Donna Alba - Volumul II

De la Wikisource

←←Volumul I

Donna Alba de Gib Mihăescu (Volumul II)

Stăm acum la gura sobei mângâiaţi de căldura celui dintâi foc din anul acesta; afară ţine de câteva zile o ploaie măruntă, deasă şi rece de toamnă, iar oraşul tot e strâns zdravăn într-o imensă manta cenuşie-roşiatică. Burlanele turuie vârtos, aci de-a dreptul sub acoperiş, şi asta îmi măreşte gustul de ascultare al [sic] scrisorilor donnei Alba (căreia de-acum înainte îi voi spune numai astfel, pe italieneşte; în spaniolă cuvântul scris "dona" se pronunţă "donia", or mie îmi place s-o chem aşa cum răsună în italieneşte, adică întocmai cum se scrie: donna, donna Alba). De bună seamă că acelaşi ţuruit a dat îndemn şi ghes şi-acum dă necontenit avânt prinţului să-mi facă această divină lectură. Eu o ascult cu religiozitate, dar din când în când casc, sau îl întrerup cu vreo amintire, care n-are nici în clin, nici în mânecă nici cu sensul frazelor citite, nici cu reflecţiile sau informările complimentare pe care prinţul mi le dă asupra lor; ba îl întrerup câteodată cu vreuna boacănă de tot, astfel că prinţul Preda strânge plictisit din buze, şi sunt sigur că-n momentele acelea mă tratează în mintea lui de bădăran sau idiot. Dar trebuie să mă arăt astfel insensibil la această debordare de pasiune, cu care frazele donnei Alba îmi umplu auzul, pentru ca prinţul să nu bage de seamă cupiditatea sălbatică a atenţiei mele şi nici cât de mult s-a apropiat şi cât de vertiginos se mai apropie vremea când îi voi uzurpa dreptul de stăpân al acestei comori.

într-adevăr, rândurile acestea, lunguieţe şi fine, puţin cam oblice de jos în sus, ca şi în fotografie, dovedeau o pasiune devorantă, totuşi, dacă se poate spune, lucidă, care-ţi da mult de gândit: pasiune care ardea în prima parte a corespondenţei prin răceala şi persiflajul ei, ca metalele contractate de cel mai aprig frig. Suna pretutindeni un ropot inegal de cuvinte neîmperecheabile, încleştând dorinţe incrustate în sarcasm, şopocăind reproşuri grele, în râs rău de mulţumiri exagerate, în sensul autografului de pe fotografie, care spunea cu totul altfel de cum mă lăsase să cred prinţul Preda: "Scumpului linguşitorului (coaxing) şi necredinciosului meu prieten" - din care, de deasupra ramei vulgare furnizate de prinţul decăzut, nu ieşea decât: "Scumpului... credinciosului meu prieten. (Pe rama iniţială de bronz, din aceeaşi lucrătură veche, italienească, ca şi cutia, prinţul Preda realizase de asemeni vreo 40 de mii lei).

Una din scrisori pomenea de-o întâlnire de la care ea lipsise - şi era în chip de explicaţie şi scuză: "...te-am despovărat astfel" - îmi traducea prinţul din englezeşte şi eu trebuia să ascult cuminte şi să nu-l corijez, când de multe ori, recitind textul, observam că nu reproduce fidel - "de truda de a-mi inventa noi şi noi ţesături de imagini, în cadrul cărora pretinzi că tot mă zăreşti în timpul dintre vederile noastre".

Evident, nu puteam să transcriu, dar înţelesul multora mi-a rămas în memorie, ca şi unele curioase fragmente, pentru care, prefăcându-mă că nu le înţeleg, rugam pe prinţul Preda să le repete. Astfel, în scrisoarea aceasta donna Alba învinuia pe Tudor Buzescu de prea multă iscusinţă şi rapidă inventivitate, ceea ce o împiedica să se poată "feri uneori de bănuiala cumplită" că el găseşte "la moment, la comandă" (imaginile acelea de bună seamă) şi ca atare "laşi gândul liniştit în lipsă-mi, pentru a scoate din el, numai când mă ai în faţă, ca un prestidigitator dintr-o cutie miraculoasă".

Astfel, donna Alba ajungea la curioasa preferinţă să-şi ştie amantul mai încet la gând. (Socoţ că se referea exclusiv la facilitatea lui de a o copleşi cu complimente şi galanterii alese, căci altfel ar fi fost cu totul absurd.)

...,,Mi-aş închipui, scrie ea, că dacă nu le-ai avea în chip firesc, automat te-ai fi străduit să le ai, ţi-ai fi bătut capul, rotunjindu-le şi întregindu-le necontenit, şi asta ar fi nespus de mulţumitor pentru mine, că te-am avut astfel, la picioarele mele, tot timpul depărtării unul de altul."

într-altă scrisoare donna Alba îi imputa lui Tudor Buzescu că într-o societate, în mijlocul căreia se găseau amândoi, el se arătase prea rezervat faţă de dânsa. Rezerva şi-o impuseseră, e drept, anticipat, dar el păstrase o atitudine prea severă, "prea rigidă". Prea luase "ad litteram" înţelegerea prestabilită, prea dovedise lipsă de mlădiere, de tact, de subtilitate.

De două ori se întâlniseră astfel în saloane străine, arătându-se unul altuia reci şi străini. Totuşi, a doua oară ea-i reproşa că depăşise măsura dincoace, se dovedise acum prea îndrăzneţ şi exuberant, oricât vrusese să acopere buna lui dispoziţie cu zarva cu care izbutise să înteţească între fetele de faţă, ce-i făceau curte asiduă.

A propos de fete, donna Alba îl îndemna cu un straniu persiflaj să-şi aleagă una din ele, era curioasă să-i afle gustul, altfel i-ar fi indicat-o chiar dânsa. Dar găsea necesar, "vorbind serios", ca el să se însoare. îl sfătuia să reflecteze mai adânc la asta; ea însăşi şi-ar fi simţit conştiinţa uşurată, dacă el ar fi fost însurat.

