Extract din istoria misiilor mele politice

 

Victor Emanoil - Cavour - Lamarmora

Sunt acum nouăsprezece ani, un mare entuziasm înflăcărase inimile românilor!

Cuvântul magic de unire răsuna în toate gurile. Hora Unirii se cânta, se dansa de poporul întreg și fiecare om își uitase nevoile pentru ca să se îngâne voios cu sperările unui viitor plin de ademeniri. Eu însumi, părăsind câmpul înflorit al literaturii și aruncându-mă în torentul ideilor politice, îmi culcasem muza în fundul unui portofoliu ministerial și o acoperisem sărmana! cu un teanc de hârtii oficiale, de memuare, de note consulare etc., etc.

Voturile unanime ale Camerelor din Iași și din București înălțând pe tronurile Moldovei și Valachiei pe colonelul Alexandru Cuza, noul Domn găsi de cuviință a trimite Cabinetelor europene acea memorabilă declarație prin care zice că: „deși pe tronurile Principatelor-Unite el era gata a depune ambele sale coroane pe fruntea unui Principe străin, dacă marile Puteri ar voi să realizeze dorințele nației române exprimate de Divanurile ad-hoc din anul 1858".

Șapte exemplare din acest document istoric fură subscrise de Domnitor și expediate Puterilor semnatare tratatului de Paris. Măria Sa îmi făcu onorul a mă număra între persoanele însărcinate de a le duce la destinația lor și îmi adresă oficial următoarea

scrisoare:

„Domnule ministru, Trebuința cerând ca să trimitem o persoană de încredere spre a transmite diverse depeșe importante înaltelor curți a Franței, a Marii Britanii și a Sardiniei, am găsit de cuviință a-ți încredința o asemenea misie delicată. Făcându-ți dar cunoscut această decizie a noastră, te rog sa te pregătești a pleca îndată, după ce vei primi instrucțiile noastre. Dumnezeu să te ție în a sa sfântă pază.

ALEXANDRU IOAN“.

Înstrucțiile ce-mi dete Domnitorul se cuprindeau în aceste singure cuvinte ce-mi zise la momentul pornirii mele: „Du-te și fă cum te-or povățui inima și conștiința!“

Apoi îmi mai încredință două scrisori, una către împăratul Napoleon și alta către contele Walewski, ministrul afacerilor străine al Franței, pe lângă epistolele adresate contelui Cavour și lordului Malmersbury.

Astfel dar, înfășurat în haina serioasă a diplomației, am plecat în misie politică la Paris, la Londra și la Turin pe la începutul lui februarie 1859.

Moldova, Galiția și o mare parte din Germania erau albe de zăpadă, gerul foarte aspru, drumurile troienite, multe poduri dărâmate de sloiuri, calea foarte grea sub toate privirile, însă avântul patriotic ce-mi aprinsese sufletul făcu să nesocotesc viforii iernii, să înving toate greutățile călătoriei și să sosesc la Paris a șaptea zi după plecarea mea din Iași.

Aveam mult serioasa și mult delicata însărcinare de a apăra pe lângă Cabinetele Franței, Engliterei și Sardiniei actele săvârșite în Moldova și Valachia la începutul anului 1859, precum alegerea de Domn a colonelului Alexandru Cuza în aceste două provincii etc., acte care erau să fie discutate în viitoarele conferințe din Paris. Misie importantă! răspundere mare și spăimântătoare!... Eu, un biet țăran de la Dunăre, aveam a mă găsi în contact cu capacitățile cele mai recunoscute din Europa! cu oamenii cei mai însemnați!... Nu dar fără griji mă întrebam de voi putea să mă ridic și să mă susțin la înălțimea misiei mele?... însă găseam o îmbărbătare în tainica și deplina convingere ce aveam de mult că Dumnezeu ține cu românii.

Și în adevăr, reușind atât în Londra, cât și în Paris mai presus de toate sperările mele, grație bunătății și marinimiei împăratului Napoleon, veni rândul să-mi cerc norocul și la Turin.

Am plecat deci din Paris cu drumul de fier a Lionului și mulțumită ordinelor marchizului de Vilamarina, ministrul plenipotenț iar al Sardiniei pe lângă curtea Franței, am găsit toate înlesnirile în călătoria mea până la Turin. Vameșii din Savoia m-au lăsat să trec la frontieră fără a cerceta bagajul meu și, la St. Jean de Norienne, am găsit o caleașcă de curier ce mă aștepta ca să mă ducă peste muntele Cenis până la Suza. Afară de aceste atenții delicate ale guvernului piemontez, am fost întâmpinat la Chambery de un magistrat care primise ordin să mă întovărășească de-a lungul Savoiei.

Am sosit la Turin în faptul zilei și am tras la hotelul Trompeta, unde mi se pregătise un frumos apartament, și am fost acolo întâmpinat de cavalerul Vegezzi Ruscalla, ce avuse bunătate să vie înaintea mea la acea oră matinală. Dl Ruscalla este unul din acei oameni privilegiați a căror tinerețe sufletească se conservă până la cele mai adânci bătrânețe. Deși părul său e cărunt, figura sa e vie, inteligentă, mișcătoare ca o figură de june conspirator italian, căci ea exprimă pornirile entuziaste ale iubirii de patrie. Filolog erudit, el cunoaște mai multe limbi și literaturile lor. Patriot ardent, el visează neîncetat la unirea și neatârnarea Italiei, și visurile sale se înalță până la culmea ideii de reînviere a întregii familii latine.

Aceste tendințe de panlatinism l-au îndemnat a studia dialectele tuturor popoarelor ce se rudesc cu neamul italian, încât astăzi el e singurul literator din Italia care să cunoască limba, literatura și aspirările românilor, el, prin urmare, a și întreprins nobila misie de a le face cunoscute compatrioților săi. Cercetează toate gazetele, toate publicațiile moderne din Italia și ori în care vei găsi un articol politic sau filologic asupra Principatelor noastre, fii încredinț at că e scris de Ruscalla. Noi, românii, îi suntem mult datori și s-ar cuveni să-l recunoaștem de cetățean român, fiind el nu numai unul din cei mai fierbinți patrioți ai Italiei, dar și unul din cei mai devotați patrioți ai României.

După o lungă și interesantă conversație asupra întâmplărilor din Principate și din Piemont, amicul meu dl Ruscalla mă lăsă să mă odihnesc, făgăduindu-mi că va înștiința pe contele Cavour de sosirea mea și că va veni mai târziu să-mi anunțe ora audienței ce mi se va acorda.

Pe la amiază, dl Vegezzi mă înștiința că voi fi primit chiar în aceeași zi de dl ministru al afacerilor străine, și dar mă îndreptai spre aripa Palatului regal în care se află toate ministerele. Găsii pe Exelența Sa într-un mic cabinet, dinaintea unui birou încărcat de hârtii, expediind ordine și telegrame în toate unghiurile Italiei. Cine nu cunoaște astăzi numele acestui om mare, acestui ministru care prin talentele sale de administrator, prin tactul său politic, prin energia sa înțeleaptă, prin cunoștințele sale întinse, prin știința cumpănirii intereselor Italiei cu ale Europei, a reușit a ridica regatul Sardiniei la nivelul statelor celor mari și a îndrepta aspirările italienilor către un țel unic: Neatârnarea și Unirea Italiei! Contele Cavour e de stat mijlociu și în puterea vârstei. Figura lui rotundă, albă, puțin colorată pe obraz, se luminează de scânteile ochilor săi albaștri, deși aceștia stau ascunși din dosul unor ochelari de aur, și se învioșează prin farmecul zâmbirii sale fine și plăcute. Contele mă primi cu o simplitate afectuoasă, mă puse lângă dânsul pe canapea, citi scrisoarea domnească ce-i adusesem și apoi îmi zise:

— V-aș complimenta bucuros pentru actul patriotic ce ați desăvârșit în țara d-voastră, dacă n-aș ști că complimentele sunt de prisos unui popor ce se simte mândru și fericit de faptele sale. Românii, acești frați depărtați ai italienilor, au dat mare probă de patriotism, un exemplu admirabil de Unire, pe care noi, italienii, suntem gata de a-l urma. „Domnule conte, răspunsei, dacă am izbutit a realiza dorința noastră seculară, această reușire o datorăm în parte și Excelenței Voastre, care ați apărat cu atâta căldură drepturile Principatelor la Congresul din Paris.“

— Am făcut, apărându-le, un act potrivit cu convingerea mea și conform intereselor familiei latine, și voi continua aceeași politică din toate puterile mele. Unirea Principatelor și consultarea votului poporului este începutul unei ere noi în sistemul politic al Europei. Ele vor pregăti prin triumful lor unirea tuturor italienilor într-un singur corp, căci astăzi nimeni nu se poate împotrivi ca faptul minunat ce s-a realizat la poalele Carpaților să se realizeze și la poalele Alpilor.

„Cu un rege valoros ca Victor Emanoil și cu un ministru energic ca contele de Cavour, observai, ce nu poate îndeplini o nație inteligentă ca nația italiană!“

Contele zâmbi și-mi adresă o mulțime de întrebări asupra țării mele, la care răspunsei cu franchețe fără a exalta calitățile și fără a ascunde defectele noastre, căci mi se părea că vorbesc nu cu un străin, ci cu un compatriot. Apoi rugai pe dl ministru să grăbească trimiterea unui consul sard în Principate și să binevoiască a-mi înlesni transportul a zece mii de puști dăruite nouă de împăratul Napoleon. Contele îmi anunță că a și numit în postul de reprezentant al Sardiniei pe cavalerul Strambio și îmi promise că va pune la cale nolisarea de vase de comerț pentru transportul armelor la Galați.

„Acum, dnule conte, adăugai, după toate bunătățile ce ați avut pentru noi îmi iau libertatea de a vă adresa o întrebare foarte serioasă și de o mare importanță pentru Principate, la care vă rog să-mi răspundeți categoric: bine sau rău am face dacă am proclama noi înșine Unirea definitivă a Moldovei și a Valachiei, după ce am ales un singur Domn pentru ele?“

Contele îmi răspunse nu, căci, prin o nouă complicație politică, am compromite actul alegerii de la al cărui succes atârnă viitoarea noastră Unire.

După aceste cuvinte ce se potriveau cu acele ale lui Napoleon, contele trimise ca să invite în cabinetul său pe generalul Lamarmora, ministrul de război, și mă prezentă Excelenței Sale, anunțându-i totodată că aveam misii de la prințul Cuza de a mă înfățișa regelui. Generalul, nalt de stat, înzestrat cu o figură marțială, se ocupa cu o neîncetată activitate de reorganizarea oastei în prevederea luptelor viitoare pentru independența Italiei, și era cel mai energic auxiliar al contelui de Cavour, având încrederea deplină a regelui și bucurându-se de o mare popularitate ce o dobândise în Crimeea. El a fost comandantul micii armate piemonteze care a cooperat la luarea Sevastopolului, împreună cu armatele aliate franceză și engleză.

Generalul Lamarmora mă strânse militărește de mână și mă îndemnă a merge a doua zi la palat, asigurându-mă că voi fi primit îndată de Maiestatea Sa.

— Mâine, zise el, avem consiliu la regele. Găsiți-vă în salonul adiutantului de serviciu când vom ieși de la Maiestatea Sa, și vă voi introduce eu însumi.

„Vă mulțumesc, dnule general, de această amabilitate, răspunsei, și totodată vă exprim adânca satisfacție ce simt de a vă revedea în ajunul marilor evenimente ce se pregătesc.“

— A mă revedea? întrebă generalul cu mirare... Unde ne-am mai văzut?

— În cartierul general al mareșalului Pelissier.

— Ați fost în Crimeea?

— Dar, și am vizitat lagărul artistic al armatei piemonteze.

— La ce epocă?

— Câteva zile în urma luării Sevastopolului.

— Suntem dar cunoscuți vechi... A revedere în curând pe un alt câmp de război mult mai important pentru noi, însă până atunci, a revedere la palat.

Mulțumind ambilor miniștri de buna lor primire, mă întorsei la hotel, unde găsii pe cavalerul Strambio, căruia contele de Cavour pusese însărcinarea de a-mi înlesni vizitarea curiozităților de Turin, și deschiderea lojilor ministeriale în teatre, etc. Am făcut împreună o lungă primblare prin oraș, admirând fizionomiile vesele, vioaie și entuziaste ale generației tinere.

