Exces de onoare
De la Wikisource
| Exces de onoare de Ion Luca Caragiale |
A apărut zilele acestea în Editura Socec, primul volum de Discursuri parlamentare 1866—1876 ale d-lui Titu Maiorescu. La p. 43, în prefaţa „asupra dezvoltării politice a Romîniei sub domnia lui Carol I”, autorul enumera pe domnii cari mergeau la întrunirile „Junimii literare” din Iaşi încă din anul 70; apoi, după un etc., ne trimite în josul paginii la această notă:
„Membri mai erau căpit. T. Şerbănescu, N. Burgbele, Al. Farra, Caraiani, Paicu, Burlă, Bodnărescu, Miron Pompiliu, Ceva mai tîrziu vin Eminescu, Slavici, Tasu, G. Pariu, Lambrior, H. Conta, T. Nica, P. Misir, Al. I. Philippide, G. Vîrnav-Liteanu, B. Bossy, colonelul Bengescu-Dabija, Chibici-Rîvneanu, C. Leonardescu, Meissner, Volenti, A. C. Cuza, Strajan, T. Istrati, Ollănescu-Ascanio, dr. Christea Buiucliu, Duiliu Zamfirescu, I.L. Caragiale.”
Ce-o fi căutînd numele meu aci, atîta nu-nţeleg, încît, cu toată aversiunea ce-mi inspiră banalitatea citatelor clasice, am să întrebuinţez acuma unul, neputînd găsi ceva mai potrivit spre a-mi exprima gîndirea: „... je n'ai mérité ni cet excès d'honneur...” etc. [1]
Eu ştiu că am fost din întîmplare odinioară la o întrunire literară a „Junimii” în casa onor. d. Titu Maiorescu, la Bucureşti, într-o seară din toamna anului 1877... Erau acolo o sumă de ilustraţiuni literare şi politice; dar e aşa mult de atunci, încît nu mi le mai aduc aminte pe nume. Şi iată cum s-a întîmplat să merg: eram prietin cu Eminescu de mult; întîlnindu-ne, mi-a propus să-l însoţesc la o adunare literară, am primit bucuros, fără să presimţ ce avea să mi se-ntîmple.
A fost o perfidie din partea amicului meu să mă atragă acolo: toată noaptea, căci s-a cinat după serata literară, s-a rîs cu o vervă nespusă pe socoteala mea, care fusesem denunţat de Eminescu ca un vechi brav al republicei de la Ploieşti. Dar mai la urmă nu-mi pasă: am petrecut aşa în „Junimea”, în vremea ei de prosperitate curat morală, încît pentru a uita petrecerea aceea ar trebui să fiu nu un ingrat, ci un om absolut lipsit de spirit.
De atunci n-am mai avut nici o atingere cu acea societate literară, decît, poate, vreodată-n treacăt, lucru de care nu-mi pot aduce aminte; căci n-am jucat absolut nici un rol deosebit în „Junimea”, afară doar de rolul de naiv din seara aceea, singura de care mi-aduc aminte, avînd de ce. Dar încă o dată nu-mi pare rău de asta: a juca un rol cît de ingrat, numai să-l joci conştiinţios şi cu sinceritate, oricît de nul ar fi succesul practic, ba chiar dacă ţi-ar pricinui mai tîrziu nereparabile mîhniri, tot e oarecare mulţumire sufletească.
Însă, pentru una sau două vizite făcute „Junimii”, vizite întîmplătoare, cari nu leagă la ceva pe cel ce le face şi mai ales pe cel ce le primeşte, crez că onor. d. Maiorescu îmi acordă o onoare prea exagerată trecîndu-mă şi pe mine după atîtea figuri remarcabile ale unui cerc literar.
Este o limită de la care, pentru un spirit cît de mediocru, onorurile nu mai sunt acceptabile. Numele cuiva, fie acel nume mare, potrivit, mic sau absolut nul, pus unde i se cuvine, înţeleg; dar să-l trînteşti aşa, unde nu se potriveşte, de ce? doar pentru că tocmai nu se potriveşte.
De exemplu, eu, după petrecerea aceea, memorabilă, pentru mine, se înţelege, de la onor. d. Maiorescu în toamna anului 1877, cînd eram foarte tînâr — sunt de atunci douăzeci de ani pierduţi — am mai petrecut cu multă lume — mai des cu oameni de seama mea, cu oameni de o treaptă inferioară mai rar, şi uneori şi cu oameni foarte sus puşi.
Închipuiţi-vă că într-o lucrare a mea, după ce-aş enumera pe cei cu cari am avut în clin şi în mînecă odinioară, aş pune o notă jos cam aşa: „Am mai petrecut pe urmă cu dd. A..., B..., C... Mai tîrziu apoi am mai petrecut cu dd. Niţă, Stoica, Agop, Maiorescu.”
Mi se pare că nu s-ar potrivi de loc — căci las' că am petrecut aşa de în treacăt cu onor. d. Maiorescu, încît n-am de ce să-i pomenesc aci numele; dar apoi n-am petrecut cu d-sa tocmai la sfîrşit, am petrecut foarte de mult, cu mult înainte de a mă gîndi că am să petrec o dată şi cu Niţă, Stoica şi Agop.
De aceea, neavînd dreptul să mă măgulesc văzîndu-mi numele la urma notiţii de care e vorba, sper că ilustrul orator, la o nouă ediţie a Discursurilor parlamentare, va binevoi să mi-l şteargă de acolo.
[modifică] Note
- ↑ „N-am meritat nici acest exces de onoare (şi mai departe) nici această jignire” (vers din Cidul lui Corneille, devenit adagiu).