Pe tema însurătorii lui, corespondenţa ţinea o bună bucată* pesemne, Tudor Buzescu alunecase cu primul răspuns departe de acest subiect, că ea îl întorcea singură, severă şi încăpăţânată. Mai târziu, văzând că el continuă să ocolească sau să se amuze pe seama răbdării ei cicălitoare, donna Alba îl acuză de ipocrizie şi-i prezintă în tari şi momitoare culori pe acea pe care o vedea ea potrivită pentru dânsul. Se pare că donna Alba a surprins mai înainte oarecare interes, puţină întârziere a ochilor lui pe chipul "celei alese", o infimă particulă de timp în plus faţă de atenţia acordată restului, iar ca urmare, răspunsul lui va fi fost de astă dată ceva mai atent, mai cuprinzător faţă de propunerea concretă a donnei Alba, deşi de bună seamă categoric negativ, pentru că seria scrisorilor ce urmează e un cântec al ei de triumf; rândurile radiază de bucuria răutăcioasă a descoperirii, iar insistenţele ei, hotărâte, imperative, pentru a-l determina să facă pasul dorit de dânsa, sunt acum de-o voinţă aprigă, încăpăţânată, care nu se înduplecă de nici un argument, de nici o implorare. Ajunge chiar să ameninţe cu ruptura dacă dorinţa ei nu e satisfăcută, în condiţiile şi la datele propuse! însă strănepotul adevăratului Preda Buzescu a ştiut să reziste, desigur, şi cu toate că ea l-a pedepsit pentru asta - e o breşă adâncă aci în şirul de date al scrisorilor - reluarea corespondenţei a fost propriu-zis încununarea virtuţii şi tăriei lui.

Donna Alba s-a transformat ca prin farmec: rândurile ei de-acum înoată de fericire şi-n beţia izbânzii dobândite prin propria-i înfrângere. Ea se arată acum patetică şi caldă, îl doreşte cu toată ardoarea, i se constituie prizonieră şi roabă, e îngrijată de fiecare pas al lui.

Paginile lungi, îmbogăţite înadins cu flori de spirit şi poate şi cu atitudini sufleteşti voite, gândite, cântărite din timp şi aruncate apoi cu dezinvoltură, tactic, spre a le marca spontaneitatea, devin acum din ce în ce mai strânse, scurte şuierături de pasiune, răvaşe de un rând, adevărate şoapte sugrumate, care cheamă nerăbdător sau cer o oră de patimă, de nebunie.

Prin cutia fermecată a prinţului Preda, de tutun de lux calitatea I-a, se poate întrevedea şi chipul cum prinţul Tudor a cunoscut-o şi s-au căutat apoi, până la contopire, unul pe altul. De bună seamă, ura strămoşească şi dispreţul integral al domnului Georges Radu Şerban a contribuit în bună parte la asta. Ostilitatea făţişă pe care a trebuit s-o adopte o dată cu mariajul şi cu inventarul bunurilor şi acareturilor, asupra cărora devenea stăpână şi-n care se cuprindea şi lista tuturor adversităţilor soţului, a făcut-o fatal să-şi pună întrebarea dacă cel dintâi de pe listă poate fi animat împotrivă-i de aceleaşi sentimente ce ea se obligase să-i nutrească. Şi, uimită de propria ei frumuseţe, s-a mirat grozav că trupu-i extrem de alb şi ochii ei nedefiniţi, poate vineţi, şi culoarea părului care se topeşte în aer, ar putea provoca duşmănie în contră-i chiar în sufletul unui vrăjmaş declarat şi inventariat. Curioasă, şi-a impus să observe lucrul acesta mai ales în plimbările de la Şosea, în repezile încrucişări cu maşina, şi a ajuns repede la convingerea că temerea e complet nejustificată. Curiozitatea odată satisfăcută, era gata să se retragă din acest joc, condus cu multă abilitate, dar pe urmă repede a băgat de seamă că-i lipseşte ceva: jocul însuşi. Şi din ce în ce farmecul ascunsului, al clandestinităţii şi al misterului, al dibuirii în plină lumină a zilei, în plin zgomot de reuniuni întâmplătoare, recepţii, săli de teatru, ori chiar saloane - ah, donna Alba era stăpânită total de pasiunea mea pentru obscur şi tainic, Doamne! cum mă va privi ea când îi voi pune în mână comoara trecutului ei! - a făcut-o să-l caute şi mai în adânc, mai ales în complicitatea acestui băiat superb, cum trebuie să fi fost fratele prinţului Preda, fratele ponositului şi decăzutului aci de faţă.

Predispoziţiile acestuia, discreţia călită în grele încercări, gustul de pericol, supunerea oarbă în faţa capriciilor ei ghicite de departe şi mai apoi rezistenţa dârză numai acolo unde-şi da seama că amorul ei propriu va ieşi micşorat, toate acestea în raport cu meticulozitatea juridică a marelui avocat Georges Radu Şerban, grija lui economică, spiritul de ordine şi de clarificare, exclusivismul tenace şi absenţa oricărei posibilităţi de cruţare, de înţelegere, de iertare, au plămădit şi-au făcut să răsară într-însa această floare a pasiunii ei nutrită de vântul tuturor insurgenţelor intime, muiată de apă infinit de micilor jigniri cotidiene, de pleava, acumulată cu încetul, a tuturor decepţiilor fără aparenţă gravă, nici serioasă, fără nici un fel de aparenţă. Toate acestea se cuprind limpede în scrisorile ei, pentru că adesea e muncită de gândul de a-şi legitima cu motive rotunjite aventura ei; dar, în fond, de sub temeiul rândurilor, oricât ea ar vrea s-o acopere cu argumente şi preciziuni, reiese doar, spre marea mea fericire, aplecarea tiranică a sufletului spre necunoscut, atracţia de magnet a fiorului aventurii. Pentru că asta ar fi întrebarea ce se pune: de ce n-a divorţat, de ce n-a pus capăt acestei stări de nesiguranţă, pe care o descrie cu atâta vervă în rândurile ei săltăreţe, cu atâta luciditate, cu atâta rece voluptate, cu atâta sadism? Donna Alba se complăcea în această nesiguranţă fără îndoială, totuşi aş fi dorit o confirmare deplină, aş fi vrut să văd negru pe alb că ea se ferea de-o limpezire a situaţiei. Altfel nu s-ar fi mulţumit oare cu domnul Georges Radu Şerban, cea mai limpede, cea mai clară, cea mai răspicată minte întâlnită?