Capitala Piemontului este unul din orașele cele mai considerabile de peste Alpi. Așezată la poalele acestor munți, pe malul stâng al râului Po, ea cuprinde o populație activă de 180.000 de suflete. Străzile sale sunt drepte, casele nalte, magaziile elegante, însă afară de strada numită Po, care este formată de arcade, toate celelalte străzi nu au nici un sigiliu particular. Turinul e lipsit de monumente importante în privirea artei, precum le posedă Genova, Florența, Veneția, Roma etc., însă el răsuflă un aer de libertate ce-i dă o superioritate măreață asupra surorilor lui. Pe piețe nu se înalță catedrale monumentale precum Domo la Milan, Santa Maria de Fiore la Florența, San Marco la Veneția, San Petro la Roma etc., dar se ridică statui de eroi-martiri ai libertății naționale. Astfel pe piața Castello albește la soare o statuie de marmură ce reprezintă, în suvenirul nenorocirilor de la 1848, un ostaș piemontez în lupta pentru apărarea Italiei și pe piața San Carlo, cea mai frumoasă și mai regulată dintre toate, se-nalță statuia ecvestră de bronz a regelui Emanoil Filibert, lucrată de vestitul Marochetti, etc. Palatul regal e o zidire naltă, lipsită de orice ornamente arhitecturale și ridicată în fundul pieței Castello. Apartamentul regelui se găsește la al doilea rând unde duce o scară de piatră, largă și măreață. Cea întâi cameră în care intri e o sală spațioasă și destul de goală, ale cărei ferestre dau pe grădina palatului; ea-i ocupată de servitori în livrea și de câțiva militari de serviciu. Ușa din fund se deschide într-o a doua cameră mică și întunecoasă unde stă adiutantul însărcinat cu introducerea persoanelor ce au audiențe. Aceasta e vecină cu salonul regelui, salon simplu mobilat, îmbrăcat pe pereți cu stofă de mătase vișinie. Un singur obiect de artă ornează salonul, dar el merită admirarea privitorilor. E un grup de marmură albă ce reprezintă pe tustrei copiii lui Victor Emanoil jucându-se cu un câine de Terre-Neuve.

Nu așteptai mult în camera adiutantului, a doua zi când mă dusei la palat, și văzui pe miniștrii care ținuseră consiliu cu regele. Generalul Lamarmora, zărindu-mă, veni să-mi deie mâna, apoi îmi zise să intru în cabinetul Maiestății Sale. Trecui prin salon și găsii pe Victor Emanoil în picioare, purtând haine civile de culoare neagră, însă având un aer militar și cavaleresc foarte impozant. Regele e nalt, are forme erculane, ochii semeți și pătrunzători și o figură căreia mustățile sale stufoase și răsucite dau un caracter de nobilă și energică bărbăție.

Mă închinai respectuos dinaintea Maiestății Sale.

— Bine ai venit, domnul meu!... îmi zise regele cu glas puternic. Ce face prințul Cuza?

„Măria Sa, răspunsei, depune omagiile sale la picioarele tronului Maiestății Voastre și așteaptă cu încredere continuarea generoaselor sentimente ale M. Voastre pentru Principatele Române.“

— Are dreptate prințul, căci am stimă și simpatie pentru nația română. „Nația română presimte această simpatie, Sire, și privește în persoana Maiest. Voastre pe șeful familiei latine, din care face și ea parte.“

— Nu am putut încă face nimică pentru dânsa, dar am sperare în Dumnezeu și în poporul italian că în curând voi îndeplini ceea ce părintele meu a cercat la 1848. Atunci am fost nenorociți, însă nenorocirile noastre au dat un caracter sacru cauzei Italiei.

„Această sfântă cauză, Sire, va triumfa, credem noi, românii, pentru că are pentru succesul ei spada Maiestății Voastre și simpatiile nației franceze.“

— Ai văzut pe împăratul la Paris? întrebă regele, după o scurtă tăcere.

„Am avut onorul a fi primit de două ori de Maiestatea Sa“, răspunsei.

— Crezi că Franța va veni în ajutorul Piemontului dacă acesta ar începe ostilitățile? „Opinia publică, Sire, este pentru participarea Franței în favoarea Italiei.“

— Oricum să fie, replică regele, punând o mână în șold, eu nu voi da înapoi vis-à-vis de Austria; și chiar de-oi fi părăsit de ajutorul Franței, voi ținea lupta singur, cu armata mea. Poporul sard e brav și deprins cu războiul. Am astăzi o sută de mii de ostași, și, de va fi nevoie, alți o sută de mii vor alerga la un semn al meu, ca să ia rând sub steagul patriei.

Rostind aceste cuvinte, figura lui Victor Emanoil se luminase de acea sublimă flacără a entuziasmului ce inspiră sufletelor viteze simțirea amorului de patrie. În acel moment geniul său părea a pătrunde misterele viitorului și a întrevedea realizarea glorioaselor aspirări ale Italiei.

„Sire! zisei în admirarea ce-mi inspira regele, Providența ajută inimilor mari. Cauza Italiei va triumfa, căci întreaga Italie va răspunde la apelul Maiestății Voastre. Nația italiană știe acum unde merge, căci ea știe cine o conduce. În scurtul timp de când mă aflu aice, am observat în fizionomia poporului un aer de convingere și de hotărâre energică care îmi probează că ora luptei a sunat. Tot italianul astăzi pare convins de triumful principiului mântuitor al independenței și pare gata a reîncepe lupta de la 1848, ca să răzbune pe părintele Maiestății Voastre.“

— Așa este și așa va fi! replică regele cu glasul răsunător. După aceste cuvinte, Victor Emanoil se informă de starea spiritelor în Ungaria și în Principate, apoi mă concedie zicându-mi:

— Arată complimentele mele afectuoase prințului Cuza și spune-i din parte-mi că toate școlile civile și militare din regatul meu sunt deschise pentru români, care vor fi primiți ca niște frați! Mă închinai profund și ieșii entuziasmat de caracterul eroic al regelui. Cuvintele sale răsunară puternic în mintea mea, ca niște profeții de mari evenimente. Ce se va întâmpla oare în viitor? Dumnezeu singur o știe! Tot ce se poate prevedea este că de se va începe lupta cu Austria, Piemontul, condus de Victor Emanoil, va ști a face minuni de vitejie, spre a răzbuna suvenirul amar al catastrofei de la Novara.

Napoleon III - Trei audiențe la Palatul Tiuilleriilor

(1859)

I

Îndată după sosirea mea în capitala Franței (februarie 1859) cerui audiență de la dl ministru afacerilor străine, contele Walewski, și a doua zi mă prezentai la palatul ministerial ce se ridică pe malul stâng al Senei. Ușierii mă introduseră într-un mare salon ornat cu tot luxul palatelor regale: mobile aurite și îmbrăcate cu catifea roșie, perdele lungi de stofă de Lyon cu torsade de fir, bronzuri artistice așezate pe cămine de marmură albă, covoare groase împestrițate cu diferite desenuri etc., etc. Iar dintre toate ornamentele acelui salon de primire cele mai demne de admirare sunt portretele împăratului Napoleon și al împărătesei Eugenia, lucrate de celebrii pictori Winterhalter și Diubiuf; tablouri minunate în privirea artei și a semănării! Ele au totodată meritul de a reprezenta, unul, maiestatea imperială îmblânzită prin expresia de bunătate a figurii lui Napoleon, și celălalt, prestigiul împărătesc strălucind de tot farmecul frumuseții încoronate.

Un ușier veni să-mi anunțe că Excelența Sa dnul ministru mă aștepta în cabinetul său. Intrai dar în acel sanctuar atât de important unde astăzi se înnoadă și se deznoadă firurile încâlcite ale politicii europene și mă găsii în fața contelui Walewski. Excelența Sa mă primi cu multă amabilitate și se puse a citi scrisoarea ce-i adusesem de la prințul Cuza; apoi îmi zise:

— Sentimentele de abnegare ale Domnului român merită toată lauda, însă ele nu pot simplifica chestia Principatelor. Este de netăgăduit că actul alegerii sale, săvârșit de români, e de natură a recomanda patriotismul lor, dar totodată el e și de natură a produce grele complicări în politica Orientului. Știți prea bine, domnul meu, câte dificultăți au avut a întâmpina guvernul Maiestății Sale împăratului în sânul Congresului din Paris, prin urmare vă este negreșit cunoscut că Turcia și Austria sunt împotivitoare Unirii Principatelor, că Englitera sprijină sistematic politica Turciei, că Prusia nu are nici un interes de a fi favorabilă dorinței românilor; cât pentru Rusia, cred că nu mai aveți nici o îndoială despre caracterul politicii sale în privirea d-voastră.

— Așa este, domnule conte, răspunsei; însă oricât de mari împotriviri poate găsi chestia românilor în unele cabinete ale Europei, noi nu pierdem curajul, încât vom fi siguri că Excelența Voastră va susține interesele noastre în conferințele ce au a se deschide în curând, precum le-a susținut și în Congresul trecut.

— Dar ce poate face Franța singură în contra Turciei, Austriei, Engliterei și celorlalte puteri?

— Franța, domnule conte, e mai puternică astăzi decât poate se crede însăși. Ea poate arunca în cumpăna politicii europene o greutate nemăsurată, numele lui Napoleon.

— Așa este; însă mărturisește, domnul meu, că actul alegerii colonelului Cuza este cam abătut din calea Convenției.

— Mărturisesc orice veți voi, domnule ministru, încât voi fi încredințat de sprijinul Excelenței Voastre... Acel act, deși considerat ca rebel Convenției, are avantajul de a ne deschide calea Unirii, prevăzută de însăși Convenție, și dar noi credem că am făcut un act conform cu spiritul ei și chiar cu politica Franței. Credința noastră nestrămutată este că Franța nu ne va părăsi, căci ea nu va voi a lăsa neîndeplinit dorul de renaștere al unui popor întreg, un popor de viță latină ce se rudește cu marele popor francez.

— Nu pierdeți din vedere că Franța e singură.

— Singură, însă în capul celorlalte puteri. Dacă ea va recunoaște actul alegerii prințului Cuza, Europa va imita mărinimia sa. Contele Walewski începu a râde și observă că popoarele tinere nu se îndoiesc de nimica.

— Ferice de dânsele, răspunsei, căci izvorul faptelor mari este credința! După o scurtă tăcere contele mă întrebă, cătând drept în ochii mei, dacă este adevărat că ambele Principate doresc deopotrivă unirea lor într-un singur stat?

— Adevărat — răspunsei în deplină convingere.

— Adevărat e că alegerea domnitorului atât în Moldova, cât și în Valachia a rezultat din voința unanimă a Camerelor, iar nu din vreo înrâurire ocultă, exercitată asupra deputaților?

— Adevărat!

— Însă precât știu, în timpul alegerii erau mai mulți pretendenț i la tron.

— Acei pretendenți au cercat a se pune în iveală, dar ei nu reprezentau decât ambiția lor personală, și nația era sătulă, dezgustată chiar de asemenea ambiții egoiste. Ea aspira la încoronarea unui principe mântuitor, iar nu la simpla înălțare a unui om. De aceea, când a sunat ora alegerii, toți deputații au fost animaț i de adevăratul patriotism și s-au arătat demni de mandatul lor.

— Domnul actual era șeful unui partid politic până a nu fi ales?

— Nicidecum; el era simplu soldat în rangurile partidului național, ca noi toți.

— Și credeți că reprezintă în conștiință principiile pentru care v-ați luptat cu atâta energie? Credeți că va respecta Convenția?

— O credem. Contele se puse a gândi. Eu îl priveam cu luare-aminte, cercând a ghici impresia produsă de răspunsurile mele, însă nu putui descoperi nimica.

— Domnule conte, zisei sculându-mă de pe scaun, dați-mi voie a vă adresa o întrebare: În urma convorbirii ce am avut onorul a ținea cu Excelența Voastră, putem noi, românii, avea sperare în sprijinul Ei pentru actul alegerii săvârșite în Principate?

— Aceasta, răspunse contele zâmbind, atârnă de la împăratul.

— Prea bine: putea-voi dar să am onorul de a vedea pe Maiestatea Sa?

— Aveți vreo scrisoare pentru Ea?

— Am și scrisoare din partea Domnului Cuza, și însărcinare de a prezenta verbal omagiile sale respectuoase.

— E greu de a fi prezentat împăratului în zilele acestea, îmi observă contele, căci Maiestatea Sa e foarte ocupată, și nu cred să fii primit înainte de 15 zile.

— Voi aștepta până când Maiestatea Sa va putea dispune de câteva minute în favoarea mea; tot ce vă rog însă, dle ministru, este să aveți bunătate de a spune împăratului că sunt venit înadins cu o misie pentru Maiestatea Sa.

— Bucuros. Chiar astăzi l-oi informa despre sosirea dvoastră. A revedere, domnul meu.

Ieșind din cabinetul ministrului, mă simții cuprins de o tainică grijă. Cu cât îmi repetam convorbirea mea cu contele Walewski, mi se părea că adevăratul caracter al ei nu era încurajator. Ministrul se arătase în adevăr foarte amabil, însă nu mai puțin diplomat cu mine, căci se ferise de a se lega prin vreo promitere cât de mică. Totul atârnă de la împăratul! îmi zise el drept concluzie... Fie. Mai bine să ai a face cu Dumnezeu decât cu sfinții, spune românul în înțelepciunea sa; însă când oare va sosi ziua aceea fericită în care voi putea aborda geniul încoronat care ține soarta noastră în mâinile sale?...

