Frontierele românilor/Vol II, Capitolul III

De la Wikisource

Salt la: navigare, căutare
←Capitolul II Frontierele românilor de Alexandru Gabriel Filotti


Capitolul III
Interpretări ale unor evenimente, din perioada de stagnare, cauzată de subordonarea faţă de Germania, regele Carol I dominând scena politică. (1877-1883)		 Capitolul IV→



MOTTO:
"Am avut o tălmăcire a acestei atitudini. De la 1883, de când încheiase alianţa militară cu Austria, Germania şi Italia,dânsul nu privea armata noastră decât sub prisma legăturilor ei cu armatele aliate. În caz de război menirea ei era să fie pe frontul oriental aripa de la extrema dreaptă a armatelor germano-austriece. Întrucât putea îndeplini această funcţiune, armata noastră corespundea dorinţelor lui. De ce să ne muncim şi să cheltuim prea mult? În ziua hotărâtoare salvarea va veni tot de la ofiţeri germani care vor sosi să ne sfătuiască, în armamentul şi în muniţiile pe care germanii ni le vor trimite. Nu e mai puţin adevărat însă că, dacă nu s-ar fi găsit din sânul oştirii un curent de reacţiune şi, dacă sub imboldul ofiţerilor tineri şi, s-o mărturisim, cu ajutorul regelui Ferdinand, nu s-ar fi creat o altă atmosferă morală, cu armata regelui Carol n-am fi putut culege laurii pe care i-am cules în Carpaţi, pe Siret şi la Pesta în războiul unităţii noastre naţionale. România nu datoreşte deci “marelui Căpitan” nici progresele sale militare".
I. G. Duca - Memorii - Volumul I, Neutralitatea, Partea I-a, (1914- 1915) Ediţie de Stelian Neagoe, Edit. Expres, Buc 1992. p.109-110:


Cuprins

[modifică] Climatul politic european după Congresul de la Berlin (1878)

După Congresul de la Berlin, toată atmosfera politică din Europa, împingea popoarele din Balcani, şi în consecinţă şi România în braţele Puterilor Centrale Tripartite: Germania, Austro-Ungaria şi Italia. Moneda cea mai cerută, pe piaţa românească, galbenul chezaro-crăiesc, arată două lucruri: primul că majoritatea comerţului extern românesc se făcea cu Austro-Ungaria iar al doilea, că adevăratul învingător, consacrat de Congresul de la Berlin, din războiul ruso-turc (1877-1878), era Austro-Ungaria. Germania lui Bismarck, în mod deliberat, se străduia să întărească poziţia în Balcani a Austro-Ungariei, din mai multe motive, toate esenţiale. În primul rând pentru că Balcanii, erau zona de influenţă tradiţională austro-ungară, iar în al doilea rând pentru ca să o ţină departe de Germania, unde Prusia căuta să transforme o confederaţie într-un imperiu unitar. Existau deasemenea raţiuni de diviziunea muncii, întrucât Germania era suficient de solicitată în alte zone, ale globului pământesc. În cadrul strategiei germane, peninsula balcanică în secolul al XIX-lea, avea exact acelaş rol ca şi pentru Rusia, fiind drumul de trecere terestru, o fatalitate geografică obligatorie pentru a ajunge la Constantinopol, destinaţia finală fiind însă Orientul Mijlociu. Din nou această fatalitate geografică, era ţinta unui năvălitor, care de data aceasta era Germania şi Austro-Ungaria. În această înaintare, Germania se lovea de ceilalţi doi năvălitori mai vechi, având poziţii solide în regiune, Rusia şi Marea Britanie, şi care se luptau între ele încă de la începutul secolului, în cadrul războiului rece care purta denumirea de "The Great Game".

Germanii îşi dădeau seama că cucerirea Orientului mijlociu, nu mai putea fi făcută milităreşte, aşa cum procedaseră rând pe rând: Turcii, Ruşii şi Englezii, ci mai curând, cucerirea trebuia să fie mai întâi culturală şi apoi economică şi numai după aceia, pe fondul slăbirii rezistenţei, s-ar fi putut recurge la forţa militară în scopul constituirii unui imperiu colonial German. Aşa cum am scris în capitolele anterioare, Rusia în mare parte se retrăsese din Balcani, pentru că ceea ce-i atrăsese pe Ruşi în peninsula Balcanică, marea dorinţă a popoarelor creştine şi în majoritate Slave din Balcani, de a schimba supunerea către turci cu supunerea către Ruşi. Cu trecerea timpului însă, această dorinţă, se transformase într-o mare dorinţă de independenţă deplină. Cu alte cuvinte, după Congresul de la Berlin, în Balcani, în locul unui sistem tripolar al Marilor Puteri – Turcia sprijinită de Anglia în contra Rusiei – s-a adăogat ofensiva culturală şi economică a Austro-Ungariei, sprijinită de Germania.

[modifică] Sfârşitul "splendidei izolări britanice"

Mult lăudata libertate comercială câştigată de Principatele româneşti, în anul 1829, prin tratatul de la Adrianopole, era de fapt libertatea pentru Principate de a avea legături comerciale şi cu Rusia, în loc de a avea legături comerciale numai cu Turcia. Marele Agă Filip Lenş, spre exemplu în perioada Regulamentului Organic, aproviziona flota din Marea Neagră a Rusiei, cu făină de la morile sale de la Ţândărei, judeţul Ialomiţa, acţiune pentru care a fost decorat de Ţar cu ordinul Sf. Stanislas în grad de cavaler. Dar nu însemnă o reală libertate comercială, pentru principate, întrucât Turcia prin "capitulaţiile" sale, făcuse atâtea concesii comerciale atât Franţei dar în special Angliei, încât comerţul în baza "capitulaţiilor" turceşti, devenise complet neatractiv, pentru locuitorii Imperiului Otoman. A urmat războiul Crimeii şi pacea încheiată prin Convenţia de la Paris (1856), prin care Marea Neagră şi Dunărea devin căi internaţionale de apă, fără nici-o restricţie pentru vasele comerciale. Rusia obţine în anul 1866, cu ajutorul neutralităţii active a Germaniei şi Austro-Ungariei, pacificarea şi consolidarea graniţei sale vestice, prin anexarea Poloniei. Germania la rândul său obţine, prin neinter-venţia Rusiei, în războiul său cu Franţa, recunoaşterea definitivă a Unirii sale intr-un singur imperiu – cel de al doilea Reich – in anul 1871. Rusia in schimbul neintervenţiei sale în războiul Franco-German (1870), primeşte recunoaşterea Germaniei şi a Austro-Ungariei, de a menţine o flotă de război în Marea Neagră. Toate aceste schimbări întâmplate pe Continentul european, au devenit posibile pentru că Marea Britanie – în baza politicii sale denumită splendida izolare, prin care nu se lăsa antrenată în războaiele de pe continentul european, care chipurile nu o priveau, se retrăsese, creând astfel perioada Bismarck-iană în Europa. Anglia recunoaşte schimbările survenite pe continent, în schimbul semnării la Londra, în anul 1871, de către Marile Puteri, a Convenţiei Strâmtorilor, prin care se garantează, că niciun vas de război nu poate naviga prin strâmtori în timp de pace şi că Turciei i se acorda dreptul să închidă strâmtorile în timp de război.

Dogma de politică externă a Marii Britanii – garantarea suveranităţii şi integrităţii teritoriale a Turciei, "omul bolnav al Europei" – a fost din nou salvată, prin cedarea a unor redute care fuseseră ridicate în calea invadatorilor ruşi, prin Tratatul de la Paris din anul 1856. Dar neobosită, Marea Britanie, a cărei splendidă izolare în afacerile europene, era numai de natură militară, nu şi diplomatică, ridică în calea invadatorilor ruşi şi austrieci, o altă redută: întărirea securităţii Mediteranei de Est. Ca atare în scopul măririi gradului de stabilitate politică a tânărului stat grecesc independent, Anglia a mijlocit ca în Grecia să fie înscăunat un rege din familia domnitoare a Bavariei. Scopul grecilor era ca prin aducerea unui prinţ dintr-o familie domnitoare din Europa, să se sisteze lupta internă între pretendenţii la tronul Greciei, pentru care toţi capetanos care participaseră la revoluţia antiotomană, se credeau îndreptăţiţi. Ca atare în anul 1833 i s-a trimis Greciei, prinţul Othon unul din fii regelui Bavariei. Din punctul de vedere al alianţelor europene, alegerea făcută avea un caracter neutru, întrucât regatul Bavariei, la acea dată, avea în cadrul Imperiului Austro-Ungar, un mare grad de independenţă. El a debarcat la Navarin, de pe fregata engleză "Madagascar", însoţită de o escadră de alte 7 vase de război, din care a debarcat o forţă militară de 3500 soldaţi bavarezi, care aveau menirea să asigure protecţia noului rege, într-o ţară în care erau destui capetanos de mici armate, gata să sesizeze prima ocazie pentru a pune mâna pe putere. Sosirea regelui Othon în Grecia (1833), insoţit de o gardă atât de numeroasă, la numai 12 ani distanţă de sosirea în Ţara Românească (1821), a ultimului domn fanariot Alexandru Şuţu, însoţit de o suită de 800 persoane, dintre care majoritatea o forma o gardă albaneză, ajută la înţelegerea momentului evolutiv din Bal-cani la acea epocă. După luarea în primire oficială a regatului său, regele Othon în vârstă de numai 17 ani , el însuşi de o sănătate morală exceptională, deşi nu cunostea limba ţării în care fusese catapultat, a pornit însoţit de o suită formată din circa 20 de ofiţeri, ai micii armate bavareze debarcaţi odată cu el, să ia în stăpânire mica ţară insulară, în care soarta îl făcuse rege. Locuitorii din Naxos – insula de unde provine familia Filoti – la vestea că regele Othon şi suita sa, vor poposi în insula lor, pentru dineul de gală, au comandat tacâmuri de aur. Să nu uităm că – după cum spune istoria – Grecia este o ţară săracă, în contrast cu România care este o ţară bogată, dar tot în contrast cu România locuitorii Greciei sunt oameni bogaţi, în timp ce locuitorii României sunt săraci. După terminarea dineului, marinarii, negustorii şi agricultorii din Naxos – care finanţaseră confecţionarea tacâmurilor din aur – au constatat că multe dintre tacâmurile de aur dispăruseră. În chiar noaptea în care a avut loc dineul de gală, ei au hotărât să confişte şeile ofiţerilor bavarezi din suita regală. Aceste şei pe lângă inconvenientul că regele şi suita sa nu-şi mai puteau continua călătoria, pentru că nu mai aveau pe ce să încalece, erau nişte şei foarte scumpe, darul regelui Ludovic al Bavariei, tatăl regelui Othon, către ofiţerii care consimţiseră să-l însoţească pe tânărul său fiu, în "misiunea" sa, de a civiliza poporul grecesc. Bine înţeles că tacâmurile au ieşit la iveală cu ocazia mesei de dimineaţă, şi atunci, ascunzătoarea unde fuseseră dosite şeile a fost descoperită şi ea, deşi hoţii nu au fost prinşi niciodată. Morala acestui mărunt fapt istoric, este că conceptul moral "ruşine" – din cauză că omul acţionează întotdeauna conform cu natura omenească, aceea înscrisă în codul său genetic – va fi acceptat, numai dacă este impus prin forţă, aşa ca în cazul de mai sus.

Salisbury noul ministru de externe al Marii Britanii, din anul 1878, schimbă complet politica de tratative cu Rusia, învingătoarea din războiul cu Turcia din 1877, şi beneficiara tratatului de pace încheiat cu aceasta la San Stefano, dând un ultimatum: ori tratatul va fi supus unui congres european, ori Anglia îi va declara război Rusiei. Bismarck "samsarul cinstit" oferi să găzduiască congresul la Berlin, şi în calitate de preşedinte al conferinţei de pace, să medieze ceea ce părea că era un război sigur. Alexandru al II-lea, ţarul Rusiei a acceptat, crezând că prin faptul că sprijinise fără rezerve unitatea şi ridicarea la rangul de imperiu a Germaniei, în anul 1871, este garanţia succesului său la congresul de la Berlin.

Rezultatele congresului de la Berlin au fost expuse în capitolele precedente, dar mai cu seamă în numeroase lucrări de istorie extrem de valoroase, ceea ce mă dispensează să le repet. Pentru o lungă perioada de timp – splendida izolare britanică n-a fost întreruptă – până în momentul în care, în ianuarie 1896, un comandou trimis de Cecil Rhodes în statul african Transvaal, pentru a-l destabiliza, comandou care fu făcut prizonier de către boeri şi predat britanicilor, pentru a fi judecaţi şi condamnaţi.

Kaiserul, îi trimise o telegramă de felicitare preşedintelui Krueger, după care a urmat un schimb de scrisori între regina Victoria şi kaiser în care aceşti doi suverani, bunică şi nepot, exprimau puncte de vedere diferite. În memoriile sale admiralul Tirpitz scrie:

"Izbucnirea de ură, invidie, şi furie ocazionată de telegrama Krueger, lăsată liberă în Anglia în contra Germaniei, a contribuit mai mult ca orice altceva, pentru a deschide ochii unor largi pături din populaţia germană, cu privire la poziţia noastră economică şi necesitatea existenţei unei flote". (Grand Admiral Alfred von Tirpitz. My Memoirs. 2 vol. New York: Dodd, Mead, 1919).

Regina Victoria îi scrise lui Salisbury, care după Disraeli era era prim ministru, următoarele:

"lucrurile sunt atât de diferite acum faţă de cum erau mai înainte, încât regina nu se poate opri de a simţi că izolarea noastră este periculoasă".

Primul ministru Salisbury, îşi dăduse seama mai de mult, că vacumul de putere creat de retragerea Angliei de pe scena europeană, permisese creşterea Germaniei în aşa măsură, încât acum aceasta ameninţa să domine Turcia şi Orientul Mijlociu aşa cum deja domina, Franţa, Italia, Imperiul Austro-Ungar şi peninsula Balcanică. Aşa că el lasă cale liberă iniţiativei lui Iosif Chamberlain pentru încheierea unei alianţe cu Germania. După trei ani de tratative, şi după o vizită de 10 zile în Anglia, a Kaiserului şi a lui von Bülow, pe data de 30 noembrie 1899, Chamberlain a crezut înfine, că va putea încheia un tratat de alianţă cu Germania, aşa că rosteşte în Parlament un discurs în care spune că alianţa normală este între noi înşine şi marea împărăţie germană. Pe data de 11 decembrie 1899, von Bülow în Reichstag, trece sub tăcere oferta publică de alianţă făcută de Chamberlain, în schimb afirmă, că fără putere, fără o armată şi o flotă puternică, pentru Germania nu poate exista un viitor. Chamberlain încercând să făurească o alianţă cu cel mai puternic stat, de pe continentul european, desfiinţa principiul balanţei de putere. Balanţa de putere avea drept scop, de a împiedica formarea unei hegemonii pe continentul european, care l-ar fi transformat – din punct de vedere politic – într-un continent similar cu subcontinentul indian. Dacă această alianţă s-ar fi realizat, Anglia şi întreg imperiul ei colonial, trebuia să se subordoneze imperiului german care s-ar fi substituit Angliei în toate funcţiunile pe care aceasta le avea. Anglia respinsă, datorită miopiei politice a kaiserului, îşi reveni din erezia lui Chamberlain, şi imediat trecu la politica ei tradiţională de a încheia alianţe cu cel mai slab în contra celui mai tare. Primul tratat, care semnala ieşirea formală din "splendida izolare" a fost semnarea tratatului cu Japonia în anul 1902, în scopul protejării intereselor lor mutuale în Extremul Orient, deci in contra Rusiei. Al doilea tratat semnat pe data de 7 Aprilie 1904, a fost antanta anglo-franceză. Iar al treilea tratat a fost semnarea antantei anglo-ruse din 1907. Ambasdorul Angliei în Rusia, Nicolson Arthur scrie:

"Marea Britanie a hotărât să nu tolereze hegemonia Germaniei pe continent. Din acest vag, dar puternic sentiment, s-a născut Antanta cu Franţa, reconstruirea flotei regale şi Antanta cu Rusia. Rezultatul a fost o restaurare a "balanţei puterii politice" în Europa".

[modifică] Drang nach Osten

În războiul cu Franţa din anul 1870-1871, dezbinarea din tabăra Prusienilor învingători, se repetă – ca şi în cazul Austriei din anul 1866 – dar de data aceasta, cu toată opunerea lui Bismarck, Moltke avu câştig de cauză, aşa că Alsacia şi Lorena fură anexate. Cel de al II-lea Reich fu proclamat pe data de 18 ianuarie 1871 în sala oglinzilor din Versailles. Bismarck studie Constituţia Americană şi creeă o Constituţie a Confederaţiei Germaniei de Nord, care a fost o precursoare a Constituţiei Imperiale. Asemănarea Constituţiei făurită de Bismarck cu Constituţia Americană, se limitează la faptul că ambele au creat state federale. În rest: America este condusă de un preşedinte ales la fiecare 4 ani şi care mai poate fi reales numai o singură dată, iar Germania de un împărat ereditar; statele americane sunt conduse de guvernatori aleşi, statele germane sunt conduse de regi şi duci ereditari; nici-un stat american din cadrul confederaţiei, nu avea proeminenţa pe care o avea Prusia în cadrul Confederaţiei germane; senatul american era compus dintr-un număr egal de senatori din fiecare stat, indiferent de mări-mea statului respectiv. Şi lista deosebirilor ar putea să meargă la nesfârşit. Dar Germania lui Bismarck avea de partea sa câteva caracteristici, pe care nu le puteai regăsi nicăieri în altă parte în lume, nici chiar în ţara care era "mama tuturor democraţiilor", Anglia, cum ar fi faptul că Reichstagul (Camera Deputaţilor) era aleasă prin sufragiu secret şi universal, din cadrul întregii populaţii masculine a Germaniei. În anul 1884, din iniţiativa lui Bismarck, Germania capătă o lege, prima în lume de acest fel, prin care orice accident de muncă este plătit integral de către angajator. În 1889, tot din iniţiativa lui Bismarck, Germania capătă legea asigurării în contra bătrâneţii (pensie), tot prima în lume, bazată pe contribuţia egală a angajatorului şi a angajatului. Sunt obligaţi să contribuie muncitorii permanenţi; în vârstă de peste 16 ani; care câştigă cel puţin 2000 mărci, echivalentul a $ 500. Pensia începea atunci când salariatul avea o vechime de cel puţin 30 de ani, vârsta de pensionare fiind la 70 de ani. Pe data de 6 februarie 1888, în Reichstag, Bismarck introduce o lege prin care ridica vârsta combatanţilor de la 32 la 39 de ani, ceea ce însemna un adaus de 750 000 combatanţi la armata germană, şi declară:

"Noi nu mai cerşim iubire nici de la Franţa nici de la Rusia. Nu avem nevoie de nimenea. Germanilor le este frică de Dumnezeu şi de nimic altceva pe pământ".

Prinţul moştenitor Wilhelm care asista la şedinţa Reichstagului, aplauda frenetic. Declaraţia prinţului Bismarck, exprima o realitate – dominaţia Germaniei asupra continentului European – aceiasi realitate pe care o exprima în secolul XVI scrisoarea sultanului Soliman Magnificul, trimisă dogelui Veneţiei:

"eu nu mă feresc de duşmănia nimănui şi nu am nevoie de prietenia nimănui".
(Mustafa Ali Mehmed - Istoria Turcilor .p.194. Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1976 p. 194).

Pe data de 9 martie 1888, moare Kaiserul Wilhelm I (91). Pe data de 15 iunie 1888, moare Kaizerul Frederic III (57), fiul lui Wilhelm I, de cancer şi îi urmează la tron fiul său, Wilhelm al II-lea (29). În 1890, Reichstagul dorea să limiteze numărul orelor de lucru, ale copiilor şi femeilor, şi să introducă repausul duminical. Kaizerul Wilhelm II convoacă Consiliul de mi- niştri pe data de 24 ianuarie, la ora 6 p.m.. Bismarck care se opunea proiectului de lege, numai pentru că era din iniţiativa Kaizerului, convoacă o altă şedinţă a Consiliului de miniştri la ora 3 p.m. şi le recomandă miniştrilor să tergiverseze aprobarea proiectului de lege iniţiat de Kaiser. La şedinţa de la ora 6 p.m. Wilhelm II le arată miniştrilor, ca aprobarea proiectului de lege este urgentă, ca să poată fi votat de Reichstag, peste 3 zile, de ziua sa de naştere, ceea ce ar constitui un eveniment popular, pentru un început de domnie. În acelaş timp în faţa Reichstagului, era un proiect de lege, care-şi propunea să lupte în contra muncitorilor recalcitranţi. Una dintre măsurile propuse, era evacuarea acestora din casele subvenţionate de stat sau de întreprinderi, în care aceştia locuiau. Wilhelm II încerca să elimine din lege acest articol. Bismarck se opuse. Atunci Wilhelm II încercă să câştige la părerea sa, pe miniştri, unul câte unul. Bismarck republică un decret regal vechi din 1852, prin care regele era oprit de a comunica cu miniştrii săi, în absenţa cancelarului. De trei ori Wilhelm II încercă să-l convingă pe Bismarck, fie să rezilieze decretul, fie să demisioneze. A treia oară, pe data de 18 martie 1890, Bismarck îşi dădu demisia. Când Bismarck căzu de la putere, Salisbury declară despre căderea cancelarului Bismarck următoarele:

"o enormă calamitate, ale cărei efecte vor fi resimţite în orice parte a Europei".

Înlocuitorul lui Bismarck, fu generalul de infanterie Georg Leo von Caprivi. Cheia de boltă a politicii lui Bismarck, începând de la 1871, fusese izolarea politică a Franţei în Europa. El a realizat aceasta prin semnarea oficială a unui tratat de alianţă cu Austria în anul 1887, cu o durată nedeterminată, urmată de semnarea unui tratat de rReasigurare, tot în 1887, cu o durată de 3 ani cu imperiul ţarist, dar direcţionat în contra Austriei. Tratatul de reasigurare trebuia deci reînoit pe data de 18 iunie 1890. Negocierile au început în luna februarie, când Bismarck era cancelar. Ambasadorul rus la Berlin era contele Paul Şuvalov, cel care fusese comandantul oştirii ruseşti, din războiul din 1877, care aproape că asediase Constantinopolul. El, după primele contacte cu Bismarck, plecă la St. Petersburg, pentru a raporta ţarului asupra stadiului negocierilor, şi pentru a primi eventuale noi instrucţiuni, dar când se întoarse în capitala Germaniei, o găsi în plină criză de schimbare a cancelarului. În noaptea de 20 martie 1890, Şuvalov, a fost somat, ca la prima oră de dimineaţă să se prezinte imediat kaizerului. Când Şuvalov sa prezentat, Kaizerul i-a comunicat următoarele:

"Vă rog să transmiteţi Maiestăţii Sale (Ţarul), că în ceea ce mă priveşte, sunt în întregime dispus să reînoiesc agrementul nostru şi că politica mea externă va rămâne aceiaşi ca în timpul bunicului meu" (Robert K.Massie.Dreadnought… Random House of Canada Ltd. Toronto 1991).

Şuvalov telegrafie lui Alexandru al III-lea, ştirea comunicată de Kaizer, iar acesta notă pe marginea telegramei:

"Nu se poate cere nimic mai satisfăcător…."

Cu totul asigurător, Holstein, un important funcţionar din Ministerul de Externe German, încă de pe vremea lui Bismarck, îi aduse lui Caprivi, textul tratatului de reasigurare cu Rusia care urma să expire, dar de care acesta habar nu avea, şi-l îndemnă să-l studieze. Ambasadorul german la St. Petersburg, coincidental, se afla în Berlin. Caprivi făcu ceea ce oricine ar fi făcut, le ceru părerea atât lui Holstein, cât şi lui Schweinitz, ambasadorul Germaniei la St. Petersburg. Amândoi fură de acord, că dacă Bismarck ar fi fost cancelar l-ar fi sfătuit să reînoiască tratatul de reasigurare cu Rusia, dar deoarece Caprivi era noul cancelar, îl sfătuiau pe acesta că mai bine să lase tratatul să expire şi să nu-l mai reînoiască. Acesta nu se supără spunând:

"Bismarck era în stare să jongleze cu trei bile, în timp ce eu sunt în stare să jonglez numai cu două".

