Două scrisori de la Alex. Macedonski

Două scrisori de la Alex. Macedonski de Constantin Iordăchescu

Publicat în Adevărul Literar și Artistic, an. 4, nr. 160 din 30 decembrie 1923

În 1920 pe când, scoteam la Botoșani revista Junimea Moldovei de Nord, am scris, în No. 19—20 din luna martie, un articol intitulat Cazul Macedonski și care a făcut oarecare vâlvă.

Rupsesem tăcerea comodă, într-un timp când, poetul, bolnav și uitat, se lupta cu mizeria ultimelor clipe. Cercam să se facă dreptate operei și să se întindă, cât nu era încă prea târziu, o mană de ajutor omului.

În urma acelui articol, am primit din partea lui Alex. Macedonski două scrisori. Prima, am publicat-o, după moartea poetului, în Junimea Moldovii de Nord An. II No. 1 din aprilie 1921, însă cu puține omisiuni; a doua este încă inedită.

În nădejdea că aceste scrisori pot interesa pe cercetătorii literari, găsesc că e timpul a le publica pe amândouă și întocmai cum au fost scrise de către nedreptățitul poet. Iată-le:

I

București 29 Martie 1920

C. Dorobanți 23.

Scumpe și nobile suflet,

Nu știu cine ești, dar citindu-te am plâns. Am reaflat în d-ta simțirea cinstită și plină de avânt a României de altădată. Nu pentru că-mi aduci laude, ci pentru că ești o puternică dovadă că acea Românie reînviază, că a reînviat.

Cu toate acestea și pentru ca lumina să fie deplină, te rog să ți socoteală de aceste lămuriri și anume:

Niciodată nu am adresat nici o epigramă lui Eminescu. Cea cu pricina era scrisă cu doi ani înainte de nenorocirea ce l-a izbit. Este o infamie ce mi-a fost pusă în cârcă de oamenii interesați să-și facă un steag și un titlu de glorie din ipocrita și falsa lor milă pentru cel pe care ei singuri l-au împins în prăpastie și care vroiau totdeodată să răstoarne mișcarea sufletească și culturală de la Literatorul.

De altminteri nici n-aveam vre-un motiv să lovesc — și încă cu așa cruzime — pe un scriitor, care la acea epocă, nu putea să facă umbră nimănui. Chiar în cercul „Convorbirilor” nu era considerat ca un poet mare. Pe lângă aceste, nu intra în caracterul meu să invidiez ne nimeni și dovadă că așa este, e că Duiliu Zamfirescu, Traian Demetrescu, Ștefan Petică, Iuliu Cezar Săvescu, Caton Theodorian, Cincinat Pavelescu, mult regretatul poet Oreste, o floare a literaturii noastre, de curând secerată de moarte și foarte mulți alții din scriitorii vechi și noi ale căror mari merite au fost mai târziu obștește recunoscute, numai prin sprijinul meu moral si efectiv, au putut să răzbată, până la marele public și să ocupe locuri de onoare în opiniunea lui.

Nu cred să existe pe pământ invidioși, care să caute să pună în lumină pe alții.

Că ași fi un spirit satanic e, mi se pare, o glumă. Am crezut totdeauna în Dumnezeu și-n el mi-am pus nădejdea, iar — cum am spus adesea — el singur mi-a fost tăria. Batjocoritor am fost pentru secăturile ce căutau să se impună fără nici o valoare de cugetare, de suflet, sau de simțire. Sfânt mi-a fost tot ce e sfânt: dragostea de mamă, de tată, de țară, de copii, entuziasmul, faptele nobile, poezia, arta, frumosul.

Sunt în sfârșit de părere că o scriere nu poate să fie decât răsfrângerea sufletului și că poeți mari sunt și suflete mari.

Prin urmare, eu primesc ca omul să nu fie despărțit de poet. Când voi fi judecat de cei care o să vină după viața mea reală, se vor îngrozi de mișelia, defăimarea și nerecunoștința a cărei victimă am fost! Dar n-am voit niciodată să știe stânga ce face dreapta. Dumnezeu însă vede și știe tot.

Și-acum să nu mai vorbim de mine. N-am să uit niciodată nobila d-tale mișcare și pot să strig la rându-mi:

„De-acum liberează, Doamne, pre robul tău, că ochii mei văzură mântuirea ta”.

Urez revistei „Junimea” izbândă. Mă înscriu și eu printre colaboratorii ei. Voi trimite însă rar, fiind foarte ocupat.

Spune, te rog, scumpilor mei confrați de la Junimea, că le voi urmări scrierile cu mult interes.

Multe din versurile din No. 20 sunt puternice, fără să vorbesc de proză. Limba este curat românească și depărtându-se, precum urmează, de termenii prea locali, intră în cadrul marii noastre literaturi.

Vă trimet prin poștă și o colecțiune din „Literatorul” atâta cât a apărut în timpii din urmă de groaznică urgie.

Sunt, prea iubite d-le Iordăchescu, al d-tale cu totul și din toată inima.

ALEX. MACEDONSKI

Pentru a încheia, o mărturisire: În timpul ocupațiunii, eu și ai mei am trăit cu castraveți-murați de la cârciumă și fără foc în sobe, nici lumină în odăi. Toți vecinii și cunoscuții mei o pot spune. Altceva: greșit atribuiți d-lui Densușianu un gest cavaleresc. Dânsul din potrivă, mă sfâșie. E om însemnat: șchiop.

II

Buc. 1920 Aprilie 12.

23 C. Dorobanți

Nobile și scump suflet,

Voie deplină să reproduceți orice scrieri ale mele în „Junimea Moldovei de Nord” spunând chiar că vi le-am trimes direct.

Cugetând mult, am hotărât că nu e bine să dați — cât voiu trăi eu — curs scrisoarei mele. Veți primi în curând colecțiunea „Literatorului”. Cât despre spusele mele din zisa scrisoare, ar provoca polemici nefolositoare și furtuni noi. De altfel: Polemizat-a oare Lord-Byron când i se atribuiau chiar crime? Ce ți-am scris, e o spovedanie a mea, intimă...

În loc să polemizăm, să căutăm cu toții să ridicăm literatura noastră până la punctul ca un Emile Faguet să admire scrieri, ca Thalassa (Le Calvaire De Feu, apărut în Paris), pe când un tânăr student cu numele Theodorescu (Anul 1 la Drept) — pseudonim de gazete: „Andrei Braniște”, să spună prin „Avântul” de mai ieri, că e „execrabilă”.

Vă reînnoiesc mulțumiri pentru studiul asupră-mi. Ați stârnit f. frumos art. (unde sunteți citat), al lui Gala Galaction prin „Cuvântul Liber” (numărul de Paști).

O călduroasă strângere de mână d-lui Șardin și prietenilor d-tale, cari sunteți și ai mei.

Scrierile mele? Desigur: orice librar le-ar fi tipărit de mult. Dar ele sunt singura avere a copiilor mei... În curând vre-o 50 de confrați vor face un apel la o subscriere publică. Atunci se vor tipări.

Noroc. Viață lungă. Sănătate.

Din toată inima:

ALEX. MACEDONSKI

Aceste scrisori sunt în păstrarea subscrisului.

CONSTANTIN IORDACHESCU