Scrisorile, pe care le-am ascultat o noapte întreagă, nu alcătuiau nici o treime din total. A trebuit deci să întocmim un program complet pentru epuizarea acestuia. Aşadar, faptul pe care-l plănuisem, furtul pe care trebuia să-l săvârşesc şi care-mi da de acum delicioase emoţii, se amână de la sine. Când întreaga cutie va fi terminată şi când deţinătorul ei de-acum o va închide pentru cine ştie câtă viitoare pauză, în sertar, mâna mea va interveni, răşchirată, cu degetele încovoiate în noapte. O-ho, mă amuză nespus această hoţie, pe care o socotesc legitimă şi morală, şi pe care o s-o săvârşesc, după toate regulile artei, peste câteva zile. Fugarul şi falsificatorul din trecut, care a rămas în mine, aşa mic, cum l-am lăsat în ajunul războiului, zburdă de fericire, micul hoţ. îi voi da de lucru zdravăn şi abia acum va fi încântat că apucătura lui rea va fi în sfârşit potolită. E o fericire fără margini să săvârşeşti meschinării, în vederea unui ţel minunat, limpede, moral. Şi-n cazul de faţă, ferit de pedeapsă. Pentru că prinţul Preda este singurul proprietar al unui bun de care nu se poate plânge c-a fost devalizat.

Dar să ascultăm scrisorile mai departe. Donna Alba abordează şi tema măritişului cu Tudor şi deci a divorţului cu "celălalt". (Trebuie să lămuresc aci că în timpul lecturii prinţul Preda articula doar prenumele [sic] fratelui său şi al donnei Alba, ca unele pe care mi le destăinuise dinainte: prenumele maestrului nu numai că nu-l rostea, dar, pentru a mă induce în eroare, îl pronunţa cu o grijă care nu s-a dezminţit nici o singură dată: Jean şi mai des Jack. Mi-a dat chiar explicaţia că în englezeşte Jack nu e corespondentul, cum s-ar putea crede, al franţuzescului Jacques, ci al lui John, pe franţuzeşte, aşadar, Jean.)

Donna Alba mărturisea uneori că ar fi dispusă să lase pe... Jack, dar nu găsea încă momentul oportun. Uneori pomenea de temeri grozave, care nu se defineau limpede: temeri în ceea ce priveşte propria ei persoană? temeri pentru Tudor? Alteori se arăta încântată de viaţa asta plină de nesiguranţă şi emoţii. Mă gândeam cu strângere de inimă, ascultând-o, dacă nu cumva numele soţului e ceea ce o împiedică să facă pasul decisiv (Buzeştii n-au fost domni, ca Radu Şerban), şi iată că deodată, una din scrisorile ei pomeni, de parcă mi-ar fi răspuns mie, şi de acest lucru. Tudor Buzescu, de bună seamă, adusese vorba. Răspunsul ei nu mai lasă nici o îndoială: "... ei nu, dacă e aşa... spre a-i dovedi că se înşeală... iată că trece şi la acest gest..."

însă pe urmă nu trecu deloc, amână, regretă iarăşi "aventura" care va dispărea fatal, asigură cu toată tăria pe Tudor, că nu are nici cel mai neînsemnat sentiment, nici pentru el (Jack) personal, nici pentru numele lui, dar mai cere un răgaz, un mic răgaz pentru "aventură", pentru această "atât de frumoasă, atât de divină aventură", care va fi, "cea mai scumpă amintire a tinereţii ei", "unicul rost al existenţei ei viitoare".

Şi donna Alba cerea patetic această singură graţie: "I beseech you, this one favour (te implor, această unică graţie, Tudor) doar sase luni, sau trei, dacă nu vrei mai mult. Iar în scrisoarea următoare se indigna teribil că el făcuse aluzie la relaţiile ei trupeşti cu soţul său. E abominabil, îi reproşa, să se gândească la astfel de josnicii. Dar nu da nici o explicaţie, nici că le interzisese pe aceste trei sau şase luni viitoare, nici că avea de gând să le interzică.

în cele din urmă, au convenit ca să acorde putere de arbitraj, privitor la durata cât mai avea să se numească dna Jack etc, adică Georges Radu Şerban, "aventurii" însăşi. (Va închipuiţi acum, urechile mele!)

"Să facem aventura însăşi judecător, Tudor (... We'll adventure be its own judge...) Ea va delimita de la sine termenul "cât voi mai fi a lui". Dar cum putea hotărî aventura, singură? Foarte bine. întâi trebuia căutată însă o aventură ca lumea, o aventură care să merite să hotărască" (an adventure deserving to pass a verdict), într-o speţă atât de ciudată, şi totuşi atât de firească, atât de minunată. Domnul Georges Radu Şerban va căsca ochi enormi, "când se va trezi în faţa acestei nou-sosite" (when he will find himself facing that new visitor) "în faţa doamnei Aventuri" (facing Lady Adventure) care va veni să-i ia soţia.

Ascultam cu sufletul la buze şi îngurgitam acum cu creierul, cu ochii, cu urechile, cu sufletul, fiecare cuvânt, fiecare silabă, fiecare sunet. Mă îndoiam dacă prinţul Preda, care citea acum rar, apăsat, ridicând la fiecare cuvânt fruntea spre mine, să vadă dacă sesizez bine sensul acestui simbol, mă îndoiam dacă el da preţul pe care îl dam eu cuvintelor ce auzeam. Mă îndoiam chiar dacă prinţul Tudor le sesizase bine, adică asta nu era mare lucru, dar dacă le gustase bine, dacă le degustase, dacă le savurase cu sufletul şi cu visul, aşa cum le savuram eu acum. Eu să fi avut fericirea să-mi ceară don-na Alba să găsesc "Aventura", pe doamna Aventură, care să merite să i se încredinţeze această considerabilă misiune, de a smulge pentru mine pe donna Alba soţului ei!

Rămânea, aşadar, de descoperit marea aventură. Şi donna Alba îşi consultă partenerul asupra ei. Propunerile lui par să nu-i placă. Nu înţelege ca totul să se sfârşească printr-o răpire ori printr-o scrisoare rătăcită; e prea banal şi apoi asta nu însemnează a lăsa aventurii să hotărască. Trebuie făcut ceva, tot aci, pe loc, dar fără excesiva fereală de până acum. Şi să lase la voia soartei momentul când domnul Georges Radu Şerban va prinde de veste. Aşa ceva e limpede şi uşor, dar ea vrea ceva mai complex şi mai agitat, deşi fără nici o ieşire anume, din partea nici unuia dintr-înşii, pentru a atrage atenţia soţului sau celor ce i-ar putea da de veste. O intensificare a numărului întâlnirilor, a orelor de iubire, a escapadelor cu maşina pe la mănăstirile din jurul Bucureştilor, propuneri pe care i le face el, ea le accepta oricât ar putea da naştere la bănuieli. Bănuielile n-au decât să vină, ele vor complica şi mai mult situaţia; însă ei vor căuta să ascundă lucrul, până la dezminţirea lor completă, până la dezgolirea adevărului, până la ultima evidenţă. Dar ea ar fi vrut toate acestea concentrate într-un tot, urmând o anume gradaţie, mai dramatic, mai teatral. Şi, mai puţin cabotin, prinţul Tudor, spre marea mea satisfacţie, nu găseşte acest complex, pe care eu i l-aş fi găsit la moment, i-aş fi imprimat cel mai agitat ritm, cea mai nebunească şi mai vertiginoasă complicaţie. O mostră din ceea ce aş fi putut eu face va avea donna Alba, această mult căutată donna a visurilor mele, când îi voi povesti chipul cum "am smuls" scrisorile lui Preda Buzescu.