Ziua următoare ambasadorul Germaniei la St. Petersburg, Schweinitz, comunică ambasadorului rus Şuvalov că tratatul de reasigurare nu va fi reînoit. Acesta nevenindu-i să-şi creadă urechilor, îi povesti cum fusese somat să se prezinte în audienţă la kaizer şi comunicarea care i s-a făcut. Schweinitz a fost trimis la St. Petersburg pentru a explica ceea ce nu era atât de greu de înţeles. Drept dovadă că mesajul a fost perfect înţeles, patru luni mai târziu, lumea contemporană a rămas înmărmurită când a văzut o flotilă franceză ancorând în portul rusesc Kronstadt din marea Baltică, iar ţarul Alexandru al III-lea, la dineul dat în cinstea comandantului francez al flotilei, la Peterhof, stând drepţi, fără chipiu, în timp ce o fanfară cânta Marseileza, imnul francez, care până atunci fusese interzis pe teritoriul Rusiei. Kaizerul Wilhelm al II-lea, materializa în practică politica – declaraţia de război a lui Bismarck – rostită cu doi ani mai înainte în Reichstag:

"Noi nu cerşim iubire nici de la Franţa nici de la Rusia"

şi ca atare desfiinţând balanţa de putere existentă în Europa, cel de al doilea Reich, cu mulţi ani înainte de declanşare, devenea principala cauză a primului război mondial. În ceea ce îl priveşte pe Caprivi, în timpul cancelariatului său de patru ani şi jumătate, s-a oferit sau şi-a scris demisia de 10 ori, ca întotdeauna să-i fie refuzată. Atunci, cancelarul Germaniei Caprivi a rezolvat situaţia intolerabilă în care se afla, prin fugă. La 26 octombrie 1894, trimise din nou demisia împăratului, în aceiaş noapte într-un şemineu din clădirea cancelariei germane îşi arse toate hârtiile compromiţătoare, şi fugi peste graniţă în Elveţia, la Montreux, unde locui câteva luni în completă izolare. Apoi se întoarse în Germania şi locui retras la moşia unui nepot, până la moartea sa care a survenit în anul 1899.

La 1894, Wilhelm al II-lea îl numi, şi apoi îl menţinu aproape cu forţa, cancelar pe prinţul Hohenlohe, un septuagenar. Şi acesta încercă să-i arate Kaizerului, că el nesocotea atribuţiile constitutionale ale cancelarului. Kaizerul Wilhelm al II-lea, în secolul al XIX – la fel ca regele Ludovic al XIV-lea al Franţei care rostise acel faimos “L'état c’est moi”, dar în secolul XVII – îi răspunse lui Hohenlohe (R.K.Massie - Dreadnought…Random House of Canada - Toronto, 1991)

"Nu recunosc nici-o Constituţie. Cunosc numai ceea ce vreau[…]".

La care Hohenlohe îi răspunse:

"Dacă vorba "constituţional" a fost ofensatoare, regret că Majestatea voastră nu este împăratul Rusiei. Nu sunt autorul Constituţiei, dar sunt obligat să o respect".

Anul în care Wilhelm al II-lea a rostit profesiunea sa de credinţă care-l arată drept un monarh absolut este anul 1897. În acelaş an kaizerul, îl numi pe Bulow, ministru de externe al Germaniei cu cuvintele:

"Misiunea viitorului Ministru de Externe va fi: să ajute la construirea unei flote pentru apărare şi securitate fără a provoca un război cu Anglia din cauza construirii acesteia"

În anul 1884, Bismarck îl trimisese pe Bulow, pentru un al doilea termen, ambasador la St. Petersburg, iar în 1888, i s-a dat să aleagă între a fi ambasador la Washington sau la Bucureşti. A ales să meargă la Bucureşti, unde a rămas ambasador până în anul 1893, întrucât soţia sa, o principesă italiancă, nu dorea să plece peste ocean, ci prefera să aştepte la Bucureşti să se elibereze postul de ambasador de la Roma. Intre 1893 si 1897 Bulow a funcţionat ca ambasador la Roma. Bulow a devenit cancelar in anul 1900.

Fig. 7. Rusia şi balanţa puterii în Europa (1890- 1907).

Între timp, a devenit evident pentru Marea Britanie, că războiul rece – The Great Game – în Asia Centrală, fusese câştigat de Rusia, şi ca atare după eşecul înregistrat de Chamberlain, în încercarea de a alia Marea Britanie şi Germania, pentru a lupta în contra Rusiei, începu să lucreze în direcţia care până la urmă a condus la făurirea antantei anglo-ruse din anul 1907. Tot în această perioadă şi Turcia şi-a dat seama că flota britanică nu are cum să câştige războiul din Asia Centrala, şi atunci încercă să oprească înaintarea Ruşilor, prin trezirea sentimentului religios la popoarele Islamice din Asia Centrală. Numai că trezirea sentimentului religios islamic nu a putut fi cantonat doar la Asia Centrală, aşa că spre exemplu în Egipt s-au produs dezordini xenofobice, pentru care Europa ceru sultanului care era suzeranul nominal al Egiptului, să facă ordine în Egipt, dar cum acesta nu vroia să ia măsuri punitive în contra moslemilor, pentru a da satisfacţie colonialiştilor creştini, Anglia ocupă Egiptul în anul 1881.

Abdul Hamid, care nu numai că nu mai vedea Anglia ca un scut în contra tuturor, ca în trecut, dar care constata că-i răpea teritorii importante aşa cum erau Ciprul şi Egiptul, şi-a întors privirile către noua putere europeană: Germania. El primi din partea Germaniei o misiune militară care întreprinse reorganizarea armatei, şi acordă firmelor germane concesiuni pentru construirea de căi ferate. În anul 1881, Orient Expresul, pleacă de la Paris, prin Bucureşti, Varna, pe Marea Neagră la Constantinopole. În anul 1883, Orient Expresul pleacă de la Paris, prin Belgrad, Sofia la Constantinopole în 80 de ore. În 1889, aceiaş rută în 67 ore şi 35 de minute, iar în 1899 Simplon Orient Expresul în 60 ore şi 5 minute. Germania construieşte linia ferată faimoasă Berlin-Bagdad. În harta de la pagina precedentă, se arată traseul realizat până în anul 1904. În anul 1889 Wilhelm al II-lea făcu o vizită la Constantinopol, unde se înţelese de minune cu Abdul Hamid. Din acest moment înainte Germania, de data aceasta având la remorcă Austro-Ungaria, căreia nu i s-a mai permis o politică independentă, proclamă politica sa Drang nach Osten, prin care Balcanii şi Orientul Mijlociu deveniră obiectivul expansiunii economice şi culturale a Germaniei, dar fără a arăta intenţii de a le transforma în colonii, după sistemul englez şi nici intenţii anexioniste după sistemul rusesc. În a doua sa călătorie, prin Imperiul Otoman, în care a străbătut călare, Siria şi Palestina, din anul 1898, Wilhelm s-a proclamat protectorul religiei islamice, şi la Damasc a apărut în costum de şeik Beduin. Desigur că pătrunderea Germaniei într-o regiune pentru care Rusia şi Anglia se luptau între ele, de aproape ¾ de secol, le-au facut să înceteze lupta dintre ele. Au urmat în secvenţă evenimente care ar fi fost imposibil de conceput, înainte de punerea în practică a politicii germane, "Drang nach Osten", aşa cum au fost:

a)cedarea în mod deliberat, în 1905, a teritoriului muntos Wakhan, de către Anglia şi Rusia, Afganistanului, pentru a evita ciocniri de frontieră între cele doua imperii; b)convenţia din anul 1907 , prin care se împărţeau zone de influenţă în Persia, şi se permitea Angliei de a dirija politica externă a Afganistanului.

Fiind eliminate toate punctele contencioase, tot în anul 1907, Anglia devenea aliată a Rusiei, prin convenţia anglo-rusă. Anglia era aliatul Franţei prin Antanta Cordială din anul 1904, iar Franţa era legată de Rusia prin alianţa politică din 1892 si prin alianţa militară din 1894. Ca atare Tripla Alianţă se desăvârşise în anul 1907. Un rol important în cimentarea acestei alianţe, a fost descoperirea de petrol la Mosul, de către "arheologi" germani în 1904. "Drang nach Osten" a devenit una dintre principalele cauze care au generat primul război mondial.

[modifică] Dreadnought

În anul 1889, a fost trecut prin Parlamentul Britanic, prima lege privind apărarea navală a Imperiului Britanic, în care se statua că:

"Politica acestei ţări este că flota ei trebuie să fie egală cu combinaţia următoarelor două flote, cele mai tari din Europa”. (Massie Robert K. - Dreadnought: Britain and Germany and the coming of the Great War - Random House of Canada Ltd. Toronto, 1991)

În anul 1897, în acelaş an în care von Bulow devenise ministru de externe, kaizerul îl numi pe Alfred Tirpitz, Ministru al Marinei. La numai câteva zile după numirea sa, Tirpitz, înmână kaizerului un memoriu, care va schimba istoria lumii:

"Pentru Germania cel mai periculos duşman naval, în prezent este Anglia [...] O flotă germană proiectată în contra Angliei necesită : 1 vas admiral, 2 escadrile de 8 vase de linie (cuirasate) fiecare, 2 vase de linie (cuirasate) de rezervă, cu un total de 19 vase de linie (cuirasate). Această flotă poate fi construită cu uşurinţă până în 1905. Cheltuiala….va atinge 408 milioane mărci, sau 58 milioane mărci pe an”…”Convocă un colectiv de specialişti navali, la vila sa din Pădurea Neagră, cu ajutorul cărora, reuşi, până la data de 2 iulie, să pună la punct o lege care să formeze o bază de discuţii". (Robert K.Massie. - Dreadnought - p.172-173).

Tirpitz lansă în acelaş timp şi celebra sa teorie a riscului (Dreadnought p. 181):

"Germania trebuie să posede o flotă de vase de linie (cuirasate) atât de puternică încât chiar pentru un adversar cu cea mai mare putere navală, un război împotriva ei, ar prezenta astfel de pericole, încât ar periclita propria sa poziţie în lume"..

Un corolar al teoriei riscului, era că riscul se reducea considerabil, dacă se lua în consideraţie, strict Marea Nordului, unde era posibil să se realizeze o superioritate a flotei germane, având în vedere că flota englezească era răspândită în jurul globului. Dar Tirpitz, creia o altă nouă teorie: cea a "zonei periculoase", prin care avertiza opinia publică germană de posibilitatea ca flota britanică – atâta timp cât era superioară în Marea Nordului – să forţeze intrarea în Marea Baltică şi să scufunde flota germană gata construită şi în construcţie. El nu a putut scăpa flota germană de teroarea prezentată de Zona Periculoasă niciodată. În anul 1899 ajunge Lord al Admiralităţii, Admiralul Jacky Fisher. Acesta, identifică drept adversar al flotei britanice – în primul război în care flota britanică va avea de luptat – flota germană. Robert K. Massie în Dreadnought, p.407 citat mai sus, arată următoarele:

"El scrise în 1911: Jellicoe va fi admiralul, comandantul flotei, când pe data de 21 octombrie 1914, va avea loc bătălia Armaggedonu-lui".

El îşi baza prezicerea pe data când canalul Kiel, se va termina de adâncit, aşa ca să permită trecerea cuirasatelor germane, din marea Baltică in marea Nordului. Data reală a începerii războiului, a fost devansată din octombrie în august, deoarece canalul a devenit navigabil în iulie, dar într-adevăr într-un weekend lung, aşa cum prezisese Jacky Fisher, iar comandant al flotei britanice era Jellicoe, pentru că Fisher avusese grijă să-l înainteze în rang în mod constant, deoarece credea că numai un comandant pregătit cu mulţi ani înainte, şi nu o numire improvizată, putea să formeze un comandant naval capabil să comande o astfel de flotă cu o alcătuire complet nouă şi să obţină o victorie categorică în contra unei flote similar alcătuită. Fisher ştia că într-o luptă navală, nu era posibil ca să te retragi în tranşee şi să mai dai o bătălie mai târziu – într-o bătălie navală, ori îţi scufunzi adversarul ori eşti scufundat de acesta. Jacky Fisher, nu se aruncă orbeşte într-o întrecere de construire de vapoare de război de toate felurile, ca omologul său German. El procedă în primul rând la scoaterea din serviciu a tuturor vaselor de război existente în flota britanică uzate la propriu, dar şi uzate moral, întrucăt deşi neutilizate, ele reprezentau victime sigure într-o bătălie navală. Avu cea mai mare grijă de a păstra în serviciu, dublând personalul de pe vasele păstrate în serviciu cu marinarii şi ofiţerii de pe vasele desafectate, continuând a-i antrena pe toţi, cu scopul de a-i avea gata pregătiţi pentru noile vase în construcţie, atunci când acestea vor fi terminate. Până în anul 1905, în mintea lui Jacky Fisher se cristalizase ce fel de vas de linie, sau cuirasat dorea să construiască pentru flota bri-tanică, astfel că atunci când a procedat la producerea planurilor de construcţie a Dreadnought-ului, proiectarea a durat exact 7 săptămâni. În tabelul ce urmeaza este înfăţişată cursa construirii în paralel a Dreadnought-urilor engleze şi a cuirasatelor germane.

Ţara constructoare Clasa
Dreadnought		 Tonaj
(tone)		 Viteza
(noduri)		 Tunuri Nr. Dreadnought Spor pentru
Marea Britanie
%
Nr Calibru
inch		 Nr Calibru
inch		 Anual Cumulat
De la 1905 la 1906
MAREA BRITANIE Dreadnought 17 000 20,90 10 12 - - 1 1 -
De la 1906 la 1908
MAREA BRITANIE Bellerophon 18 600 20,75 10 12 - - 3 4 -
" St. Vincent 19 250 21,00 10 12 - - 3 7 75,0
GERMANIA Nassau 18 873 19,00 12 11 12 5,9 4 4 -
De la 1908 la 1912
MAREA BRITANIE. St. Vincent 19 250 21,00 10 12 - - 1 8 -
" Colossus 20 000 21,00 10 12 - - 2 10 -
" Orion 22 500 21,00 10 13,5 - - 4 14 -
" King George V 23 000 21,00 10 13,5 - - 4 18 -
" Iron Duke 25 000 21,00 10 13,5 - - 4 22 37,5
GERMANIA Helgoland 22 808 20,50 12 12 14 5,9 4 8 -
" Kaiser 24 724 21,00 10 12 14 5,9 5 13 -
" König 25 796 21,00 10 12 14 5,9 3 16 -
De la 1912 la 1914
MAREA BRITANIE Queen Elisabeth 27 500 25,00 8 15 14 6 5 27 -
" Royal Sovereign 25 750 21,00 8 15 14 6 5 32 68,4
GERMANIA König 25 796 21,00 10 12 14 5,9 1 17 -
" Bayern 28 800 22,00 8 15 14 5,9 2 19 -
Tab. 9. Cursa construirii Dreadnought-urilor (1905- 1914).

Dreadnought-ul, sau în traducere: Neînfricatul, era un cuirasat de cel mai mare tonaj, cu cea mai mare viteza de croazieră, propulsat cu turbine cu abur şi înarmat numai cu tunuri de acelaş calibru. Utilizarea turbinelor cu abur care eliminau vibraţiile produse de uriaşele pistoane ale motoarelor cu aburi, permiteau mărirea vitezei concomitent cu creşterea grosimii blindajului şi sporeau volumul util pentru înmagazinarea muniţiei şi a combustibilului; în plus,conform unui adagiu din flotă, viteza sporea blindajul. Dar principala inovaţie introdusă de Jacky Fisher în proiectarea Dreadnought-lui, era standardizarea cu un singur tip de tunuri. Aceste tunuri erau de calibrul cel mai mare posibil existent la data construirii vasului, şi erau dispuse astfel încât exista posibilitatea ca 6 tunuri să poată trage simultan (adică în salve) în direcţia de mers a vasului, tot 6 în direcţia inversă direcţiei de înaintare şi câte 8 tunuri lateral. Standardizând la un singur tip de tunuri, de cel mai mare calibru, Dreadnought-ul, putea să se angajeze în luptă, trăgând în salve cu toate tunurile, şi din acest motiv, îşi mărea şansele de a lovi ţinta, de la cea mai mare distanţă, şi în consecinţă, era în esenţă o armă de atac, nelăsând căpitanului navei o prea mare alegere în tactica pe care acesta trebuia să o adopte.

Apariţia primului Dreadnought în 1905, care schimba complet lupta navală, a dat peste cap toate realizările lui Tirpitz, bazate pe prima lege navală pe care se luptase atât de mult, ca să o treacă prin Reichstag, în anul 1898, aşa că imediat ce a luat cunoştinţă de existenţa Dreadnought-ului, opri construcţia oricărui cuirasat de tip vechi în şantierele navale germane şi profitând de criza în relaţiile anglo-germane, provocată de războiul boerilor, obţinu cea de a doua lege navală, din anul 1906, prin care se prevedea construirea a 38 de cuirasate, în loc de 19, aşa cum fusese prevăzut în prima lege navală. englezii sporeau în permanenţă calibrul tunurilor din dotarea Dreadnought-ului, explicaţia putând fi găsită în tabelul de mai jos:

Calibrul tunului inch 12 13,5 15
mm 305 343 381
Greutatea proiectilului lb. 850 1 250 1 920
kg. 386 568 872
Tab. 10 Relaţia dintre calibrul tunului şi greutatea proiectilului.

Cu cât un proiectil este mai greu, cu atât bătaia este mai lungă, penetrarea cuirasei adversarului este mai sigură şi paguba provocată este mai plină de efect. Contribuţia hotărâtoare în cursa pentru construirea Dreadnought-urilor, se datoreşte lui Winston Churchill, pentru că el, în calitatea de Prim Lord al Admiralităţii, a determinat finanţarea, proiectarea şi construirea în termen, a claselor de Dreadnought-uri, "Queen Elisabeth" si "Royal Sovereign", câte 5 cuirasate din fiecare clasă, care au avut rolul determinant în victoria flotei engleze în bătălia Jutlandei, din primele zile ale primului razboi mondial, în felul acesta sigilând flota germană în marea Baltică. În scopul obţinerii finanţării, în Camera Comunelor el recurge la o metaforă, în care aseamănă un cuirasat cu nişte coji de ouă, care se luptă între ele cu lovituri de ciocan:

"“Aşa că este important de a lovi primul, de a lovi cât mai puternic şi să continui de a lovi intruna"

Se mai constată că datorită construirii celor 10 superdreadnought-uri de către Winston Churchill, pentru prima dată în anul 1914, Anglia reuşise să obţină o superioritate numerică de peste 60%, care era considerată, asigurătoare pentru a obţine victoria asupra flotei germane. Ca atare, Marea Britanie nu mai putea să întârzie cu planul ei de a distruge flota germană, mai târziu de anul 1914. Aşa că cu prima ocazie care i s-a ivit – această ocazie fiind declaraţia de război simultană făcută de Wilhelm al II-lea, Franţei, Rusiei şi Belgiei – Marea Britanie a acceptat provocarea si i-a declarat război Germaniei. Churchill în Camera Comunelor, punând în balanţă flota Angliei cu libertatea omenirei, atinge culmi de elocinţă greu de egalat:

"consideră aceste vapoare[…] ele sunt tot ce avem[…] lasă-le să se scufunde sub suprafaţa mării[…] într-o jumătate de oră cel mult întreaga înfăţişare a lumii se va schimba […] Şi Europa după o subită convulsie trecând prin strângerea de oţel şi conducere a teutonilor şi în tot ceea ce sistemul teutonilor înseamnă. Ar rămâne numai departe, peste Atlantic, neînarmată, nepreparată, şi încă neinstruită America, să menţină singură, legea şi libertatea printre oameni…".

Rezultatul unui război nu poate fi compartimentat, spre exemplu: a câştigat războiul naval dar a pierdut războiul terestru, sau vice-versa. Când se ajunge la conferinţa de pace, războiul a fost, pur şi simplu, câştigat sau pierdut. În schimb se poate afirma cu multă dreptate, spre exemplu: războiul a fost câştigat pe mare, sau războiul a fost câştigat pe uscat, ceea ce este cu totul altceva. Pe uscat Germanii, în răsărit, au fost victorioşi în contra Ruşilor, încheind pacea separată de la Brest-Litovsk, şi în contra Românilor, încheind pacea separată de la Bucureşti. În apus, cu toată masiva intervenţie americană, cu trupe proaspete, războiul s-a terminat printr-un armistiţiu, ambele armate ce se luptau fiind în tranşee, faţă în faţă, dar fără o străpungere militară. Retragerea armatei germane fiind o operaţie militară germană, agreată în cadrul armistiţiului, iar teritoriul german, ca urmare a acestui război, nu a fost ocupat niciodată. Se poate deci afirma că primul război mondial, a fost câştigat pe mare, şi că a fost câştigat încă din primele zile ale războiului, cu ocazia bătăliei navale a Jutlandei, şi că a fost castigat de Dreadnought-urile Marii Britanii, la constructia cărora contribuţia hotărâtoare a fost a lui Winston Churchill. Am făcut loc în prezenta lucrare, unei interpretări a rolului Dreadnought-urilor în primul război mondial, nu numai pentru a umple o lacună din istoriografia românească, care tinde să dea importanţă numai războiului terestru, neglijând importanţa războiului pe mare dus de aliaţii Românilor, pentru ei înşişi, dar şi pentru Români, dar şi pentru a sublinia valoarea unui conducător politic aşa cum a fost Ionel I. C. Brătianu, care atunci când a mizat pe victoria aliaţilor a luat în consideraţie întreg ansamblul de forţe angajate în luptă, în contrast cu regele Carol I care nu vedea mai departe de armata terestră a Germaniei, atunci când încerca, din toate puterile, să ne împingă în război, de partea celor care erau pierzători siguri.

[modifică] Chestiunea evreiască

În evoluţia Românilor, năvala evreiască petrecută în secolul al XIX-lea, prin efectele sale, are aceiaş importanţă cu năvala ungurească petrecută cu un mileniu mai înainte, în secolul al IX-lea. Cauzele acestor năvăliri, ungurească şi evreiască, sunt identice fiind o problemă de suprapopulare la locul unde au originat. Suprapopularea este cauza detectată ştiinţific, a tuturor migratiilor popoarelor, chiar dacă uneori, această cauză primordială, este mascată de cauze colaterale, incidentale sau inventate pentru scopuri demagogic-politicianiste. Ambele aceste năvăliri, au avut o caracteristică comună, care le-a conferit până la urmă importanţa pe care au căpătat-o în evoluţia poporului românesc: atât Ungurii, cât şi după un mileniu, Evreii, nu au putut fi asimilaţi de către Români. Dar nu s-a întâmplat nici fenomenul biologic invers, nici Românii nu au fost asimilaţi de Unguri sau de Evrei. Toate celelalte popoare năvălitoare au fost, fie asimilate de Români, fie au părăsit arealul ocupat de Români, unii din proprie iniţiativă aşa cum au fost Goţii, iar alţii fiind siliţi de adversitatea întâmpinată în cadrul arealului ocupat de Români. În pagina următoare, este reprodusă o hartă, din Martin Gilbert, The Dent Atlas of Jewish history, p.72. Editura J.M.Dent Ltd. London 1993, care prinde exact unde erau poziţionaţi evreii în Rusia înainte de – şi în timpul cât a durat – migrarea lor spre vest. Ţinta lor finală, erau continentele nou descoperite, în special America de Nord, dar în etape, pentru că migrarea evreilor – din toate timpurile – a fost întotdeauna o migraţie individuală paşnică, nici de cum o migraţie cu sabia în mână, în masă, de tipul migraţiei triburilor maghiare, de la sfârşitul primului mileniu din era noastră. Singura migraţie în masă a Evreilor, este cea din timpurile biblice, când au fost conduşi de Moise în Ţara făgăduinţei. Evreii, renumiţi pentru humorul lor, mi-au povestit, că recent, Moise este foarte criticat de Evrei, pentru lipsa sa de orientare, deoarece deşi timp de 10 ani i-a pus să cerceteze cu amă-nuntul, regiunea înconjurătoare a Palestinei, totuşi în final nu i-a condus acolo unde era petro-lul, ci în Palestina unde nu era decât lapte şi miere. Nu mai revin asupra cauzei primordiale – suprapopularea – care îi silea să migreze spre vest, întrucât era aceiaşi cauză, care îi silea pe Ruşi – exact în aceiaşi epocă – să migreze spre est. În schimb, trebuie analizat ce anume i-a pus în mişcare începând cu anul 1835.

Motivul care i-a determinat să emigreze, este legea din anul 1835, prin care în Rusia s-a instituit un areal de colonizare evreiască. Dacă cineva priveşte o pajişte naturală, oriunde în lume, va observa că există specii de plante care formează un fel de smocuri şi dacă analizează aceste smocuri, va constata că ele nu sunt o singură plantă ci colonii formate din plante identice, individuale cărora pentru motive bine determinate, cunoscute de specialiştii din domeniul pajiştilor, dar pe care noi nu le vom enumera, le convine a trăi în acest fel si nu le-ar conveni să trăiască diseminat pe întinsul pajistei. Desigur că există alte plante cărora nu le convine să se adune în colonii şi care de aceia trăiesc diseminat printre coloniile altor specii de plante. Revenind la regnul animal, oricine ştie că dintre canine, lupii din pădurile septentrionale, ca şi câinii Dingo din câmpiile australe, trăiesc în haite, în timp ce vulpile şi coioţii trăiesc individual, deşi formează familii, dar nu haite. Se constată că la specia umană se întâlnesc toate felurile de asociere, de la cele mai aglomerate, asa cum a fost Ghetoul evreiesc din Rusia ţaristă, până la cele mai individualiste, reprezentat de modul de viaţă anglo-saxon. Din aceasta cauză, pentru majoritatea oamenilor nu este clar, dacă genetic specia umană face parte din tipul de asociere reprezentat de haita lupilor, sau de tipul individualist al vulpilor. In cursul acestui volum, s-a demonstrat că la origină specia umană a trăit in grupuri sau cete de cel mult 50 de indivizi, dar care – spre deosebire de haitele de lupi – datorită darului vorbirii, şi schimbului de femei, voluntar, între cete, care propaga limba vorbită şi care deci unea – tindeau să formeze triburi. Cu alte cuvinte umanitatea, posedă propriul său mod de asociere.