Mă dusei să fac o primblare la Bois de Boulogne pentru ca să-mi alin neastâmpărul și mă întorsei la hotel pe la cinci ore. Portarul îmi dete un plic în care găsii următorul bilet:

„Maiestatea Sa împăratul va primi în audientă particulară pe dl Alecsandri mâine, la unsprezece ore.

DUCA DE BASSANO.“

II

La ora indicată mă prezentai la poarta pavilionului din mijloc al palatului Tuilleriilor, numit Pavilionul Orologiului.

Sub peristil se aflau câțiva Cent-gardes, în uniforma lor strălucitoare, precum și mai mulți ușieri, care purtau lanțuri de argint pe deasupra fracurilor negre. Unul din aceștia, aflând că aveam o audiență la împăratul, mă introduse îndată în salonul adiutanților. Aici mă întâmpină un șambelan care, citind cartea mea de vizită, mă invită să intru în alt salon, cu ferestre mari deschise pe grădina Tiuilleriilor. Acest salon are o însemnătate glorioasă, fiind sanctuarul stindardelor gărzii împărătești.

De-abia mă așezasem pe o canapea îmbrăcată cu covor de Gobelini și auzii sunând într-o cameră laterală un timbru argintiu; șambelanul deschise îndată o ușă mare de lemn de mahon și în curând veni să mă cheme în numele împăratului.

Inima-mi începu a bate de o mare uimire... Trecui prin două saloane mici și mă găsii în prezența lui Napoleon. Maiestatea Sa făcu doi pași spre mine, în vreme ce mă închinam, și zise cu bunătate:

— Domnule A... am aflat cu mulțumire sosirea d-tale în Paris. Cred că-mi aduci vești bune din Principate. Glasul plin de blândețe, zâmbetul încurajator, căutătura binevoitoare, care împreunară cuvintele împăratului, alinară pe loc neastâmpărul inimii mele. Ca prin un efect magic ideile mele luară un zbor mai liber și mai înalt în atmosfera imperială în care mă găseam, și cauza patriei mele, încredințată mie, se prezentă atunci înaintea ochilor mei în toată mărimea sa.

Împăratul luă din mâinile mele scrisoarea autografă a prințului Cuza, se puse pe un jilț de marochin aproape de birou și îmi făcu semn să șed pe un scaun alături.

În vreme ce Maiestatea Sa citea scrisoarea domnească, eu examinam cu o curiozitate nesățioasă trăsăturile acestei figuri mărețe care răspândește o lumină atât de glorioasă în istoria secolului nostru. Napoleon e de stat mijlociu; părul său începe a cărunți; tipul obrazului nu seamănă cu acel al moșului său Napoleon I, însă are un caracter de energie însoțită cu o blândețe fermecătoare. Fruntea e nobilă; ochii albaștri au o expresie adâncă și visătoare; graiul e simpatic, convingător și îndulcit prin efectul unei zâmbiri amicale care atrage inimile.

Toate persoanele ce trăiesc în contact cu împăratul sunt subjugate de neîncetata bunătate a sufletului său și îl adorează mai mult decât pe un om încoronat, îl adorează ca pe un binefăcător, ca pe un părinte. Generozitatea sa nu are margini; ea se manifestă la toate cazurile atât în favorul amicilor dinastiei napoleoniene, cât și în ajutorul străinilor.

Cabinetul împăratului e simplu mobilat; pereții sunt acoperiți cu hărți geografice și cu portrete de familie. Între ferești, pe o consolă de marmură, este bustul lui Napoleon l, iar pe cămină bustul reginei Hortensia, mama împăratului actual. Sfârșind citirea scrisorii domnești, împăratul se întoarse spre mine cu un aer de satisfacere și zise:

— Simt o mare simpatie pentru nația română și pentru domnul Cuza, și văd cu mulțumire că nu m-am înșelat când am judecat cauza Principatelor demnă de sprijinul Franței. Actul patriotic ce ați desăvârșit de curând prin înălțarea unui singur om pe ambele tronuri, al Moldovei și al Valachiei, tactul politic ce ați probat săvârșindu-l îmi dau încredere că meritați viitorul la care aspirați. Nu-mi rămâne decât a vă felicita și a vă asigura că ajutorul Franței, că simpatiile mele nu vor lipsi pe calea înțeleaptă ce ați apucat. La aceste cuvinte atât de măgulitoare mă simții pătruns de o adâncă uimire și răspunsei:

— Sire! Cuvintele binevoitoare ale Maiestății Voastre sunt de natură a insufla mândrie sufletelor române. Nu zic a mări recunoștința lor, căci românii au un cult entuziast pentru numele Maiestății Voastre. În țara mea, de la mic până la mare, toți binecuvântează pe împăratul Franței ca pe geniul mântuitor al României; și chiar în ora când s-a săvârșit actul alegerii Domnului, o presimțire puternică îndemna pe reprezentanții Nației a îndeplini cu toată încrederea acel act, ca unul ce le părea și conform dorinței Maiestății Voastre, și avantajos intereselor românești. Împăratul zâmbi cu multă bunătate la acest răspuns, aprinse o țigaretă și replică:

— Cunosc simțirile românilor pentru nația franceză, căci afară de chestia politică ce a contribuit a dezvolta acele simțiri, există și o legătură de familie între ambele nații. Sunteți de viță latină, și mulți din d-voastră, chiar prințul Cuza, mi se pare, v-ați făcut studiile în Paris?

— Adevărat, Sire; conformitatea de caracter, de gusturi și de idei cu francezii ne îndeamnă a veni de preferință în sânul Franței pentru ca să primim lumina civilizației. Prințul Cuza a fost unul din cei întâi tineri români care au studiat în universitățile Parisului.

— Ce vârstă are prințul?

— Patruzeci de ani, Sire.

— Pân’ a nu fi ales Domn, era colonel?

— Dar, Sire!... Și acum că a ajuns la cea mai înaltă poziție în patria sa, ambiția sufletului său este de a fi în Orient cel întâi locotenent al Maiestății Voastre.

— Care este starea actuală a Principatelor în privirea administraț iei, a finanțelor și a puterii armate?

— Sire! Principatele se află într-o deplină dezorganizare administrativă în urma deosebitelor guverne provizorii ce s-au succedat în timp de doi ani; finanțele sunt reduse la zero, și armata regulată, compusă de 10.000 oameni, este rău organizată, căci ea se resimte de regimul vechi, și rău armată, căci nu are decât puști și săbii vechi aduse din Rusia.

— Cum? N-aveți fonderii de tunuri, fabrici de capsule și de praf?

— N-avem nimică, Sire; ne găsim săraci de toate, și de arme bune, și de ofițeri cu experiență. Singura noastră sperare se reazemă în generozitatea Maiestății Voastre. Am dori să aducem din Franța ofițeri instructori pentru toate ramurile artei militare și să introducem în oastea română administrația, disciplina și mai cu seamă acel spirit militar care face din armata franceză o armată de eroi.

— Prea bine, răspunse împăratul; aprobez dorința românilor și le dăruiesc 10.000 de puști cu capsule. Totodată le promit a trimite ofițeri instructori de toată arma, precum și oameni speciali pentru înființarea fonderiilor și fabricilor trebuitoare oastei. Mărturisesc că auzind această făgăduință neașteptată, nu găsii cuvinte ca să exprim în deplin simțirea recunoștinței mele. Uimit, mă închinai în tăcere.

— Aveți ceva artilerie? mă întrebă iar Maiestatea Sa.

— Am avut. Sire, vreo câteva tunuri pân’ a nu se aprinde războiul Orientului; însă când s-au retras rușii din Principate, ei au ridicat mica noastră artilerie cu a lor. Pe urmă austriecii, ocupând Principatele, au găsit prilej a vinde guvernelor de atunci câteva tunuri vechi, precum și o sumă de săbii de pe timpul Mariei Tereza. Napoleon începu a râde și adaugă:

— V-aș da și două baterii de artilerie, dacă ar fi înlesnire de a le transporta în Principate.

— Sire, răspunsei, guvernul Maiestății Voastre nu va avea nici o supărare întru aceasta; eu însumi mă însărcinez cu transportul armelor.

— Prea bine; ocupă-te deocamdată cu expediția acelor 10.000 de puști și a munițiilor lor; eu voi da instrucțiunile necesare ministerului meu de război. Cât pentru artilerie, vom aviza mai pe urmă.

Împăratul luă condeiul și făcu un semn pe o coală de hârtie; apoi urmă întrebările sale:

—- Mi-ai spus că finanțele d-voastră sunt în proastă stare. N-ați gândit a face un împrumut în străinătate?

— Sire, pân’ a nu pleca din țară, ministrul elabora un proiect de împrumut de 6.000.000 fr. cu gând de a-l supune Camerelor; și prințul Cuza m-a însărcinat a cerceta dacă un asemenea împrumut s-ar putea efectua aice.

— 6.000.000 numai? Nu cred să poată ajunge o asemenea sumă la nevoile unei nații care voiește a renaște și a se organiza. Care sunt garanțiile ce ați înfățișa pentru asigurarea împrumutului?

— Avem, Sire, mai multe venituri mari ale statului, precum vămile, ocnele, exportul grânelor etc., care sunt în stare a garanta un împrumut mult mai important.

— De este așa, hotărâți-vă mai bine a contracta un împrumut de 12.000.000 franci, și, în cât privește înlesnirea efectuării sale, voi vorbi eu însumi cu unul din cei mai mari bancheri din Paris, cu Pereire; însă nu uita a scrie îndată prințului Cuza ca să-ți trimită o împuternicire legalizată pentru a putea începe asemenea negociere, precum și titlurile garanției împrumutului.

— Sire, răspunsei închinându-mă, voi urma întocmai povățuirilor Maiestății Voastre.

Napoleon mai făcu un semn pe coala de hârtie, aprinse o a doua țigaretă și zise:

— Mi-ai spus iară că armata română se suie numai la 10.000 de oameni. Pentru ce acest mic număr de soldați într-o populație de 4.000.000?

— Pentru că până acum am fost strâns legați în fașele Regulamentului Organic; cu toate acestea însă, noi am găsit chipul de a mări puterea noastră armată prin înființarea de deosebite corpuri neregulate, precum dorobanți, plăieși, grăniceri, al căror număr se suie la 15.000; încât socotind unii cu alții, avem 25. 000 de oameni purtători de arme.

— Bun soldat e românul? întrebă împăratul.

— Precât îmi este iertat a judeca asemenea chestie în neștiința mea de artă militară, eu consider, Sire, soldatul român ca pe unul din cei mai buni din Europa, căci este disciplinat prin însăși natura sa, deprins cu toate greutățile vieții, cu foamea, cu osteneala, cu căldura, cu gerul, și are o aplecare la soldăție. În vremea când rușii au organizat cel întâi batalion românesc, ei se minunară astfel de lesnirea tinerilor recruți a deprinde mânuirea armelor, cât îi numeau franzuski, adică francezi. Ceea ce le lipsește ostașilor români este o organizare înțeleaptă, o instrucție militară care să deștepte în sufletul lor acel simț de demnitate personală, acel amor fanatic al steagului, care insuflă inimile militarilor francezi și îi îndeamnă a face minuni de vitejie.

Împăratul mă asculta cu luare-aminte. Mă oprii din zborul entuziasmului ce mă apucase în privirea soldaților români și a armiei franceze, căci aș fi putut vorbi o oră întreagă asupra acestui suget.

— Văd cu plăcere, observă Maiestatea Sa, că ai o sinceră admirare pentru armia mea.

— Sire, admirarea mea pentru dânsa este așa de adâncă, că în ochii mei armata este partea cea mai nobilă a nației, adevărata cavalerime din secolul nostru, căci religia sa e întemeiată pe cele mai sublime simțiri: onor, bărbăție, glorie și abnegare! Napoleon făcu semn de aprobare și, sculându-se de lângă birou, mă invită a mă apropia de-o mare hartă geografică întinsă pe peretele din fața ferestrelor.

— Vină, îmi zise Maiestatea Sa, de-mi arată configurarea provinciilor ocupate de români.

Atunci în vreme de un pătrar de oră debitai un curs întreg de geografie românească, arătând cu degetul mai întâi Principatele Unite, apoi Banatul, Transilvania, Bucovina și Basarabia, ce le înconjoară, apoi satele românești răspândite pe malul drept al Dunării, vorbind de omogenitatea poporului ce locuiește aceste părți ale Orientului, de rodirea pământului, de desimea pădurilor, de bogăția minelor, de tăria Carpaților ca punct strategic, de mulțimea râurilor etc., și sfârșii, zicând cu un entuziasm bine simțit:

— Vedeți, Sire, cât e de întinsă adevărata Românie, și ce Regat important ar constitui cu ale sale 9.000.000 de români, dacă Providența ar realiza visul și aspirările lor. Pus de o mână puternică în cumpăna politicii moderne, el ar hotărî pentru totdeauna soluția atât de grea a chestiei Orientului.

