Fost-ai tu frumoasă, tu, Patria mea!

 

Ca frumoasă, dulce și plăcută roză,
Ce voios surâde rumenelor zori,
Ca fluture d-aur ce, venind din flori
C-un torent de raze, dulce se repoză
Pe ghirlanda verde printre sărbători:

Ca vergina jună care, la festine,
În antice timpuri candidă părea,
Semănând pe cale florile divine
Viselor poetici-grațioase, line;
Fost-ai tu frumoasă, tu, patria mea!

Ca torente turburi ce prin nopți fatale
Râură gemânde, spumă furios
Și prin stânci sălbatici se doboară jos,
Fiii tăi din munte coborau spre vale,
Cu paloșe mândre, cu suflet voios.

Ale tele fiice ca vise ce luce
Și prin nopți de chinuri amăgesc ușor,
Neputând la luptă calul a conduce,
Revărsau prin inimi inima lor dulce
Plină de virtute și de sfânt amor!

Astăzi tot slăbește, se preface, piere!
Cel ce cunoscuse strălucirea ta,
Astăzi să te vază, tristă decădere,
Inima-i ar geme ruptă de durere,
Ochii săi în lacrimi i s-ar îneca!

Ați văzut voi roza care se-mlădie
Conservând ferice frumusețea sa;
Dar pe care viața nu mai revifie,
Nu-i mai dă coloare, frăgezime vie,
Farmecele sale cu care-ncânta!

Astfel strălucește rara-i frumusețe
Ce pe toți încântă, farmec înzeit!
Dar pierit-a viața care dă junețe,
Inima, voința, dalba tinerețe,
Tot e veștezit!

Nu chemați acele suflete sublime
Ce păștea cu fală, vechiul, dalb pământ!
Nu pot a răspunde decât prin suspine;
Inima-mi se rupe cugetând în mine
Și plângând dulci zile care nu mai sânt!