,
Nespus de duios, dureros de nespus,
Şi glasul acesta-l cunosc...

Departe, pe ţărmul stîncoasei Scoţii
Se-nalţă turnul castelului sur
Dasupra năprasnicei mări;
Acolo, subt arcul înaltei fereşti,
Veghează o mîndră femeie bolnavă —
Ca umbra uşoară, ca marmura albă, —
Ea cîntă din harfă şi cîntă din gură
Şi vîntul îi flutură pletele-i lungi
Şi-i spulberă cîntecul trist
În largul furtunei, pe mare...