Împăratul ținti ochii săi pătrunzători asupra mea; apoi schimbâ nd șirul convorbirii mă întrebă de am a pleca în curând la Londra?

— Cât mai în curând, Sire, răspunsei; căci afară de misia mea în Englitera, am însărcinare a merge și la Turin.

— Te îndemn dar, zise Maiestatea Sa, a nu întârzia nicidecum călătoria d-tale la Londra, căci acolo este adevăratul câmp al misiei d-tale. Aici ai găsit calea ușoară, fiind politica mea favorabilă chestiei Principatelor; însă la Londra vei găsi oarecare prevenții în contra alegerii Domnului, ce e considerată ca o călcare a Convenț iei și poate chiar ca un act de premeditare în contra integrității imperiului otoman. Misia d-tale e delicată și grea, însă nu pierde curajul. Mergi, pân’ a nu pleca, de te sfătuiește cu contele Walewski, și când vei ajunge la Londra, du-te de vezi pe ambasadorul meu, Duca de Malakof, care îți va da bune povățuiri.

— Sire, răspunsei pătruns de atâta bunătate, mă aștept la mari greutăți de înfruntat în Englitera, și chiar poate la o tristă neizbândă în negocierile mele, dar bunătatea ce mi-a arătat Maiestatea Voastră îmi dă curajul a aborda orice lupte, orice împrotiviri. Napoleon îmi făcu onorul neașteptat de a-mi da mâna, concediindu-mă, și replică:

— Cum te-i întoarce din Englitera, să vii la Tiuillerii. Mă închinai cu recunoștință. Împăratul adăugă:

— Scrie prințului Cuza că are toată simpatia mea, și arată compatrioților d-tale deplina mea satisfacere pentru actul politic ce au desăvârșit cu patriotism, curaj și spirit.

— Sire, replicai cu glasul cam tremurător, deie-mi voie Maiestatea Voastră a depune la picioarele sale mulțumirile românilor pentru aceste cuvinte atât de încurajatoare și totodată a-i expune nedumerirea critică în care ei se găsesc. Napoleon îmi făcu semn de a vorbi liber:

— Sire! Suntem un popor tânăr, fără nici o ispită de viață politică, și dar precum am fost luminați de un instinct providențial a face un act ce a atras laudele Maiestății Voastre, am putea comite și greșeli. Fie generoasă Maiestatea Voastră și binevoiască a ne arăta calea ce trebuie să urmăm. Noi în ora de față ne găsim în exaltarea izbândei. Am făcut un pas mare, care ne mândrește și ne împinge a păși tot înainte. Trebuie oare să cedăm acestei porniri entuziaste proclamând Unirea definitivă a Principatelor? Cu un singur cuvânt, cu un semn, Maiest. Voastră ne va conduce cât de departe sau ne va opri pe loc.

— Nu, răspunse împăratul; nu se cuvine acum deodată să faceți un al doilea pas, căci însași Franța, deși vă este favorabilă, nu v-ar putea apăra în contra acuzării de călcare a Convenției. Această Convenție este un act oficial european, subsemnat de șapte puteri; el trebuie respectat! În alegerea Domnului, românii au avut spiritul de a profita de o lacună ce există în Convenție, nefiind prevăzut cazul numirii aceluiași Domn în Principate; însă prin proclamarea intempestivă a Unirii ați răsturna deodată tot lucrul Congresului de Paris, și atunce chiar eu însumi nu aș mai putea să vă țin parte. Ceea ce se cuvine să faceți acum este să așteptați în liniște viitoarele Conferințe și să vă ocupați cu seriozitate de reorganizarea administrativă, financiară și militară a Principatelor. Cătați a vă recomanda Europei prin înțelepciunea reformelor din lăuntru, precum v-ați recomandat prin patriotismul de care ați dat dovadă, și vă pregătiți nu a silui evenimentele, ci a profita de cursul lor.

— Sire, întrebai, Maiestatea Voastră îmi permite de a scrie aceste prințului Cuza?

— Negreșit, răspunse împăratul, și-i veți adăuga că îl sfătuiesc să păstreze ordinul cel mai deplin în Principate! Pe urmă concediindu-mă cu o zâmbire binevoitoare îmi zise:

— A revedere după întoarcerea d-tale din Englitera. Mă închinai respectuos și ieșii din cabinetul împărătesc, încântat și transportat de grațiozitatea cu care Maiestatea Sa mă tratase timp de o oră. Salonul de alături era plin de persoane în cravate albe care așteptau audiențe de la împăratul. Ne salutarăm cu toții, și în sfârșit alergai la fratele meu pentru ca să-l însărcinez cu operația transportării armelor. În nime altul nu mă puteam încrede mai bine pentru o asemene misie delicată, care reclama o inteligență vie și unită cu o mare discreție.

A doua zi vizitai, pe contele Walewski, după ordinul împăratului. Excelența Sa mă povățui de a fi foarte restrâns în vorbă cu oamenii de stat ai Engliterei și de a susține alegerea prin argumente doveditoare de respectul românilor pentru Convenție și de a lor credință către suzeranitatea Înaltei Porți; apoi mă asigură că Duca de Malakoff va fi înștiințat prin telegraf de sosirea mea la Londra. Așadar, plecai din Paris seara la opt ore, după ce mai întâi am scris prințului Cuza toate detailurile audienței mele la împăratul și după ce am stenografiat toate cuvintele împăratului Napoleon, pentru ca să cunoască mai târziu românii cât de generos și de afectuos a fost pentru noi Napoleon III.

III

La întoarcerea mea din Englitera^[1], unde misia mea avu o reușită satisfăcătoare, cerui audiență și mă prezentai îndată la palatul Tiuilleriilor după ordinul ce primisem de la împăratul. Napoleon se găsea în cabinetul său împreună cu mareșalul Vaillant, ministrul de război, și mă primi cu bunătatea sa obișnuită, mă onoră cu darea sa de mână și mă invită să iau un scaun; apoi, adresânduse către bătrânul mareșal, îi zise:

— Domnule ministru, vei ști că am dăruit zece mii de puști^[2] cu munițiile lor armatei române. Vei da ordinele necesare, pentru de a le ținea gata la dispoziția domnului A. care se însărcinează cu transportul lor. Totodată vei alege un număr de ofițeri instructori de toată arma, cu destinare pentru ei de a merge în Principate îndată ce va veni cererea oficială de la guvernul prințului Cuza. Mareșalul întrebă dacă nu ar fi necesar de a se trimite și un ofițer superior cu cunoștințe de înaltă strategie? Apoi, adresânduse de-a dreptul la mine, îmi zise:

— Aveți în țară oameni capabili de a purta comanda unei armate întregi și de a pune Principatele în stare de apărare la caz de nevoie?

— Avem, răspunsei, puțini tineri care au făcut studii militare, dar cărora le lipsește practica, experiența.

— Nu e destul, replică mareșalul. Pre cât înțeleg, aveți elemente de buni șefi de batalioane cel mult, iar nu încă de ofițeri superiori, de generali.

— Pe cine socotiți, domnule ministru, să însărcinăm cu asemene misie? întrebă împăratul.

Mareșalul stătu pe gânduri, iar împăratul îmi făcu întrebare dacă cunoșteam vreunul din ofițerii superiori care ar primi să meargă în Principate?... Numii pe generalul Rose, unul din cei mai bravi și mai tineri militari, ajunși la un grad așa de nalt prin meritele lor.

— Rose? replică Maiestatea Sa zâmbind, îmi trebuiește mie; nu pot să vi-l dau.

— Rose? adăugă mareșalul, bravo! Văd că știți a alege, însă Rose e necesar armatei franceze. Sire! Mă voi ocupa însumi a găsi un ofițer capabil pentru Principate și voi raporta îndată Maiestății Voastre.

Mareșalul se sculă, adunând într-un mare portofoliu mai multe hârtii de pe birou. Împăratul zise:

— Prea bine! Domnul A... se va adresa de acum de-a dreptul către d-voastră atât pentru arme cât și pentru ofițeri instructori.

— Sire! îndrăznii atunci a zice; deie-mi voie Maiestatea Voastră a cere o nouă grație în favoarea organizării armatei noastre.

— Care? întrebă Napoleon.

— Învoirea Maiestății Voastre de a se primi studenți români în școalele militare de la Saumur și de la Metz, precum și la școala politehnică, și a statului major.

La această propunere cam îndrăzneață mareșalul se întoarse repede spre mine, voind negreșit să facă o observare: însă împăratul nu-i dete timp, căci îmi acordă cererea cu generozitate, zicând ministrului ca să ia notă de dânsa. Bătrânul mareșal se închină și ieși din cabinet; atunci Napoleon se apropie de cămină. Își aprinse o țigaretă și mă întrebă care a fost rezultatul misiei mele la Londra? Mă grăbii a face în scurt istoricul audienței mele la lordul Malmersbury, ministrul Foring-Oficiului, și adăugai:

— Sire! Am buna sperare că Englitera va fi de opinia Maiestății Voastre în chestia Principatelor.

Napoleon mă ascultă cu atenție și curiozitate, apoi binevoi a mă felicita de rezultatul fericit ce obținusem și zise:

— Încât Franța și Englitera vor fi în acord, orice chestie e sigură de a triumfa.

După aceste cuvinte memorabile, M. Sa mă întrebă dacă în timp cât m-am găsit la Londra am observat vreun simptom de îngrijire în privirea complicărilor politice dintre Austria și Italia?

— Mai toate persoanele ce am cunoscut în Englitera, răspunsei, mi-au părut preocupate de iminența unui război austro-italian. Mi s-a făcut pretudindeni întrebare dacă în caz de agresie din partea Austriei, Franța ar merge în ajutor Piemontului; însă m-am ferit, Sire, de a emite vreo opinie personală în această chestie importantă.

— Ai văzut pe lord Palmerston?

— Nu, Sire, căci era absent din Londra; însă am făcut vizită lorzilor Clarendon și John Russel.

— Care e opinia lor asupra cauzei d-voastră?

— I-am lăsat în cele mai bune dispoziții pentru noi. Napoleon sună un timbru de argint. Șambelanul de serviciu intră și primi ordin de a trimite să cheme la Tiuillerii pe contele Walewski. Pe urmă Maiestatea Sa, așezându-se lângă birou, mă întrebă dacă cunoșteam armia austriacă?... etc.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .^[3]

În sfârșit, împăratul se informă despre rămășițele arheologice ale romanilor în țările noastre precum: monumente, medalii, inscripții, urme de lagăre etc. și, aducând conversația asupra limbii noastre, mă invită să scriu o frază românească pe o coală de hârtie, pentru ca să poată judeca despre latinitatea ei.

— Iată, Sire, am zis, două versuri dintr-un cântec popular păstrat în România de pe timpul unchiului Maiestății Voastre, Napoleon I, și am scris:

Bunăparte nu-i departe,

Vine să ne dea dreptate!

Împăratul cunoștea acest cântec, căci la 1855 răposatul Ioan Voinescu, unul din exilații de la 1848, luându-l de la mine, îl comunicase împreună cu traducerea lui bibliotecarului împărătesei Eugenia. Maiestatea Sa părea a se interesa mult la acel glas depărtat din fundul Carpaților, care celebra legenda napoleoniană. Această a doua audiență ținu o jumătate de oră, în care m-am convins și mai mult de simțirile, pot zice, părintești ale împăratului pentru români; apoi concediindu-mă, Maies. Sa îmi zise cu multă bunătate:

— Știu că ai să pleci în curând la Turin. Observă, cât vei fi în Piemont, starea spiritelor, și când te-i întoarce la Paris, vină iar la Tiuillerii ca să-mi comunici observările d-tale. Mă închinai respectuos și, întors la hotel, îmi făcui pregătirile de plecare în Italia.

IV

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

După săvârșirea misiei mele în capitala Piemontului, plecai la Genova. Drumul de fier trece prin acea vale minunată care se întinde la poalele Alpilor până-n Marea Mediterană, unindu-se cu câmpiile atât de mănoase al Lombardiei de la malurile Tesinului până la poalele Apeninilor. Acea cale ferată pune în comunicație Turinul și Genova prin Alexandria, oraș întărit cu fortificații gigantice și așezat la confluentul râurilor Bormida și Tanaro. Viaducurile, tunelurile, podurile aruncate pe torentele Scrivia și Traversa între Genova și Novi sunt demne de a fi considerate ca zidiri romane.