Fig. 8 Aria de colonizare evreiasca in Rusia (1835-1917).

Astfel evreii ruşi, înainte de apariţia legii din 1835, trăiau la sate,dar nu aveau voie să posede pământ, şi ca atare se ocupau de orice altceva decât de producţia agricolă, în special din sfera comerţului, spre exemplu producţia şi comercializarea de alcool, şi a finanţelor, oferind împrumuturi. Atunci când au fost siliţi să se mute de la sate, în târguri şi orăşele, în câmpiile pe rând, prăfoase sau noroioase, depinzând de sezon, ale stepei ruseşti, evreii şi-au pierdut posibilitatea de trai, întrucât oameni obişnuiţi de a trăi într-un mediu unde exista o producţie agri-colă, o singură cârciumă cu o singură familie de evrei la un sat de ţărani, au fost siliţi să se adune intr-un târg, unde dacă am folosi explicaţiile biologice din domeniul asocierii, din paragraful anterior, atunci plante diseminate în teritoriu, au fost silite să trăiască în colonii – ghetouri – sau vulpi individualiste au fost obligate să formeze haite. Aceasta este sursa de evrei săraci care au năvălit începând cu anul 1835, în toate ţările limitrofe, la graniţa de vest a Rusiei. Germania avea posibilitatea să expedieze această populaţie evreiască, la paritate cu populaţia germană în America. Am vorbit mai sus că emigrarea în America se făcea individual, aceasta însemnând de fapt că individul trebuia să strângă sumele de bani ce-i erau necesare transportului peste ocean atât pentru el cât şi pentru familia sa, aşa că cei care strângeau banii mai greu, rămâneau mai mult timp în Germania. Ţarul Alexandru al II-lea a introdus – în plus faţă de legea care-i obliga pe evrei de a părăsi satele unde aveau condiţii de trai lucrative, şi de a se muta în târguri şi orăşele, unde formau ghetouri, elaborată în timpul dom-niei tatălui său ţarul Neculai întâiul – o lege prin care ţăranii nu puteau ipoteca în nici-un caz casele şi locurile de casă, vii şi livezi, proprietate personală din satele unde locuiau, iar vânzarea era posibilă numai către alt ţăran. Această lege a desfiinţat posibilitatea cametei evreieşti în satele ruseşti. Astfel de legi nu existau în niciuna din ţările limitrofe Rusiei la graniţa sa de vest: Germania, Austro-Ungaria şi România.

Nu se poate imagina, că legile ruseşti menţionate mai sus, erau datorite antisemitismului – caracterizat ca un produs al cruzimii înăscute a tuturor popoarelor altele decât cel evreiesc – ci evaluate ştiinţific, ansamblul de legi pentru restrângerea evoluţiei libere a poporului evreu în Rusia erau măsuri menite să asigure dezvoltarea liberă, prioritară, a poporului rusesc în arealul ocupat de poporul rusesc. Consecinţele acestor legi, vor împiedica evoluţia normală, nu numai a poporului evreiesc, dar şi evoluţia normală a popoarelor în mijlocul cărora erau colonizaţi evreii: Polonia rusească, Bielorusia, Basarabia şi Ucraina vestică. Emigrarea evreilor, lăsată liberă de către Rusia, ba chiar încurajată, către cele patru colţuri ale omenirii, arăta foarte clar că ansamblul de legi, care restrângeau libertatea evreilor în Rusia, erau în fapt măsuri destinate a rezolva problema suprapopulării arealului ocupat de Ruşi. De ce evreii au fost cei care trebuiau să plece şi nu alte popoare din Rusia este o întrebare legitimă şi la care se poate răspunde uşor, răspunsul stereotip fiind: din antisemitism. Puţin mai complicat, dar în acelaş timp mai pe înţelesul tuturor, ar fi răspunsul: pentru că nu pot fi asimilaţi de către po-poarele în mijlocul cărora trăiesc, aceasta însemnând de fapt că evreii nu se lasă asimilaţi. Evreii sunt un popor vechi, cu cea mai veche religie monoteistă din lume, care le-a creat o cultură aparte de "popor ales", ceea ce îi împiedică nu numai să se lase asimilaţi, dar nici să asimileze alte popoare, aşa că în decursul mileniilor, au format o rasă pură semită, care a dat naştere fenomenului mondial, antisemitism. Fenomenul este comun tuturor popoarelor, altele decât evrei, mai mult sau mai puţin agravat, în special în funcţie de crizele economice, ale momentului, în timp. "Chestiunea evreiască", datorită celui de al II-lea război mondial, a Holocaustului, şi a problemei palestiniene încă în curs de rezolvare, a trecut de la stadiul de a fi o "chestiune" a fiecărei ţări care posedă o populaţie de evrei în cadrul graniţelor sale, a devenit – pentru că am îndrăznit să scriu în această carte atâtea lucruri politic neconvenţionale – voi spune-o şi pe aceasta: probema globală numărul unu a începutului celui de al treilea mileniu, prin întemeierea statului Israel, antisemitismul modern fiind strâns legat de sursele de petrol ale omenirii, situate în Orientul Mijlociu.

În România, evreii au intrat, în principal din Galiţia, chiar înainte de anul 1835, deoarece prima lege care fixa colonizarea evreilor în arealul menţionat, a fost promulgată în Rusia încă din anul 1795. Moldovenii, pentru că ei erau în prima linie, la început nu s-au sesizat, pentru că un mic număr de evrei, este folositor în orice ţară, deoarece ei posedă multă pricepere în domenii, care cu siguranţă că ajută la creşterea economică a regiunii. Dar cu trecerea timpului, numărul evreilor, care în 1829 era de 30 000, peste o ½ de secol, în 1879 devine 550 000 şi în permanentă creştere. Din Memoriile Regelui Carol I al României de un martor ocular, vol.II 1869- 1875, pp. 231-232. ed. şi prefaţă de Stelian Neagoe, ed. Scripta, Bucureşti 1993, extragem următoarea informaţie:

"18/30 aprilie <1872>. Prinţul discută cu ministrul Costaforu chipul cum s-ar putea potoli indignarea stârnită în străinătate de osândirea evreilor nevinovaţi de către Curtea cu juraţi din judeţul Buzău. Parlamentul englez a cerut o intervenţie diplomatică; toate cabinetele, afară de cel rus, sunt de acord de a proceda în această chestiune contra României. Principele speră să poată domoli furtuna, graţiind pe condamnaţi.[…] Principele primeşte o scrisoare de la Împăratul german, din 27 aprilie(st.n): Apoi a venit pe tapet chestia evreiască. E o sarcină grea să fii uneori silit să iei partea unui neam de oameni care seamănă prea mult cu aceia pe care îi cunosc din belşug din Polonia rusească. Graţierea e indicată, dacă în recentele incidente petrecute în ţara ta greşeala evreilor nu a fost atât de mare cât s-a crezut la început, după însuşi mărturisirea guvernului tău, şi dacă pedeapsa dată e într-adevăr prea aspră; pe de altă parte, e foarte regretabilă, în acest caz, lipsa unei reprimări destul de repezi a tulburărilor şi prigonirilor în contra evreilor."

Nouă ani mai tarziu, la data de 7 octombrie 1881, in Timpul , VI, nr.218, pp.1-2, Mihail Eminescu, poetul naţional al României, dar şi analist politic, publică un articol, în care dezbate printre altele, problema graţierilor regale cu privire la evrei, după cum urmeaza:

"La noi lucrul merge atât de departe încât chiar dreptul de graţiare, pe care Constituţia-l dă regelui a devenit un monopol jidovesc. Evreii care au bătut pe preuteasa română pentru că privea la îngroparea rabinului Sorr au fost graţiaţi. Îndată ce un evreu ar fi condamnat pentru excrocherie, pentru faliment fraudulos, pentru crime sau delicte specific evreieşti, se ţin lanţ stăruinţele până împrejurul regelui, de unde vine neapărat graţiarea Românul de va fi furat o găină, şade luni şi ani în temniţă; evreul ce prin faliment fraudulos va fi ruinat zeci de familii poate fi sigur că va fi graţiat, prin protecţia şi conexiunile ce le are solidaritatea neamului lor".

Regele Carol I, deşi a domnit în România 48 de ani, nu a primit de la poporul Român nici-un fel de calificativ – cum ar fi fost spre exemplu: "Viteazul", "Cel bătrân", sau altfel, ca şi când nu ar fi existat pentru poporul românesc – cu excepţia pe care o semnalează Dan Amedeo Lăzărescu (Aldine, supliment săptămânal al ziarului Romania Libera, Anul VII Nr.327, 3 august 2002) care în articolul purtând titlul de: Consiliul de coroană de la 21 iulie/3 august 1914, o reinterpretare, spune următoarele:

"Carol Îngăduitorul – cum îl elogiază, vrând de fapt să-l stigmatizeze, Mihail Eminescu ...".

Mihail Eminescu este factorul principal, în demascarea, unei alte puneri în scenă cu caracter international, care în epoca respectivă a făcut mare vâlvă. Pe data de 7 august 1879, "Alianţa izraelită" din Viena, a distribuit presei internaţionale, un lung "comunicat", cuprinzând felurite acuzaţii mincinoase asupra unor pretinse, barbare intoleranţe, ale românilor la adresa evreilor din România. Chestiunea principală era aşa zisă problemă a vagabondajului. Sub această denumire erau cuprinşi toţi cei care intraţi fraudulos pe teritoriul românesc, nu posedau acte care să justifice prezenţa lor între graniţele României. Cei mai mulţi dintre aceşti "vagabonzi" erau evreii proveniţi din imperiul austro-ungar. Iată ce spune "comunicatul" difuzat de Alianţa izraelită de la Viena:

"De ce soi e acea cruţare se poate vedea din fotografiile pe care izraeliţii, pretinşi fără paşaport şi mijloace de subsistenţă, încunjuraţi de pază militară, au cu toate acestea o arătare atât de respectabilă încât mai nu ne putem închipui cum trebuie să fi arătând în România burgezii respectabili sau boierii chiar".

În continuare in publicaţiile cele mai prestigioase ale timpului, aşa cum este "Times", la Londra, în care Anglo-Jewish Association publică:

"Din Focşani societatea noastră a primit fotografia unui grup mare de bărbaţi care au fost exmişţi din acel district. Exilaţii vor fi expediaţi peste graniţe”[…] Fotografia reprezentând mai mulţi evrei încadraţi între călăraşii români se publică în l’Illustration în 18/30 august 1879”[…] ’Fraternitatea’ – organul bucureştean al Alianţei – pe data de 27 august (st.v) cupinde următoarea ştire: "Ni s-a trimis chiar o poză din Adjud care reprezintă pe vreo treizeci de izraeliţi escortaţi ce au trecut prin acel oraş pentru a fi transportaţi peste graniţă". (M.Eminescu - Chestiunea Evreiasca. Antologie, prefaţă şi note de D Vatamaniuc, editura Vestala, Bucuresti 2002. Mistificarea opiniei publice internaţionale pp. 145,146.242).

Mihail Eminescu scrie însă următoarele:

"Suntem în poziţie a lămuri pe cititori. Pe la finele lunei trecute, o escortă de călăraşi conducea pe trei indivizi creştini, un secui, un german şi un rutean ni se pare, găsiţi fără căpătâi prin ţară, pentru a-i preda în seama autorităţilor de graniţă austriace, spre a fi duşi la urma lor. Convoiul ajunse în orăşelul Agiud. În acest orăşel 28 de negustori evrei, respectabili, cum vine vorba, invită pe călăraşii noştri să se fotografieze cu dânşii. Călăraşii având ş-aşa staţie de popas acolo, nu se dau în lături, evreii se pun în şir milităreşte, iar aripa stângă şi cea dreaptă a grupului le formează călăraşii. Fotograful îşi aşează camera obscură şi eternizează... În contra celor 28 de respectabili mincinoşi se urmează în acest moment instrucţia în corectional" (M.Eminescu. Chestiunea evreiască. p.148. idem ca mai sus).

Ca o caracteristică înăscută, evreii posedă într-un înalt grad, simţul humorului, aceasta permiţând creerea de glume pentru aproape fiecare aspect al vieţii, aşa că au o glumă şi pentru presa din Viena, unde înainte de cel de al doilea război mondial trăiau o mulţime de evrei:

"Iţic cumpăra în fiecare dimineaţă de la un chioşc, un ziar care publica ştiri despre comunităţile evreieşti din întreaga lume, în care se arătau diferitele forme pe care le lua persecuţia antisemită, aşa cum ar fi fost – spre exemplu – problema celor 28 de evrei din Ajud, descrisă mai sus. Dar el observă cu indignare din ce în ce crescândă, pe Nathan care cumpăra şi el în fiecare dimineaţă un ziar de la acelaş chioşc ca şi el, dar un ziar de propagandă antisemită. Într-o bună zi, ne mai putând suporta, ceea ce el considera drept o trădare, îl interpelă pe coreligionarul său, întrebându-l ce găseşte atât de interesant în acel ziar antisemit. Nathan îi răspunse, că ştirile în care se descriu persecuţiile anti-semite îl întristează în aşa hal încât, îl face să cumpere ziar propagandă antisemită unde toate ştirile îi dau un sentiment de mândrie, deoarece spre exemplu se anunţă că toţi evreii au pivniţele pline cu aur, sau că în nu ştiu câte ţări din lume evreii au schimbat guvernul, sau în alte ţări, cei mai mulţi dintre oamenii de ştiinţă, poeţii, matematicienii sau politicienii de valoare sunt evrei".

Formaţia sufletească, serioasă, a lui Mihail Eminescu l-a determinat pe acesta, ca să facă din profesiunea care îi producea mijloacele de trai zilnic – ziaristica politică – o îndeletnicire bazată pe studiu. În cele ce urmează voi prezenta sub formă tabelară – care prin caracterul lor sintetic, fac ca problemele aride să fie mult mai uşor studiate de cititori, întrucât aceştia pierd mult mai puţin timp pentru a le parcurge, decât dacă sunt prezentate într-un text – datele din studiile efectuate de Mihail Eminescu în 'chestiunea evreiască', şi apărute în volum sub îngrijirea lui D. Vatamaniuc, Editura Vestala, Bucureşti 2002. Un prim ciclu de articole publicate în Timpul , IV: I Uzura, nr. 112, 24 mai 1879 p 1-3 ; II Rezultate ale uzurii în România, nr. 128, 12 iunie 1879; III Industrie şi comerţ, nr. 129, 13 iunie 1879, p.1-2, nr 130, 15 iunie 1879, p.1-2; IV Regularea relaţiunilor evreilor în Prusia, nr. 136, 21 iunie 1879, p.2-3. Documentările lui Eminescu sunt "impresionante, în bună parte inaccesibile cercetătorilor Români (p.211)". Cititorii interesaţi să apofundeze subiectul pot consulta cartea: "Chestiunea Evreiască" din care subsemnatul preia studiul lui Eminescu asupra uzurii. În continuare Eminescu arată că:

"…şi Austria a urmat curentului general, desfiinţând în an 1868 legea contra uzurei dar de atunci s-au produs fapte şi împrejurări economice atât de anormale şi înspăimântătoare încât legiuitorul a fost silit a introduce în iulie 1877 pentru Galiţia şi Bucovina o lege specială pentru a înfrâna şi a pedepsi abuzurile uzurare[…] În special pentru Bucovina ne referim cu deosebire la un studiu foarte instructiv şi foarte însemnat asupra naturei şi efectelor uzurei, făcut de Platter profesor la universitatea din Cernăuţi (Der Wucher in der Bucovina)"" p.18.[…] "În urma legilor de la 1848 şi 1855 regulânduse cestiunea agrară, ţăranii dobândiră dreptul de proprietate şi libertatea[…]Având multe defecte morale, dedat beţiei sau îndemnat la beţie chiar de speculanţi. După Platter, nu e nici-o deosebire între ţăranul de acum şi ţăranul dinainte de 100 de ani. Cârciuma e locul de predilecţie în care se contractează datoriile." p.19”.[…] "În anul 1867, izraeliţii dobândesc dreptul de a putea avea imobile şi în 1868 se înlătură legea în contra uzurei" p.23 … "Ce trebuie să mai zicem când aflăm din jurnalul oficial "Lemberger Zeitung" că în timp de 5 ani, s-a publicat vânzarea silită a 800.000 mici imobile, situate în 6371 locuri care toate s-au cumpărat, în lipsă de doritori, sau de însuşi creditorii uzurari sau de alţi uzurari, căci uzurarii se ajută între dânşii. Populaţia Bucovinei consista în anul 1868 din 82,65% români şi ruteni, 8,02 % germani, şi 9,33 % evrei".

Specificare UM Anul
1864 1865 1867 1868 1873 1874 1875 1876 1877
1) vânzări silite în Bucovina imob. 57 68 - - - - 253 375 817
2) spor de vânzări silite % 100 119 - - - - 453 658 1453
3) vânzări silite în Galiţia imob. - - 164 270 611 1 025 1 499 - -
4) spor de vânzări silite  % - - 100 165 373 625 914 - -
Tab.11 Creşterea vânzărilor silite ca efect al desfiinţării legii uzurii.


În tabelul următor au fost sintetizate datele furnizate de Mihail Eminescu, în primul său articol – Uzura – din ciclul Cestiunea izraelită - republicată de domnul Vatamaniuc, la pagina 24, din volumul Chestiunea evreiască' - Editura Vestala, Bucureşti 2002:

Anul Pentru datorii în valoare de:
Sub 50 florini= 120 l.n 50-100 florini=120-240 l.n. 100-500 florini=240-1200 l.n.
Valoare
ipotecată (fl)		 Valoare
vânzări silite (fl)		 % din
ipotecă		 Valoare
ipotecată (fl)		 Valoare
vânzări silite (fl)		 % din
ipotecă		 Valoare
ipotecată (fl)		 Valoare
vânzări silite (fl)		 % din
ipotecă
1876 24 578 2 357 10,4 38 638 6 927 5,6 175 207 37 883 4,6
1877 54 570 5 035 10,8 89 291 16 709 5,3 396 955 78 655 5,0
Tab. 12 Valoarea ipotecată a imobilelor, faţă de valoarea vânzărilor silite.


Anul U/M Total Creştini Izraeliţi
Total din care
Ruteni şi români Germani
Debitori Creditori Debitori Creditori Debitori Creditori Debitori Creditori Debitori Creditori
1876 Nr. 1 189 369 1 112 56 1 059 51 53 5 77 271
 % 100 100 93,52 15,25 89,06 13,90 4,46 1,35 6,48 84,75
1877 Nr. 1 189 702 1 112 130 1 059 105 53 25 77 572
% 100 100 93,52 18,51 89,06 14,95 4,46 3,56 6,48 81,49
Tab. 13 Apartenenţa etnică a debitorilor şi creditorilor în Bucovina.
I. Platter - Der Wucher in der Bukowina (Camătă în Bucovina)

În concluzia articolului "Uzura", Eminescu citează pe Platter:

"Proprietarii mari exploatează pe ţăran în mod uzurar; apoi institutele de credit nationale înfiinţate în Bucovina iau dobanzi până la 24 %, - vrea să zică practică uzurara, şi de aceea ele pot fi cualificate institute uzurare cu toate că membrii sunt persoane din societatea înaltă, funcţionarii cei mai înalţi, de altmintrelea persoane oneste şi morale" (p. 48).

Din punct de vedere darwinist, se confirmă odată mai mult – că întotdeauna minorităţile naţionale sau nenaţionale – care deţin puterea prin organizare superioară, militară, politică, religioasă sau de orice altă natură, faţă de majoritatea populaţiei, trăiesc din exploatarea acestora.

Cel de al doilea articol din seria Cestiunea izraelită, a fost intitulat: II Rezultate ale uzurii în România. In acest al doilea articol, Eminescu, scoate în evidenţă,

"libertatea absolută – consacrată pentru creditor prin noul Cod Civil" (p.26).

Cu alte cuvinte, minoritatea care exploatează, este "creditorul", categorie în care Eminescu înglobează, pe toţi aceia care intră în relaţii de tip capitalist cu populaţia ţărănească majoritară, fie pe baza legii tocmelilor agricole din 1868, fie pe baza Codului Civil sau alte legiuiri specializate. Munca fizică a clasei ţărăneşti, în noul sistem capitalist introdus prin legile sociale şi economice introduse de Cuza în principatele româneşti unite, devine o marfă supusă legii economice universal valabile, a cererii şi a ofertei. Este fatal ca clasa educată dintre români şi etnia evreiască experimentată, să se afle în situaţia de câştigători, în cadrul noii ambianţe economice şi sociale. Drama ţără-nimii româneşti este că exact în momentul în care, o mare parte din această ţărănime, ar fi avut prilejul să evoluieze în sensul creerii unei burghezii naţionale, micşorând în acest fel presiunea demografică din rândurile ţărănimii, s-a produs năvala evreiască din Galiţia şi din arealul de colonizare al evreilor din Rusia. În Serbia, Bulgaria, Croaţia, Slovenia, Bosnia, Herţegovina şi Muntenegru, această invazie nu s-a produs. În Cehia, Transilvania şi chiar Oltenia, emigraţia evreiască, a fost mult mai redusă şi într-o epocă mai târzie. Arealul cuprins de colonizarea evreilor porniţi din Rusia a cuprins şi afectat puternic: Polonia, Germania, Austria, Ungaria, România, şi Slovacia. Din această cauză în aceste şase ţări din centrul şi răsăritul Europei, au luat naştere principalele partide antisemite:

"Viena, unde Freud a trăit, de la cel de al 4-lea la cel de al 82-lea an al vieţii sale... era cel mai antisemitic din toate marile oraşe ale lumii – spune Sperber – (Cu toate acestea, Rusia ţaristă era cea mai antisemitică ţară). […] Hitler care a trăit în Viena din 1907 până în 1913, nu trebuia să caute departe pentru a descoperi elementele doctrinei rasiale pe care mai apoi le-a elaborat în cea mai monstruoasă ideologie a secolului al XX-lea" (Edmond Taylor. Căderea dinastiilor. Prăbuşirea vechii ordini 1905-1922 . Editura Dorset. New-York 1989).

În Balcani în general, Grecia, Bulgaria, Serbia şi Albania nu au existat partide antisemite, propriu zise, deoarece în aceste ţări nu au existat minorităţi evreieşti supradimensionate. Una din caracteristicile generale ale invaziilor, este că ele tind să ocupe un teritoriu nu mai mare decât acela, care permite ca coeziunea dintre invadatori să se păstreze. Aceasta este raţiunea pentru care evreii nu s-au extins şi în restul peninsulei balcanice. S-a observat chiar că, în ca-drul României, ei s-au întins, pornind din răsărit, dar nu mai departe de capitala ţării, pe care au înglobat-o, dar nu au depăşit-o, în expansiunea lor. Este evident că clasa de "creditori" sau funcţia socială burgheză nu s-a mai ridicat din sânul poporului Român, evolutiv, întrucât locul a fost ocupat, cu repeziciune şi în proporţie de masă de poporul năvălitor evreiesc, superior organizat.

Eminescu semnalează şi alte rezultate secundare, ale suprapopulării. Una dintre acestea, având o consecinţă directă asupra evoluţiei poporului român, este schimbarea alimentaţiei, de la o alimentaţie bogată în proteine de origină animală – care era rezultatul ocupaţiei mi-lenare a Românilor, creşterea oilor şi a bovinelor – la o alimentaţie bazată în special pe po-rumb.Un fenomen similar a mai fost descris în această carte atunci când am prezentat relaţia social-economică: proprietar funciar englez/fermier irlandez/cartof/grâu, care din punct de vedere economic avea funcţia de a produce grâu pentru Anglia în curs de industrializare. Porumbul sub formă de mămăligă, devenise hrana principală a ţăranului român – Germanii denumind-o Rumanien marmelade (marmelada românească) – aşa că relaţia social-economică: proprietar funciar român/ţăran român/porumb/grâu, care avea aceiaş funcţie economică de a produce grâu pentru Anglia, ceea ce a permis României să devină a patra exportatoare de grâu din lume, concomitent cu trista realitate a îmbolnăvirilor din cauza pelagrei. Această boală, ca şi în cazul cartofului, era datorită unei asociaţii de microorganisme, care se datora exclusiv consumului de porumb recoltat şi înmagazinat în condiţii care favorizau dezvoltarea agenţilor patogeni care produceau boala. Mihail Eminescu scrie în cel de al doilea articol Rezultate ale uzurii în România, publicat în Chestiunea evreiască la paginele 29-31, următoarele:

"Ce e drept însuşi proprietarul, doritor de a-şi mări venitul de la […] moşie, a contribuit la exploatarea prin evrei. Dând izraelitului moşia sau cârciuma în arendă cu un preţ prea mare spre a putea fi plătit de un concurent creştin, proprietarul ştia bine că izraelitul va putea plăti preţul numai otrăvind pe ţăran prin băuturi pernicioase şi exploatându-l în tot felul.[…] Dacă izraelitul ar fi avut şi capacitatea de a cumpăra imobile rurale am fi văzut şi la noi ţăranul expropriat în acele proporţii înspăimântătoare în care s-a săvârşit exproprierea în Galiţia! Mizeria explică şi imoralitatea crescândă din an în an în România".

