Dorobanţul

Strecuraţi prin plumbi şi săbii, dorobanţii drum deschid.
Inimoşi s-azvârl prin şanţuri şi de-a valma sar pe zid.

Şi era prin şanţ pierire şi văzduhul tremura,
Iar dincolo, prin redută, moartea cea de veci era.

Tropot de picioare multe, fum şi abur ca-ntr-un iad,
Vuiet cum îl fac prin baltă cei ce-alunecă şi cad.

Dar roiau mereu flăcăii răsăriţi ca din pământ,
Valuri ce-necau reduta, scufundându-se-n mormânt.

Unul singur în roirea de viteji, un dorobanţ,
Zăbovea trudit pe-o scară, răsărit şi el din şanţ.

Cei sosiţi, cu scări, în juru-i îşi făceau în grabă rost
Şi treceau, urmându-i alţii, iar el tot pe unde-a fost.

Apucase strâns cu dreapta parapetul, ca-n asalt,
Dar era prea slab, pesemne, zidul lunecos şi nalt.

Iat-un căpitan, din urmă, aducând în foc pe-ai lui,
Dă de el. Cu sârg, băiete! Ce-ntârzii de nu te sui?

El abia-şi întoarce capul. N-am putere să mă urc.
Mă trudesc cu stânga numai! Bată-l Dumnezeu de turc!

Ţii la sân, se vede, dreapta! Pune dreapta! N-o ţinea.
Cum n-aş pune-o, şi-i sub scară! Uite-o, stai să calci pe ea.

Ajutându-i căpitanul, el se nalţă-ncet, încet,
Dă un chiot şi se nalţă, răsărind pe parapet.

Vede jos încăierarea luptătorilor voinici,
Un amestec orb ca-n cuibul răscolitelor furnici.

El înalţă-n vânt chipiul, strig-un nume drag şi sfânt
Şi-apoi sare de pe ziduri, în redută şi-n mormânt.

Ea era pământ al nostru, smuls din sufletul turcesc,
Şi voia şi el să moară pe pământul românesc!