Am vizitat Genova cu mult interes, căci acest oraș păstrează încă sigiliul evului mediu. Am admirat palatele acelea înalte care încununează amfiteatrul portului și împodobesc străzile Balbi, Nuova, Nuovissima etc.; piața Carlo Felice, pe care este clădit teatrul ce poartă același nume; palatul ducal, vechea reședință a Dogilor, catedrala zidită în marmură albă și neagră; primblarea numită Acqua Sole etc. și mai cu seamă am rămas încântat de acea culoare locală, de acel aspect măreț, ce amintește epoca înfloririi și a puterii fostei republici genoveze.

De aici m-am îmbarcat pe un mic vapor, care m-a transportat în 12 ore la Nița, acel caravanserai feeric, ridicat pe malul Mediteranei pentru pătimașii bogați ce vin să cumpere în timp de iarnă razele binefăcătoare ale soarelui. De la Nița, luând un elegant cupeu înhămat cu cai de poștă, m-am îndreptat spre Marsilia și am trecut prin vestita și poetica vale a Canei, a cărei vegetație se compune de măslini, rodii, lauri, portocali și lămâi. Între Marsilia și Paris nu m-am oprit decât la Avinion pentru ca să vizitez pe generalul Rose, ce comanda garnizoana și vechiul palat al Papilor, astăzi transformat în cazarmă. Generalul mi-a promis că se va ocupa în curând cu redactarea unui proiect de reorganizare a armatei române, și, din parte-mi, nu găsii mai bun chip de a-i mulțumi, decât repetându-i cuvintele măgulitoare ce rostise împăratul despre dânsul.

Când am sosit la Paris, am constatat o mare tulburare în lumea politică. Neînțelegerile dintre Austria și Piemontul luaseră de câteva zile un caracter amenințător; războiul părea iminent, căci regimentele austriace se înaintaseră până la hotarele Sardiniei și se pregăteau a trece Tesinul. Mă prezentai la Palatul Tiuillerii și fusei introdus îndată în cabinetul împăratului. M. Sa veni din salonul de alături și-mi zise:

— Domnule A., nu pot să-ți dau astăzi decât zece minute, căci prezidez consiliul mareșalilor. Ce veste îmi aduci din Italia? Cum ai aflat spiritele în Piemont?

— Sire! răspunsei; Maiestatea Sa regele Victor Emanoil e gata de luptă și contează pe ajutorul Maiestății Voastre. Nația italiană de la nord e decisă a secunda voința regelui. Ceea ce m-a convins despre hotărârea poporului este că nu am văzut ca la 1848 manifestări de un entuziasm teatral, ilustrate cu steaguri, cu eșarpe tricolore, cu cocarde și cântece patriotice, ci un entuziasm tăcut, adânc, întunecos, pot zice, ca un cer negru înainte de furtună. Piemontezii așteaptă numai un semn pentru ca să pășească înaintea dușmanului și țintesc ochii pe vârfurile Alpilor ca să zărească stindardul glorios al Franței.

— Bine, replică împăratul, îl vor zări în curând. Eu plec peste trei zile în Italia. Acum un singur lucru cer numaidecât de la prințul Cuza: menținerea ordinului celui mai deplin în Principate pe cât timp va ținea războiul de peste Alpi.

— Voința Maiestății Voastre, Sire, va fi împlinită, răspunsei închinându-mă.

— Voiesc asemenea să faci cunoscut românilor că sunt mulțumit de ei și că mă voi îngriji totdeauna de soarta lor. Astăzi poziția politică a Principatelor e asigurată prin diversele interese ale Puterilor, căci Rusia le va apăra în contra Turciei, Englitera și Austria în contra Rusiei, și Franța în contra tuturor. Organizațivă în liniște, dezvoltați resursele voastre financiare, agricole și militare și așteptați cursul evenimentelor în pace.

— Vom urma, Sire, instrucțiile Maiest. Voastre. După această mică, dar importantă convorbire, Napoleon se apropie de mine și mă întrebă zâmbind cu blândețe:

— Nu mai ai nimic a-mi cere pentru țara dumitale? La această întrebare făcută cu un glas atât de încurajator, o idee luminoasă îmi trecu prin minte:

— Sire! răspunsei, am două cereri de făcut, însă nu îndrăznesc...

— Grăiește! replică împăratul.

— Cea dintâi, Sire, este ca guvernul Maiestății Voastre să admită înființarea în Paris a unei agenții oficioase a Principatelor Unite.

— Și a doua?

— A doua, Sire, este învoirea Maiestății Voastre pentru francezi ca să poată primi și purta decorațiile ordinului ce prințul Cuza are de gând a institui.

Napoleon stătu puțin a se gândi. Cererea aceasta din urmă țintea la nu mai puțin decât la recunoașterea suveranității Principatelor, căci un decret împărătesc, publicat de vreo doi ani, autoriză pe francezi a primi decorații numai de la statele independente și suverane. Cu toate acestea, împăratul în marinimia lui se uită la mine cu blândețe, îmi dete mâna și răspunse:

— Încuviințez cererile prințului Cuza și promit să-i trimit ordinul Legiunii de Onoare, îndată ce mă voi întoarce din Italia.^[4]

Mă închinai pătruns de recunoștință și făcând în mine cele mai sincere urări pentru gloria Franței și pentru păstrarea zilelor lui Napoleon.

A treia zi în adevăr asistai la plecarea împăratului din Paris.

Maiestatea Sa în uniformă de general și, având pe grațioasa împărăteasă la dreapta sa, ieși din curtea palatului într-o caleașcă cu patru cai. Strada de Rivoli era ticsită de lume care striga cu frenezie: „Trăiască împăratul! Trăiască împărăteasa!“ Caleașca înainta în pasul cailor. Unii din privitori, animați de un entuziasm nestăpânit, se suiau pe scara trăsurii ca sa dea mâna cu împăratul și răcneau:

— Mergi, Sire, și de vei avea nevoie de noi, cheamă-ne; vom alerga cu toții.

Napoleon zâmbea, iar împărăteasa uimită avea ochii plini de lacrimi.

Astfel plecarea salvatorului Italiei din Paris a avut caracterul unui adevărat triumf.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Iată relația audiențelor mele la palatul Tiuileriilor, relație din care sunt obligat a omite multe părți de un mare interes, dar pe care conveniențele politice actuale nu-mi permit a le publica. În cursul misiilor mele am găsit pretutindeni laude și simpatii pentru români; pretutindeni am primit cele mai favorabile promiteri. Deie Domnul ca să știm a profita și a ne arăta demni de ele!

În adevăr, un popor necunoscut până ieri nu poate sa aibă mai mult noroc! Și un reprezentant al lui nu poate avea o primire mai onorabilă în palatele regale, decât aceea ce am întâmpinat în Franța și în Italia, în numele Nației Române!

Misia mea la Londra - Mareșalul Pelissier - Lordul Malmersbury

(1859)

Comunicațiile între Paris și Londra se fac astăzi cu o mare răpejune. Zece ore sunt de ajuns spre a te transporta din capitala Franței la Calais, de la Calais pe mare la Douvres și de la Douvres cu drumul de fier în capitala Engliterei. Vaporul era plin de călători ce se întorceau din toate unghiurile lumii, iar dintre toți cel mai interesant în ochii mei era un John-Bull scurt, gros, roș la față ca o rodie, roș la păr ca un morcov și care venea tocmai de la Honcong în primblare... O primblare de trei luni de la China prin India!... Fericit roșcovan!

Sosind la Londra am scris îndată lordului Malmersbury, ministrul afacerilor străine, înștiințându-l că sunt însărcinat de prințul Cuza a-i aduce o scrisoare autografă și rugându-l să binevoiască a-mi acorda o audiență. Totodată am trimis și două bilete lorzilor Clarendon și John Russel de la care reclamam favoarea de a fi primit ca trimis extraordinar al prințului. Voiam a cere asemenea primire și de la lordul Palmerston, însă acest mare personaj lipsea din Londra.

Răspunsurile dorite îmi veniră numai după o săptămână de lungă așteptare, timp de care profitai pentru a face vizita mea ducelui de Malacoff, ambasadorul Franței, și pentru a mă primbla ca un simplu turist prin toate părțile orașului.

Palatul ambasadei franceze se află lângă poarta principală a lui Hyde-Parc, pe strada Piccadily. Mă prezentai a doua zi după sosirea mea la Londra și fusei introdus într-un mare salon-cabinet unde găsii pe ducele de Malacoff. Mareșalul Pelissier, al cărui nume s-a ilustrat prin luarea Sevastopolului, este un om mic de stat, însă are umeri largi și zdraveni; părul său e cărunt și tuns scurt; figura lui energică exprimă un caracter de bronz. El e tipul militarului francez ars de soarele Africii și oțelit de focul războaielor. Când intrai în acel cabinet lung și spațios, un câine de Terre-Neuve ce ședea culcat lângă mareșalul, cu capul pe genunchii lui, se sculă, veni spre mine, se ridică pe labele de dinapoi și rezemă cele de dinainte pe pieptul meu. Dihania aceea neagră era mare cât un urs!

— Nu vă temeți, dnule A... zise ducele răspunzând salutării mele.

— N-am frică de câini, dnule Mareșal, replicai, căci îmi sunt foarte dragi.

Ca și când ar fi înțeles cuvintele mele, câinele începu a se gudura sub dezmierdările ce-i făceam, apoi, ascultând de porunca stăpânului sau, el merse încet la fereastră și se puse a privi în Hyde-Parc.

După complimentele obișnuite, ilustrul mareșal îmi zise:

— Ați venit la Londra spre a susține evenimentele din Principate?... Rolul D-voastră e greu și chiar displăcut, căci miniștrii reginei sunt foarte preveniți contra actelor ce ați desăvârșit în Camerele din Iași și din București.

— O știu, dnule Mareșal; Maiestatea Sa împăratul și contele Walewski m-au luminat asupra greutății misiei mele, însă am speranță ca, prin ajutorul povățuirilor ce veți binevoi a-mi da, voi reuși a combate prevențiile cabinetului englez.

— Cu greu! Cauza d-voastră a fost răstălmăcită aici cu multă dibăcie de ambasadorul Turciei, dnul Musuri.

— Nu mă îndoiesc de aceasta, căci dl Musuri e fanariot, și în toate nenorocirile țării mele, în toate persecutările ce au pătimit românii, cei mai neîmpăcați agenți au fost fanarioții.

— Se poate, însă nu trebuie să vorbiți astfel cu miniștrii englezi. Aici politica de simțământ nu-și are loc. Grăiți-le pozitiv și cătați a le arăta că interesele Engliterei sunt legate cu chestia actuală a Principatelor; probați-le că sunteți oameni practici și că voiți a respecta tractatele ce aveți cu Imperiul Otoman, altminteri veți pierde timpul în zadar.

— Vă mulțumesc, dnule duce, pentru aceste povățuiri și vă încredințez că voi profita de ele. Convorbirea mai urmă câtva timp asupra acestui subiect, apoi își luă zborul spre țărmurile Crâmului, unde văzusem întâia oară pe mareșalul Pelissier, în timpul războiului.

— Ați fost la Crâm? mă întrebă mareșalul.

— Am fost, după luarea Sevastopolului, și am găzduit la colonelul de Vernon în cartierul general, alăture cu locuința Excelenței Voastre.

— Și de ce nu v-ați prezentat mie?

— N-am îndrăznit, fiindcă aveam de tovarăș un jurnalist.

— A! Dacă-i așa... bine ați făcut, zise râzând mareșalul Pelissier, care nu putea suferi jurnaliștii. El pretindea că un jurnalist indiscret poate să fie pernicios asemenea unui spion în cursul unei campanii; de aceea cât a comandat asediul Sevastopolului el dase ordin a nu se primi jurnaliști pe țărmurile Crâmului ocupate de armia franceză.

Luându-mi adio de la ducele de Malacoff, mă dusei să fac o primblare în Hyde-Parc.

Acest parc întins cât o moșie și verde ca smaraldul era plin de echipajuri strălucite cu câte doi sau patru cai înhămați à la Daumont, cu câte unul sau doi lachei purtând peruci pudruite; cât pentru birje nu se zărea nici una, căci Hyde-Parcul fiind o primblare aristocrată, birjele sunt oprite de a intra în el; și prin urmare cine nu are caleașca sa proprie se vede silit a mări numărul pietonilor ce se înșiră de-a lungul aleii Amazoanelor. Spectacol răpitor!

Cele mai frumoase fiice ale Engliterei pe caii cei mai frumoși de călărie trec în zbor ca niște visuri grațioase. Amazoanele, cu obrajii îmbobociți ca niște trandafiri, îndeamnă caii cu glasul lor armo nios, iar fugarii înfocați de alergare joacă în loc, nechează, se alintă sub dezmierdările mâinilor albe, și bieții pietoni stau într-un extaz destul de comic, în prezența acelui vârtej fermecător de grații, de tinerețe și de eleganță.