Anul Mijlocia populaţiei
din penitenciare		 Numărul
zilelor
de arest
1863 2 130 775 374
1874 3 945 1 199 448
Tab.14 Media populaţiei din penitenciare şi numărul zilelor de arest.


Anul Urmăriţi pentru crime Urmăriţi pentru delicte convenţionale
Total din care: Total din care:
ţărani din care: condamnaţi agricoli din care: condamnaţi
1872 664 425 319 37 143 26 473 18 614
1874 1 493 961 701 47 970 33 918 24 038
Tab. 15 Variaţia numărului criminalilor şi al delicvenţilor.

Mihail Eminescu mai scrie, în încheierea articolului:

"Dar încă un fenomen care nu poate fi trecut cu vederea – aceasta e emigrarea populaţiei din România în Bulgaria, în Serbia, chiar şi în Basarabia, săvârşită chiar în urma legii rurale, la care locuitorul nu e îndemnat decât prin consideraţia găsirii unui trai mai bun şi mai uşor".

Eminescu nu avusese niciodată cunoştinţă de teoria Darwinista, dar cu toate acestea, ideile sale sunt cele ale unui evoluţionist care ia act de fenomenul suprapopulării – "fenomen care nu poate fi trecut cu vederea" – . Cu atât mai puţin ne putem aştepta ca Mihail Eminescu să fi cunoscut legea de bază emisă de Malthus:

"...este o tendinţă constantă care afectează orice formă de viaţă, să crească dincolo de mijloacele de trai disponibile pentru ele...".

Cu toate acestea, el verifică legea enunţată de Malthus, arătând că evreii mai bine organizaţi, decât Românii, dar mai cu seamă, cu sprijinul ajutorului extern, reuşesc să-i deplaseze pe Români, Bucovineni şi Galiţieni, care emigrează, cedând locul lor, noilor sosiţi pe plaiurile Moldovei, Bucovinei şi Galiţiei.

În cel de al treilea articol, Industrie şi comerţ al seriei Cestunea izraelită, Mihail Eminescu aduce la cunoştinţa publicului pe bază de date statistice efectele dezastruoase pentru populaţia românească, a concurenţei evreieşti.

"După statistica oficială pe anul 1875" (p.33-34):

În oraşele: s-au născut au murit
Ortodocşi Izraeliţi Ortodocşi Izraeliţi
Botoşani 571 720 811 677
Dorohoi 237 377 250 255
Iaşi 1 224 1 903 1 775 1213
Neamţul 369 368 181 188
Suceava 132 243 362 206
Roman 259 218 - -
Tab.16. Naşteri şi decese în oraşele Moldovei.

"Această descreştere a populaţiei române din oraşele Moldovei însemnează înlocuirea clasei de mijloc române prin izraeliţi.[…] invocăm după statistica lui N.Şuţu la 1849":

Nr.
crt		 Ramura industrială Total din care: Nr. Ramura industrială Total din care:
Izraeliţi Români Izraeliţi Români
1 Croitori bărbăteşti 1836 812 762 8 Vopsitori 128 61 11
2 Croitori femeieşti 872 689 76 9 Strungari 181 61 41
3 alămari 160 65 34 10 lampişti 75 48 4
4 argintari 242 164 48 11 legători de cărţi 135 42 41
5 ceaprazari echipament militar 392 251 97 12 pălărieri 117 28 17
6 ceasornicari 182 62 48 13 perieri 25 8 -
7 tinichegii 850 729 61 14 tapiţeri 192 57 30
Tab. 17 Exemple de meserii în care evreii predomină în Bucureşti 1878.
Nr.crt Ramura industrială Total din care
Izraeliţi Ortodocşi
1 muncitori cu ziua 31 700 884 28 704
2 dulgheri şi dogari 2 727 niciunul 2 562
3 fierari 1 797 26 1 017
4 potcovari 470 niciunul 420
5 coşari 65 " 52
6 rotari 962 " 752
7 sacagii şi căruţaşi 5 202 " 5 145
8 zidari 1 846 " 1 648
9 cizmari bărbăteşti 2 400 134 1 869
Tab. 18 Exemple de meserii în care românii predomină în Bucureşti 1878.

"Numai în unele industrii ostenitoare sau puţin lucrative constituie Românii ortodoxi marea majoritate . . . “[…]“Încât priveşte diferitele specii de comercianţi, […] în Bucureşti sunt:"

Nr.crt. Ramura comerciala Total din care:
Izraeliţi Ortodocşi
1 bancheri şi zarafi 523 324 164
2 bijutieri şi giuvaergii 123 101 3
3 comercianţi de haine 203 185 11
4 comercianţi de diferite 7 225 5 281 1 576
5 marchitani, mănuşari 885 608 186
6 comercianţi de mobile 102 9 68
7 geamgii 126 119 niciunul
Tab. 19 Ramuri comerciale în care evreii predomină în Bucureşti 1878.


Eminescu încheie acest de al treilea articol astfel:

"În asemenea împrejurări legitima întrebare e, a se şti ce e de făcut?"

În cel de al patrulea articol, din seria Cestiunea izraelită, intitulat: IV Regularea relaţiunilor evreilor în Prusia, Mihail Eminescu, face o extraordinar de valoroasă analiză a evoluţiei legislaţiei specifică problemei evreieşti din Prusia. La Iena, Napoleon învinge decisiv forţele coalizate ale Prusiei şi ale Rusiei. Pe urma trupelor ruseşti, care veniseră în Europa pentru a lupta în contra trupelor napoleoniene, au început să intre în Prusia şi evreii, din arealul de colonizare al evreilor din vestul Rusiei. Înainte de bătălia de la Iena, evreii din Prusia aveau statutul de Kammerknechte (valet), curtean sau rob al curţii regale sau senioriale. Deoarece la începutul războaielor sale Napoleon, întrebuinţa în special pe evreii din Frankfurt, care locuiau în ghetoul Judenstrasse, şi în special pe cei din familia Rotschild, pentru vânzarea prăzilor sale de război şi finanţarea războaielor sale, s-a impus, în consecinţă, emanciparea evreilor pentru a le capta colaborarea. Această perioadă, din care emanciparea evreilor făcea parte, s-a numit perioada iluministă. În Prusia s-a simţit imperios necesar, a emancipa pe evreii autohtoni cei care aveau statutul de Kammerknechte, şi care evoluaseră ca şi cei din restul Europei în sens european, asimilându-se în toate privinţele – cu excepţia religiei, ceea ce nu era nicio problemă – spre a li se schimba statutul, spre a-i deosebi de năvălitorii evrei - polonezi săraci şi neadaptaţi la cultura europeană. Ca atare începând cu edictul lui Frederic Wilhelm III, din 11 martie 1812, privitor la situaţia evreilor şi care reprezintă începutul peri-oadei iluministe în Prusia:

"1. Evreii cu privilegii, patente şi naturalizaţiune, răvaşe de protecţie şi concesiuni se vor privi ca pământeni."[…] "31. Evreilor străini nu le este permis a se aşeza în statele noastre până ce nu vor fi câştigat dreptul de împământenire prusian" (Chestiunea evreiasca p. 176).

După 57 de ani la data de 3 iulie 1869, atunci când Bismarck va avea nevoie de finanţarea războiului în contra Franţei din anul 1870, acesta a legiferat completa emancipare a evreilor.

Restul se cunoaste, România nu a căpătat recunoaşterea independenţei faţă de Turcia, până nu a modificat prevederile constituţiei sale. “Alianţa izraelită”, pretindea acordarea cetăţeniei evreilor, în masă. Până la urmă triumfă punctul de vedere exprimat de Mihail Eminescu în ziarul Timpul: cetăţenia românească se acordă evreilor, ca şi Românilor de peste hotare, pe bază individuală şi la cerere. După terminarea războiului de reîntregire (1919):

"Recensământul din anul 1930, a dat următoarele rezultate: 71,9 % erau Români, 7,9 % Unguri, 4,1 % Germani, 4 % Evrei, 3,2 % Ucrainieni, 2,3 % Ruşi, şi 2 % bulgari."(p.149)[…] "Cea mai mare parte a evreilor erau şi ei mulţumiţi de situaţia lor." (p.150) […] "Iată cum descrie situaţia o autoritate în materie: Pe la mijlocul perioadei interbelice, evreii controlau cea mai mare parte a capitalului privat din export, transporturi, asigurări, textile, pielărie, articole electrotehnice, chimicale, locuinţe, tipografii şi din industria tipăriturilor. Deşi accesul lor în universităţi era restrâns prin prevederi statutare şi violenţe extralegale, ei erau puternic reprezentaţi şi în profesiile legate de magistratură, medicină, stomatologie, jurnalistică şi în sectorul bancar. Cu toate că reprezentau doar 4,2 % din populaţie, ei alcătuiau 30,1 %, 27 % şi respectiv 23,6 % din populaţia urbană a Bucovinei, Basarabiei, Moldovei şi 14,3 % din întreaga populaţie urbană a ţării. În oraşe ca, de exemplu Chişinăul şi Cernăuţiul, . . .unde evreii ajungeau până la 52,6 % şi 44,9 % din populaţie, majoritatea firmelor magazinelor erau scrise cu litere ebraice." (Rotschild, East Central Europe p.289)

Citatul de mai sus este din: Barbara Jelavich - Istoria Balcanilor, Secolul al XX-lea -, vol.II, Traducere de Mihai-Eugen Avădanei. Postfaţă de I Ciupercă. Institutul European Iaşi 2000. Umorul evreilor îmbracă toate formele. Iată o anecdotă privind – dacă vreţi – comparaţia dintre Cernăuţi şi New-York, povestită de George Bailey - The Biography of an Obsession Germans - The Free Press. New York, 1991. p.9-10:

"Doi evrei se întâlnesc într-un tren în Europa de răsărit. De unde eşti ? unul îl întreabă pe celălalt. Din Cernăuţi. Este acesta un oraş mare ? Oh, în jur de 500 suflete, fu răspunsul. Câţi goy? Bine, hai să ne gândim, este jandarmul, soţia jandarmului şi doi copii – asta înseamnă patru goy ; de unde eşti tu? Sunt din New York. Este acesta un oraş mare? Mare? este un oraş enorm. Câţi evrei? Oh, în jur de două milioane. Două milioane evrei! Şi câţi goy? În jur de şapte milioane. Şapte milioane goy!? Dar pentru ce?"

Chestiunea evreiască, a fost rezolvată definitiv, numai prin emigrarea voluntară a evreilor în masă din România, care va avea loc după instaurarea regimului comunist, în principal din cauza revoluţionării procesului de producţie, prin naţionalizarea proprietăţii particulare. Evreii au intrat în România în special în timpul domniei lui Mihail Sturdza, domnul Moldovei. Sabina Cantacuzino, fiica lui Ion C. Bratianu şi sora lui Ionel I.C.Brătianu, scrie în memoriile dânşii, Din viaţa familiei Ion C.Brătianu, p.241, vol II, îngrijire de ediţie Elisabeta Simion, editura Alba-tros, Bucuresti, 1996, următoarele:

"... Mihail Sturdza, domnul izgonit din Moldova şi îmbogăţit prin abuzuri şi introducerea evreilor în ţară".

O altă ştire recentă apărută în ziarul Naţionalul din 19 ianuarie 2005, confirmă ceea ce era deja îndeobşte cunoscut, şi anume că: în timpul dictaturii comuniste, din 230 000 evrei care au emigrat, 200 000 au fost plătiţi cu suma de USA $ 2200/cap, de către organizaţiile internaţionale evreieşti.

Aşa cum am arătat anterior, legea darwinistă spune că numai lupii pot trăi în haite, vulpile nu pot fi silite să formeze haite. Am revenit la aceasta afirmaţie, făcută în acest capitol, cu intenţia de a clarifica faptul că – lupii şi vulpile fiind specii diferite – comportamentul lor genetic diferă. Toţi oamenii fac parte dintr-o singură specie: homo sapiens sapiens, şi după părerea tuturor oamenilor de ştiinţă, întreaga specie umană posedă gena simţului de proprietate. Evreii, mai puţin legaţi de arealul locuit de Români, din două motive principale: primul fiind pentru că trăiau în acest areal de puţin timp – 100 de ani sau chiar mai puţin – iar al doilea motiv – deoa-rece trecuseră recent prin cumplita prigonire, holocaustul – aşa că fiindcă fuseseră din nou de-posedaţi de proprietăţile lor, de către comunişti, fapt care i-a determinat să părăsească România, sprijiniţi fiind de coreligionarii lor, urmând a fi colonizaţi în Izrael. Românii, au rămas în ţară, dar – atunci când forţa aplicată de comunişti s-a redus – prin revoluţia din decembrie 1989, au scuturat tirania comunistă, şi se străduiesc de 16 ani să reintre într-o viaţă normală. O parte importantă a populaţiei româneşti autohtone – după unele estimări, peste 1-2 000 000 dintr-o populaţie de 22 000 000, deci cca 5-10 % din populaţie – au luat de asemenea calea pribegiei. Afirm că specia umană, face parte din categoria animalelor prădătoare – având o comportare genetică, de vânător, unitară – aşa că, comparaţiile de comportament genetic dintre specia umană şi alte specii din cadrul regnului animal, au caracter ştiintific, şi ajută foarte mult să ne cunoaştem pe noi înşine. La această strădanie de a ne cunoaşte pe noi înşine – prin comparaţii de natură psihologică cu alte specii de animale – contribuie o întreagă categorie de autori din literatura clasică, care au creat genul literar, fabula. Cel mai recent exemplu – care ilustrează genul fabula politică – îl constituie cartea lui George Orwell, Animal Farm, apărută în 1945.

[modifică] Alternativa americană în agricultură

În cursul acestei cărţi în permanenţă a fost dezbătută problema sau frontiera, boier/ţăran. Atâta vreme cât păşunatul, a fost îndeletnicirea principală a ţăranului liber, adică păstorul era stăpân necontestat asupra animalelor pe care le păşuna pe domeniile statului, mânăstirilor şi al boierilor, iar răzeşii erau stăpâni devălmaşi pe moşiile lor, frontiera era redusă numai la rumâni şi vecini, dependenţi de boier. Din cauza revoluţiei industriale din ţările din vestul Europei, în prima jumătate a secolului XIX, cerealele fiind cerute pe piaţa occidentală, în arealul ocupat de Români se produce o schimbare ireversibilă: păşunile sunt desţelenite, aşa că păsto-rul crescător de animale se reprofilează, iar rumânii şi vicinii sunt emancipaţi, ambele categoii contopindu-se în categoria ţărani clăcaşi, posedând forţa de tracţiune – boii de muncă din rasa sură de stepă şi familii numeroase care secerau cerealele. Nu erau deci nici proletari, pentru că posedau în totalitate energia – forţa de tracţiune animalieră şi braţele de muncă pentru recoltarea cerealelor care punea în valoare obiectul muncii: pământul, dar nu erau nici fermieri de tip occidental, deoarece aceştia fie că erau proprietari, fie că deţineau – ereditar – un a-numit teren denumit fermă şi pentru care plăteau o redevenţă proprietarului. Clăcaşii spre de-osebire de fermierii occidentali, lucrau în baza unor contracte de învoieli agricole anuale sau multianuale, care ca orice contracte erau supuse schimbărilor. Din aceste cauze, clăcaşii din România secolului al XIX-lea, nu emigrau masiv, peste mări şi ţări, aşa cum făceau Românii transilvăneni fără pământ, dar în schimb în mod permanent creştea presiunea ţărănească pentru stăpânirea ohavnică asupra pământului care a produs în România regelui Carol I, două revoluţii, în 1888 şi în 1907, singurele revoluţii ţărăneşti din Europa, ba chiar şi din Balcani, din această epocă cu excepţia sub-continentului rusesc. Cu alte cuvinte România din punct de vedere social, aparţinea sub-continentului rusesc, în timp ce Serbia şi Bulgaria aparţineau Europei. Frontiera boier/ţăran clăcaş, din România, a rămas îngheţată în timp, deoarece profilul psihologic reacţionar al regelui Carol I, a fost în totală opoziţie cu profilul psihologic reformator al predecesorului său prinţul Alexandru Ioan Cuza. Din această cauză regele Carol I, nu a avut nicio problemă să se alieze cu clasa boierească reacţionară din România şi să domnească 48 de ani, în timp ce prinţul Cuza după 7 ani de domnie, cu rezultate sociale, cum n-au mai fost altele în România, a fost forţat să abdice, de către monstruoasa coaliţie dintre boierii conservator şi liberali.

Cam în aceiaşi perioadă, când în Ţările Româneşti începea transformarea păşunilor în terenuri arabile, din cauza libertăţii comerţului exterior, obţinută sub presiunea revoluţiei industriale, şi boierii Români obţineau de la Ţarul Rusiei Nicolae I, prima constituţie din România – Regulamentul Organic din 1831 – în 1835, filozoful francez Alexis de Tocqueville, publica: De la démocratie en Amerique.(A fost consultată ediţia: Imprimerie Herissey 27000 Evreux). Citez de la p.111, unele cuvinte care se vor dovedi profetice:

"Va veni un timp când se vor putea vedea în America de Nord, 150.000.000. de oameni egali între ei, care toţi vor aparţine la aceiaş familie, care vor avea acelaş punct de plecare, aceiaş civilizaţie, aceiaş limbă, aceiaş religie, aceleaşi obiceiuri, aceleaşi moravuri, printre care gândirea va circula sub aceeiaşi formă şi de aceiaş culoare. Tot restul este nesigur, dar aceasta este sigur. Iată un fapt cu totul nou în lume, a cărei mărime nici chiar imaginaţia nu o poate sesiza. Există astăzi în lume două mari popoare care, deşi pornind din direcţii diferite, s-ar părea că înaintează spre aceiaş ţintă: este vorba de ruşi şi de anglo-americani. Amândouă au crescut în obscuritate; în timp ce privirile oamenilor erau ocupate în altă parte, ele dintr-o dată s-au plasat în primul rând al naţiunilor, omenirea luând act aproape în acelaş timp de naşterea şi de măreţia lor".

Darwin a publicat Origina speciilor în anul 1859, care este şi anul morţii lui Tocqueville, aşa că nu se pune problema că Tocqueville ar fi citit opera lui Darwin, dar fiind el însuşi un om de geniu, a fost capabil ca pe baza studiului evoluţiei acestor două naţiuni, să facă această prezicere care s-a dovedit viabilă, confirmând teoria modernă, pe care mi-am însuşit-o în această lucrare, şi anume că istoria este direcţională şi deci din această cauză, este posibil să se facă preziceri cu caracter limitat în timp, despre evoluţia lor viitoare. Fidel caracterului concentrat al acestei publicaţii, voi arăta începuturile revoluţiei industriale, numai în domeniul agriculturii din America şi nu mă voi ocupa de succesele înregistrate în general, de Americani, în domeniul revoluţiei industriale, care în secolul al XIX-lea era copiată de toate ţările europene, nu numai de America, deoarece succesele menţionate sunt foarte bine cunoscute cititorului interesat de astfel de probleme.

Prima invenţie Americană din domeniul agriculturii, care a revoluţionat economia mondială, a fost maşina de egrenat bumbacul. Bumbacul se cultiva în statele din sudul Uniunii, bazat pe munca sclavilor negri. Existau în cultură două varietăţi de bumbac, una cu fibra scurtă şi seminţe verzi şi una cu fibra lungă şi seminţe negre, care corespundeau la diferite condiţiuni climaterice. Varietatea cu seminţe verzi şi fibra scurtă, se putea extinde pe mai toa-te terenurile secetoase sau neirigate, în timp ce varietatea cu seminţe negre şi fibra lungă se putea cultiva doar în locurile de coastă, joase şi cu umiditate asigurată. Din varietatea cu seminţe verzi şi cu fibra scurtă, un sclav putea egrena doar un pound (454 grame) de bumbac pe zi. Un proaspăt absolvent de la Universitatea Yale, pe nume Eli Whitney, imaginează 'the cotton gin', ( 'gin', prescurtare din franţuzescul engine, maşină), adică maşina de egrenat bumbac, şi care avea o productivitate de 50 lb. pe zi. Invenţia lui Whitney determină creşterea pro-ducţiei de bumbac în Statele Unite în decurs de 8 ani (1792-1800), de la 140 000 lb. (63 560 kg.) la 35 000 000 lb. (15 890 000 kg.). Această creştere spectaculoasă de bumbac egrenat, în numai 8 ani, are numeroase consecinţe cu caracter global, prima fiind micşorarea cererii de sclavi negri, pentru plantaţiile de bumbac, din Statele Unite şi din coloniile englezeşti şi olandeze, deoarece datorită creşterii productivităţii muncii, producerea fibrei de bumbac, devenea rentabilă şi pentru munca liberă în proprietăţi de tip familial şi chiar prin muncă salariată. Importul de sclavi negri, devenind o funcţie economică neesenţială, opoziţia opiniei publice din principalele ţări importatoare de sclavi negri a devenit eficientă, şi a dus în final la desfiinţarea sclaviei. A doua consecinţă cu caracter global, este că începând cu anul 1800, cea mai importantă fibră din ţesătoriile din Anglia devine bumbacul din Statele Unite. Revoluţia industri-ei uşoare din Anglia s-a bazat pe bumbacul exportat de către Statele Unite. Ţesăturile de bum-bac, extrem de ieftine în comparaţie cu inul, şi lâna, permit ca populaţia crescândă a întregii omeniri, să îmbrace lenjerie, cămăşi şi haine uşor de spălat, sporind în acest fel gradul de higienă şi sănătatea speciei umane, în proporţie de masă. În magazinul sătesc din Gimbăşani, judeţul Ialomiţa proprietatea lui Ion Mihăileanu, cotul de materie, sau americă, denumirile curente pentru pânza din bumbac, înainte şi după războiul de independenţă (1877), avea preţul de 3,30 l.v., sau 11 l.v. metrul, adică cca. o zi de lucru în agricultură. Înainte de apariţia americii pe piaţa din România, ţăranii aveau toată lenjeria din pânză de cânepă, mult mai scumpă şi mai inconfortabilă. Progresul realizat de întreaga omenire, bazată pe sporirea producţiei de bumbac, demonstrează şi pentru cei mai retrograzi dintre oameni, că într-adevăr, omenirea beneficiază numai de pe urma revoluţiilor cu caracter tehnologic, deoarece numai revoluţiile cu caracter tehnologic, adaugă ceva în plus la avuţia globală. Revoluţiile cu caracter social nu adaugă nimic la avuţia globală, deoarece ele conduc în faza iniţială la distrugeri imense, iar în final la reîmpărţirea avuţiei globale … rămase.

În 1826, Americanul Patrick Bell inventează, secerătoarea mecanică, cunoscută în agri-cultura românească sub denumirea de secerătoarea simplă, spre a o deosebi de secerătoare legătoare, apărută mult mai târziu, care spre deosebire de secerătoarea simplă, lega cu sfoară de manila, recolta de cereale în snopi. Secerătoarea simplă a lui Patrick Bell poseda toate sub-ansamblele necesare funcţionării optime, care vor fi aceleaşi în secerătoarea simplă, inventată în 1831, de Cyrus Hall McCormick, cu o singură excepţie: Patrick Bell pusese secerătoarea sa înaintea cailor – caii ar fi trebuit să împingă secerătoarea, ceea ce era în contra naturii – în timp ce Cyrus McCormick a inventat aceiaş secerătoare simplă, dar tractată. Caii, înaintau pe miriştea secerată, iar platforma care primea tulpinile de grâu şi avea montată în partea care înainta în lan o ramă pe care erau fixate nişte cuţite triangulare zimţuite ca la secerile manuale, care avea o mişcare de dute-vino, fiind acţionată de un sistem bielă-manivelă. Tulpinile de grâu erau menţinute în poziţia verticală, pentru a putea fi tăiate, de un sistem de braţe care se roteau pe măsura înaintării secerătorii în lan, şi tot aceste braţe descărcau de pe platformă, grâul în snopi nelegaţi. Tot ansamblul era pus în mişcare de la o roată motrice, care era acţio-nată de tracţiunea cailor şi prin greutatea proprie a maşinii. McCormick, în vârstă de 22 ani, era fiul unui fermier american de lângă Lexington, Kentucky, care exploata o fermă în suprafaţă de 1200 acri (480 ha.), întrebuinţând în ferma sa, pe lângă munca familiei sale şi 9 sclavi negri, iar ca animale de tracţiune poseda 18 cai. Secerătoarea McCormick, după continue perfecţio-nări va intra în producţie de serie, abia în 1840. În 1847, fabrica va fi mutată foarte strategic la Chicago, în mijlocul centurii de grâu , a Statelor Unite, aşa că pentru anul 1848, McCormick avea gata fabricate 500 secerători, pe care le-a distribuit în depozite, cât mai aproape de fermierii care urmau să le cumpere. A pus de asemenea la punct un sistem de creditare, preţul unei secerători simple, fiind foarte accesibil – U.S. $ 100/bucata – aşa că în anul 1849, a vândut mii de maşini de secerat, dar niciodată, deşi avea pus la punct şi un sistem de reposesiune în cazul celor care se dovedeau răi platnici, nu a uzat de el. Un alt inventator Obed Hussey, din Cincinati, construieşte o maşină ceva mai perfecţionată decât cea a lui McCormick, dar face greşeala de a muta fabrica de la Cincinati, care ca şi Chicago era o primă locaţie, la Baltimore, şi-şi pierde clientela abia formată, în favoarea lui McCormick, aşa că acesta îi cumpără brevetul. În anul 1851 McCormick, expune maşina sa la Marea Expoziţie de la Londra, fabrică 6000 de secerători şi se lansează pe piaţa europeană. În anul 1861, prin bursa de cereale din Chicago se expediază în Europa lovită de secetă, cincizeci de milioane de busheli de grâu (480 000 t), faţă de 31 000 000 busheli (372 000 t.), în anul precedent, deşi în Statele Unite începuse războiul de secesiune şi din aceastăa cauză fermierii erau recrutaţi în armata nordistă. Secretarul pentru război al nordiştilor, Stanton, declară:

"Sunt de părere că fără invenţia lui McCormick, Nordul n-ar fi putut să învingă şi Uniunea ar fi fost dezmembrată".