Dar numărul scrisorilor s-a micşorat acum simţitor. O grea strângere de inimă îmi provoacă persistenta bănuială că aceste puţine hârtii albe, care au mai rămas pe fundul cutiei de tutun, nu vor dezvălui, până la urmă, tragicul sfârşit al aventurii, care nici nu apucase să se închege de-a binelea. Dar în bună parte mă înşel. Domnului Georges Radu Şerban, printre firul împrejurărilor în chipul cel mai banal cu putinţă, îi cade în mână un bileţel, în care nu se cuprindea decât atât: "Mâine, la ora trei la mine". Şi un T. şi o dată în cifre, dedesubt. îi comunică asta lui Tudor donna Alba, după prima scenă pe care i-o face maestrul. Ea se arată grozav de amărâtă că lucrurile s-au dat pe faţă într-un chip atât de stupid, tocmai când ea sfârşise de însăilat liniile principale ale unei aventuri uluitoare. "Găsisem cu adevărat o "lady" pur sânge aristocratic, o lady extravagantă, complicată şi majestuoasă." într-atât de contrariată a fost donna Alba de găsirea bileţelului, "încât, când domnul Georges Radu Şerban a venit s-o întrebe de provenienţa lui, a ridicat din umeri". Dar se mira cum îi scăpase; ea era încredinţată că l-a pus în caseta ei secretă alături de celelalte scrisori ale lui. Şi doar nu era un plic neînsemnat, conţinutul era scurt, în schimb formatul scrisorii era chiar mare, aşa cum obişnuia el să-i trimită. Şi ea-l certa că a avut fantezia să-i scrie atât de puţin: în faţa unei scrisori mai ample, uneia din exploziile acelea de dor şi fericire, care-l apuca pe el din când în când, mai ales când n-o văzuse de câteva zile, ar fi simţit mai mult curaj... Dar aşa? Donna Alba se întreba dacă se purtase cu adevărat laşă... în orice caz, se scuza ea, "noi convenisem doar, ca să negăm până la urmă, până când adevărul va rămâne gol-goluţ, despuiat de furia lui cercetătoare".

Dar mă întrebam acum şi eu: de ce donna Alba ţinea să se dezvinovăţească atâta, mai bine zis să se apere de lipsa ei, mai degrabă, de prezenţă de spirit? Doar aşa conveniseră într-adevăr, până în ultimul moment: negaţie pe toată linia... Nu ştiu de ce mi se păru scăparea aceasta a scrisorii destul de curioasă. Nu împărtăşii nimic din impresia mea prinţului Preda, însă împrejurarea mi se păru şi mai bizară când ajunsei la acest raţionament:

Ea a dat desigur urmare invitaţiei lui. Dacă scrisoarea cădea în mâinile maestrului în ziua primirii, acesta ar fi urmărit-o a doua zi pe donna Alba şi lucrurile ar fi fost elucidate. Amintirea vizitei cu care m-a onorat acum câtva timp în garsoniera mea nu-mi mai lasă nici o îndoială asupra unei astfel de procedări. Or, nu s-a întâmplat aşa: maestrul a găsit prin urmare scrisoarea în zilele următoare sau poate chiar în ziua întâlnirii consumate, seara, când s-a reîntors de la Palat. Evident însă că un om ca domnul Georges Radu Şerban nu scotoceşte prin cutioarele soţiei, admiţând că în loc s-o fi pus în caseta încuiată şi cine ştie unde ascunsă, a lăsat-o din distracţie în vreun sertar de toaletă: plicul trebuie să fi rămas tot timpul la loc vizibil, şi e bizar cum prinţul, care n-a lipsit din Bucureşti în acele zile (mişcările lui sunt arătate pas cu pas în corespondenţă), nu l-a descoperit cu o zi mai înainte? Totuşi, e posibil să-i fi scăpat donnei Alba din vreun buzunar, mă gândesc... Dar cum din buzunar? Din poşetă, mai degrabă? Hm... a umblat ea cu plicul atâta timp în poşeta pe care, ca orice femeie, o deschide la tot momentul...

Ridic din umeri pentru mine însumi. S-ar găsi la urma urmelor destule explicaţii, dar, nu ştiu de ce, o nelinişte îmi rămâne în suflet. Poate pentru că scrisul, pe care-l aud, devine acum din ce în ce mai dramatic.

Donna Alba nu se întreabă cum acel T. l-a făcut pe d. Georges Radu Şerban să se gândească de-a dreptul la adversarul lui cel mai de seamă. Explicaţia vine mai jos: "după întâmplarea de la teatru", scrie ea, "el n-a nai ezitat la cine să gândească". Dar mai departe nu mai pomeneşte nimic de acea "întâmplare", care mă nedumereşte cumplit. Prinţul Preda, oricât se sileşte să-mi probeze contrariul, nu pare nici el informat asupra acestui punct. în scrisorile următoare e neliniştită că Tudor nu-i mai răspunde; în schimb, ea-i trimite câteva plicuri pe zi. într-una expune a doua convorbire cu soţul ei, privitoare la biletul scăpat.

"Doamnă, e scrisul celui mai mare duşman al meu şi l-am găsit în iatacul dumitale, la piciorul patului" - aşadar, exact cum bănuisem: e cu putinţă să fi rămas acolo două zile în şir, doar l-ar fi ridicat femeia de serviciu - sau poate aceasta l-a predat soţului? - dar atunci, întrebarea se întoarce iarăşi, de ce nu l-a predat întâia zi? Or, servitoarea a mai zăbovit puţin pentru a încerca şi ea... Dar lanţul supoziţiilor se poate complica la infinit. Mai bine să ascultăm

împrejurările.

Donna Alba mărturiseşte că şi de data asta a ridicat din umeri şi a răspuns cu dispreţuitoare nepăsare.

