Flori risipite

Plin de focul tinereţii
A pornit-o călătorul,
În seninul dimineţii,
Să-şi găsească-n largul vieţii
Viitorul!

Inima-i era curată,
Faţa fragedă şi plină,
Şi spre zarea depărtată
S-a-ndrumat cu ochi ce-noată
În lumină!

Mama-i dase, ca o zână,
Un buchet de flori de vară,
Şi cu florile în mână
S-a tot dus pe drumuri până
Către seară!

De-ntâlnea în cale fete
Palide sau zâmbitoare,
Iubitoare sau şirete,
Le prindea la toate-n plete
Câte-o floare.

Îi spusese la plecare
Biata-i mamă ce plângea:
Drumu-i lung şi viaţa-i mare,
Din buchet la orişicare
Să nu dea!

Dar, pe drum, el dase sfatul
Şi dojana ei uitărei
Şi-mpărţea mereu băiatul
Flori şi flori pe sărutatul
Fiecărei!

Şi, cum seara se lăsase,
Răsărind văzu din ceaţa
Ce-asfinţitu-nsângerase,
Pe iubita ce-o visase
Toată viaţa!

Şi buchetul, călătorul,
Scuturat când i-l aduse,
În amurgul ce căzuse,
Pricepu risipitorul
Ce pierduse!