Şi adaug eu: iar dezrobirea sclavilor negri ar fi fost amânată pentru o altă generaţie În 1861 secerătoarea lui McCormick se vindea cu US $ 150, dar numai cu o arvună de US $120, restul în funcţie de recolta realizată în anul vânzării secerătorii.

Pentru obţinerea unui bushel de grâu, în America, înainte de generalizarea invenţiei lui McCormick, era nevoie de 3 ore muncă manuală. Un bushel american, este o măsură de volum, care măsoară cca. 35 l.. Cu alte cuvinte aproximativ 3 busheli ar putea corespunde unui sac de 100 l. din sistemul metric, şi dacă acceptăm că greutatea volumetrică a grâului este de cca.0,80 kg., atunci un sac de grâu ar cântări 80 kg.. La o productie de 40 saci la hectar, ar însemna că înainte de introducerea secerătorii simple , ar fi trebuit să se consume 360 ore muncă manuală la ha. După generalizare utilizării secerătorii simple s-a constatat că consumul de forţă de muncă a scăzut la 72 ore om/ha., ceea ce arată o reducere de 5 ori a forţei de muncă necesară pentru recoltarea cerealelor. Urmările aplicării generalizate a acestei invenţii au fost de o importanţă colosală pentru întreaga omenire fiind principala cauză a urbanizării masive. Tot această invenţie, a permis ţărilor din emisfera vestică, să nu fie nevoite să recurgă la imigraţie, deoarece puteau face faţă nevoii de braţe de muncă pentru industrializare, prin imigra-ţie internă. Mecanizarea recoltatului cerealelor şi a bumbacului – deoarece obţinerea cerealelor, şi a bumbacului, absorbeau înainte de mecanizare, majoritatea fortei de muncă din această emisferă – au creat o suprapopulare a acestei emisfere, ne mai întâlnită in trecut, care s-a canalizat pe mai multe direcţii: emigraţie din Europa care a dat naştere colonialismului, industrializare şi armate uriaşe în Europa care au dat naştere celor două războaie mondiale. Consecin-ţele şi importanţa mecanizării recoltării cerealelor, în evoluţia omenirii, a fost temeinic studia-tă şi însumează mii de lucrări de specialitate, dar nimeni încă nu a subliniat încă, în suficientă măsură, rolul invenţiei ‘secerătoarea simplă’, a tânărului de 22 de ani McCormick, în creerea suprapopulării, care după mine a fost cauza reală a celor două războaie Mondiale, dar care au avut loc mai cu seamă în Europa.

Deoarece, pentru toţi cei care ca şi mine consideră că elementul de bază al schimbărilor în destinul tuturor speciilor, şi în consecinţă şi al speciei umane, este suprapopularea, mă opresc aici cu argumentările, dar nu înainte de a arăta efectul avut asupra pieţii muncii ţărăneşti din România. Celula economică, familii de ţărani/boi de muncă, în care familia ţărănească trebuia să fie numeroasă cu copii mulţi care erau utilizaţi la strânsul recoltei, nu mai trebuie să fie atât de numeroasă, iar boii cu mersul lor încet şi bou-strop, nu puteau fi utilizaţi la tractarea secerătoarei simple care fusese proiectată pentru tracţiune cu caii. Vacanţa şcolară a copiilor fusese fixată, în cele 3 luni de vară 15 iunie-15 septembrie, pentru a permite copiilor din mediul rural să ajute în campania de recoltare a cerealelor. Deoarece nu mai era nevoie de ei – copii mulţi – încep să devină o povară în cadrul familiei ţărăneşti, şi atunci se desvoltă întreruperea sarcinilor cu ajutorul moaşelor mai mult sau mai puţin pricepute, şi se trimit copii la oraşe unde devin ucenici în micile întreprinderi ale burgheziei evreieşti, şi care la maturitate devin concurenţi ai acestora, şi fără doar şi poate, din punct de vedere politic, devin antisemiţi. Ţăranii renunţă la tracţiunea cu boii de muncă şi încep să prefere caii. Pentru a tracta o secerătoare, era nevoie de o pereche de cai zdraveni, dar ţăranii Români nu puteau întreţine astfel de cai, care aveau nevoie în contrast cu boii, de propriul lor teren de furajare, pe care ţăranul nu-l poseda. Boii nu erau hrăniţi cu grăunţe, ei erau hrăniţi ca şi oile în special cu tulpinile de porumb, de aceia ţăranul Român nu putea renunţa la cultura porumbului, care îi furni-za mămăliga pentru el însuşi şi furajul pentru principala sa bogăţie: boii de muncă. Urmarea a fost că agricultura românească a început să ia mai multe direcţii. Proprietarii de pământ şi arendaşii încep să prefere să lucreze în regie proprie, sau să dea pământul în dijmă, de preferinţă ţăranilor care posedau masini de secerat. Ca urmare o parte din ţărănime se proletarizează. Din fericire existau în satele româneşti, mici suprafeţe de pământ, în posesia ţăranilor proletari, din timpul împroprietăririi lui Cuza, dar şi mai important, ţăranii proletari îşi oferă serviciile sub preţul de cost al mecanizării agriculturii de tip american, şi ca atare mecanizarea agriculturii are o întindere limitată în România, iar ţăranilor proletari li se dă posibilitatea să supravieţuiască până la o nouă împroprietărire, care nu putea să mai întarzie prea mult. Mi-ar părea foarte rău dacă concluzia acestui paragraf, l-ar face pe McCormick, vinovat de mizeria şi suprapopularea ţărănimii din România şi Rusia, unde lucrurile erau aproape identice, şi ar rezulta în concluzia falsă: că secerătorile importate ar fi trebuit să fie distruse, aşa cum s-a întâmplat pe vremea luddiştilor (1811-1816), din Anglia, când muncitorii ţesători distrugeau războaiele de ţesut mecanice, învinovăţindu-le de pierderea locurilor lor de muncă.

Răspândirea plugurilor cu cormană de oţel a fost împiedicată mult timp, din cauză că în terenurile argiloase, brazda se lipea de suparafaţa cormenii, aşa că plugul trebuia oprit foarte des pentru a fi curăţat cu oticul. Unui fierar din Ilinois, John Deere (32), în 1837, i-a venit ideia să taie cu o daltă dinţii unui disc plat de fierăstrău circular din oţel Sheffield şi să-l trans-forme într-un disc de plug concav care se autolustruia. În 1839, John Deere vinde 10 pluguri iar până în 1842, vându-se alte 100 pluguri, aşa că în 1847, decide să construiască o fabrică la Moline Ill.. Fabrica de pluguri a lui John Deere în 1852, produce 4000 de pluguri, iar în 1857 produce anual 10 000 de pluguri cu discuri de oţel. Oţelul de Sheffield era însă casant, aşa că dacă întâlnea un bolovan sau o rădăcină, se spărgea şi trebuia înlocuit, ceea ce scumpea arătura. În 1856, un alt American, James Oliver (32), din Indiana, inventează o cormană în întregime răcită rapid, care se autolustruieste fără a deveni casantă, şi ulterior, în vederea scăderii preţului de cost, o altă cormană, care are numai suprafaţa expusă frecării cu brazda, răcită ra-pid în vederea obţinerii unei suprafeţe care să se autolustruiască. Fără aceste invenţii, nici nu ar fi putut să se imagineze, trecerea la arătura cu tracţiune motorizată, întrucât ar fi fost o im-posibilitate din punct de vedere practic, ca să se scoată plugul din brazdă, pentru a fi curăţat manual cu oticul. Nu întâmplător, invenţiile din agricultură s-au produs în America, şi nu în altă parte, dând naştere celei mai puternice industrii producătoare de maşini agricole din lume, care în timp, a produs cea mai diversificată gamă de maşini agricole care astăzi, lucrează în agricultură. Thomas Jefferson, al treilea preşedinte al Statelor Unite (1801-1809), un mare om de legi, excelent arhitect, mare plantator, stăpân de sclavi, un bun agricultor, pe scurt un plan-tator (boier) cu sânge albastru, în anul 1782, deci cu zece ani înainte ca Eli Whitney să inven-teze maşina de egrenat bumbacul, la cererea guvernului francez, întocmeşte o lucrare intitulată Note despre Virginia, în care emite următoarea părere:

"... nepăsarea faţă de starea agriculturii la noi, nu se datoreşte unei simple lipse de cunoştinţe, ci provine din faptul că avem atât de mult pământ pe care-l epuizăm aşa cum ne place. în Europa scopul este de a obţine cât mai mult de pe pământul lor, mâna de lucru găsindu-se din abundenţă aici scopul este de a obţine cel mai mult de pe urma muncii, pământul fiind din abundenţă”.

Datorită excepţionalei personalităţi a lui Jefferson, el a fost în stare să sesizeze cauza involuţi-ei, şi de aceia a fost capabil să prevadă direcţia în care se va dezvolta agricultura americană, cu prioritate: ridicarea productivităţii muncii. Ajungând să percepem progresul tehnologiei, ca pe un produs al creierului omenesc, ne va fi mai uşor să înţelegem cele spuse de principalul caracter, Gulliver, din cartea lui Jonathan Swift, Călătoriile lui Gulliver, apărută în anul 1726:

"... oricine ar putea să facă să crească pe acelaş loc, pe care a crescut o plantă de cereale sau un fir de iarbă, două plante de cereale sau două fire de iarbă, ar merita mult mai mult de la omenire şi ar face un serviciu mai esenţial ţării sale, decât o întreagă pleiadă de politicieni puşi laolaltă".

[modifică] Politica externă a regelui Carol I, "marele căpitan"

Deoarece Carol a decedat din cauze naturale, în patul său din palatal Peleş, după o domnie care a durat 48 de ani, nimeni nu-l poate scuti de răspunderea pe care o poartă, pentru evoluţia poporului român din această perioadă (1866-1914). Mai mult decât atât, boierimea românească, în frunte chiar şi cu cei mai independenţi politicieni ieşiţi din rândurile ei: Mihai Kogălniceanu, Ion C. Brătianu şi C.A Roseti – liberali – până la urmă, a fost manipulată şi adusă la supunere, ca să nu mai vorbesc de ceilalţi politicieni, dintre care s-au remarcat: Vasile Boerescu (iniţial conservator), Dimitrie Sturdza (liberal), Titu Maiorescu (junimist) şi alţii, care pur şi simplu l-au servit pe Carol I.. Au existat însă şi două personalităţi, care şi-au păstrat verticalitatea politică: Lascăr Catargiu (conservator) şi Petre P. Carp (junimist). Lascăr Catargiu, la rândul său, era duşmanul cel mai de seamă al lui P. P. Carp, deoarece el era filorus, iar P. P. Carp era filogerman. Supunerea liberalilor – în final – s-a datorat pierderii sprijinului extern ideologic şi politic din partea Franţei, învinsă în anul 1870 de Germania, întrucât liberalii erau un partid de orientare filofranceză. Politica internă a regelui Carol I, a fost subordo-nată total, politicii sale externe. De aceea pentru a putea înţelege politica sa internă, caracterizată printr-un singur cuvânt: stagnare, trebuie înţeleasă politica sa externă. Acesta este motivul pentru care Nicolae Iorga, imediat după moartea regelui Carol I, din anul 1914, a ţinut un curs la catedra sa de la Universitatea Bucureşti, intitulat: Politica externă a regelui Carol I. Am consultat ediţia apărută sub ingrijirea lui Vicenţiu Rădulescu, şi text adaptat de Marilena Rădulescu. Editura Glycon. Bucureşti 1991. Cursul s-a limitat în timp, până la Congresul de la Berlin, din anul 1878.

La pagina 317, ultima pagină din prelegerea lui Nicolae Iorga, din ediţia mentionată mai sus, acesta preia şi predă studenţilor Români, drept concluzie a sa, însuşită din raportul din 13 aprilie 1877, a agentului Român din Berlin, Degre, pe care îl caracterizează drept: "diplomat întâmplător, jurist de profesie şi cugetător politic diletant"[…] aceste cuvinte, în adevăr fatidice, cu care vom şi încheia aceste pagini:

"Un stat mare austriac, militar, cu un parlamentism foarte limitat, după exemplul Germaniei, dar cu un fel de misiune providenţială în Orient, pare a fi forma ideală a echilibrului european considerată de diplomaţia germană. În Germania necesitatea absorbţiunii raselor inferioare prin o rasă superioară este admisă ca o dogmă politică. De aici pare a decurge ca un postulat natural al politicii germane ideea că punctul aritmetic în afacerile Orientului este la Viena. Şi cugetând la Rusia şi la noi, el spunea: ‘contrastul intereselor sale şi a celor Austro-Ungare este tăria cea mai favorabilă pentru aspiraţiile Românilor austrieci’, şi de nimic nu credea el că trebuie ca ţara lui să se ferească mai mult decât de ‘schimbarea acestor raporturi în beneficiul interese-lor austro-ungare".

În anul 1914, în afara de cei doi foşti primi ministri, Maiorescu şi Carp, care fuseseră iniţiaţi, nimeni nu cunoştea în România, faptul că începând cu anul 1883, eram legaţi printr-un tratat militar cu Austro-Ungaria, Germania şi Italia. Cu alte cuvinte Nicolae Iorga, atunci când, imediat după moartea regelui Carol I, în anul începerii primului război mondial, sfătuieşte pe români, citând pe agentul român de la Berlin, să nu ofere Austro-Ungariei nici o alianţă militară, deşi bănuia că există un tratat militar ce ne lega de Austro-Ungaria, nu avea certitudinea că răul fusese deja făcut.

Legăturile sale, cu familia regală din Prusia şi începând din anul 1871, Imperială Germană Hohenzollern, au fost cultivate cu grijă de Carol I. Cunoaştem din cuprinsul corespondenţei sale, pe care el însuşi a publicat-o, strânsele legături pe care le întreţinea cu primul împărat al Germaniei, Wilhelm I, căruia îi solicita sprijinul, şi de la care primea sfaturi, dar care erau adevărate ordine în problemele politice, sugerate bine înteles de Bismarck. De fiul acestuia, împăratul Frederic al III-lea, care a domnit însă numai 3 luni în anul 1888, îl lega chiar o camaraderie de pe câmpul de luptă, din timpul războiului din anul 1864, dintre Prusia şi Danemarca, pentru stăpânirea Schleswig-Holsteinului. Deasemenea sfatul lui Frederic fusese decisiv, în alegerea soţiei lui Carol I, Elisabeta de Wied. Iată un citat dintr-o scrisoare cum nu se poate mai afectuoasă, trimisă din "Stambul" pe data de 24 octombrie/5 noiembrie, din partea acestuia la aflarea vestii logodnei şi a căsătoriei iminente dintre Carol şi Elisabeta:

"Iubitul meu Carol! […] Dumnezeu să vă dea acum, în căsnicia voastră, fericirea pe care tu ai avut ocazia mai des, să o vezi existând într-a mea; fie-vă dată din belşug compensaţiune pentru resemnările pe care situaţia voastră în noua voastră patrie inevitabil le aduce cu sine![…] Etern, iubitul meu Carol, al tău sincer şi credincios amic. Kronprinţul Friederich Whilhelm". (Memoriile regelui Carol I al României de un martor ocular, vol.II, pp 49-50. Ediţie Stelian Neagoe. Editura Scripta. Bucureşti 1993).

Câteva zile mai târziu, pe data de 26 octombrie/7 noiembrie:

"Excursie la Zollern […]; mai târziu se ia dejunul, la care principele Carol închină în sănătatea regelui Prusiei, căruia îi trimite, desprins din toast, textul acestei telegrame: Cu toate că sunt astăzi principe al României, sunt şi rămân un Hohenzollern; inima-mi spune dar, aflându-mă aici, în burgul strămoşesc, să beau în sănătatea şefului suprem al familiei noastre. Trăiască regele Wilhelm!". (Idem ca mai sus, p.50).

În ziua căsătoriei, 3-15 noiembrie, 1869:

"La orele 2, se semnează contractul de căsătorie care avea aprobarea regelui Wilhelm, şeful familiei. Principele Carol ceruse special să se păstreze această regulă, căci el voia astfel să demonstreze că face parte din casa de Hohenzollern". (Idem ca mai sus, p52).

La începutul domniei sale, Carol s-a identificat cu idealul naţional al poporului Român: independenţa naţională. Era absolut normal ca tânărul prinţ – născut într-o ramură a familiei regale a Prusiei, şi care participase în faza incipientă, personal, la luptele de reunificare a Germaniei – să dorească să domnească într-o ţară mică, dar independentă. Foarte repede el a devenit, unul dintre promotorii sinceri, ai ideii de eliberare natională de sub suveranitatea turcească. Din această cauză, el şi-a dat seama imediat, ca şi Cuza, că independenţa Principatelor, nu se va putea înfăptui fără un război în contra Turciei, aşa că a păşit imediat la lărgirea nucleului de armată naţională românească începută de Cuza cu ajutorul instructorilor francezi, trimişi de Napoleon al III-lea. În Memoriile . . . sale, la pagina 9 ( Vol.II. 1869-1875. Ediţie Stelian Neagoe. Editura Scripta. Bucureşti 1993), există consemnată activitatea sa în această direcţie:

"Din zi in zi armata era tot mai bine instruită şi înzestrată, beneficiind de interesul constant şi priceput al Domnitorului. Se ridicase sechestrul otoman de pe tranzitul a 25 000 de puşti Peabody, contractată în S.U.A., şi de pe o însemnată cantitate de pulbere destinată Arsenalului din Bucuresti. Uniformele noi dădeau trupelor o mândră ţinută. Până să se ajungă la faptele de arme de la Plevna, domnitorul României avea încă în minte spusele cancelarului Bismarck – întărirea autorităţii princiare înlăuntru, stă în prima linie, în existenţa unei trupe de câteva mii de oameni, trupă de o fidelitate pusă la grea încercare, şi care să fie în măsură a lucra cu energie pretutindeni unde va fi chemată să impună supunere".

Deasemenea, din timpul primei sale vizite la Viena, în anul 1869, atunci când România se pregătea – în limita unor resurse bugetare alocate, limitate – să sporească armata naţională, există un pasaj semnificativ:

"Contele Beust ridică obiecţiunea că sarcina ce-şi impune România pentru armată pare mai mare decât forţele ei, principele răspunde cu prezenţă de spirit, că din nenorocire arsenalele sale sunt încă, în întregime, goale; e o aluzie la părerea primului-ministru austriac că – România întreagă e un arsenal".

Trei ani mai târziu, aceiaşi preocupare, din partea Puterilor Centrale Europene: armata naţională românească nu trebuie să fie numeroasă, dar credincioasă prinţului şi destinată represiunii. Iată un citat dintr-o scrisoare a împăratului Wilhelm I, al Germaniei, din data de 8 mai 1872:

"Scumpe vere […] e foarte regretabilă , în acest caz, lipsa unei reprimări destul de repezi a tulburărilor şi prigonirilor contra evreilor. Fireşte, aceasta face întotdeauna impresia în străinătate că situaţia lăuntrică din România nu-i încă destul de întărită şi nu se va ajunge, astfel, la aceasta decât în ziua când vei creia o trupă foarte puternică şi foarte disciplinată care va şti să facă să se respecte ordinele guvernului, nu atât prin numărul cât prin calitatea ei! Această părere ţi-am mai spus-o acum câţiva ani prin colonelul Krenski şi regret că tu nu iei lucrurile în sensul acesta, adică tu urmezi încă a da mai multă însemnătate valorii numerice a trupelor decât calităţii lor". ( Memoriile ..., Vol.II. 1869-1875. Ediţie de Stelian Neagoe. Editura Scripta. Bucureşti 1993 p.231).

Având în vedere citatele din paragraful anterior, este clar în ce direcţie era împinsă România: o armată puţin numeroasă , destinată represiunii interne: deci o jandarmerie, la fel cu cea din zilele de astăzi, din toate ţările, destinată împrăştierii demonstraţiilor devenite violente. Dar Românii îşi cunoşteau interesul naţional: independenţa faţă de Turcia, şi de aceia Camera şi Senatul, pentru exercitiul financiar 1874, adică la doi ani de la scrisoarea împăratului Wil-helm I (1872), puseseră la dispoziţia prinţului Carol I, un buget, în franci aur, pentru dotarea armatei de 8 000 000. Ţara se aştepta – având în vedere că armata era nu numai profesiunea, dar şi responsabilitatea prinţului Carol – ca acesta să rezolve problema înarmării în mod op- tim. Principele Carol I, tot în Memoriile . . . sale (Idem ca mai sus.pp.315-316), ne relatează ce sfat a primit, de la marele Moltke, după cum urmează:

". . . principele a pus de i s-a cerut sfat feld-mareşalului conte Moltke asupra întrebuinţării celor opt milioane de franci pe care Camerele i-au votat în februarie pentru armată şi care trebuie folosiţi pentru fortificări sau pentru construiri de cazărmi. Contele Moltke i-a trimis răspuns principelui Carol că nu înţelege de ce România ar lucra pentru a-şi face o puternică armată permanentă! După părerea lui, ţara ar fi în fericita situaţie de nu a avea trebuinţă de o armată anume, fiindcă marile şi însemnatele puteri vecine, fac pentru dânsa această armată; Ţara Românească poate întrebuinţa în chip rodnic aceste sume colosale pe care la alţii le absoarbe armata şi cu care poate să por-nească dezvoltarea bogatelor sale comori fireşti şi să satisfacă nevoile generale.[…] Dacă armata română ar număra 10 000 de oameni în timp de pace şi 25 000 în timp de război, i-ar fi prea de ajuns, pentru că ea n-ar trebui să aibă altă grijă decât aceea de a păstra ordinea în ţară. Nu vrea să se pronunţe împotriva unui sistem de miliţii, care ar fi foarte nimerit spre instrui si disciplina un asemenea popor"".

Raţiunea pentru care cele două Mari Puteri din Centrul Europei: Germania şi Austro-Ungaria, doreau ca armata României să fie puţin numeroasă şi destinată numai pentru represiunea ţăranilor, sau a elementelor liberale şi naţionaliste, era evidentă: o armată numeroasă putea fi întrebuinţată numai pentru schimbarea statutului internaţional al României. Care era schimbarea de statut international imediat urmărită de Români, era perfect cunoscută de Marile Puteri, deoarece opinia publica românească nu făcea niciun secret din faptul că dorea să scuture imediat suzeranitatea turcească, lucru cu care în afara de Rusia nici o altă Mare Putere, nu era de acord. Cu toată opoziţia Marilor Puteri, în timpul domniei lui Carol I, în momentul declanşării Războiului de Independenţă, armata română care a trecut Dunărea, număra 50 000 de soldaţi. După Războiul de Independenţă, Carol I a capitulat complet în faţa cererilor puterilor centrale europene, şi deoarece nu putea să renunţe la seviciul militar obligatoriu, pentru că ar fi trebuit să schimbe Constituţia, deci armata era în mod obligatoriu numeroasă, atunci prin lipsa sa de preocupare, armata română a devenit o armată sever subdotată.

Legăturile sale cu kaizerul Whilhelm al II-lea, au fost păstrate la fel de strânse ca şi cu predecesorii acestuia. În 1888 după urcarea sa pe tron, Wilhelm al II-lea, fără a păstra o perioadă de doliu, în respect pentru memoria tatălui său decedat, s-a îmbarcat imediat într-o tură de vizite la curţile imperiale vecine. Wilhelm, de la St. Petersburg, şi-a anunţat vizita pe care dorea să o facă la Viena. Moştenitorul tronului Angliei, cel care va deveni regele Eduard al VII-lea, fiul reginei Victoria, şi fratele mamei sale Vicky Împărăteasa Mamă a Germaniei, şi deci unchiul său, care în acel an era in vârstă de 48 de ani, fusese deja invitat la Viena de către Împăratul Franz-Iosif. Ca atare, prinţul de Wales, fiind înştiinţat că se va întâlni cu Wilhelm al II-lea, la curtea din Viena, îi scrise acestuia că-l va întâmpina, la sosirea acestuia, pe peronul gării din Viena, îmbrăcat într-o uniformă Prusiană. Kaizerul nu-i răspunse la scrisoare prinţului, dar îi pretinse lui Franz-Iosif, ca pe durata vizitei sale, să nu existe la curtea imperială din Viena, nici-un invitat dintr-altă ţară, care nu are titlul de împărat. Franz-Iosif, partenerul junior din alianţa germano-austriacă, a fost nevoit să-l întâmpine în gara Vienii pe Edu-ard, şi să-i propună ca pe durata vizitei Kaizerului, să se retragă în România lui Carol I. Prinţul de Wales, a fost nevoit să accepte propunerea împăratului Austriei. Scandalul care a urmat, a făcut ocolul curţilor europene şi a determinat-o pe Regina Victoria să-i scrie lordului Salisbury, primul său ministru următoarea profeţie:

"Regina se teme ca un astfel de cap înfierbântat, înfumurat, al unui tânăr care a apucat pe o cale greşită, lipsit de orice un simţ, să nu devină în orice moment imposibil" (Robert K.Massie. - Dreadnought, Britania, Germania, şi iminenţa Marelui Război - Random House New York 1991. p.107)

Fig.9. La Karlsbad e bună cura
Când bei apa cu măsura,
Dar de bei prea mult – ei bine,
Nu ştiu dacă te mai poţi ţine!

