Fata Pădurii

De la Wikisource

Fata Pădurii

culegător: Tache Papahagi, loc. Vad, Maramureş; în Graiul şi folklorul Maramureşului, 1925, p. 109.

[modifică] Legende

"A fost demult o fată frumoasă care s-a rătăcit prin pădure şi a apucat-o noaptea. Amu, ea nu s-o pus să se culce, fără o tot umblat, da de a găsi cărarea care s-o ducă spre sat. Într-un timp a venit un om îmbrăcat tot în negru şi i-o spus să meargă după el că i-a arăta drumul. Da el a dus-o într-o casă de piatră şi acolo a vorbit ceva neînţeles că i-o luat minţile şI i s-o transformat chipul de n-o mai semănat cu ea. Apoi i-o luat hainele şi i-a dat drumul prin pădure, dar ea nu s-o mai putut întoarce în sat şi o rămas să umble numai prin păduri şi cine o întâlneşte numa rău îi umblă, că nu-l lasă din mână sănătos. ÎI suge sufletul, îl schimbă la faţă ori îl omoară. Aşe s-o născut Fata Pădurii" (Parasca Făt, în Calendarul Maramureşului, Baia Mare, 1980, p. 104).

"Se spune, că avea grădiniţă Fata Pădurii pe Faţa Pietrii Gutâiului. Vorbeau bunicul şi bunica că s-au fost stricată oile, s-au zăruit. Batăr ce au făcut, batăr unde s-au dus şi pe la preot şi nu au putut face nimic cu ele, până ce le-a spus cineva: - Du-te la grădiniţa Fetei Pădurii şi ia de acolo câteva flori şi le aruncă peste oi; apoi le firebe şi cu fiertura stropeşte oile şi vei vedea că se vor face bine. No, apoi după asta s-au făcut bine". (Pamfil Bilţiu, de la Pălăguţa Iurcam 65 ani, Călineşti, Maramureş, 1995, în Izvorul fermecat, 1999, p. 227, t. 247).

"A fost odată un băiat care avea o mândră de drăguţă dintr-un sat vecin. Tare era mândră, ca roua de dimineaţă. Şi săracul stătea cu oile departe, în deal. Dar drăguţa lui venea la el în fiecare noapte. Şi stăteau împreună noapte de noapte. Era tare fericit şi, vai, cum să nu fie? Numai că el nu ştia, săracul de el, că nu este drăguţa lui fata aceea care venea noapte de noapte la el. Şi, cum o tot drăgostea el, când o fost odată i-a pus mâna în spate. Şi a simţit că îi ca şi o covată. Apoi i s-a făcut frică şi a plecat cu oile de acolo, că aceea a fost Fata Pădurii" (Pamfil Bilţiu, de la Marai Rad, 58 ani, Giuleşti, 19991, în Izvorul fermecat, 1999, p. 234-235, t. 259).

"Demult umbla Fata Pădurii dar se lega numai de bărbaţi. Ei aveau de lucru cu ea, femeile nu. Bărbaţii trebuiau să aibă frânghie împletită de tei, că atunci nu le putea face nimic Fata Pădurii. Unul de la noi, Costănel, nu a avut frânghie din aceea şi a fost păcurar la oi. Şi a venit Fata Pădurii într-o sară la el şI la ţâpat pă foc şi i-au adus numai cioantele într-o bute. Fata Pădurii se arată femeie urâcioasă, înaltă şi cu păr mare" (Pamfil Bilţiu, de la Maria Vlad, 76 ani, Săliştea de Sus, 1997, în Izvorul…, 1999, p. 235, t. 286).

Fata Pădurii - Un geniu rău al pădurilor, o divinitate malefică, nefastă din mitologia românească. Uneori apare ca femeie tânără, alteori foarte bărână, cu părul lung până la pământ, bocind neîncetat prin păduri; se poate autometamorfoza la dorinţă. Întotdeauna când se plimbă stârneşte vuiteul codrului, iar adesea râde ea însăşi în hohote sinistre sau plânge hohotitor, alteori doar chiuie sau croncăne. Umblă la marginea pădurilor, momind pe drumeţii rătăciţi. Motivul nu este unic: există corespondenţe la slavii răsăriteni şi la germani (V. Kernbach, Dicţionar de mitologie…, 1989, p. 409-410).