Duminicile în Englitera sunt consacrate religiei; locuitorii se ocupă cu citirea Bibliei în sânul familiei; toate trebile încetează, toate dughenile se închid, toate petrecerile zgomotoase sunt oprite, încât orașele, de la cele mai mici până la cele mai mari, devin triste și nesuferite pentru un străin.

Mă agățai, în cea întâi duminică după sosirea mea în Londra, pe un omnibus care mergea la Rișmond.

Rișmond este un rai de verdeață! Parcul său e vestit între cele mai minunate din lume, însă ce mi-a plăcut și mai mult decât parcul, este amfiteatrul de culmi coronate cu case de țară ce se ridică pe malul Tamisei. Acele case numite cottage au o arhitectură variată și elegantă care formează un tablou încântător. Grădinile lor se coboară până în apă cu buchete de copaci, cu straturi de flori și cu verzi covoare de gazon frumos ca o catifea. Mulțime de luntrișoare înguste pluteau pe oglinda Tamisei legănând copilași bălăiori și trandafirii la față; altele erau conduse de tinere și răpitoare misses, adevărate figuri de keepseak. Spectacol poetic ce încântă privirea și face a crede la realizarea visului de perfecție a omenirii! Cine îl vede nu se poate opri ca să dorească de a trăi și a muri în acel loc de liniște, în sânul acelei naturi zâmbitoare! Petrecui o mare parte a zilei pe malul Tamisei, căci nu mă puteam despărți de acea priveliște poetică, și plecând la Londra spre seară, am vizitat în treacăt grădina botanică numită Kew (kiu), unde sunt de admirat un turn chinezesc și mai multe sere de fier și de cristal. În una din acestea revăzui vestita plantă tropicală Victoria ale cărei frunze sunt largi și rotunde ca niște mari tipsii, precum și grădinarul ce se ocupă special de cultura ei. Acest grădinar trăiește cu planta sa favorită într-o atmosferă de treizeci grade de căldură; el o clocește cu ochii pentru ca să o vadă înflorind, și când planta răspunde la dorința lui, el are mulțumirea de a primi vizita întregii populații din Londra. Adevărul e că toți englezii vin să admire floarea îmbobocită, însă grădinarul se măgulește că o mare parte din admirarea compatrioților săi este pentru dânsul, și astfel el se simte omul cel mai mulțumit din regatul Britaniei.

La anul 1851, când am fost cu fratele meu la cea întâi Expoziție, Victoria se găsea în deplină înflorire. Fratele meu întrebă pe grădinar dacă planta avea nevoie totdeauna de o așa fierbinte temperatură.

— Oh, yes! răspunse grădinarul cu un aer de profesor de botanică.

— Și d-ta trăiești necontenit în această atmosferă tropicală?

— Oh, yes!

— Ia seama, dnul meu, să nu crești și d-ta odată cu planta, fiind expus la același regim, și tot crescând pe tot anul, să te trezești într-o zi mare cât un uriaș.

Grădinarul, mic de stat ca Ghemiș din baladă, trânti niște hohote care produseră un adevărat cutremur în seră, și de atunci el spune la toți vizitatorii că s-a închis la căldură înadins pentru ca să dobândească proporții gigantice; însă, departe de a crește, sărmanul! nu face decât să scadă, și de va urma tot astfel cu scăderea, peste câțiva ani el are să ajungă a fi piticul cel mai pitic din Englitera.

Întorcându-mă la Murley-otel, Trafalgar Square, unde ședeam, prin șirul acel de străzi care nu se mai sfârșesc și care poartă numele de Piccadily, Regent-Street, Oxford-Street, Pall-Male etc., găsii un bilet de la secretarul lordului Malmersbury prin care mi se anunța că voi fi primit de Excelența Sa dnul ministru, a doua zi la o oră după amiază, însă nu ca o persoana oficială, nefiind încă recunoscută alegerea domnitorului, etc.

Acest bilet foarte categoric mă puse pe gânduri și îmi dete oarecum cheia politicii engleze în privirea Principatelor. Împăratul Napoleon îmi făcuse onorul de a mă primi ca pe un ministru, lordul Malmersbury nu voia a-mi recunoaște nici un caracter de oficialitate, ci mă reducea la rolul simplu de un trimis particular. Poziția mea devenise foarte delicată; însă nu era loc de a da îndărăt; trebuia să merg înainte și să sacrific amorul propriu personal în interesul cauzei noastre comune.

În sfârșit sosi ziua, sună ora întâlnirii mele cu lordul Malmersbury! Mergând la Foring-Office, secretarul ministerului mă introduse în cabinetul Excelenței Sale. Mă găsii în față cu un personaj nalt, demn și sever, cărui adresai următoarele cuvinte:

— Mylord, am fost însărcinat de înălțimea sa prințul Cuza a vă aduce această scrisoare pe care Vă rog să o primiți. Lordul Malmersbury pân-a nu lua scrisoarea îmi observă ca dacă mi-a acordat o audiență a făcut-o ca pentru o persoană particulară, iar nu ca pentru o persoană oficială, fiindcă titlul de Domn nu a fost recunoscut de Puteri colonelului Cuza; că prin urmare însăși scrisoarea ce-i prezentam o primește ca de la simplul colonel, și nu ca de la prințul Cuza.

— Binevoiți, îi răspunsei, a o primi ca de la colonelul Cuza, scrisă pe tron.

— Mă iertați, replică lordul, conveniențele diplomatice nu-mi permit a considera încă pe colonelul Cuza decât ca simplu colonel, nici a privi această scrisoare decât ca scrisoarea particulară a unui colonel.

— Fie, zisei; aveți însă bunătate a o primi pentru ca să nu fiu silit a o duce înapoi la Moldova.

Excelența Sa o luă, însă nu o deschise dinaintea mea, ci o puse într-o cutie, lăsând un colț al scrisorii ieșit afară, și mă încredință că o va citi mai târziu cu toată luarea-aminte. După această operație, mă invită să mă pun pe un scaun și se așeză pe jilțul de lângă biroul său.

Se făcu o scurtă tăcere, după care lordul luă cuvântul cu un ton foarte sever și zise:

— Domnul meu... cele de pe urmă evenimente din Principate au avut un caracter de neorânduială și de dispreț pentru Convenție, care ne-au surprins din partea unui popor ce invocase protecția puterilor occidentale. Sub înrâurirea unui partid violent, voturile Camerelor s-au rătăcit din calea prescrisă și au ridicat același Domn pe ambele tronuri ale Principatelor, act contrar Convenției care stipulează că fiecare Principat va avea prințul său stăpânitor! Acest act nu poate fi aprobat de guvernul Maiestății Sale Regina Engliteriei, căci afară de caracterul său ilegal, el țintește la lovirea intereselor Curții Suzerane; el amenință integritatea Imperiului Otoman prin o lucrare tainică și revoluționară ce caută a dezlipi Principatele de acest imperiu. Domnul meu, românii au comis o mare greșeală politică, căci prin nerăbdarea lor, prin dorul de independență ce-i domină, prin visul de cuceriri cu care se îngână, ei nu numai că nu vor câștiga nimică, dar încă vor pierde simpatiile Europei. Englitera, de a cărei bunăvoință Principatele au avut bune dovezi, se vede astăzi silită a face mari rezerve în privirea lor, fiindcă ele au trecut peste limitele prerogativelor acordate lor, alegându-și un singur Domn și pregătindu-se, pe cât știu, a proclama Unirea lor definitivă. Rapoartele ce am primit de la Constantinopol nu-mi lasă nici o îndoială despre spiritul revoluționar ce animă pe români și vă declar, domnul meu, că Englitera nu poate suferi dezvoltarea unui asemenea spirit periculos întrun stat aliat; de aceea nu e dispusă a recunoaște alegerea colonelului Cuza ca Domn pe ambele provincii.

În fața unei asemenea formale declarări, inspirată de cuprinsul unor rapoarte calomniatoare țării mele, mă cuprinse o dureroasă indignare. Îmi ridicai fruntea privind drept în ochii ministrului și răspunsei cu o liniște perfectă:

— Mylord, rapoartele de la Constantinopol cuprind acuzări foarte grave în contra nației mele, dar nu mă miră fiind venite de la Constantinopol, unde chestia Principatelor e rău înțeleasă. Dați-mi voie dar a răspunde la acele învinovățiri pe care le-am disprețui dacă ele nu ar fi de natură a ne lipsi de simpatia și protecția Guvernului binevoitor al Engliterei. Acei ce au interes a compromite cauza noastră au răspândit vorbe mari, pentru ca să fie crezuți mai bine, și au atribuit românilor planuri gigantice, care, norocire pentru noi, sunt astfel de rău inventate încât ele cad și dispar sub ridicol. Ei au zis că ne hrănim cu visuri de independență absolută, că țintim la răsturnarea Imperiului Otoman, că avem proiecte de mari cuceriri și celelalte. Pentru ca să susție asemenea idei, negreșit ei trebuie să creadă că noi nu am avea nici o cunoștință de interesele noastre, și tocmai aceasta probează sărăcia imaginației lor. Toate popoarele au un simț instinctiv de nevoile și de conservarea lor. Românii asemenea au acel simț mântuitor și cred din vechime într-acest adevăr politic, adică: că soarta lor e strâns legată cu soarta Imperiului Otoman, că integritatea țării lor e atârnată de integritatea teritoriului turcesc. Pieirea ce i-a amenințat pân-acum nu se află peste Dunăre, și prin urmare ei s-au arătat totdeauna credincioși Curții Suzerane. Istoria însăși o probează: la 1821, când a intrat Ipsilanti în Moldova ca să înceapă revoluția grecească, din porunca împăratului Alexandru al Rusiei, luat-au românii armele împotriva turcilor? Nu, deși proclamațiile lui Ipsilanti erau redactate în numele religiei și al independenței. Din contra, ei se răsculară contra grecilor care sub steagul libertății făceau prădăciunile cele mai barbare. Mai târziu, la 1828, când Rusia a declarat război Turciei, când armiile sale au cuprins Principatele, luat-au parte românii la acel război în contra suzeranului? Nu, ei au suferit în tăcere toate relele unei ocupații de șapte ani. Douăzeci de ani mai pe urmă, la 1848, când toată Europa, afară de Englitera, a fost zguduită de paroxismul revoluționar, care a fost caracterul mișcării din Principate? Românii au ars în piața publică Reglementul Organic impus de Rusia și au strigat: jos protectoratul moscălesc și să trăiască Sultanul! Divanul adhoc, la care a asistat Sir Henry Bulwer, comisarul englez, manifestata vreo dorință contra intereselor Turciei ? Nicidecum; el a cerut Unirea cu un Domn străin și respectarea tratatelor cu Înalta Poartă. În sfârșit acum, cu prilejul alegerii Prințului, care a fost cea întâi lucrare a Camerelor? Cererea de investitură la Constantinopol! Ce probează toate aceste acte? Spiritul revoluționar al românilor împotriva Sultanului sau dorința lor de a sta lipiți de Imperiul Otoman pe baza tratatelor? Judece însăși Excelența Voastră. Că românii au visuri de independență, cine poate să-i mustre? Este oare oprit unei nații deștepte de a dori îmbunătățirea soartei sale, și încât acea nație se poartă cu înțelepciune și nu atacă interesele nimănui, merită ea oare de a fi osândită? Iar că românii visează cuceriri, această invenție e cu atât mai sublimă că de la sublim la ridicol nu e decât un pas. Cuceriri? Cu ce? Cuceriri? Care? Nu cumva ei voiesc să încorporeze Rusia sau Austria, sau Turcia Europei, de care sunt înconjurați, ca un pitic intre trei uriași? Poate că țintesc mai departe? La cucerirea Parisului, a Londrei? Cine știe? Pe o asemenea cale de glumă toate presupunerile sunt permise. Lordul Malmersbury începu a zâmbi, și-mi făcu semn să urmez, dând o mare atenție la cuvintele mele.

— Intr-adevăr, mylord, urmai după o scurtă pauză, este o cucerire la care aspirăm cu o vederată ambiție, mai cu seamă de la anul foametei Irlandei; singura cucerire despre care negreșit Musurii din Constantinopol și din Londra nu au pomenit în rapoartele lor; vreau să zic cucerirea bogățiilor noastre teritoriale, cucerirea deplinei libertăți de a dezvolta lucrul pământului nostru, cu gând de a schimba produsele agricole ale țării românești pe acelea ale manufacturii engleze. La 1846, când foametea Irlandei a fost ușurată prin ajutorul grânelor din Principate, Parlamentul britanic a răsunat de un mare adevăr; s-a zis atunci că Principatele Dunării sunt magaziile de abundență ale Engliterei! Noi voim a consacra acest adevăr și a profita de rodul pământului nostru spre a introduce la noi, prin canalul schimbului comercial, confortul civilizației reprezentat de produsele minunate ale industriei engleze. Dacă o asemenea ambiție, dacă un asemenea dor de cuceriri sunt simptome revoluționare, apoi merităm în adevăr a pierde simpatiile și protecția Guvernului Grațioasei Sale Maiestăți. Lordul Malmersbury avu bunătatea a răspunde că încât românii se vor ocupa de îmbunătățirile dinlăuntru și de dezvoltarea comerțului lor, Englitera le va conserva stima ce merită oamenii practici; însă, adăugă lordul:

— Cum se face că un popor insuflat de idei sănătoase s-a alunecat a uita respectul cuvenit unui act oficial european, al Convenției, alegând un singur Domn pentru ambele Principate ?