Kaizerul refuză să-şi ceară scuze. Cu toate acestea regina Victoria până la urmă acceptă să-i permită să viziteze Anglia. Carol I devenise unul din autocraţii Europei, dar în acelaşi timp un satelit al Germaniei Wilhelmiene. Dan Amedeo Lăzărescu, într-un articol publicat în Aldine (ziarul România Liberă nr.327, 3 august 2002 p.II), semnalează existenţa unei broşuri scrisă de un autor anonim, intitulată The Near-East from Within, tipărită la Londra în anul 1915, aflată în biblioteca lui N.Iorga, care a fost depozitată la Institutul de Istorie Universală care-i poartă numele. Autorul anonim al broşurii menţionate, pretinde că, la sfârşitul anului 1889 sau în prima lună a anului 1890, kaizerul Wilhelm al II-lea l-ar fi trimis într-o misiune secretă la regele Carol I. Scopul acestei misiuni secrete era de a-i cere, lui Carol:

"sfatul de a-l demite sau nu, pe prea autoritarul şi conservatorul Cancelar Principe von Bismarck".

Carol I, în conformitate cu cele afirmate de autorul anonim al broşurei,

"a dat următorul răspuns diplomatic mesagerului secret trimis de ruda lui imperială: Nu-mi este îngăduit să mă amestec în problemele lăuntrice ale altui stat. Dar spune-i M.S. Împăratului că în locul lui aş prefera să fiu singur stăpân în casa mea".

Dan Amedeo Lăzărescu spune în continuare:

"E probabil ca această formulă i-a pecetluit soarta Cancelarului de Fier".

În perioada de la sfârşitul domniei de 48 de ani ale lui Carol I, Balcanii au devenit din nou scena care capătă o importanţă majoră în istoria omenirii. Antanta ruso-engleză din anul 1907, a lipsit Imperiul Otoman de sprijinul flotei engleze din Mediterana de Est, lăsând Imperiul Otoman la discreţia tuturor forţelor, care-şi disputau moştenirea otomană. Primul care a sesizat, pericolul în care se afla Imperiul Otoman, a fost un grup de tineri ofiţeri, staţionaţi la Salonic, şi care sub comanda lui Enver-Bey în iulie 1908, proclamă revoluţia. Întregul al III-lea corp de armată, ameninţa să pornească asupra capitalei, aşa că Abdul Hamid se hotărâ să colaboreze, cu noul guvern militar-nationalist. La inceputul anului 1909, în capitala Istambul, la instigarea sultanului, se formează o Frăţie Moslemică, militar-religioasă, contra revolutionară. Pe data de 23 aprilie, o forţă expediţionară a partidului Tinerilor Turci, pornită din Salonic, sub comanda lui Enver-Bey şi a lui Kemal, cel care mai târziu va fi reformatorul Atatürk, reuşeşte să pună mâna pe capitala Istambul şi-l înlocuieşte pe Abdul Hamid prin fratele său, un om fără personalitate, Mohamed V. Partidul Tinerilor Turci, care a înlocuit Autocraţia Sul-tanului Abdul-Hamid, la început era mai slabă decât regimul precedent, dar cu timpul ar fi putut să ralieze potenţialul încă existent în imperiu şi atunci dezmembrarea – devenită posibilă prin abandonarea de către Englezi a Imperiului Otoman, pe care o aşteptau să se întample, Romanovii şi Habsburgii, de secole – ar fi putut să devină foarte costisitoare. Ca atare, Ministrul de Externe Rus, contele Izvolschi, propuse omologului său austriac baronul Aerenthal, ca să-şi programeze amândoi o cură la Karlsbad, unde întâlnirea lor va fi considerată coinciden-tală. Cu intenţia de a reda atmosfera, şi ai înfăţişa pe Europenii din epoca ce a precedat primul război mondial, în pagina precedentă este arătată o carte poştală ilustrată trimisă, de la cura de la Karlsbad, de către Costică Pribegeanu, cumnatul bunicii autorului. Întâlnirea de la Karlsbad unde Rusia şi-a dat acordul pentru anexarea Bosniei şi Herzegovinei de către Austro-Ungaria, este cauza primară a lanţului de evenimente care în final au determinat pornirea primului război mondial, schimbând faţa lumii. Conferinţa austro-rusă propriu zisă, a avut loc, la data de 5-6 septembrie 1908, în castelul învecinat Buchlau, proprietatea contelui Berchtold, la vremea aceea ministrul Austro-Ungar la Petrograd prin intermediul căruia se pusese la cale întâlnirea. Izvolschi i-a ascultat pe amfitrionii săi spunând, că nu au nimic contra pentru ca să se redeschidă strâmtorile pentru flota rusească. Apoi Izvolski a fost întrebat, cum va reacţiona Rusia dacă Austro-Ungaria ar fi anexat cele două provincii: Bosnia şi Herzegovina. Izvolski, a replicat că nu vede nicio obiecţiune. O lună mai târziu, pe data de 4 octombrie 1908, Austria anexa cele două provincii, Bosnia şi Herzegovina, care din anul 1879 se aflau sub administrarea sa. Kaizerul în public declară:

"De ce sunt eu ultimul din Europa, ca să fiu informat?".

Dar imediat ce Turcia, sub presiunea Germaniei, şi fiind plătită cu 54 250 000 coroane, de Austro-Ungaria, recunoscu anexarea, Aerenthal, trimise câte o cerere de recunoaştere a anexării, către toate marile puteri, dar în acelaş timp, respectând angajamentul luat faţă de Izvolski, includea şi anularea art. 25 din Tratatul de la Berlin (1878), care interzicea trecerea flotei ruseşti prin strâmtori. Germania fu aceea care pe data de 21 martie 1909, ceru un răspuns de la Ministerul de Externe rus, prin care să afirme că acceptă sau nu acceptă, anularea art.25 din Tratatul de la Berlin. În urma intervenţiei germane, London Times, la fel ca şi 29 de ani mai târziu la conferinţa de la Munchen, caracteriza sfârşitul crizei scriind:

"Putem să sperăm cu toată încrederea că pericolul de război a fost evitata". (Edmond Taylor - Căderea dinastiilor. Prăbuşirea vechii ordini. - Dorset Press. New-York 1989).

[modifică] Războiul turcesc (1912-13) şi războiul bulgăresc (1913)

Nicolae Iorga contemporan al evenimentelor din acea epocă scrie în Histoire des Etats balcaniques. p.456. La Roche-sur-Yon. Imprimerie Centrale de l’Ouest:

"Ministerul Malinov, de acord cu prinţul Ferdinand, care se intorsese de la Viena, a doua zi după proclamarea anexării Bosniei şi Herzegovinei de către Austro-Ungaria, proclamă independenţa ţării(5 octombrie 1908)".

Declaraţia de independenţă a fost făcută la Târnovo, şi în acelaş timp cu proclamarea independenţei, Ferdinand, deşi rămas catolic, se auto proclamă ţar, pentru a face legătura cu ţaratul bulgar, predat turcilor fără luptă de ţarul Şişman. După recunoasterea independenţei Bulgariei de către turci, plătită de Rusia cu 100 000 000 mărci germane, Ferdinand merge la Petro-grad unde primeşte recunoaşterea titlului său de la Nicolae al II-lea, după care România, Serbia şi Italia, recunosc şi ele independenţa Bulgariei şi titlul de ţar al bulgarilor pentru Ferdinand. Politica externă rusească în Balcani, în acea perioadă, tindea să sprijine realizarea în fapt a unui imperiu al slavilor din sud-estul European, preferabil bulgăresc. Şi Austro-Ungaria, deşi pentru raţiuni diferite de ale Rusiei, prefera tot un ţarat bulgar puternic. Aerenthal susţinea că un război între Bulgaria şi Serbia – pentru rezolvarea supremaţiei în cadrul lumii slave din sud-estul Europei, ceea ce din punct de vedere darwinist era corect – este inevitabil. În cazul unei înfrângeri a Serbiei – Austro-Ungaria făcând tot ceea ce ar fi putut pentru a ajuta Bulgaria, în mod indirect, în acest scop – problema pan-sârbească sau yugoslavă se putea rezolva numai într-un singur fel, şi anume prin încorporarea Serbiei în Imperiul Austro-Ungar. Aerenthal susţinea că deşi:

"strădania de a obţine teritorii în Balcani era o slăbiciune a unor minţi obişnuite"

totuşi, tot el susţinea că anexarea Bosniei-Herţegovinei era în realitate

"precondiţia pentru orice paşi în direcţia soluţionării satisfăcătoare pentru Monarhie a problemei Slavilor sudici" (Edmond Taylor - Caderea Dinastiilor. Prăbuşirea vechii ordini - 1989 Dorset Press, NY, p. 126)

deoarece nu permitea Serbiei ca să încorporeze cele două provincii. Dacă s-ar fi permis ca Serbia să încorporeze cele două provincii, atunci aceasta împreună cu Muntenegrul, ar fi avut mari şanse să învingă pe Bulgari, în lupta ei pentru supremaţie în lumea slavilor sud-estici, pe care chiar dacă nu i-ar fi înglobat, totuşi o Serbie victorioasă, ar fi reprezentat o atracţie majoră pentru Croaţii, Slovenii şi Slavonii, care făceau parte de secole din Imperiul Austro-Ungar şi care asigurau ieşirea la marea Adriatică, Austro-Ungariei, prin teritoriul lor. În această ipoteză, toate posesiunile austriece în Italia ar fi putut, cu mult mai uşor fi pierdute în lupta pentru unificarea Italiei. Din punctul de vedere al regatului unguresc, o Bulgarie mai puternică decât România, înglobând cât mai multe teritorii încă deţinute de Turcia în peninsula Balcanică, precum şi Dobrogea, era cea mai bună garanţie, că România nu va putea niciodată să ajungă la un nivel, care să-i permită să ridice pretenţii asupra Transilvaniei.

Rusia pe de altă parte, cu scopul izgonirii definitive a Turcilor din Europa, prin Izvolschi urmărea unirea Slavilor sudici – mai cu seamă unirea eforturilor militare ale Bulgariei şi ale Serbiei, ţări independente, care prezentau revendicări teritoriale legitime în posesiunile pe care Otomanii le mai aveau încă în peninsula Balcanică. Pentru Ruşi, împărţirea teritoriilor eliberate de Turci, între statele Slave nou formate, precum şi eliberarea popoarelor Slave din Imperiul Austro-Ungar constituiau o problemă dintr-o etapă viitoare, aşa că chiar încorporarea Bosniei şi Herzegovinei de către Monarhie, era binevenită având în vedere scopul final ca-re era izgonirea completă a turcilor din Europa. La începutul anului 1912, Ţarul Ferdinand vizită Belgradul, şi primi vizita regentului Alexandru al Serbiei la Sofia. La 2 februarie 1912, la Sofia, Bulgaria convocă pentru serbarea majoratului prinţului moştenitor Boris, pe toti prinţii moştenitori ai principatelor şi monarhiilor din Balcani, la care participă şi prinţul Ferdinand. Iată ce scrie N. Iorga, în lucrarea sa Histoire des Etats Balcaniques, citată anterior, la p.469:

"Din gelozie în contra statelor de dincolo de Dunăre, din neîncredere în contra unei ţări, care îşi regla politica în mod normal după aceia a Austro-Ungariei, pe baza unei alianţe ale căror clauze nu le cunoşteau; . ."

şi apoi mai departe la p.471:

"Tratatul secret din13 martie 1912 – care avea deasemenea clauze cu privire la rezistenţa comună, în contra unui atac ce ar fi venit din partea Austriei şi a României".

Bulgaria şi Serbia unite pentru împărţirea posesiunilor turceşti din Europa, se aliau şi cu Grecia lui Venizelos. În tratatul încheiat între Bulgaria şi Serbia, nu au existat clauze care să clarifice toate problemele teritoriale în amănunt, dar exista prevederea ca ţarul Nicolae II să aibă rolul de arbitru, pentru a rezolva disputele care eventual s-ar naşte.

"Pe data de 30 septembrie 1912, mobilizarea fu ordonată în toate ţările balcanice." (p.474”)[…] "Negocierile pentru armistiţiu se încheiară pe data de 3 decembrie 1912, Londra a fost aleasă pentru definitivarea tratatului de pace" - (Nicolae Iorga - Histoire des Etats Balcaniques - La Roche-sur-Yon. Imprimerie Centrale de l’Ouest, p. 479).

Dar la Constantinopol, Tinerii Turci conduşi de Enver Paşa, înlătură de la putere pe Kiamil Paşa, şi din această cauză ostilităţile reîncepură, aşa că negocierile de la Londra se întrerupseră (29 ianuarie 1913). Reînceperea ostilităţilor a fost o greşeală a Tinerilor Turci, care s-a soldat cu pierderea tuturor poziţiilor pe care le mai posedau în momentul încheierii armistiţiului. Turcii pierdeau: Adrianopole ocupată de Bulgari, Ianina cucerită de Greci, Scutari cucerită de Muntenegru, precum şi multe alte bătălii terestre, navale şi cetăţi, pierdute, aşa că, conform cu formularea lui N.Iorga:

"Începând cu data de 30 mai, Turcia, a trebuit să accepte linia Enos-Midia, care nu-i lăsa în Europa decăt cu ce să acopere, magnifica lor Capitală".

Nu exista nici un tratat prealabil, pentru ceea ce ar fi trebuit să-i revină Greciei, iar Serbia nu vroia să recunoască tratatul dintre ea şi Bulgaria, pentru că Bulgarii nu contribuiseră la cucerirea Macedoniei cu trupe aşa cum fusese convenit în tratat, ba chiar mai mult ceruseră ajutorul Serbiei pentru cucerirea Adrianopolului. Medierea Ţarului, era acceptată de Bulgari numai în litera tratatului, dar Sârbii cereau un arbitraj care să nu ţină seama de litera tratatului. Înainte ca lupta dintre Bulgari şi Sârbi să înceapă, în luna mai 1913, Preşedintele Partidului Democrat-Conservator Român, Tache Ionescu, declara că Austro-Ungaria i-a propus României să pornească o acţiune militară comună în contra Serbiei, propunere care fusese respinsă de România. (Serbian Blue Book, p.77, citat din R.G.D.Laffan, The Serbs, p.143). Pe de altă parte, Grecia având prim ministru pe E. Venizelos şi Serbia având prim ministru pe M. Pashitch, în faţa pericolului reprezentat de înţelegerile secrete Bulgaro-Austro-Ungare, au încheiat un tratat precedat de o convenţie militară (1 iunie 1913), deasemenea secrete, prin care se asigurau reciproc – Grecia de posesiunea Salonicului, iar Serbia de posesiunea Monastirului – prin aceasta realizându-se împărţirea Macedoniei. Tratatul Sârbo-Grec era considerat defensiv, deoarece era vorba de teritorii care nu făcuseră obiectul unui tratat anterior şi pe care-l ocupau ca urmare a unei cuceriri. Încercând să prevină dizolvarea Ligii Balcanice, ca urmare a manevrelor diplomatice Austro-Ungare, ţarul Nicolae II, comunică (8 iunie 1913) Serbiei şi Bulgariei, următoarele:

"…acel stat care primul începe ostilităţile va trebui să răspundă în faţa lumii Slave".

Dar Bulgarii contând pe sprijinul Austro-Ungariei, nu ţinură cont de avertismentul Ţarului Nicolaie al II-lea, căruia nici nu se sinchisiră să-i răspundă:

"Ţarul Ferdinand, el insuşi, precum şi comandantul suprem al trupelor bulgăreşti, dădură ordinul pentru atacarea la Guevgueli, cu scopul de a rupe joncţiunea dintre trupele greceşti şi sârbeşti, ceea ce a şi fost realizat în <noaptea de 29> iunie". (N.Iorga - Histoire des Etats Balcaniques - La Roche-sur-Yon. Imprimerie Centrale de l’Ouest p. 483).

Atacul surpriză al Bulgarilor a avut efect doar în prima zi, deoarece până spre seara zilei de 30 iunie, Voevodul (Feldmareşal) Putnik, distribui planul contraofensivei sârbeşti (1 iulie), unităţilor sale, contraofensivă care s-a oprit (9 iulie) numai atunci când şi-a atins obiectivul: eliberarea completă a Macedoniei, de trupele Bulgare. Avertismentului (1 iulie) cu intervenţia, dat de ambasadorul român la Sofia, primul ministru Bulgar Daneff, i-a răspuns următoarele:

"Vrei să mă înspăimânţi, domnule Ghika, atunci când spui că vei pătrunde în teritoriul bulgăresc. Foarte bine, vino, şi ce o să faci acolo? Vei cuceri linia Turtucaia-Balcik. Asta e ceea ce vrei. Vei intra în Dobrogea. Aceasta va fi a ta deasemenea. Dar nu vei fi în stare să mergi mai departe, pentru că nu vei putea mobiliza armata într-un timp atât de scurt, iar eu în 10 zile voi fi terminat cu Sârbii". (Balcanicus, p.94, citat de R.G.D. Laffan, The Serbs p.152)

Austro-Ungaria, reuşea prin influenţa pe care o putea exercita, chiar fără a trage un foc de puşcă, în calitatea sa de mare putere, să interzică Muntenegrului posesia portului Scutari, deşi îl cucerise, iar pe Sârbi îi opriseră să aibă ieşire la Marea Adriatică. Consecinţa a fost că: sârbii, bulgarii şi grecii, toate aceste state, urmăreau să posede Salonicul, port la Marea Egee. Grecii îi expulzează pe bulgari din Salonic, turcii reocupă Adrianopolul evacuat de bulgari, iar sârbii înaintează spre Sofia. În acest moment, România intră în acţiune în contra Bulgariei. România primise mandatul de la Wilhelm al II-lea, dar şi aprobarea ţarului Nicolae al II-lea întrucât Rusia nu putea permite anihilarea sau încorporarea Serbiei la Austro-Ungaria, şi, ca şi Germania, nu dorea să provoace un război, iar Germania nu dorea să fie antrenată într-un război total, în răsăritul şi sud-estul continentului, alături de Austro-Ungaria, în contra Rusiei, atâta timp cât ar fi avut spatele, spre apus, vulnerabil la un atac din partea Franţei. Nicolae Iorga, arată în a sa Histoire des Etats Balcaniques, pp. 484-5 următoarele:

"atacul bulgar era cu siguranţă rezultatul unei uneltiri austriece, care tindea să anihileze Serbia, singura aliată posibilă a Românilor în urmărirea drepturilor lor naţionale, dinolo de Carpaţi. […] În primele zile ale lunii iulie, cinci corpuri de armată, întreaga forţă militară din prima linie a României, se afla la Dunăre, formând o armată de în nu-măr de 500 000 de oameni. Ea a intrat imediat în acţiune, fără a se preocupa de sfaturile venite de la Viena".

Corpul II de armată comandat de generalul Crăiniceanu, care-l avea drept aghiotant pe Ionel I.C. Brătianu, ocupă regiunea Plevna şi taie toate comunicaţiile Sofiei. Guvernul Bulgar se hotărî (30 iulie) să ceară pace la Bucureşti. Giolitti, primul ministru al Italiei desvăluie (9 august) că în timp ce la Bucureşti se desfăşurau tratativele de pace, Austro-Ungaria a propus Italiei şi Germaniei, să considere situaţia creată în Balcani casus foederis şi să intervină manu militari, dar că propunerea a fost respinsă. Datorită kaizerului Wilhelm al II-lea, care dorea să sustragă reglementarea acestui conflict european, de sub autoritatea marilor puteri: Franţa, Anglia, Rusia şi Austro-Ungaria, considerând că Germania era arbitrul păcii în Balcani, la 10 august 1913, pacea a fost semnată la Bucureşti, sub preşidenţia primului ministru român Titu Maiorescu, conform directivelor diplomaţiei germane. Nicolae Iorga, plin de mândrie naţională, scria:

"... MM.Venizelos, Pashitsch et Toutschev a Bucharest; ils consacraient l’hégémonie roumaine dans les Balcans". (Histoire des Etats Balcaniques. p.486 La Roche-sur-Yon. Imprimerie Centrale, p. 486).

În schimb – chiar dacă războiul balcanic, nu a consacrat hegemonia României în Balcani – totuşi importanţa acestui război în evoluţia Românilor a fost colosală, prin schimbarea mentalităţii feudale, a tuturor claselor sociale din România, în cap cu bătrânul Rege Autocrat Carol I.

[modifică] Politica internă a regelui Carol I "îngăduitorul"

Din păcate realitatea era cu totul alta. Părerea lui I.G.Duca, este expusă în ‘moto’-ul prezentului capitol, în care îl acuză pe regele Carol I de nepregătirea armatei româneşti. I.G. Duca ne informează că Prinţul Moştenitor Ferdinand, cu toată timiditatea cunoscută a caracterului său cu ajutorul unor ofiţeri tineri, a întreprins cele mai multe dintre măsurile care au transformat armata României, în armata care a dus la reîntregirea României. În pagina următoare este înfăţişată o fotografie prezentând scena de încheiere a unei vânători, de la moşia Ojasca din judeţul Buzău, proprietatea deputatului liberal Costică Iarca, la care participau Prinţul Moştenitor Ferdinand, generalul Constantin Coandă, lt-colonelul Traian Filotti aghiotantul Prinţului Ferdinand şi alţi tineri ofiţeri Români. Lt. colonelul Traian Filotti, a murit în anul 1909, la vârsta de 43 de ani, datorită unei pneumonii, dar alţi ofiţeri însufleţiţi de aceleaşi idealuri au dus mai departe opera de restructurarea a armatei în vederea îndeplinirii idealului naţional. În privirea pregătirii armatei, pe lângă punctul de vedere liberal, exprimat de I.G.Du-ca ni s-a păstrat şi punctul de vedere conservator, exprimat de cea mai autorizată persoană: P.P.Carp, prin Duiliu Zamfirescu care în Portrete 1914 (Biblioteca Centrală de Stat, Manuscrise, Fond Duiliu Zamfirescu, cota 1437/63, ne comunică următoarele:

"Dl. Carp. Devenit ministru şi preşedinte de consiliu, morga D-sale faţă de Suveran trecea peste toate marginile şi nu arareori spunea în mod crud ceea ce s-ar fi putut spu-ne cu delicateţe sau s-ar fi putut făcea cu eloquenţă. Aşa, bunăoară înainte de a părăsi ministerul şi a lăsa locul D-lui Maiorescu într-o violentă explicaţie cu Maiestatea Sa care afirma că armata română nu avea cele trebuincioase pentru a intra în campanie, D-l Carp a zis Regelui: Dacă nici de aceasta nu te-ai ocupat de aproape, ce-ai făcut timp de 45 de ani?”

Unul dintre Românii care caracterizează fără echivoc politica internă a regelui Carol I, aşa cum a fost ea în realitatea ei crudă, a fost I.G.Duca, care în Memorii Volumul I Neutralitatea. Partea I 1914-15. p.118. Ediţie şi schiţă biografică de Stelian Neagoe. Editura Expres. Bucureşti, 1992, scrie:

"Al patrulea punct al programului regal era să asigure Germaniei, patriei lui de origină, un puternic reazim la porţile Orientului European. Mai e o indoială asupra felului cum regele Carol a îndeplinit acest punct? Până la sfârşitul zilelor lui, dânsul s-a socotit întâi un principe german şi pe urmă regele României. Ideea că primind Coroana României renunţase la patria lui de origină este o idee care n-a străbătut nicio clipă mintea lui. În concepţia sa el venise la gurile Dunării ca să slujeasca cinstit şi cu credinţă noua sa patrie şi să lege destinele ei de destinele patriei sale germane. Dacă aceste două intere-se le putea concilia, cu atât mai bine, dacă nu, pentru dânsul multă nedumerire nu încăpea, patria germană trebuia să primeze.[…] Ei bine, la 1870 ca şi la 1914, atitudinea regelui Carol a fost identică. Nici atunci, nici acum n-a ezitat, n-a sacrificat Germania României, ci România Germaniei. Şi atunci, ca şi acum, primul său gest a fost să abdice, primul său gând a fost să se reîntoarcă în patria lui de origină adevărată, singura patrie a sufletului său. Da, Carol I era german, România i-a dat coroană, avere şi renume, dar să-l desnaţionalizeze ca Grecia pe George de Holstein, sau Belgia pe Leopold I de Coburg, aceasta nu".

