Fata din dafin

Salt la: navigare, căutare
Fata din dafin
de Dimitrie Anghel
Publicată în Viața socială I, 10 nov. 1910, p. 196—107


Ce dulci erau serile de vară în cerdacul casei noastre. Stîlpi albi îi sprijineau bătrîna streșină plină de cuiburi și perdelele de salcîm albastru o înfloreau întotdeauna. Lespezile de piatră sură ale scărilor, printre crăpăturile cărora portolacul își prindea rădăcinele îndărătnice, rămîneau calde pînă tîrziu, și greierii, odată cu luceafărul de seară, își începeau eterna lor cîntare. Sfios prindea unul să cînte ca încercînd un acord, apoi sute de glasuri răspundeau de pretutindeni, ca la o poruncă, și monotonul refren se prelungea pînă la ziuă.

Stelele, una cîte una, se aprindeau licăritoare, de la cele mari pînă la cele mici, și-apoi în tîrziu, ca și cum un alt Prichindel nevăzut ar fi aruncat în urma lui risipitele fărmături ca să-și însemne drumul pe unde a trecut, o spuză lucitoare de stele se arăta de-a curmezișul cerului.

Umbrarele se întunecau și minunatele flori înviorate de rouă îmbălsămau mai tare, ca și sufletele noastre după un plîns tăcut. Fîntîna cînta, și pe apa havuzului împresurat de teii înalți, sădiți laolaltă și crescuți ca niște frați gemeni, nuferii pali stăteau neclintiți, ca și cum o făclie trecută pe fața unei oglinzi ar fi lăsat să-i cadă pe urmă picuri de ceară.

Și noi, frații amîndoi, crescuți în farmecul poveștilor și lăsați în voia lor, cînd toți dormeau, ne furișam din casă și, strîngîndu-ne unul lîngă altul, ne așezam pe lespezi și așteptam încrezători ca lumea fantastică a celor ce au ființă în povești să se trezească și întrupeze.

La Fata din Dafin visam noi, la frumoasa și bălaia copilă robită de un farmec, căci în grădina noastră era un dafin uriaș și plin de scorburi, în care apele ploilor strînse luceau în nopțile de lună ca niște ochi misterioși. Spre el ne aținteam ochii la orice zgomot, așteptînd ca închisoarea de lemn să se deschidă și albaștrii ei ochi luminoși să lumineze întunericul. În haine albe de crin o îmbrăca fantazia noastră, un mac roș ca un potir plin de sînge trebuia să poarte la piept și un galben trandafir în mină.

Dar dafinul rămînea neclintit, murmura cînd bătea vîntul și arar se înfiora de un suspin ca din adîncurile lui venit, căruia în zadar căutam să-i dăm o tălmăcire...

De Fata din Dafin ne era dor nouă, și cîte nopți n-au crescut și au scăzut deasupra capetelor noastre. Imensul mister ce învăluie lumea plantelor cîte nu ne-a spus nouă ! Toată poezia aceea semănată așa de darnic, toată simfonia viorie de semitonuri, unde nimic nu rănește ochiul, toată lumea de vis care îndulcește decorurile, cît de mult nu ne-au desfătat !

Căci numai noaptea știe, pe unde trece cu dulcea ei estompă, să șteargă marginea realului și să ne unească cu nemărginirea... Numai ea dezrobește flăcările comorilor și le face să joace și să tremure în aer, numai ea știe să ațîțe flăcările minței și să deie ochilor putere de a vedea mai departe, dincolo de zidul mărginirei.

Și dacă n-am mai căutat pe frumoasa fată bălaie cu ochii albaștri, dacă n-am mai bătut cu mînele mele de copil în lemnul răsunător al dafinului bătrîn, dacă nu m-am mai înfiorat de apele ploilor ce priveau adunate în scorburi ca niște ochi misterioși, dacă n-am mai tresărit de suspinul acela adînc ieșit ca din afundul unui suflet din trunchiul străvechi, totuși ochii albaștri ai dulcei fantasme visate i-am așteptat, căutîndu-i de atunci pretutindeni în lume...

Dacă dafinul bătrîn nu și-a deschis inima să-mi arate comoara lui, comoara întreagă de poezie a nopților pe care le-am pierdut privind la dînsul mi-a pătruns fără de voie sufletul.

Nemărginita poezie risipită așa de darnic, de la lacrima stelei din infinit și pînă la stropul de lumină al licuriciului, mi-au luminat îndeajuns ochii. Freamătele împrăștiate care trec pe vîrfurile ierburilor plecate, ca și pe înaltele frunzare ale copacilor, mi-au fermecat cu prisos auzul. Mirezmele toate, pe care trupurile florilor le exală, m-au făcut să știu ce-i îmbătarea și să-mi pot fermeca singur, oriunde aș fi, întunericul.

Și ca dafinul acela bătrîn ce-și păstra comoara lui, arborul acela sădit în decorul minunat al grădinei noastre, așa am închis și eu acum în adîncul sufletului meu o ființă minunată, ochii albaștri, căreia îi voi închina toată poezia pe care simțurile mele au cules-o de-a lungul anilor la lumina stelelor, atunci cînd greierii cîntă și cînd Prichindelul ceresc își aruncă în urma lui spuza fărămiturilor de stele ca să-și însemne drumul pe unde a trecut...