"Pieptul lui clocotea ca un tunet îndepărtat, Tudor, şi aventura asta a devenit interesantă, a început să-mi placă. Răspunde-mi, e timpul dezvăluirii? De ce nu răspunzi? Vreau să ştiu dacă ai avut până acum vreun prim contact, cu el sau cu cineva, în legătură cu întâmplarea care ne priveşte. Dumnezeule, dacă mai întârzii cu răspunsul, am impresia că toate scrisorile astea intră în mâinile lui. Atunci, curierul tău ne-a trădat. Doamne, e cu putinţă?... în cazul acesta, dacă dumneata eşti cititorul, domnule Georges Radu Şerban, ei bine, totul este aşa precum vezi. Şi a fost nespus de frumos. Păcat că se sfârşeşte... şi intrăm într-un frumos perpetuu, care are numai singura lipsă că nu ne mai momeşte de departe cu făgăduiala. Căci precum poate vei fi auzit zicându-se: frumuseţea desăvârşită e întrecută doar numai de propria ei făgăduiala. Şi mi-e frică să nu fie aşa. Aşadar, să vedem urmarea.

A dumneavoastră trădătoare, Alba Ypsilant."

Cred c-am reprodus fidel acest sfârşit de scrisoare, a cărui lectură am rugat pe prinţul Preda s-o repete.

Când el întinde mâna să ridice plicul următor, am timpul să reflectez mai din strâns asupra încetării răspunsurilor lui. Curierul n-a trădat, desigur, de vreme ce scrisorile au ajuns la destinaţie. A bănuit atunci Tudor Buzescu că ea a declanşat aventura fără să-l avertizeze şi că propriu-zis în asta consta toată extravaganţa "lady-ei Adventure", pe care ea pretindea că tocmai o născocise, punând-o totuşi intenţionat pe un plan exterior? însă întru cât putea să nu-i convină lui această neaşteptată a ei manevră, care ducea, la urma urmei, tot la rezultatul mult dorit de dânsul? De bună seamă, lipsa ei de consecvenţă (doar, până în ajun, dânsa era acea care combătea drastic orice soi de avertizare directă a celui înşelat din partea vreunuia dintr-înşii).

Apoi ieşirea din consemn: nevestirea din timp a tovarăşului de luptă şi mai cu seamă această persistenţă de a da pe seama întâmplării un act precugetat, poate toate astea să-l fi îndemnat pe Tudor să-şi rezerve puţină vreme pentru a observa lucrurile mai cu atenţie. în sfârşit, faptul că ea continua să nege faţă de soţul ei, deşi îl pusese singură dinaintea celei mai drepte cărări de adevăr, nu era oare un motiv mai mult pentru Tudor să creadă că ea ar dori poate să se dea puţin la o parte, ca o simplă spectatoare, lăsând conflictul provocat să se dezlănţuie doar între cei doi, cu alte cuvinte donna nu se prăpădea aşa cu firea pentru dânsul, nearătându-se gata să se dea cu totul de partea lui. Dimpotrivă, da semne că ar lăsa mai degrabă "la arbitrajul soartei" să-i arate ea care din cei doi cavaleri e mai vrednic de mâna sa. Acesta era poate "arbitrajul aventurii", pe care ea-l invocase mai demult; însă ce crezuse Tudor şi cum pusese ea aventura să acţioneze!

Lucrurile acestea reies şi mai bine din scrisorile ce-au mai rămas şi cărora prinţul Preda tocmai le dădea glas. Ascultându-le, eu îmi întăresc şi-mi rotunjesc şi mai lămurit convingerile, până ce ajung repede la evidenţa însăşi.

Donna Alba a primit în sfârşit răspuns de la Tudor, dar e dezamăgită şi chiar ofensată de răceala lui. Dar ea ştie să găsească o explicaţie destul de comodă pentru dânsa şi destul de insinuantă pentru el, pentru această răceală. Dă îndărăt oare în faţa aventurii? Se teme, o lasă singură? Avea, aşadar, dreptate să se ferească de a divulga soţului adevărul... o inspiraţie fericită a servit-o, aşadar, oprind-o să se demaşte, îl sfătuieşte şi pe el să facă acelaşi lucru. Să nege cu toată îndărătnicia. Şi ea speră că lucrurile vor ieşi "după dorul lui", adică se vor repune în starea dinainte. Numai că această stare va fi considerabil stânjenită de suspectările soţului, întâlnirile lor vor fi aproape imposibile: le va mai rămâne corespondenţa, iar dragostea lor va deveni cu adevărat filială.

Va trece, aşadar, pe-un plan incomparabil mai înalt", se bucură ea cu rafinată ironie şi sângeroasă perfidie.

Altă scrisoare: Ah, el se îndoieşte de sinceritatea ei, dar nu poate pricepe ce anume îl face să ajungă aci. Poate faptul că n-a fost curajoasă în faţa soţului? E curioasă să-i vadă mai întâi curajul lui, curiozitate care nu i-ar fi venit înainte de marea pauză în corespondenţa lui şi de conţinutul primei scrisori sosite după această pauză. Şi astăzi Georges a întrebat-o cum şi-a explicat prezenţa în camera intimă a unei scrisori în care se cuprinde o chemare la întâlnire, şi încă având scrisul pe care acum în urmă l-a controlat şi e sigur că e al celui mai înverşunat duşman al sau, mai just, al unicului sau duşman; şi ea mărturiseşte senină lui Tudor că s-a minunat ea însăşi şi şi-a întrebat la rându-i soţul dacă nu crede cumva că are o semnificaţie anume faptul că s-a găsit în odaia ei acest scris, de duşman, şi nu altul.

"Cum vezi, îi scrie ea destul de amuzată pentru o astfel de împrejurare, ţi-l trimit plocon pe domnul soţul meu. în clipa când el se va întoarce şi-mi va striga că dumneata i-ai mărturisit totul, atunci îi voi confirma, cu aceeaşi seninătate cu care-ţi scriu acuma, că tot ce i-ai spus este purul adevăr. Dar aveţi dumneavoastră întâi cuvântul, domnule cavaler" (Sir Knight).

Penultima scrisoare: Donna Alba ştie că soţul ei a avut o întrevedere cu Tudor. Şi înţelege din atitudinea domnului Georges Radu Şerban că el nu i-a mărturisit totul. Sau mai degrabă nu i-a mărturisit nimic. Dar ce i-a declarat atunci? Ce i-a spus? Dumnezeule, de ce n-a înştiinţat-o, de ce nu o

înştiinţează. De ce lucrează în afară de dânsa?! De ce a călcat consemnul?

