Floarea-soarelui

Dă-n sînge lăurusca pală şi cîrtiţa-şi face mormîntul,
S-adoarmă, cu venirea iernii, sub ţarina din moşunoaie,
O floare-a-soarelui uitată se scutură şi îşi despoaie
Podoaba razelor apuse, încetinel, cînd bate vîntul.

Şi s-a făcut parcă-ntuneric cu cea mai de pe urmă rază,
Ce s-a desprins lucind în aer, din nimbul palid de lumină:
De-ajuns i-o candelă-ntr-un templu şi-i de ajuns într-o grădină
O floare ca să-nveselească un suflet singur ce visează.

Căci vezi, în ea lucea lumina întîi cînd pasările cîntă,
Şi iarăşi, ca un frate dulce, cînd da-n apus, mîhnitul soare
Tot ei îi trimetea pe gînduri cea mai din urmă sărutare,
De tremura în umbră preajma ca-n jurul unui cap de sfîntă.

De-acum, ca peste-un cîmp de moarte, o să răsară jalnici zorii ;
Frumos era cuibul de aur şi dulce galbena-i văpaie...
— Ce greu trebui să fie somnul sub ţărîna din moşunoaie !
Cuceritoare umbra creşte ca-n amurgitul unei glorii...