Floarea-soarelui

 

Dă-n sînge lăurusca pală și cîrtița-și face mormîntul,
S-adoarmă, cu venirea iernii, sub țarina din moșunoaie,
O floare-a-soarelui uitată se scutură și își despoaie
Podoaba razelor apuse, încetinel, cînd bate vîntul.

Și s-a făcut parcă-ntuneric cu cea mai de pe urmă rază,
Ce s-a desprins lucind în aer, din nimbul palid de lumină:
De-ajuns i-o candelă-ntr-un templu și-i de ajuns într-o grădină
O floare ca să-nveselească un suflet singur ce visează.

Căci vezi, în ea lucea lumina întîi cînd pasările cîntă,
Și iarăși, ca un frate dulce, cînd da-n apus, mîhnitul soare
Tot ei îi trimetea pe gînduri cea mai din urmă sărutare,
De tremura în umbră preajma ca-n jurul unui cap de sfîntă.

De-acum, ca peste-un cîmp de moarte, o să răsară jalnici zorii ;
Frumos era cuibul de aur și dulce galbena-i văpaie...
— Ce greu trebui să fie somnul sub țărîna din moșunoaie !
Cuceritoare umbra crește ca-n amurgitul unei glorii...