Ultima: Ah, va să zică aşa? El - Tudor - i-a răspuns în bătaie de joc domnului Georges Radu Şerban că nu ştie nici el cum scrisoarea a ajuns acolo. Era adresată altei femei. Tudor a găsit foarte nostimă împrejurarea: "Doamna Alba. Doamna Alba a primit o scrisoare de la mine, o invitaţie la întâlnire?" a strigat el în faţa soţului furios. "Asta întrece toate aşteptările... Nu pentru că scrisoarea emană de la mine, dar pentru că Doamna Alba a putut primi o scrisoare de la cineva." Astea sunt cuvintele care au îndârjit pe soţ, fără îndoială însă că la ele s-a adăugat şi tonul ori mimica întrebatului, de vreme ce domnul Georges Radu Şerban l-a provocat imediat. (Despre "întâmplarea de la teatru", iar nici o pomeneală, dar rămăsesem cu impresia limpede că ea era prima verigă dintr-un lanţ care se termina acum). Şi donna Alba întreabă insistent şi imperativ pe Tudor să-i lămurească sensul oarecum batjocoritor al acestor cuvinte şi să-i descrie în termeni cât mai precişi atitudinea lui justă din acele momente. I se pare cumplit de "inexplicabil" cum provocarea a putut să se întâmple pe motiv de ofensă adusă ei personal. Ea se mira ce anume din atitudinea ei l-a putut face să aibă o atare ieşire şi pretinde din nou - de astă dată îl somează - să-şi explice cât mai neîntârziat întreaga lui conduită.

Cu repetiţiile ei, scrisoarea aceasta pare oarecum incoerentă, comparativ cu dibăcia firească sau grija compunerii din scrisorile anterioare.

Sfârşitul e chiar ciudat, prea total opus începutului, ca să nu te gândeşti fie la durerea unei femei care iubeşte cu adevărat, fie la o mare manevră sufletească, şi atunci freamătul şi succesiunea dezordonată a frazelor dintr-însa fatal se aşează în sarcina unei abilitaţi de rară măiestrie.

într-adevăr, în ultima pagină donna Alba schimbă brusc tonul poruncitor şi dispreţuitor de până acuma şi scrie că nu mai vrea nici un răspuns. Ai crede că e o culminaţie a necazului ei de până acuma, dacă n-ar urma exclamaţia aceasta subită: "Tudor, tu te vei bate pentru mine şi eu îţi pretind să-mi mai îmi [sic] scrii, ei bine, nu, nu, dragul meu. Să nu-mi mai scrii nimic. Voi veni eu, voi trece peste toate barierele şi peste toate riscurile şi voi veni la tine să aflu din gura ta scumpă toate răspunsurile la îndoielile şi chinurile mele şi să te îmbărbătez cu strângerile mele. Dumnezeu îmi va ajuta totul să se termine cu bine, în ce te priveşte, Tudor, aşteaptă-mă chiar astăzi după-masa, la orele trei."

Mă întrebam tocmai, când Prinţul Preda sfârşea de citit, dacă n-a fost oare această ultimă plimbare spre amantul ei prima dată când am văzut pe donna Alba. E drept că apoi, înmormântarea aceea luxoasă, care trebuie neapărat să fi fost a lui Tudor, a avut loc mult mai târziu. Să fi tărăgănat formalităţile duelului? Prinţul Preda nu ştie ce să-mi spună asupra exactităţii datelor. El subliniază numai preţul ce trebuie pus pe această ultimă scrisoare, în care ea indirect, doreşte moartea soţului ei. Acel "în ce te priveşte", după el, face cât toate scrisorile celelalte la un loc. întreb pe Preda, deşi cunoşteam de minune testamentul fratelui său, dacă totuşi, prin vreun codicil particular, prin vreo ultimă dispoziţie, separată de trunchiul testamentului principal, răposatul n-a lăsat ceva donnei Aibă. Prinţul Preda ridică din umeri: absolut nimic. Mai avea el timp de aşa ceva? motivează el.

- Şi-apoi, cu siguranţă, el conta teribil pe braţul lui. Era un spadasin neîntrecut şi băga în cerc strâns, la treizeci de paşi, 100 la 100 cartuşe de pistol. La cincizeci de paşi, dacă greşea cu unul, rar cu două la sută.

Dar eu revăzând la tribunal testamentul, mi-am dat seama, judecând după timpul când trebuie să fi fost examenul meu, că testamentul a fost întocmit în preajma morţii. întoarcerea teatrală din ultima scrisoare a donnei Alba şi nici vizita ei intempestivă, "pe deasupra tuturor riscurilor", n-a prins desigur. Altfel, tot testamentul ar fi fost pe numele ei, numai aşa, spre a-şi persecuta, în caz de moarte, rivalul şi de dincolo de mormânt. Dar de bună seamă, prinţul Tudor a închis ochii cu nedumerirea că ea nu s-a hotărât încă, până în ultimul moment, să mărturisească soţului ei adevărul adevărat.

în preajma marii serbări pe care Voicuţa o pregăteşte împreună cu prietenele ei şi cu "tipii lor" de atât amar de vreme, în studiul maestrului s-a petrecut un eveniment semnificativ pentru mine... Prinţul Georges a plecat pentru trei săptămâni sau poate o lună în străinătate şi, straniu, donna Alba nu l-a însoţit.

Ţinta călătoriei era Haga, unde maestrul, angajat de guvernul român, trebuia să studieze dosarul şi să pledeze pentru stat, într-o importantă şi foarte complicată chestiune pecuniară, pe bază de legi străine şi de tratate, în faţa tribunalului internaţional. De bună seamă, pentru a-l lăsa să se ocupe liniştit de această afacere considerabilă ce i se încredinţase, donna Alba ţinuse, cu siguranţă, ea, personal, să rămână, cu atât mai mult cu cât de reuşita acestei expediţii juridice depindeau, în viitor, însărcinări similare din partea guvernului, la Geneva şi Paris.