— Mylord, răspunsei, actul alegerii săvârșite de români este din contra cel mai mare semn de respect al lor către Convenție și către înaltele Puteri ce au subscris-o.

— Cum asta? întrebă ministrul zâmbind.

— Dați-mi voie să mă explic. Acea Convenție poate fi sau avantajoasă, sau neavantajoasă intereselor Principatelor; prin urmare, românii sunt în dreptul lor sau de a o aplica în țară, sau de a nu o aplica, și în cazul din urmă Europa generoasă i-ar lăsa în voia lor, căci în epoca de astăzi legile nu se mai impun cu sila popoarelor. Pân-a nu li se da noua Convenție, românii aveau Reglementul Organic; ei puteau dar alege între aceste două șarte, și, găsind lucrarea Conferințelor de la Paris neaplicabilă, să o lase deoparte și să urmeze a se guverna după regimul trecut. Dacă am fi urmat astfel, atunci negreșit că am fi probat o lipsă flagrantă de respect către marile Puteri ce au binevoit a se ocupa de soarta noastră; însă ce am făcut noi? Plini de recunoștință către Ele, am primit Convenția cu entuziasm și am voit să o aplicăm în conștiință, mai cu seamă că ea părea a cuprinde elementele de realizarea dorințelor noastre, a Unirii. Ei bine, Mylord, vă mărturisesc că de la cele întâi pasuri pe calea regimului nou, am înțeles, cu toată simplicitatea noastră de țărani ai Dunării, că am intrat nu pe un drum neted, ci în sânul unui labirint îngrozitor, un labirint din care desfid pe oamenii de stat cei mai practici ai Engliterei și ai Franței de a putea ieși. Și în adevăr, Mylord, ce garanție de bună orânduială și de progres înfățișează un regim guvernamental în care dominează influențele contrare a cinci puteri independente una de alta: doi Domni, două Camere și o Comisie centrală! Cum se va acorda pășirea Principatelor către Unire, cu voințele, cu interesele de dinastie a doi Prinți, cu spintec de partid, cu luptele parlamentare a două Camere, și cu rolul de legislator, cu dreptul nelămurit de control al Comisiei centrale? Ca și când s-ar fi înhămat cinci cai la o trăsură, trei dinainte, doi îndărăt, care, trăgând în două părți contrare, rup hamurile și sfărâmă trăsura. Cu toate acestea, noi nu ne-am descurajat; deciși de a arăta bunăvoință din parte-ne, și respectul nostru către actul oficial al Europei, am cercat a simplifica resorturile mașinii guvernamentale spre a o pune în stare de a funcționa mai ușor. Ne-am rezemat dar pe o maximă a codului politic ce declară că tot ce nu-i oprit este permis, și văzând că Convenția nu ne oprește de a alege același Domn în ambele Principate, am înlesnit aplicarea ei prin reducerea numărului puterilor constituționale ale noului nostru regim. În loc de cinci, precum am avut onorul a vi le enumera, domnule ministru, le-am redus la patru; adică în loc de cinci cai rău înhămați, am lăsat numai patru, destinați a trage cu toții înainte spre a urni carul statului. Carul e greu într-adevăr, calea e nebătută, plină de piedici, caii nu sunt încă bine deprinși, dar în sfârșit, cu chipul acesta, nu suntem amenințați de a sta locului; cu chipul acesta procedăm măcar cât de încet la aplicarea stipulațiilor Convenției și probăm respectul nostru pentru voința marilor Puteri.

Lordul Malmersbury stătu puțin a gândi, apoi zise:

— Se poate ca Convenția sa aibă oarecare defecte, căci nu e lucru ușor de a face legi pentru țări depărtate, însă trebuie să credeți că intențiile Puterilor au fost toate în favorul d-voastră.

— Noi o credem, Mylord; de aceea am acceptat noua legiuire fără a da semne de vreo nemulțumire, însă e cu drept ca și Puterile să ne creadă.

După aceasta, conversația se întinse asupra vârstei și caracterului colonelului Cuza, precum și asupra nemulțumirii ce ar fi produs în Principate suirea sa la domnie după cuprinsul rapoartelor făcute de partizanii separatismului, turci, greci și austrieci.

Încredințai pe dnul ministru că cea mai mare liniște domnește în țară, că entuziasmul locuitorilor români e nemărginit și că de la 5—24 ianuarie Principatele, departe de a fi în doliu, sunt în sărbătoare și așteaptă cu toată încrederea de la dreptatea Puterilor mari recunoașterea actului patriotic ce au desăvârșit.

La aceste cuvinte lordul se sculă, se uită la mine cu o expresie de figură mult mai blândă și zise:

— Dnule A... sunt foarte mulțumit de vizita D-voastră și de informările ce mi-ați dat asupra evenimentelor din țara dvoastră. Englitera e patria libertății și prin urmare ea nu are nici un interes de a se împotrivi la dezvoltarea fericirii și a libertății altor nații. Dacă este adevărat, precum m-ați încredințat, că aspirările românilor nu sunt contrare intereselor Imperiului Otoman, că ei vor să păstreze legăturile lor cu Curtea Suzerană, că gândul lor e de a respecta Convenția și de a se ocupa, ca oameni înțelepți și practici, de îmbunătățirea instituțiilor dinlăuntru, vă declar cu lealitate că Guvernul Maiestății Sale vă va da cele mai vii probe de a sa stimă și bunăvoință. El va arăta chiar în viitoarele conferințe cele mai favorabile dispoziții în chestia alegerii prințului Cuza.

— Vă mulțumesc, Mylord, în numele compatrioților mei, răspunsei închinându-mă, și adaug mulțumirile mele personale pentru bunătatea cu care m-ați ascultat și mai cu seamă pentru grațiozitatea cu care ați dat chiar acum titlul de Prinț colonelului Cuza.

Excelența Sa zâmbi și-mi dete mâna, replicând: „De astăzi nu-i voi mai da alt titlu“. Ieșind din cabinetul lordului, bucuria mea era atât de zburdalnică încât puțin a lipsit ca să-mi uit gravitatea rolului meu de sol și ca să încep a cânta în gura mare: God save the Queen! Am alergat numai într-un suflet la hotel, am raportat Înălțimii Sale rezultatul conferinței mele cu ministrul reginei Victoria, și a doua zi am plecat la Paris ca să raportez împăratului rezultatul fericit al misiei mele în Englitera.

Prințul Napoleon - Contele Kisseleff — Marchizul de Vilamarina — Cavalerul Nigra — Baronul Hübner — Dnul Thouvenel — Lamartine

(1859)

În intervalul călătoriilor mele la Londra și la Turin, am făcut vizite la mai multe persoane ce ocupau înalte posturi sociale și politice, persoane a căror influență putea să aducă o greutate favorabilă în cumpăna intereselor noastre.

Cea întâi vizită a fost pentru prințul Napoleon, vărul împăratului. Alteța Sa imperială locuiește în Palatul Regal (Palais-Royal) împreună cu augustul său părinte, fostul rege Jerome Bonaparte. Figura prințului poartă vederat sigiliul napoleonian; manierele sale au o francă apucătură; spiritul său este deschis și luminat; opiniunile sale liberale și favorabile principiului naționalităților. Alteța Sa mă primi îndată ce-i cerui audiență, se exprimă într-un mod încurajator asupra evenimentelor din țara noastră, arătă simpatie pentru poporul român și pentru domnul Cuza; apoi începu a vorbi cu entuziasm de cauza Italiei, întrebându-mă dacă această cauză găsește răsunet în România.

Am răspuns că o cauză atât de justă și importantă a atras atenția tuturor popoarelor de viță latină și că noi, românii, suntem frați cu italienii.

— Îmi place de a vă ști animați cu asemenea simțiri, zise prințul, căci e cu putință ca Italia să aibă nevoie de concursul dvoastră. Pentru a merita de a fi liber, un popor trebuie să fie gata la mari sacrificii.

Peste câteva zile am primit o invitare la masă din partea dlui Bixio, un amic intim al prințului Napoleon. Alteța Sa imperială, având de soție pe fiica regelui Victor Emanoil, prințesa Clotilda, și respectând ideile sale religioase, se ferea de a da mese în palatul regal pe tot timpul cât ținea postul mare; când voia să onoreze pe un străin cu o invitare, dnul Bixio punea casa lui la dispoziția prințului.

Convorbirea flutură asupra diferite subiecte interesante și în mare parte asupra țării noastre, ieșită deodată din undă ca o insulă din fundul oceanului. Fiecare exprima cunoștințe geografice și etnografice mai mult sau mai puțin greșite în privirea acestui colț de pământ pierdut în umbră de atâtea secole, însă fiecare făcea urări binevoitoare în privirea viitorului său. Prințul Napoleon singur dezvoltă un șir de idei exacte despre importanța întâmplărilor de la noi, aprobând alegerea colonelului Cuza ca domnitor pe amândouă Principate și considerând poporul român ca o gardă înaintată a civilizației latine în Orient.

După prânz veniră mai multe persoane cunoscute; căci salonul dlui Bixio era locul de întâlnire al tuturor notabilităților politice, literare, artistice, științifice și sociale atât din Franța, cât și din întreaga lume. Astfel în acea seară avui mulțumirea de a cunoaște pe poetul Ronsard, pe dnul Charton, editorul Călătoriilor împrejurul lumii, pe unul din frații ilustrului astronom Arago și pe generalul Trochu, care a fost guvernatorul Parisului după căderea împăratului Napoleon III. Acest general avea o elocvență naturală foarte atrăgătoare, mai cu seamă când el descria caracterul vesel și eroismul soldaților francezi.

— Vous êtes orfèvre, Mr. Josse, îi observă prințul Napoleon cu amabilitate, aplicându-i o frază din Molière. Pe urmă Alteța Sa imperială, în momentul de a se retrage, avu bunătatea de a mă îndemna să mă adresez bunăvoinței sale orișicând și pe orișice aș avea nevoie.

Atât de mare și de generoasă era pe atunci simpatia familiei imperiale pentru juna Românie!

A doua zi m-am dus la ambasada Rusiei, unde am găsit pe contele Kisseleff fumând dintr-un ciubuc turcesc. Eram foarte curios de a vedea pe acest om de stat care a jucat un rol atât de important în țările noastre pe timpul ocupației rusești de la 1828. Suvenirul administrației sale și Reglementul Organic redactat sub inspirările sale personale ațâțaseră de mult în mine dorința de a-l cunoaște. Contele e de stat înalt, are părul și mustața albe; iar portul și înfățișarea sa au un caracter mai mult militar decât diplomat. Cum mă văzu, dl ambasador îmi zise:

— Vizita D-voastră, dnule A., îmi face mare plăcere, căci am cunoscut pe părintele D-voastră la Iași.

— Sunt fericit, dnule conte, am răspuns, de a vedea că vă aduceți aminte de Principate și de locuitorii lor, căci suvenirul Ex. Voastre nu s-a șters din mintea românilor. Părintele meu mi-a vorbit adeseori de contele Kisseleff.

— Am cunoscut și pe tatăl prințului Cuza, la Galați; am cunoscut pe toți boierii din Moldova și din Valachia.

— Mulți din ei nu mai există, dnule conte. Moartea a secerat fără milă timp de 30 de ani.

— Dar!... acum ați rămas voi, copiii, în locul bătrânilor; voi pe care v-am văzut, pot zice, în fașă; voi, generația cea nouă, cea revoluționară, observă râzând contele.

— Noi, școlarii Excelenței Voastre, replicai, căci Excelența Voastră a fost cel întâi revoluționar în țara noastră.

— Eu, revoluționar!

— Aduceți-vă aminte de reformele ce ați introdus în țară în timpul administrației Ex. Voastre. Fiecare din acele reforme era menită a produce o revoluție radicală în starea socială a Principatelor. Aduceți-vă aminte mai cu seamă că Reglementul Organic prevede și consacră chiar principiul unirii lor. Noi n-am făcut alta decât a-l traduce într-un fapt național; de aceea și avem bună sperare că la viitoarele conferințe contele Kisseleff, astăzi ambasador, va susține ideile contelui Kisseleff, ex-guvernator al Principatelor.

— Vom vedea, vom vedea, însă, adăugă contele cu veselie, nu mă pot opri de a râde la ideea că eu trec în ochii românilor de revoluționar.