Fig. 10. Vânătoare la Ojasca, judeţul Buzău (1908-9)

Prezenţa regelui Carol I, pe tronul României – caracterizat printr-o orbire nemărginită, în ceea ce priveşte năzuinţa de bază a poporului Român, unirea tuturor Românilor într-o singură ţară – şi care se considera că se află în România într-o misiune dată lui de naţiunea germană şi de familia Hohenzollern, de a servi naţiunea germană la porţile Orientului Sud-Estic European, la fel cum făcuse ramura imperială a familiei Hohenzollern în Prusia Orientală, a coincis cu naşterea în Ungaria a unui curent şovin de maghiarizare a naţiunilor conlocuitoare de o virulenţă care friza nebunia colectivă (P.Lendvai, Ungurii, Traducere M.şi I.Nastasia. Humanitas 2001):

p.311 "Legile şcolare din 1879, 1883 şi 1891 au consfinţit obligativitatea predării limbii maghiare în grădiniţe, în şcoli primare şi medii. […] Urmare a faimoasei “Lex Apponyi”, numărul şcolilor naţionalităţilor s-a înjumătăţit intre 1899 şi 1914." p.312 "În anii nouăzeci premierul Bánffy, făcuse din iluzia statului naţional unitar, ca să zic aşa, program de guvernare" p.313)."În acest timp de exaltare naţională, ajunsă la apogeu în 1896 cu ocazia serbă-rilor mileniumului[…] la ministerul culturii şi învăţământului, Agoston Trefort, aflat 16 ani în fruntea resortului său, a declarat: . . . în Ungaria statul nu poate exista decât ca stat maghiar. Aspiraţiile la un statut poliglot sînt stângăcii politice de care trebuie să ne debarasăm rapid".

În decada în care în anul 1896, se serba cu un fast nemaipomenit în regatul unguresc, Mileniumul, adică 1000 de ani de la sosirea ungurilor în Europa, în România regelui Carol I, în anul 1891 murea Ion C. Brătianu, urmat la şefia partidului liberal de fratele său Dumitru C. Brătianu, dar care un an mai târziu, în anul 1892, moare şi el. În acelaş an, 1892, ajunge în fruntea partidului liberal D. A. Sturdza:

"Noul şef al Partidului Liberal era format la şcoala germană […] de o inteligenţă mediocră, dar de o mare putere de muncă, eficienţă şi perseverenţă[…] D. A. Sturdza prelua deci conducerea unui partid încărcat de o mare răspundere, aureoleat de realizările uriaşe ale foştilor lor exponenţi Ion C. Brătianu, C. A. Rosetti şi M. Kogălniceanu".( Apostol Stan. Putere politică şi democraţie în România. 1859-1918. Editura Albatros. Bucureşti, 1995).

Liberalii rămân în opoziţie până în anul 1895, când conservatorii care se aflau la putere, prin P. P. Carp introduc în Cameră şi Senat, noua Lege a minelor, care din nou ca şi în cazul Convenţiei de comerţ cu Austro-Ungaria – două zeci de ani mai înainte – oferea finanţei internationale, posibilitatea să ocupe poziţii fruntaşe în economie, în special în domeniul extracţiei de petrol. Imediat după votarea legii minelor care le garanta posibilitatea de a obţine, mari câştiguri din concesionarea terenurilor petrolifere, conservatorii care nu mai erau interesaţi – după şapte ani de guvernare – să mai rămână la guvernare, cedară puterea:

"Promovarea lui D. A. Sturdza constituise o dificultate nu atât pentru insuficienţa unei baze parlamentare, cât mai ales pentru atitudinea lui radicală afirmată în opoziţie, de atacare a monarhiei Austro-Ungare pentru politica de asuprire a Românilor din Transilvania. Regele aprecia ca prin acele atacuri poziţia externă a României era zdruncinată. Încredinţându-i frânele guvernării, i-a pus condiţii pe care şeful liberal nu numai că le-a acceptat, dar, în mod public, printr-o declaratie la Iaşi – la 13 octombrie 1895 – îşi repudia propriile convingeri."( Istoria Parlamentului, p.376-378)”.

Domnul Apostol Stan în lucrarea sa: Putere politică şi democraţie în România 1859-1918. p.258. Editura Albatros, Bucureşti 1995, arată în continuare următoarele:

"În urma unor dezvăluiri în Parlamentul de la Budapesta, primul ministru al guvernului maghiar, Bánffy Desiderius, declara că mijlocise aducerea la putere a lui D.A.Sturdza, cel care atacase – fiind în opoziţie – monarhia Austro-Ungară, dar că-şi retractase afirmaţiile în momentul preluării conducerii guvernului. Dezvăluirile din sursa maghiară explicau conduita lui D. A. Sturdza faţă de românii din Transilvania, cărora refuzase să le acorde până şi stipendiile legale. În acest caz, D.A.Sturdza era aspru incriminat socotindu-se că, chiar dacă "n-a trădat", a acţionat "ca şi cum ar fi trădat".

Reacţionarul rege Carol I, credea că prin politica sa externă – era nu numai loaial faţă de naţiunea germană şi monarhiiile din Austro-Ungaria şi Germania – dar şi că ajută la întărirea regatului Ungariei şi deci implicit a împărăţiei Austro-Ungare şi că prin această politică externă el contribuia la consolidarea propriului său regat România. Ceea ce însă era paradoxal, era că:

"prinţul moştenitor Rudolf, educat din copilărie în spirit filomaghiar, a făcut o critică ascuţită politicii ungare a naţionalităţilor: “Partea tristă pentru Ungaria este că nici un maghiar nu vrea să recunoască şi să priceapă că, evident, cu tratament rău, cu dispreţ şi cu măsuri vehemente momentane nu se realizează nimic în relaţia cu naţionalităţile, superioare numeric şi absolut indispensabile pentru menţinerea statului ungar în ace-leaşi dimensiuni pe care azi încă le mai are[…] În multe aproape în cele mai multe locuri din regiunile coroanei lui Ştefan nu sunt unguri decât nobilimea, funcţionarii şi Evreii, poporul însă aparţine altor neamuri. În orbirea lor nemărginită, cercurile competente Ungare uită şi de faptul că şi în anul 1849 Serbia şi România aparţineau Turciei, că erau ţări încă foarte necultivate şi politic imature, în timp ce acum şi regatele Serbiei şi României precum şi apropriata Bulgarie au intrat în rândul statelor europene şi au înregistrat mari progrese în învăţământ, cultură şi în nivelul de bunăstare; românii şi slavii din Ungaria, care şi ei înşişi s-au dezvoltat în multe privinţe, sînt în contact permanent cu aceste ţări; aceasta este pentru Ungaria de astăzi o mare dificultate de care vechea Ungarie încă nu avea habar, vechea Ungarie care şi de aceea putea să se comporte atunci cu totul altfel cu aceste popoare subjugate". (Citat la Hamann, Rudolf, pp.277 si urm.) Citatul de mai sus este din lucrarea lui P.Lendvai, Ungurii pp.313 -314, care a mai fost citat anterior.

Spre deosebire de domeniul politicii externe – domeniu în care Carol I a luat iniţiativa din primul moment al sosirii sale pe solul Ţărilor Româneşti şi nu a cedat-o niciodată până la moartea sa, nimănui – în ceea ce priveşte politica internă, în realitate, nici n-a existat vreodată o politică internă a regelui Carol I. Desigur că dacă vrem să înglobăm construcţia de căi ferate în România, în care Carol I s-a implicat total, ca o activitate de politică internă – deşi principala destinaţie a acestor căi ferate era facilitarea comerţului de export-import – atunci aceasta a fost principala sa iniţiativă de politică internă. În rest, domnia sa a fost consacrată, construcţiei palatului Peleş – o reşedinţă regală care să-l pună în rândul autocraţilor contemporani europeni – dar şi pentru a lăsa pentru totdeauna un monument care să amintească Românilor de domnia sa, şi reconstrucţia Mânăstirii Curtea de Argeş, care va avea destinaţia de a servi ca loc de înmormântare a dinastiei întemeiată de el.

Cu adevăratele frontiere sau bariere interne, ale României, era îngăduitor. I.G.Duca, în Memorii, Neutralitatea, Partea I, (1914-1915), ediţie şi schiţă biografică de Stelian Neagoe. Editura Expres Bucuresti, 1992, la pagina 26, ne lasă următoarea mărturie, despre regele Carol I, din ultimul an de domnie al acestuia:

"Eram curios să lucrez cu el ca să-l cunosc mai de aproape decât o puteam face ca tâ-năr într-o audienţă oficială, fatal banală şi solemnă. Ei bine, am fost dezamăgit. Spre marea mea surprindere am constatat, întâi, că nu era deloc în curent cu marea majori-tate a chestiunilor însemnate la ordinea zilei. Îmi aduc aminte că într-una din primele audienţe ( înainte vreme lucra în fiecare zi a săptămânii cu câte un ministru, în ultimii ani ne chema din când în când; de obicei ne venea rândul la două trei săptămâni) m-am crezut dator să-i fac o largă expunere a planului meu de activitate la Ministerul In-strucţiunii. M-a ascultat cu o neascunsă lipsă de interes. Părea a da foarte puţină importanţă situaţiei nenorocite a învăţământului nostru primar. Analfabetismul îngrijoră-tor al satelor noastre nu-l interesa şi nu-l speria. În genere nu cunoştea chestiunile şco-lare, chestiunile religioase singure îl pasionau şi, ce-i drept, nu era străin de ele".

Caracterizarea făcută de Eminescu, regelui Carol I "Îngăduitorul", intenţionat era numai un alt cuvânt mai reverenţios, pentru adevărata atitudine, pe care acesta o avea faţă de problemele interne ale României, şi care ar fi trebuit de fapt să fie: ‘Indiferentul’. Indiferenţa regelui Carol I faţă de industrializarea ţării, aproape că atingea perfecţiunea unei politici interne. În această problemă ca şi în precedenta – indiferenţa faţă de pregătirea militară a ţării – a fost condus tot de interesul celor două Mari Puteri din Europa centrală: Germania şi Austro-Ungaria. Aceste două ţări, în curs de industrializare, erau disperate să găsească pieţe de desfacere pentru produsele lor, şi ca atare nu au tolerat industrializarea Peninsulei Balcanice în general, care se afla în imediata lor vecinătate. Pentru amatorii de iluzii deşarte, voi cita din lucrarea Barbarei Jelavich, Istoria Balcanilor, Secolul al XX-lea. p.28. vol. II. Trad. de Mihai-Eugen Avădanei, Postfaţă de I.Ciupercă. Institutul European Iasi 2000, următorul pasaj:

"Dintre toate statele balcanice, România a realizat cele mai mari progrese. Industria principală era cea a prelucrării alimentelor, accentul fiind pus pe făină şi pe zahăr. La începutul secolului al XX-lea începe să fie exploatată regiunea petroliferă de la Ploieşti. În ciuda acestui fapt ţara rămânea predominant agricolă. În 1914, doar 1,5% din venitul naţional provenea din industrie, în timp ce producţia agricolă constituia 75,7% din exporturi. Bulgaria, Serbia şi Grecia îşi menţineau, fireşte, structurile puternic agrare".

Principalele două instrumente folosite de guvernele regelui Carol I, pentru aservirea economiei româneşti, economiilor Marilor Puteri din Europa Centrală: Germania şi Austro-Ungaria, au fost Tratatele Economice, şi construirea infrastucturii destinată mişcării mărfurilor strategice de mare volum, cum erau cerealele şi petrolul, către Imperiul Austro-Ungar şi Imperiul German, şi în sens invers a importurilor de produse manufacturate, de mic volum, provenite sau tranzitate prin aceste imperii. În această categorie se încadrează Căile Ferate construite cu prioritate, şi cu costuri mult mai ridicate decat cele normale, în care au fost uti-lizate întreprinderi Germane şi Austro-Ungare şi instalaţiile portuare, din porturile româneşti dunărene. În anul 1871, după înfrângerea Franţei, şi încheierea păcii franco-hermane, a urmat denunţarea clauzei din Tratatul de la Paris din anul 1856, cu privire la interdicţia impusă Rusiei, de a avea o flotă şi cetăţi la Marea Neagră. Marea Britanie fără Franţa, nu avea o forţă armată continentală care să poată opri schimbările ce avuseseră loc în Europa. Ca atare pentru a limita, pe cât posibil, creşterea puterii Rusiei, a Austro-Ungariei şi a Germaniei, coalizate, Marea Britanie a convocat Conferinţa de la Londra(1871), unde deşi nu mai putea interzice, dezvoltarea puterii militare ruseşti în Marea Neagră, totuşi obţinu ca nici-o forţă navală să nu aibă dreptul să treacă prin Strâmtori, sigilând în acest fel flota rusească în Marea Neagră. Pentru România (nereprezentată la conferinţă), s-a obţinut prin acest Tratat, ca Dunărea în porţiu-nea care trecea prin teritoriul României, să rămână în continuare sub protectoratul colectiv al Marilor Puteri semnatare ale tratatului de la Paris din anul 1856, si să nu fie atribuită exclusiv Austro-Ungariei, aşa cum ceruse aceasta, conferinţei de la Londra.

La data de 22 iulie/3 august 1874, “Cea dintâi propunere relativă la încheierea unui tratat comercial cu Austro-Ungaria i-a fost remisă de către Boerescu contelui Andrassy”. (Memoriile regelui Carol I al României de un martor ocular. p.328. Vol.II 1869-1875. Ediţie şi prefaţă de Stelian Neagoe. Editura Scripta. Bucureşti 1993). Aproape un an mai târziu, pe data de 10/22 iunie 1875:

"G. Costaforu trimite din Viena următoarea telegramă – Astăzi, 22 iunie, am avut cinstea, în calitate de agent diplomatic şi delegat al alteţei voastre, de a semna cu contele Andrassy, ministrul afacerilor străine şi delegat al m. sale împăratului, Convenţiunea de comerţ între Austro-Ungaria şi România. Acesta este cel mai mare act al guvernării alteţei voastre!" ( Idem ca mai sus. p.374).

Au urmat dezbateri aprige, înfruntându-se partizanii liberului-schimb de pe băncile guvernamentale, în contra opoziţiei liberale care susţinea protecţionismul vamal. Convenţia de comerţ între Austro-Ungaria şi România, încheiată de guvernul conservator român era bazată pe principiul liberului-schimb. Adoptarea acestui principiu de către România, care trebu-ia să-şi protejeze industria născândă, pentru ca aceasta să se poată dezvolta, din perspectiva istorică actuală, reprezenta o sinucidere naţională, deoarece nega posibilitatea combaterii su-prapopulării prin industrializare, cel mai eficient şi normal mijloc economic, de combatere al suprapopulării. În ‘Memoriile regelui . . .’, citate mai sus, la pagina 379, acesta consemnează cu maximă satisfacţie:

"Cu toate atacurile şi împotrivirile, tratatul a fost votat cu 68 voturi, contra 22. 29 iunie/11 iulie. În urma votării Tratatului (Convenţie) de comerţ, care le înfăţişează un pretext favorabil, deputaţii opozitiei-unite: Ion Brătianu, M. Kogălniceanu, M. C. Epureanu, G. Vernescu, Golescu si alţi câţiva demisionează, arătând motivele ieşirii lor din Cameră".

Ceea ce însă era drept, era că restaurarea libertăţii comerciale a României prin Tratatul de la Adrianopole – un tratat bilateral ruso-turc – nu era opozabil ‘capitulaţiilor’, adică drepturilor comerciale negociate anterior Tratatului de la Adrianopole, de către marile puteri cu Imperiul Otoman, şi care includeau şi România. În fapt marile puteri, prin protectoratul colectiv instituit asupra Ţărilor Româneşti, în anul 1856, garantaseră – pe lângă suveranitatea Imperiului Otoman cu graniţa fixată pe Prut – şi menţinerea ‘capitulaţiilor’, în folos propriu. Cu alte cuvinte, Austro-Ungaria, în schimbul renunţării la ‘capitulaţiile’ garantate de tratatul de pace de la Paris din anul 1856, a cerut ca Conventia de comerţ cu România, să se bazeze pe principiul liberului schimb. În ‘Memoriile. . .’ la pagina 379, regele Carol I, spune:

"30 iunie/11iulie. Principele scrie tatălui său:[…] După trei zile de dezbateri violente, camera a adoptat tratatul de comerţ cu Austro-Ungaria. Acest act international este de o mare însemnătate, pentru că conţine în el germenele independenţei României".

Evenimentele viitoare, vor demonstra însă, că cucerirea independenţei României, nu va avea nimic de a face cu această Convenţie de comerţ încheiată cu Austro-Ungaria, ci va fi opera negocierilor directe dintre Ion C. Bratianu cu diplomaţia rusească şi a sacrificiului vieţilor a celor 10 000 de Români pe câmpul de luptă din Bulgaria. Austro-Ungaria, dacă ar fi putut, ar fi împiedicat, la Conferinţa de la Berlin(1878), realizarea independenţei, atât a României cât şi a Serbiei.

Care pot fi motivele pentru care V. Boerescu, G. Costaforu, P. P. Carp şi marii moşieri care formau partidul conservator, au votat în favoarea încheierii Conventiei de comerţ cu Austro-Ungaria având la bază principiul liberului-schimb ? Cele mai importante motive au fost următoarele trei:

a) păstrarea unei numeroase populaţii săteşti, fără altă sursă de trai decât în-cheierea de învoieli agricole cu proprietarul pământului.
b) sabotarea protecţionismului vamal, care ar fi scumpit produsele industriale în general, dar care mai cu seamă ar fi scumpit produsele industriale de larg consum, şi deci nivelul de trai al ţăranilor, ceea ce ar fi antrenat scumpirea muncii în agricultură.
c) sabotarea industrializării ţării, care în final ar fi dus la schimbări sociale şi politice radicale.

Dar forţa care a condus la încheierea ‘Convenţiei’ cu Austro-Ungaria, a fost comanda politică, emanată de la Austro-Ungaria, şi canalizată prin regele Carol I partidului conservator. La M. Kogălniceanu, politicianul întrecea pe istoric. Monitorul Oficial care înregistra lucrările parlamentului, ne-a păstrat viziunea politică progresistă a acestui om. El susţinea că agricultura aşa cum era în momentul acela,

"nu mai poseda resurse de progres decât cu concursul industrializării ei".

Tot el lua apărarea industriei născânde petroliere şi chimice. ‘Convenţia’, rezolva în sensul dorit de Austro-Ungaria, toate interesele sale, dar principala prevedere din tratat – adevărata, profunda raţiune pentru care s-a încheiat acest tratat, cea care modifica Constituţia României, printr-un tratat internaţional – era egalitatea în faţa legilor, reciprocă a supuşilor austro-ungari în România si a celor Români în Austro-Ungaria. Ziarul “Românul”, an XIX 1875. p.871. arată că:

"dacă Austro-Ungaria avea în România 400 000 de supuşi, aceasta nu poseda în imperiul dualist nici unul! Era oare aceasta reciprocitate? […] Drept consecinţă, prin aceşti străini consideraţi "o unealtă" germano-austriacă "de aservire socială şi economică," Austro-Ungaria va avea în mână oraşele, comerţul şi industria, Românii – după I. C. Brătianu – rămânând cu ţarinile." (Apostol Stan - Independenţa României. Detaşarea de piaţa otomană şi rataşarea de Europa, 1774-1875. p.260. Editura Albatros. Bucureşti 1998 p.260).

Vasile Alecsandri în Cameră aprecia că respectiva convenţie deschidea calea unei:

"năvăliri organizate prin o fracmazonerie puternică" (M.O.161, 1875, p. 3634).

Apostol Stan ca mai sus p.261.

". . .I.C.Brătianu – comerţul şi industria, mai ales în Moldova, ‘sunt căzute în mâinile străinilor’(M.O. nr.155, 1875, p.3507).

"Existau în România ‘sute de mii’de evrei (M.O. nr.154 p. 3493-3494), dintre care unii, deşi născuţi în ţară, rămăseseră sudiţi, cu toate că niciodată nu văzuseră Austria […] Dobândind prin convenţie privilegii, scutiri, imunităţi, dreptul de a circula liber prin ţară şi de a face comerţ, scutirea de cuartirul militar şi de orice contribuţie de război (M.O. nr.161, 1875, p.3634), avantaje neîntâlnite “în nici o ţară din lume”(Românul, an XIX, 1875, p.871), evreii ridicau în ţară mari nemulţumiri".(Apostol Stan. Independenţa României. Detaşarea de piaţa otomană şi rataşarea de Europa. 1774-1875. Editura Albatros. Bucureşti 1998).

Concluzia opiniei publice româneşti în urma acestor dezbateri din parlament şi din presă, dar mai cu seamă din traiul de zi cu zi, era că există o alianţă a marei moşierimi cu domnitorul Carol, susţinută de o "ocultă" evreiască. O altă percepţie ce se încetăţenise în opinia publică românească, din cauza încheierii Conventiei de comerţ cu Austro-Ungaria, era că marea moşierime conservatoare românească îşi schimbase orientarea politică externă, devenind din filorusă, filogermană, şi că burghezo-moşierimea românească liberală – ca urmare a vacuu-mului de putere, pricinuit de înfrângerea Franţei (1870) – se reorienta spre o politică filorusească.

Din cauza acestor multiple transformări interne Carol ajunge la concluzia că pentru o perioadă ar trebui să se disocieze de conservatori, iar partidul conservator ajunge şi el la con-cluzia ca prin perfectarea legislativa a Conventiei de comerţ cu Austro-Ungaria atinsese nivelul său de incompetenţă ideologică- legislativă, şi ca atare – în faţa acestei sărăcii de idei – este mai bine să se retragă de la putere, şi să lase liberalilor munca grea de guvernare de ruti- nă, deoarece legislaţia pe care o moşteneau liberalii – Convenţia de comerţ cu Austro-Ungaria prin efectele ei era un amendament la Constituţie – din punct de vedere legal era un act internaţional, cu o durată de 10 ani, care nu mai putea fi schimbat fără acordul Austro-Ungariei, şi deci împiedica orice deviaţie ideologică sau de ordin practic, pe care eventual ar fi încercat-o partidul liberal. Dar conservatorii, pentru a fi şi mai siguri, că pot părăsi puterea, fără conse-cinţe neprevăzute, iar Carol pentru a fi şi el mai sigur, că se poate despărţi de sprijinul guver-nului conservator fără consecinţe, a constrâns pe I.C.Bratianu să promită – înainte de a-i încredinţa sarcina formării noului guvern – că guvernul liberal nu va schimba faptul împlinit al Convenţiei de comerţ cu Austro-Ungaria. Cu toată fierberea din partidul liberal, care se vedea ajuns la putere, dar care în acelaş timp constata că într-o democraţie constituţională, puterile guvernului sunt limitate de alţi factori, cu toate acestea îl învinuia pe Ion C.Bratianu că accep-tase responsabilitatea implementării Convenţiei de Comerţ cu Austro-Ungaria, aşa că Ion C. Brătianu, se arătă gata să abandoneze poziţia sa de ministru de finanţe, ceea ce avu darul să liniştească revolta.

Cele două personalităţi uriaşe ale clasei politice româneşti: M.Kogălniceanu titularul Ministerului de externe şi Ion C. Brătianu deţinând portofoliul finanţelor, din guvernul liberal în scopul combaterii prevederilor dăunătoare României, continute în Convenţia de comerţ cu Austro-Ungaria, şi în acelaş timp fiind în imposibilitate de a schimba măcar o iotă, din legea menţionată, dar pentru că Convenţia nu creia o piaţă comună Româno/Austro-Ungară, cu excluderea altor parteneri, ci creia numai un monopol austro-ungar în România – recurg la adoptarea Legii Tarifului Vamal Autonom, cu aplicare din 1 iulie 1876, care venea la numai 3 luni de la intrarea, în vigoare a Convenţiei de comerţ cu Austro-Ungaria (1 Aprilie 1876). A-ceastă lege înlocuieşte tarifele vamale "turceşti", garantate Marilor Puteri prin "capitulaţiile" acordate acestora de către Imperiul Otoman, cu tarife autonome româneşti, mai ridicate. Întrucât în Convenţia de comerţ, încheiată cu Austro-Ungaria, tarifele înscrise erau mai mici, Austro-Ungaria se afla într-o poziţie privilegiată. Scopul acestei legi a Tarifului Vamal Autonom, era ca să determine, celelalte Mari Puteri, să renunţe la, a se prevala de "capitulaţiile" turceşti şi în schimb să dorească să încheie, cu România, Convenţii de comerţ după modelul cu Austro-Ungaria, în care să fie înscrise tarife preferenţiale. Desigur că scopul legislaţiei era dublu, fiind atât de natură politică – silind Marile Puteri să recunoască autonomia comercială româ-nească, faţă de Imperiul Otoman, prin încheierea de convenţii comerciale – dar şi de natură economică, pentru că dintr-un monopol austro-ungar, România devenea o zonă a liberului schimb, în care Marile Puteri se concurau între ele. Dar ceea ce era şi mai important, era că din cauza concurenţei comerciale ce se creia, pe piaţa Românească, se spera să se elimine monopolul austro-unguresc, şi deci s-ar fi putut elimina pericolul înfeudării economice a României. Ca atare România acordă, Germaniei, Rusiei, Greciei şi Franţei, care-şi exprimaseră dorinţa de a încheia Convenţii comerciale cu România aceleaşi tarife vamale care erau înscrise în Convenţia de comerţ cu Austro-Ungaria, pe termen de 9 luni, timp în care şi aceste ţări urmau a încheia convenţii de comerţ cu România.