Or, de această lipsă a maestrului au ţinut să profite adversarii de proces ai tatălui Anişoarei, buna prietenă a donnei Alba. Indivizii, pe motive destul de abil găsite ca să aibă aspect de seriozitate şi gravitate, ceruseră Curţii de apel o schimbare de termen. Iar citaţia pentru dezbaterea acestei formalităţi procedurale sosi chiar a doua zi după plecarea maestrului; fără îndoială că termenul nou, cerut pentru judecarea fondului, se cuprindea tot în săptămânile de lipsă ale domnului Georges Radu Şerban. Spăimântată, Anişoara a alergat la prietena ei Alba şi amândouă au venit în biroul nostru. Aci, întâmplarea tocmai adusese pe Radu, proaspăt doctor de la Paris, reîntors de curând. Alba, o văd şi acum, a avut o ezitare între noi doi: ochii ei m-au fulgerat doar o clipă, apoi cu nehotărâre, vădită de nesigura-i înclinare a capului, se adresă lui Radu. De bună seamă că din momentul acela rolul meu a fost să mă aşez aferat dinaintea hârtiilor şi ocupaţiilor anterioare, cu toate privirile neliniştite din cauza tăcerii mele pe care prietena Albei mi le trimitea.

Atitudinea aceasta îndârji atunci pe donna Alba, care nu-mi mai aruncă nici o privire tot timpul rămânerii în birou. în schimb, pe buzele mele flutura un zâmbet de ironie, destul de vizibil şi de ostentativ, care nu trebuia să scape dacă nu direct ochiului ei, cel puţin coadei acestui ochi, care se întorcea atât de des de la Radu spre Anişoara şi înapoi. Era preludiul predării scrisorilor acest zâmbet sarcastic: deşi ele nu erau încă în mâinile mele, lucrul putea fi considerat ca sigur în curând. Şi el crescu cu atât mai tăios, dar şi mai amar în acelaşi timp, acest zâmbet, cu cât Radu, acest băiat atât de fermecător de altminteri, probabil ameţit el însuşi de considerabila importanţă ce i se da, spre considerabila-mi umilinţă, nu mă învrednici, tot timpul şederii celor două femei printre noi, cu nici o întrebare care sa mă introducă în conversaţie. E limpede deci că, atunci când voi, sub aerul de reparare a greşelii, însă după plecarea doamnelor, să-mi ceară unele relaţii asupra dosarului, trebuii să-i răspund cu aerul cel mai nevinovat din lume că, probabil, din pricina atâtor noi procese studiate între timp, abia îmi aduc aminte de ce este vorba, aşa că nefiind sigur, dacă nu mă înşel cumva, mă găsesc nevoit să-l sfătuiesc a se adresa de-a dreptul dosarului însuşi.

De bună seamă, n-am dorit niciodată răul cuiva, dar nu cred să fi încercat cineva vreodată vreo satisfacţie mai mare ca aceea pe care o simţii eu când aflai de succesul adversarilor în această primă ispravă hotărâtoare a carierei lui Radu. Când el trebui să pună în cele din urmă accentul pe lipsa maestrului, ceea ce era o recunoaştere a propriei slăbiciuni, adversarii invocară automat jurnalele din dosar, din care reieşea că adesea, în momente foarte importante ale procesului, d. Georges Radu Şerban a fost înlocuit de secretarul său (recte, de mine), iar, acum, faptul că nici primul secretar (ăsta eram tot eu, deşi propriu-zis găsisem pe Radu la maestru, aşa că, măcar cronologic, el avea întâietatea denumirii) nu găseşte de cuviinţă să vină, era un indiciu mai mult că şi apărarea a găsit motivele invocate de partea reclamantă juste şi, ca atare, Curtea, cu un cuvânt mai mult, cată a le admite. Fără îndoială că a mai fi insistat, precizând momentul plecării maestrului în raport cu primirea citaţiei, ar fi fost o umilinţă mai mult pentru dânsul, astfel că Radu, acest superb băiat, care venise de la Paris încărcat de ultimele teorii ca să sperie o lume întreagă cu bagajul lui de învăţătură, trebui să sucombe, pe simple motive de. practică ieftină, aşa cum se întâmplă de obicei cu toţi începătorii îmbuibaţi de fond juridic, dar incapabili să se mişte în laţurile meschine, de câlţi, ale practicienilor chiţibuşari.

Fondul procesului se apropia, aşadar, rapid şi amica Albei îşi îndesi vizitele în casa maestrului, până şi de câte două ori pe zi, în cele din urmă se prezentă la mine ea singură si mă rugă "şi în numele Albei" ca la termenul viitor eu singur să mă prezint la proces. Acest "şi în numele Albei" era desigur pus anume în rugămintea ei pentru a acoperi, probabil, umilinţa ce mi se făcuse înainte: nu-mi făcui, aşadar, nici o iluzie că el avea aci alt rost. De bună seamă că fără să fac nici o aluzie la gafa lui Radu, care, sărmanul, abia de mai da de-atunci pe la birou, făgăduii domnişoarei că dorinţa ei va fi ascultată. Ea se crezu datoare atunci să-mi facă unele complimente asupra talentului meu de avocat şi de vorbitor şi, cu toate că aceste platitudini mă dezgustau complet, ele neavând alt mobil decât interesul personal, totuşi îi dădui să înţeleagă că-mi voi da osteneala cel puţin să restabilesc lucrurile, adică să fac ca procesul să fie iarăşi amânat, până la venirea maestrului. Domnişoara plecă mulţumită, dar cu conştiinţa limpede că n-am uitat o iotă măcar din atitudinea dispreţuitoare a soţiei patronului meu. Atitudinea mea resemnată dar demnă şi mai ales accentul hotărât cu care îndepărtam aluziile ei, destul de pe departe de altminteri, la insuccesul lui Radu, insucces pe care eu încercai să-l acopăr, dovedindu-i ştiinţificeşte inevitabilitatea, o făcură totuşi să convingă pe Alba, la a doua vizită, ca să vină împreună la mine. Avusei atunci când o văzui intrând pe uşă o scăpărare de răutate în sufletul meu; ştiam că a venit greu înduplecată, dar a venit totuşi, însă, mă gândeam, va veni în curând ea singură, din propria ei convingere, umilită, înfricoşată şi imploratoare. Şi dădui completă dreptate prinţului Preda în discuţia curioasă ce avusesem deunăzi cu dânsul, după terminarea îndelungii şi dramaticei noastre lecturi.

Dar înainte trebuie să mă opresc puţin asupra acestei curioase discuţii, pe care am provocat-o, nici eu nu mai ştiu cum, în orice caz, dintr-un spirit, dintr-o pornire asupra căreia şi azi stau şi reflectez, o simplă curiozitate a sufletului, care, mulţumit de concursul împrejurărilor, îşi mai creează el însuşi câte o greutate, îşi face singur un necaz, îşi ridică în faţa mersului hotărât suişuri care, uneori, în împrejurări identice, pentru unii au devenit apoi insurmontabile. Ei singuri şi-au anulat astfel cu o faptă necugetată, cu un cuvânt chiar, dezordonaţi, propria lor titanică străduinţă, propriul lor ideal.

