Edessa

Eu vă salut, o, noapte şi voi, o, stele albe,
Ce disputaţi domnia acestui loc mereu !
A voastră luptă-i demnă s-o vază Dumnezeu !
Vai ! Omul trece iute cu faptele lui dalbe

Ce perd pe calea vieţii nestătătorul pas !
Tu, singură, natură, tot jună ai rămas !
Ce s-au făcut acele troiene de popoare ?
Acele generaţii ce-n lume au trecut ?
Şi sclavii şi-mpăraţii ? Trăiră un minut,
Născînd spre a se face ţărînă trecătoare !
Ce s-au făcut acele divine frumuseţi
Ce-mpodobeau cu roze paharele-n ospeţi ?
Acei luţi cu sun dulce ca mierea Adonii
Ce rechemau nectarul şi zeii drăgălaşi !
Epiriana floare ai cării sîni gingaşi
Produs-a pe eroul Europii şi Asii ?
Junia, frumuseţea pe anii-i se certau
Şi visele din secoli ideea ei ne dau.
Vai ! Tot s-a stins ! Putere şi viaţă, şi mărire
Urmat-au în uitare pe generaţiuni !
Tot ce lăsară-n lume aceste naţiuni
Sunt negrele morminte ce n-au nici amintire.
A numelui lor şoptă, dintr-un trecut de dor,
Ca zgomotul ce moare, ajunge-n viitor.

Chiar dacă amintirea ne-ar fi păstrat mărirea
În secoli ce-au să vie, morţi, ce-aţi fi ştiut voi ?
Şi cugetele voastre trăiesc ori printre noi ?
În negrele locaşuri aveţi voi mulţumirea ?
Vai ! Moartea despărţit-a prin ziduri pîn' la nori
Pe morţi de vii, în lume, sărmani, slabi muritori !
Tot cade în uitare ! Popoare-mpovărate,
Popoare fără ţintă şi fără obiect,
Să rătăcesc în noapte : durerea le deştept.
Dar grecul, rob el însuşi, aspiră libertate
Şi cată să supuie pe popolul român !
El singur va să fie şi liber şi stăpîn !

În aste locuri viaţa atîta de frumoasă,
Dar şi atît de tristă, e toată în mormînt
Mai mult decît în oameni, pe-acest căzut pămînt !
Omoară crud pe-un popol sclavia ruşinoasă !
Un popol sub robie să-nclină abătut,
Atunci cînd energie, virtute a perdut.
Colo din vîrful stîncii cascada gemătoare
Se varsă-n valuri albe şi geme printre nopţi.
În lac d-azur ea fuge, vărsînd duioase şopţi
Îndată ce s-aruncă din coasta-ngrozitoare.
Colo revarsă luna torinte dulci de foc
Şi stelele ca vise bălaie vin, să joc ;
Zîmbesc cu fericire acestor triste locuri
Ca cugete plăcute ce plană un minut
În suflete zdrobite d-un chin neabătut.
Lumina lor pe unde să varsă-n dalbe focuri.
Mai colo în pădure şacalul de mormînt
Amestecă urlatul cu murmura de vînt.
Pe orizonte ochiul zăreşte cum se-ntinde
O mare azurie sub focul cel ceresc,
Plăceri neexprimate ne-mbată, ne robesc ;
Căci marea totdauna vederea drag aprinde.
Cu cît suntem aproape d-al vieţii creator,
P-atîta fericirea alină-al nostru dor !
Să cercetăm ţărîna scăpată insultării
De timpuri care seamăn şi secer totul jos,
Tot pîn' la suvenirea d-un nume mincinos
Ce moare dopotrivă în nopţile uitării !
Să turburăm mărirea mormintelor în dor
Şi să vedem în urmă-i ce lasă-un muritor !
Edessa nu ne lasă decît ţărîna oarbă
Ce omul şi cu timpul în fine au stricat :
Umana lăcomie chiar moarte-a despoiat
În restele lăsate mormintelor să soarbă.
Aşa se vor abate ce noi am ridicat,
Aşa lua-va vîntul cenuşa ce-am lăsat !
Aşa peri-va încă a glorii lucire,
Ţărîna răsipită de crivăţul gemînd
Nu va putea să ştie de am lăsat trecînd,
Pe viitorul lumii, a noastră amintire.
În darn locuitorii acestui loc frumos
Cred să-auză noaptea, în vîntul dureros,
Pe piaţa unde fuse Edessa altădată,
Sunări de muzici, zgomot de cupe ce închin,
Şi nichezări profunde, ce strigătele-ngîn,
Strigări de oameni, zgomot ce face o armată.
În darn ei cred să vadă în nopţi cum se formează
Grădini, palate, teatruri, lumini că variază !
Nu ! Moartea nu întoarce aceea ce răpeşte !
Trufia ce încinge pe popolii cei mari,
Pe regi, cată să cază sub timpii cei amari,
Căci Dumnezeu răzbună pe cel ce s-asupreşte.
Cascada varsă-n noapte desfătătoare şopţi
Şi luna d-aur trece pe sînul negrii nopţi.

(1862)