De cea mai mare importanţă politică era încheierea convenţiei comerciale cu Imperiul Rusesc, întrucât după părerea lui Ion C. Brătianu nu ar fi trebuit să ne aruncăm "orbeşte în ghiarele Austriei", iar dupa părerea lui M. Kogălniceanu, România avea nevoie de prietenia Rusiei, întrucât, se prevedea o conflagraţie militară majoră, în problema Chestiunii Orientale, de care România trebuia să profite pentru a-şi căpăta independenţa. Clarviziunea acestor doi mari oameni politici pe care îi avea România la acea dată , era combătută, de elementele filo-austriece care se înmulţiseră în ultima vreme, folosindu-se de temerile înrădăcinate în poporul românesc de multe generaţii, care împiedica o adevărată apropriere de Imperiul Ţarist. Exista teama de o masivă emigrare a evreilor din Rusia care să se adauge evreilor veniţi din Galiţia austriacă. M. Kogălniceanu arăta că supuşii evrei austrieci erau de o sută de ori mai numeroşi decât supuşii evrei ruşi, iar Brătianu demonstra că în trecut, deşi au existat atâtea invazii ale armatelor ruseşti, totuşi acestea nu au antrenat niciodată şi emigrări ale evreilor ruşi. Exista temerea neîntemeiată că un imperiu deşi slab dezvoltat din punct de vedere industrial – şi care avea nevoie, pe lângă propria sa producţie industrială să importe produse indus-triale din alte ţări – va împiedica dezvoltarea industrială a României; şi înfine exista temerea tot neîntemeiată că Imperiul Rus – care producea grâne la fel de scumpe ca şi România – îşi va exporta produsele în România, la preţuri de dumping. Cu toate acestea pe data de 15 iulie 1876 Camera şi pe data de 20 iulie, acelaş an, Senatul aprobară Convenţia comercială, vamală şi de navigaţie româno-rusă. Pentru a încheia Convenţia de comerţ cu Germania a fost nevoie ca Titu Maiorescu, negociatorul numit de fostul guvern conservator, să fie demis, deoarece faţă de modelul: Convenţia Austro-Ungară, făcuse încă şi mai multe concesii Germaniei. Până în anul 1878, anul Congresului de la Berlin, nici o altă ţară, în afară de Austro-Ungaria şi Rusia nu au mai incheiat Convenţii comerciale cu România, aşa că Ion C. Bratianu hotărâ să ridice tarifele vamale autonome din anul 1876, cu 15%. El consideră că avantajele oferite unor state – Austro-Ungaria şi Rusia care favorizaseră independenţa comercială a României – nu trebuie să fie oferite şi celor care se opuseseră la obţinerea independenţei comerciale a Româ-niei. Ridicarea tarifelor vamale cu 15%, nu a avut niciun efect, aşa că abia după ce în1879, Conferinţa de la Berlin, recunoaşte independenţa României până şi ţări ca Franţa şi Anglia încheie convenţii comerciale cu România.

Principiul liberului-schimb, impus de Marile Puteri, conform cu modelul Austriac, în România prin tratatele comerciale încheiate, au împiedicat industrializarea ţării, consacrând astfel statutul de ţară eminamente agricolă a României. Apostol Stan, bazat şi pe studii publicate anterior, arată în lucrarea sa – Independenţa României. Detaşarea de piaţa otomană şi rataşarea de Europa, (1874-1875), Editura Albatros, Bucureşti.1998 – următoarele:

"În ciuda intenţiilor de limitare a monopolului Austro-Ungariei în comerţul cu România, se constată că ponderea acestei puteri era deosebită, 45% din mărfurile importate de România proveneau din acea ţară, în ordine succesivă situându-se Marea Britanie." (Vezi: B.Marinescu şi Valeriu Stan, Anglia şi convenţia comercială româno-engleză din 1880, în “Revista de Istorie”, nr.1.1985), Germania, Franta, Rusia şi Italia. (C. I. Băicoianu - Istoria politicii noastre vamale şi comerciale, I1. p.209).

În faţa acestei situaţii pe care nu o mai putea controla, Ion C. Brătianu, îşi schimbă şi el poziţia şi devine filogerman şi filoaustriac. Nimeni nu-şi poate închipui că Ion C. Brătianu şi-ar fi schimbat poziţia deoarece ar fi căpătat o nouă convingere politică, ci mai curând, a făcut-o, conform cu vechiul dicton politic englezesc: If you cannot defeat them, join them (dacă nu-i poţi învinge, aliazăte cu ei). Publicat în Aldine, Suplimentul ziarului România Liberă, nr.327 din 3 august 2002, titlul articolului fiind: Consiliul de Coroană de la 21 iulie/3 august 1914 – o reinterpretare – în p.III, Dan A.Lăzărescu, ne oferă un miniportret psihologic al lui Carol I care deşi se referă la ultimul, dar cel mai dramatic act al domniei sale – Consiliul de Coroană de la Sinaia, din 21 iulie/ 3 august 1914 prin care România îşi declară neutralitatea – totuşi este valabil pentru definirea caracterului singuratic, al întregii existenţe, al acestui alergător de cursă lungă:

"Convins de hotărârea nestrămutată a Kaiserului de a dezlănţui războiul proiectat până la cele mai mici amănunte, Regele totuşi nu a crezut de demnitatea sa, să se consulte cu vreunul dintre oamenii politici români, în problema atât de delicată căreia se vedea silit să-i facă faţă singur. El îndreptăţea, în chipul aceasta, imaginea pe care ne-o transmite pe seama lui maliţiosul Constantin Argetoianu: “ Pe Regele Carol nu-l putea învârti nimeni după degete. El nu era sub influenţa nimănui, ci făcea – cât a putut, după capul lui şi autoritatea sa era atât de mare în lumea politicienilor noştri, încât Brătianu se simţea foarte Ionel în faţa lui".

Tot în legătură cu cele două aspecte ale caracterului regelui Carol I, aduse în discuţie prin citatul de mai sus, avem şi părerea, de altfel tranşantă, a lui I.G.Duca, exprimată în Memorii Volumul I Neutralitatea. Partea I (1914-1915). Ediţie şi schiţă biografică de Stelian Neagoe. Editura Expres. Bucuresti 1992. În privinţa primului aspect – lipsa sa totală de în-credere în Români – I.G.Duca, întăreşte în citatul următor, părerea exprimată anterior, de C.Argetoianu:

pp. 115-6. "Mai întâi Seculici, directorul Societăţii de asigurare Dacia, un slovac su-pus austriac, zice-se de origină semită […] şi Basset, un modest elveţian[…] Aceştia au fost sfetnicii intimi ai regelui Carol aproape 30 de ani.[…] Seculici l-a îndemnat să reziste tuturor mişcărilor democratice şi l-a încurajat într-o stearpă politică de echili-bristică de partide, iar Basset l-a vîrît – ce e drept fără ştirea lui – în mocirla tragerilor false de la finanţe, de pe urma cărora a trebuit să dispară câtva timp din ţară. Totuşi regele Carol care n-ar fi încredinţat unui Român nici cea mai mică spovedanie[…] îşi depunea cu o surprinzătoare încredere toate tainele în mâinile acestor cvasiaventurieri străini". p.118 "Dar despre Ion C. Brătianu, I. G. Duca are o părere diferită, de C. Argetoianu: "Nenorocirea a fost însă că de la moartea lui Ion C. Brătianu, care ştiuse sa-i ţie piept, n-a mai întâlnit în drumul său decât oameni de mâna a doua, tineri fără situaţii bine întărite, sau linguşitori de rând şi că astfel, el a tot întrecut limitele atribuţiunilor sale formale".

Părerea lui I. G. Duca, precum că abuzurile lui Carol I, se datoresc faptului că "n-a mai întâlnit în drumul său decât oameni de a doua mână", nu corespunde realităţii. Adevărul este altul: în primul rând, Carol I a avut la dispoziţie două instrumente perfecte – după ce a învăţat să le utilizeze în propriul său interes – de manipulare a clasei politice româneşti, Constituţia şi Legea electorală, şi de ce nu i-am recunoaşte şi calităţi înăscute de conducător. Însuşi Duca recunoaşte în Memorii Volumul I Neutralitatea. Partea I (1914-1915) la pagina 104, următoarele:

"De altfel, calităţile de dibăcie ale inteligenţei lui erau completate printr-un real talent de a cunoaşte oamenii. Cu un dar minunat, el pătrundea tainele sufletului omenesc şi se pricepea să descopere slăbiciunile ca şi viciile fiecărui om. O nepreţuită calitate pentru un conducător de oameni. A cunoscut admirabil personalul politic al vremii sa-le, a ştiut exact ce poate da şi ce nu poate da fiecare şi, a ştiut şi mai bine cum să profite de meritele unora sau de scăderile celorlalţi".

Tot Duca în “Memorii. . .”, la pagina 111, arăta cum această calitate a sa, pusă exclusiv în slujba realizării obiectivelor sale proprii, şi nu în slujba unor idealuri naţionale româneşti, au condus la rezultate dezastruoase pentru România:

"La această şcoală însă de câştigare a oamenilor prin specularea slăbiciunilor şi prin coruperea lor morală, regele Carol şi-a adus lui sevicii mai mult aparente, iar ţării i-a adus un adevărat rău. Într-o epocă unde era nevoie de caractere şi într-o ţară care prin trecutul ei era predispusă să nu vadă înflorind prea multe, regele Carol, prin micile sale abilităţi, a contribuit puternic la demoralizarea lumii noastre politice şi la pervertirea caracterelor în genere".

Pentru a rezuma schiţa de portret, a personalităţii sale, în care am preferat să fiu influen-ţat mai mult de I.G.Duca, decât de alţii, este pentru că Duca la data când a cuprins acest portret în “Memorii. . .”-e sale, era mult sub influenţa, “marelui”, Brătianu, şi într-un fel ne transmite, părerile acestuia şi a echipei ministeriale liberale, care au făurit România Mare, aşa că voi cita un paragraf, de la pagina 105, prin care, se scot în evidenţă cele mai caracteristice însuşiri sufleteşti ale regelui Carol I :

"De altminteri, în genere vorbind, regele Carol era o adevărată personalitate, dacă n-ar fi fost decât prin voinţa şi puterea lui de stăruinţă. Cu o răbdare neobişnuită ştia să urmărească ani de-a rândul gândurile sale, la toate voinţele într-adevăr stăruitoare nu-şi manifesta niciodată pe faţă intenţiile".

În fond care erau intenţiile, sau scopul de bază al lui Carol I, în România ? Răspunsul nu atât de greu de ghicit – după părerea mea – era: înlocuirea culturii franceze în România prin cultura germană, şi ca urmare dominaţie germană în România. Deşi a avut la dispoziţie, aproape o jumătate de secol de domnie pentru a-şi realiza scopul – de ce nu a reusit ?

De ce în momentul crucial al consiliului de coroană de la 21 iulie/3 august 1914, toţi membrii consiliului de coroană, cu excepţia unuia singur, P.P.Carp, au votat în contra intrării în război alături de Germania şi Austro-Ungaria, şi au adoptat neutralitatea? Duiliu Zamfirescu în Portrete 1914(Biblioteca Centrală de Stat, Manuscrise, Fond “Duiliu Zamfirescu” cota 1437/63), ne relatează următoarele:

"În consiliul de coroană ce s-a ţinut în august, la castelul Peleş, după declararea războiului franco-german, bărbatul care a îndrăznit să ‘vorbească’, a fost Dl. Carp. Regele luând cuvântul, a expus situaţiunea internatională, căutând să convingă pe asistenţi că România trebuie să meargă alături de Germania şi de Austro-Ungaria. "A venit momentul Domnilor, să facem din ţara noastră o mare putere" a zis Regele. Tăcere mormântală. […] A mai vorbit unul şi altul […] rostindu-se mai toţi pentru neutralitate. Atunci a luat cuvântul Dl. Carp. A fost o execuţie în regulă, aruncând în obrazul fiecăruia, făţărnicia tuturor: "Toţi sau mai toţi aţi fost consilierii tronului; toţi ştiaţi că politica noastră externă merge în calea Triplei Alianţe […]. Prin urmare cu toţii aţi consimţit la această politică. Iar astăzi, când a venit vremea să ne ţinem de cuvânt vă daţi la o parte. Cum lăsaţi pe omul aista singur ?!(a întrebat arătând către rege)".

Adevărul era că regele Carol I, nu fusese lăsat singur într-un moment crucial, ci că fusese în întreaga sa domnie singur. Acest om era prin firea sa manipulativ, dar fiindcă era conducătorul unui stat, însuşirea sa înăscută s-a dezvoltat extraordinar, aşa că reuşise să câştige întotdeauna, impunând Românilor propriul său punct de vedere. Metoda sa era încredinţarea formării guvernului – chiar dincolo de limitele constituţionale – unui partid care accepta să pună în practică politica sa. De data asta însă, regele Carol I se afla în faţa unui complot orchestrat cu grijă de Ionel I.C. Bratianu. Toţi membrii Consiliului de Coroană, erau pentru expectativă. Singurul care nu fusese pus în curent, în mod intenţionat, fiindcă ar fi distrus coeziunea pe care Ionel I. C. Brătianu reuşise să o formeze, era P. P. Carp. Explicaţia adoptată de P. P.Carp, pe care şi-a exprimat-o în plin Consiliu de Coroană, a fost: Trădare! I. G. Duca participa la Consiliul de Coroană şi de aceea în: Memorii Volumul I Neutralitatea. Partea I (1914-1915)). pp.63-64. Ediţie şi schiţă biografică de Stelian Neagoe. Edtura Expres. Bucureşti, 1992. ne redă cu acurateţă ceea ce s-a spus acolo:

"Sire" spuse el cu voce tare şi răspicat, "ţin atunci să se constate că în ceasul cel mai grav pentru ţară, Majestatea voastră este părăsită de toate partidele şi de toţi sfetnicii ei, la sfârşitul unei lungi domnii închinată propăşirii naţionale". Brătianu se ridică cu indignare: "O hotărîre izvorâtă din credinţă adîncă că interesele cele mai sacre ne-o dictează nu poate fi interpretată ca un act lipsit de lealitate faţă de suveran!". Marghiloman a fost şi mai categoric: "Dragă Carp, dă-mi voie să protestez cu toată energia în contra cuvintelor tale. Nu numai că dând Majestăţii Sale sfaturile pe care i le-am dat nu l-am părăsit, dar avem conştiinţa că am acoperit Coroana. Dacă, aşa cum e azi opinia publică, am lăsa cumva pe rege să declare războiul, lumea ar zice că acesta nu e războiul ţării, ci războiul regelui".

Pentru toate nereuşitele lor, Germanii şi filogermanii, nu acceptă responsabilitatea proprie, ci mai întotdeauna acuză Trădarea , drept cauză a nereuşitei. Cel mai mult se vorbeşte de trădarea din propriile lor rânduri, dar şi din partea aliaţilor lor, aşa cum e cazul României prezentat mai sus. În opoziţie cu teoria germana a trădării, există însă explicaţia dată de ştiin-ţa darwinistă, şi anume că problema principală a germanilor, pentru care mai niciodată nu reuşesc, în ceea ce plănuiesc să îndeplinească, este că, întotdeauna încearcă să facă ceva prea mare pentru puterile lor reale. George Bailey , în lucrarea sa, Germans: the biography of an obsession. p.25. The Free Press. New York scrie că:

"Cu excepţia jumătăţii de secol Bismarck-iene, istoria Germană este un neîntrerupt lanţ, la un fir de păr, de nerealizări, înebunitor de aproape de reuşită: Germanii aproape că au reformat biserica catolică, Liga Hanseatică aproape că a reuşit să unească nordul Germaniei, ţăranii aproape că au reuşit în revoluţia lor din 1527, împăraţii Hohenstauffen aproape că au reuşit să consolideze şi să centralizeze Sfântul Imperiu Roman, Parlamentul din Frankfurt, din 1848-1850 aproape că a creat un stat German integrat, etnic, democratic[…]. Limbii Germane i-a lipsit un vot, ca să poată fi adoptată de Congresul Continental, drept noua limbă oficială Americană"

Ca să nu mai vorbim că Germanii aproape(!!) că au câştigat, atât primul cât şi cel de al doilea război mondial, dar de fiecare dată, aşa cum era uşor de prevăzut, au pierdut. Iată concluzia politico-istorică a domnului profesor Nicolae Ciachir – care probabil că nu a trecut neobservată – din lucrarea sa Marile Puteri şi România (1856-1947),p.372, Editura Albatros, Bucureşti 1996, din care citez:

"Dintre Marile Puteri care ar putea ajuta România, eu aş miza, în primul rând, pe Germania (81 milioane de locuitori, cu o suprafaţă de 356 000 km.p.), a treia forţă economică din lume, cu care am avut relaţii foarte bune până la 1916, anul intrării României în primul război mondial".

Nu doresc să intru într-o polemică cu domnul Nicolae Ciachir, aşa că nici măcar nu voi întreba – ştiut fiind că chiar şi pentru un tango este nevoie de doi – ce informaţii posedă dân-sul cu privire la disponibilitatea Germaniei, pentru o relaţie de tip special cu România, ştiut fiind că ultimul şi cel mai spectacular eveniment din istoria noastră comună cu Germania este “Actul de la 23 August 1944”. Domnul profesor Nicolae Ciachir, scapă din vedere, că pentru a ajunge la o relaţie de tip special cu Germania, România trebuie să supraliciteze concurenţa unei Ungarii germanizate din punct de vedere cultural. Vorbind despre "Actul de la 23 August 1944", iată ce spune Paul Lendvai în cartea sa Ungurii p.434, traducători Maria şi Ion Nastasia, Editura Humanitas Bucuresti 2001 :

"Spre deosebire de România, Ungaria nu a reuşit schimbarea de front în anul 1944. Cu alte cuvinte Horthy nu a putut să acţioneze ca regele Mihai din simplul motiv că înşişi cei de la comandamentul suprem şi cei mai mulţi ofiţeri erau mult mai filogermani decât cei români".

Dar în schimb îi voi prezenta domnului Neculae Ciachir, ultimul eveniment din istoria comună, veche de mai mult de 1000 de ani, dintre Ungaria şi Germania. Anul 1989: Pe data de 2 Mai, Ungaria începe să deblocheze graniţa sa cu Austria, lucru care cu timpul, devine cunoscut în R.D.G. În luna August, Germanii din R.D.G. se refugiază cu zecile de mii în Ungaria, unde, la intervenţia lui Erich Honecker, Ungurii închid din nou graniţa. Se acumulaseră 55 000 de refugiaţi est-germani. În noaptea de 9/10 septembrie, primul-ministru Rezso Nyers şi ministrul de externe Gyula Horn, ai Ungariei, zboară cu avionul în Germania Federală, unde se întâlnesc cu cancelarul Helmuth Kohl, şi-i propun să deschidă graniţa cu Austria şi să lase pe cei 55 000 de est-germani să plece. Helmuth Kohl, se declară fericit, şi intreabă imediat: "dar noi ce am putea face pentru voi?". Ungurii răspund în cor: “Acum nimic !”, poate “Mai târziu !”. Pe data de 11 septembrie Ungaria deschide graniţa cu Austria; 55 000 de germani scapă în vest. După părerea comună din Germania, acesta a fost evenimentul capital, din anul 1989, care a contribuit cel mai mult la unificarea celor două Germanii. Pe cine crede cititorul român că “mizează” Germanii mai mult, pe Români sau pe Unguri?

Să nu ne facem iluzii deşarte, cele două acte de stat ale României, care au avut legătură directă cu înfrângerea Germaniei atât în primul război mondial, când România, şi-a declarat neutralitatea în anul 1914, iar apoi a declarat război Germaniei în anul 1916, cât şi în al doilea război mondial, când prin actul de la 23 august 1944, Românii au părăsit poziţiile pe care le apărau în cadrul dispozitivului de luptă comun româno-german în contra sovieticilor, şi apoi au întors armele, alături de sovietici, în contra germanilor, nu mai sunt numai acte de stat, care pot fi im-putate unor guverne din trecutul României, ci sunt acţiunile fundamentale de constituire ale na-ţiunii române într-un stat naţional românesc.

Personalităţi uriaşe din istoria neamului românesc, aşa cum sunt: P.P. Carp şi Mareşalul Ion Antonescu pot considera acte de trădare, actele de naştere ale naţiunii române, Consiliul de Coroană de la Sinaia din 3 august 1914 şi la distanţă de treizeci de ani, actul de la 23 august 1944, dar acest puţin numeros, popor românesc, ar trebui să nu uite nici odată că statul Român a fost făurit numai şi întotdeauna, prin lupta în contra statului German cotropitor. Exprim părerea de mai sus pentru că pe de altă parte, sunt sigur că nici Germanii nu uită nimic din trecut. Şi nu este vorba de vârfurile politicii germane. Eu mi-am format această convingere, discutând Primul şi al Doilea Război Mondial cu Germani de rând, de vârsta mea, foşti soldaţi germani, care mi-au dovedit o cunoastere perfectă, a tuturor împrejurărilor care au condus la retragerea Românilor din coaliţiile cu Germanii. Germanii în masă îşi cunosc foarte bine istoria, dar nu le stă în caracter, să-şi recunoască greşelile – vina pentru înfrângeri datorindu-se întotdeauna trădătorilor, deoarece ei se cred o Mare Putere Globală – când in realitate e drept că sunt o Mare Putere, cea mai Mare Putere, dar Europeană. Ca o confirmare a celor menţionate în paragraful anterior, citez din – ziarul Adevărul nr. 5017 din 24 August 2006 – articolul: Nu românii au trădat, ci Germania şi-a trădat vocaţia europeană, în care Vasile Buga, intervievează pe profesorul dr. Nicolae-Şerban Tanaşoca:

" Credeţi că românii şi regele Mihai I pot fi acuzaţi că au trădat Germania, după ce l-au înlăturat de la putere pe mareşalul Antonescu? – Fidelă până în ultimul ceas ordinii versailleze, valorilor civilizaţiei europene moderne, naţionale, liberale şi democratice, România s-a alăturat axei revizioniste abia după ce Germania hitleristă declanşase războiul pe frontul occidental, ne anihilase aliaţii, zdrobise Franţa, asedia Anglia şi, mai ales, încheiase cu URSS faimosul pact de neagresiune prin care cele două state totalitare îşi împărţiseră Polonia şi Europa de răsărit şi dezmembraseră România Mare. A fost o aliniere impusă prin presiuni şi dictată de disperare, nu de afinităţi ideologice ori idealuri comune, asumată de un militar, generalul Ion Antonescu, ostil, deopotrivă, nazismului şi bolşevismului, asociate în momentul ascensiunii lui la putere. Acestei alinieri i-a pus capăt un act impus de lipsa oricărei perspective, actul de la 23 august 1944, înfăptuit de Regele Mihai I, ostil şi el deopotrivă nazismului şi bolşevismului, într-un moment în care URSS hotărâse formula de împărţire a Europei cu marile democraţii occidentale cu care se aliase, într-un târziu, pentru a respinge agresiunea Reichului nazist, dar pe care nu a încetat niciodată să le submineze. Reichul nu a fost luat prin surprindere de reorientarea României, la care se aştepta chiar din partea guvernului antonescian, ci orbit de fanatism. Nu românii au trădat Germania, ci Germania şi-a trădat, urmându-l pe Hitler, natura şi vocaţia europeană, recuperate, astăzi, după catastrofă".

Pe plan ştiinţific darwinist, cuvinte ca trădare, onoare individuală sau colectivă, care fac parte din marea noţiune: moralitate, sunt convenţii între oameni, adică valori temporare şi caduce, şi deci nu au caracter de legi naturale general valabile. Dacă ne-am putea obişnui spre exemplu, să înlocuim calificativul cotropitor, pe care l-am acordat Germanilor anterior, cu încacadrarea acţiunii de cotropire, în legea emisă de către Malthus, în care acesta spune că orice "specie tinde să se înmulţească, dincolo de mijloacele de trai disponibile pentru ele", atunci cotropirea, un termen folosit de istorici care presupune ură, devine o noţiune cu caracter ştiinţific biologic, mult mai pe înţelesul oamenilor, şi poate că în felul acesta se pot elimina din discursul istoric şi termeni ca trădare şi onoare, care nu şi-au avut nici odată rostul să existe, din punct de vedere ştiinţific, atunci când este vorba de interesul naţional. Realpolitik, este un concept asociat mai cu seamă cu politica dusă de Germania, începând cu Bismarck şi care prin definiţie era o politică dusă numai în interesul naţional şi în funcţie de situaţiile reale, şi care nu avea de aface nici cu ideologia şi nici cu doctrina politică, şi cu atât mai puţin cu morala. Pe scurt, Românii, în secolul al douăzecilea (1918 şi 1945) au învins pe cotropitorii germani şi unguri, prin propriile forţe, dar în cadrul unor alianţe, cu Marile Puteri Globale: Franţa, Rusia, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii alianţe generate de interesul comun, de apărare în contra agresiunii milenare a Puterilor Centrale Europene.


▲ Începutul paginii.


PD-icon.svg Această lucrare a fost eliberată în domeniul public de către deţinătorul drepturilor de autor.
Adus de la "http://ro.wikisource.org/wiki/Frontierele_rom%C3%A2nilor/Vol_II,_Capitolul_III"