Frica poetului

Te iubesc adânc, copilă, şi de mult
Dar niciodată
N-am lăsat un gest să spună
Dulcea taină ce mă-mbată.

Tânără, copil aproape,
E mai bine să nu ştii
Ce dureri nenchipuite
Ard iubirile târzii.

Noaptea însă, când voinţa
Şi gândirea aiurează,
În odaia mea te-aduce
Visul meu şi te-ntrupează.

Simt cum vii şi cum te-apropii,
Tremuri toată şi te-apleci;
În privirea mea tot gândul
Şi destinul să-ţi îneci.

Apoi mijlocul subţire
Ţi-l mlădii ca-ntr-o gavotă,
Şi nu ştiu pe pian sau buze
Rătăceşte-ntâia notă...

De când visurile astea
Cu beţia lor mă-nving,
Fug de tine, mâna albă
Chiar mă tem să ţi-o ating.

Şi mi-e frică deodată,
În privirea ta cuminte
Să nu văd, cuprins de groază,
Că şi tu ţi-aduci aminte.