— Revoluționar ultra! Dacă vi s-ar ridica vreodată o statuie, ea va purta următoarea inscripție: Contele Kisseleff, întâiul reformator revoluționar al Principatelor Dunărene!... Și mai jos, intre parenteze, va figura în litere de aur articolul din Reglement care prevede Unirea lor.

— Însă acel articol a fost șters în urmă din Reglement, dacă nu mă înșel?

— Însă nu a fost șters din inimile românilor.

— A! ... zise contele după o scurtă tăcere; am păstrat scumpe suvenire de Iași și de București!... drept probă, iată ciubucul meu favorit; îl am tocmai de când eram guvernator și de câte ori fumez din el, gândul meu zboară spre trecut... Ce femei frumoase erau în Moldova și în Valachia! ce contraste de obiceiuri! ce popor viu, inteligent și vesel! Era o mulțumire de a lucra la îmbunătățirea soartei lui chiar în contra ordinelor de la Petersburg!... A! credeți că am făcut tot ce mi-a fost prin putință ca să fie administrația mea folositoare moldovenilor și valachilor și să deștepte în ei avântul progresului.

— O știm, dnule conte, și vă suntem recunoscători; însă vă este și acum prin putință de a vă arăta amicul nostru și de a vă completa opera începută la 1828.

— Cum?

— Apărând cauza românilor și susținând alegerea Domnului Cuza în sânul conferințelor.

— Vom vedea, vom vedea, replică ambasadorul; însă dacă vreți ajutorul Rusiei, trebuie să vă liniștiți spiritele și să nu vă mai gândiți la revoluții.

— Credeți, dnule conte, că vom deveni oamenii cei mai pașnici când ne-om vedea țara intrată pe o cale de autonomie și de libertate; dar pentru ca să se aline fierberea spiritelor noastre avem nevoie de recunoașterea faptelor ce am săvârșit, avem, prin urmare, nevoie de sprijinul Ex. Voastre.

— Dacă ar fi să urmez numai după dorința mea, observă contele cu un aer de franchețe, v-aș face cea mai sigură promitere; însă știți că ambasadorii nu sunt totdeauna stăpâni pe voințele lor... cu toate acestea nu trebuie a despera de nimică pe lume... simpatiile mele personale le aveți, ele mă vor conduce, pe cât îmi va fi iertat, pe calea cea mai favorabilă acelor țări iubite în care am petrecut anii cei mai plăcuți ai vieții mele.

Zicând aceste cuvinte, contele Kisseleff mă însărcină ca să exprim complimentele sale prințului Cuza, și astfel ne despărțirăm în termenii cei mai convenabili. Ambasadorul de atunci al împăratului Alexandru II înțelegea politica Rusiei într-un mod mult mai larg și mai demn decât oamenii de stat actuali.

De la ambasada rusească mă îndreptai către Legația de Sardinia spre a vizita pe marchizul de Vilamarina. Reprezentantul Maiestății Sale regelui Victor Emanoil este un vechi colonel de cavalerie și are o fizionomie cu totul italiană; ochi negri și expresivi, mustață însoțită de imperială și acel sigiliu particular ce se întipărește cu vremea pe fața oamenilor dedați artei militare. Marchizul mă primi cu o politețe foarte amicală, vorbi cu entuziasm de nația română și termină zicând că: italienii sunt mândri de frații lor de la Dunăre.

— Dnule marchiz, am răspuns, românii sunt astăzi fericiți de a se vedea astfel îmbrățișați de națiile civilizate ale Europei, dar numai atunci fericirea lor va fi deplină când ei vor vedea întreaga gintă latină strâns unită și ridicată iar la locul ce i se cuvine în lume.

— Această nobilă dorință se va realiza în curând, asigură dl de Vilamarina, căci triumful cauzei italiene va urma de aproape triumful cauzei române.

După o convorbire întinsă asupra intereselor atât de identice ale celor două surori depărtate ce poartă numele de Italia și România, marchizul se informă de ziua plecării mele la Turin și îmi promise de a anunța prin telegramă sosirea mea în capitala Piemontului; apoi, luându-și adio de la mine, mă invită să merg a face cunoștință cu cavalerul Nigra, primul secretar al Legației și ginere al filoromânului Vegezzi Ruscalla.

Găsii un tânăr nalt, cu părul bălai, cu mustața fină, cu o figură simpatică și plăcută, un adevărat secretar de ambasadă, elegant, gentilom, învățat și poet. La cea întâi privire ne împrietenirăm și începurăm a ne destăinui sperările noastre, dorințele noastre, ca și cum ne-am fi cunoscut de 20 de ani. Nigra și eu avem aceleași gusturi, același amor pentru poezia populară; ca și mine el a făcut o colecție de cântece ale poporului italian; ca și mine el a părăsit ocupațiile sale literare pentru calea spinoasă a politicii, spre a servi cauza patriei sale, dar ca și mine el aspiră a vedea sfârșitul luptei, pentru ca să se poată retrage în sânul familiei, în liniștea cabinetului, în domeniul înflorit și fermecător al literaturii. Vis dulce și nerealizabil poate pentru Nigra, căci acest tânăr este unul din cei mai apreciați de contele de Cavour și cred că el e destinat la un viitor însemnat^[5].

După vizita mea la reprezentantul Sardiniei, găsii o plăcere originală de a merge la reprezentantul Austriei. Baronul Hübner este tipul diplomatului ce-și cumpănește vorbele de trei ori pân-a le pronunța. Obrazul său e ras cu totul: fizionomia sa denotă o finețe care îi disimulează chiar anii. Ex. Sa mă primi într-un cabinet elegant, spațios, mobilat cu un gust sever, și luminat de mari ferestre ce se deschid pe grădina hotelului Ambasadei. Scena ce jucarăm amândoi în timp de jumătate de ceas ar putea figura într-o înaltă comedie de salon. Voi cerca a o reproduce aici cu cea mai deplină exactitate, ca un model de strategie diplomatică:

BARONUL (cu o politețe perfectă): Sunt prea onorat de vizita D-voastră, dle A. Binevoiți a lua un jilț.

EU (închinându-mă): Tot onorul este pentru mine, dnule baron... Înălțimea sa prințul Cuza m-a însărcinat a aduce complimentele sale tuturor personajelor însemnate ale diplomației europene, și m-am grăbit a mă prezenta Ex. Voastre.

BARONUL (salutând): Mă simt foarte măgulit de această atenție din partea prințului... De curând ați sosit la Paris?

EU: Chiar ieri m-am întors din Londra.

BARONUL: Cred că a trebuit să faceți o călătorie prea grea de la Moldova pân-aici în timpul iernii?

EU: În adevăr am avut ceva greutăți, însă am putut călători destul de repede. Aveam mare grabă a sosi în Paris pentru ca să arăt cui se cuvine adevărul asupra evenimentelor din Principate și să reclam bunăvoința oamenilor de stat ce au a hotărî în conferințele viitoare chestia alegerii domnului român... De aceea chiar una din primele mele vizite s-a cuvenit cu drept Ex. Voastre.

BARONUL (zâmbind): Ce vârstă are Prințul Moldovei?

EU: Domnul Principatelor Unite are 40 de ani.

BARONUL (cu puțină mirare): A!... și ce caracter are?

EU: Un caracter conform cu împrejurările politice ale țării; un caracter ce dă toate garanțiile de menținerea ordinii înlăuntru și de cea mai deplină armonie cu puterile vecine. Avem dar buna sperare că guvernul Maiestății Sale împăratului Austriei va recunoaște fără dificultate alegerea colonelului Cuza ca domn al ambelor Principate.

BARONUL: Prințul Moldovei e de vreo familie mare?

EU: Familia domnului Principatelor Unite este una din cele mai vechi dintre familiile române.

BARONUL: în ce stare se găsesc partidele la d-voastră?

EU: Partidele toate s-au contopit într-un singur partid, precum este probat prin voturile unanime ale ambelor Camere din Iași și București. Liniștea cea mai perfectă domnește pretutindeni, căci toți românii așteaptă cu încredere aprobarea Europei civilizate pentru actul politic săvârșit de ei... Românii, dle baron, cunosc mai cu seamă câte interese de comerț și de vecinătate îi pune în contact zilnic și, pot zice chiar, îi leagă cu imperiul Austriei, și sunt cu toții încredințați că acele interese vor pleda puternic în favoarea cauzei lor prin organul reprezentantului austriac în sânul conferințelor.

În zadar întindeam undița, peștele nu voia să muște; în zadar aduceam vorba la chestia Principatelor, Baronul șovăia împrejurul ei, ferindu-se de a se atinge de dânsa. În loc de a da un răspuns oare care, el se închisese, ca într-o cetate, într-un sistem de întrebări care îi evitau nevoia de a da cea mai mică explicare asupra politicii austriece. Admiram această strategie diplomatică, deși ea contraria așteptarea mea, și mă credeam că asistam la o comedie jucată în perfecție de personajul ei principal. Baronul răspunse la cuvintele mele din urmă iarăși printr-o întrebare:

— Trecut-ați prin Viena, domnul meu, când ați venit la Paris? Aici, mărturisesc că nu mă putui stăpâni de a râde puțin și răspunsei:

— Ba nu, domnule baron, n-am trecut prin Viena, căci un amic al meu a fost însărcinat de prințul Cuza a duce scrisoarea Înălțimii Sale adresată dlui ministru al afacerilor străine din Viena, însă la întoarcerea mea în țară negreșit mă voi abate prin capitala Austriei, spre a vă prezenta omagiile mele, dacă Ex. Voastră s-ar afla din întâmplare acolo.

Baronul mă asigură că ar fi încântat de a mă revedea, și după o salutare foarte politicoasă ne despărțirăm zâmbind amândoi, el cu puțină maliție, eu cu puțină ciudă.

Printre persoanele însemnate ce am mai văzut la acea epocă nu voi trece sub tăcere pe dnul Thouvenel, ambasadorul Franței la Constantinopol, și pe ilustrul poet Lamartine.

Dl Thouvenel care ne-a fost de mare ajutor în lupta noastră pentru alegerea deputaților sub caimacamia lui Vogoridi, este un spirit înalt, un caracter drept și energic, unul din acei oameni pe care o nație întreagă se poate rezema cu încredere. Ex. Sa a manifestat o adevărată mulțumire pentru curajul și patriotismul ce au arătat românii în ultimele evenimente și a adăugat:

— De mult așteptam ca nația română să dea semne de viață și sunt fericit că așteptarea mea nu va fi înșelată. Încât un popor nu dă acele semne, el nu merită de a atrage atenția și simpatia lumii. Dnul Lamartine, dulcele poet al inimilor tinere, eroul poetic al revoluției de la 1848, deși ajuns acum în iarna vieții, totuși poartă pe a sa frunte largă aureola geniului. Conversația sa e armonioasă și fermecătoare ca un râu limpede ce curge între maluri înflorite. Simțirile înalte, ideile sublime, cugetările filozofice curg din buzele sale sub forma cea mai corectă a limbii franceze și cu o bogăție ce minunează pe ascultători. Nu cred să se găsească aiure ca în Franța asemenea oameni care să posede o facilitate atât de mare de a-și exprima gândirile. Lamartine are o elocvență răpitoare chiar în convorbirile vieții private, și care în împrejurările cele mari ale vieții publice devine o putere ce oprește omenirea pe malul prăpastiei sau o împinge în fundul ei. L-am ascultat, timp de o oră, cu nesaț, făcând o mult ingenioasă disertație asupra poetului Béranger, și mai cu seamă l-am admirat când a desfășurat dinaintea noastră minunata panoramă a Orientului întrevăzut de el prin vălul geniului său. Dezvoltând o teorie strălucită și mult seducătoare asupra viitorului oriental, marele poet s-a adresat către mine și a rostit aceste cuvinte, demne de meditat:

— Domnul meu, deșteptarea unei Nații este cel mai sublim spectacol ce-l poate da omenirea cerescului Creator; însă când o nație are norocul de a atrage privirea lui Dumnezeu, ea trebuie să se menție la înălțimea poziției și a demnității sale. Eu, dnul meu, fac sincere urări pentru prosperitatea și mărirea românilor, căci mi-a plăcut totdeauna a vedea pe copii pășind pe urmele onorabile și glorioase ale străbunilor!

1. Detailurile misiei melc la Londra se vor publica mai târziu [V. A.]
2. Acele 10.000 de puști se găsesc în arsenalul din București [V. A.]
3. Acele 10.000 de puști se găsesc în arsenalul din București [V. A.]
4. Diverse evenimente au împiedicat realizarea acestei promiteri [V. A.]
5. În adevăr cavalerul Nigra a ajuns, după reorganizarea Italiei, a ocupa postul de ambasador în Paris până după căderea lui Napoleon și astăzi el ocupă aceeași poziție înaltă la Petersburg [V. A.]