Aşadar, stăteam la taifas cu prinţul Preda reconstituind trecutele evenimente atât pe cât ne îngăduia litera scrisorilor, eu ferindu-mă de bună seamă să emit convingerile ce căpătasem, ci lăsând să-mi scape doar păreri la întâmplare, dar ţinând necontenit urechea la ce ar fi putut trece mai ca lumea prin capul şi prin gura convorbitorului meu. Dar prinţul trecu repede peste orice considerente privind pe fratele său şi se reîntoarse la capitolul a cărui evocare îi plăcea nespus: a corespondenţei sale prin telefon cu donna Alba şi la întâlnirea ce obţinuse de la dânsa în grădinuţa suspectă. în raport cu diferitele ei cuvinte, cu diferitele ei atitudini, cu diferitele ei mişcări, el căuta acum să valorifice băneşte teancul de scrisori în genere, şi pe fiecare din cele care aveau un conţinut proeminent în particular. Cea mai scumpă e desigur acea în care donna Alba doreşte înfrângerea soţului ei; prinţul Preda o cifrează rotund la un milion. Totuşi, e gata să mai reducă din preţ şi treptat-treptat să mai cedeze din scrisori donnei Alba, pe măsura clipelor de fericire pe care ea i le-ar ceda în schimb.

Priveam cu dezgust pe prinţ şi nu ştiu cum îmi veni atunci, dar nu mai putui rezista ispitei de a-l nărui cu desăvârşire în fundul gunoiului în care se ţâra existenţa lui de-acum.

- Poate dacă i-ai fi dat întâi scrisorile şi apoi i-ai fi vorbit de copilă, ea ar... s-ar fi angajat... lăsai să-mi scape ca din întâmplare.

Apoi, dintr-un salt, mă aşezai cu şezutul pe masă şi începui să-mi bălăbănesc picioarele, aşa cum într-o împrejurare similară ar fi făcut orice comis-voiajor.

- Ei bine, prinţule, îi strigai acum provocator. Ai procedat ca ultimul rândaş, ascultă-mă pe mine... îţi închipui ce impresie i-ai fi făcut, tu, apariţia aceasta din mormânt, leit asemănarea lui frate-tău, aducându-i scrisorile de bunăvoie? "Doamnă, i-ai fi zis ...Doamnă, iată, vi le dau toate, fără nici o pretenţie... Şi dacă" v-am pomenit la telefon de condiţii... iertaţi-mă... aveam o fiică... dar în sfârşit... astea toate nu vă priveau pe dumneavoastră... Poftiţi... poftiţi... tot ce am..." înţelegi, prinţule...? Atunci ai fi fost aproape de un prinţ... ce zic aproape... Prinţ adevărat ai fi fost, dacă te-ai fi mărginit să-i dai un rendez-vous la telefon şi să-i aduci scrisorile... atât şi nimic mai mult...

Şi rasei zgomotos de stupefacţia lui. Dar pe urmă însăşi stupefacţia asta mă nelinişti şi mă făcu să-mi înăbuş brusc veselia, galben şi temător.

Spre marea mea îngrijorare, prinţul ramase tăcut, privindu-şi în gânduri.

- Se poate să ai dreptate, se întoarse spre mine, iar eu simţii cum se zvârcoleşte ceva înăuntru-mi, de parcă privirile lui m-ar fi atins ca doi cărbuni înroşiţi. Ştii că se poate să ai dreptate...

Şi-n vreme ce ochii lui se înfigeau tot mai adânc într-ai mei, mă întrebă maşinal, ca un hipnotizat:

- Crezi într-adevăr că mi-ar... că ar fi avut grijă şi de fată şi... şi... mi-ar fi răspuns şi sentimentelor mele... în faţa acestui gest...?

Cred că mă înnegrisem mai rău ca figura lui de nimic în noaptea când contesa Irma îl batjocorise înaintea mea. Deodată prinţul izbucni într-un râs sănătos şi voinic, care-mi mută inima din loc. De râsul acesta depinde soarta mea, îmi spusei. Dacă el râde triumfător de ideea pe care i-am vârât-o în tigva lui putredă, sunt pierdut, îmi strigai în adâncul tăcerii de moarte a sufletului meu. Dar prinţul făcea haz tocmai de contrariul. Şi atunci simţii cum sufletul îmi revine şi-mi umple tainiţele creierului şi-ale corpului de boarea lui răcoroasă şi încurajatoare.

- In ziua de azi doar comis-voiajorii şi băieţii de prăvălie au mai rămas cu romantisme de-astea, măi băieţaş! fură primele lui vorbe, care-mi aduseră inima la loc. Mă piciule, mă, îmi strigă apoi din ce în ce mai înveselit acest nobil veritabil, care om serios ar mai proceda altfel... şi care femeie serioasă n-ar mai râde de-o astfel de prostie? Mare zevzec eşti, băiatule! O vezi tu pe femeia asta, atât de sucită, răspunzând astfel la un gest cum numai cei de tagma ta mai întâlnesc prin lectura lor de romane de mahala? Ce-ar fi râs doamna Alba de naivitatea mea! Evident, m-ar fi bombardat acolo cu- o pomană de, hai să zicem, în cel mai bun caz, trei-zeci-patruzeci de mii de lei, nici cât am încasat pe cutia scrisorilor. Şi pe urmă?...

Fără îndoială că nici prin gând nu-mi mai trecu să contrazic pe prinţul Preda, dimpotrivă, mă asociai la hazul lui. Ba încă îl exagerai pe-al meu pe cât putui mai bine:

- Asta ţi-am spus-o ţie în calitate de prinţ. Ce-mi atribui mie gugumanii şi fanfaronade de-astea, care numai în capul prinţilor deşucheaţi şi decăzuţi mai pot să mai bântuie? întrucât mă priveşte, fără îndoială că aş proceda cât se poate de comercial... aşa cum m-a învăţat să procedez firma, pe care m-am legătuit s-o servesc cu sfinţenie.

Prinţul Preda, redevenit serios, mă aprobă pe de-a-ntregul. Pe urmă luă el cuvântul, dovedindu-mi că nu e ăsta secolul pentru astfel de caraghioslâcuri. Secolul ăsta e al comerţului şi-al schimbului cel mai afurisit, iar de când lumea secolul cântă omului, şi nu invers. "Nu ştii zicătoarea?" Ho, ar da mult şi el, moravurile şi viaţa toată să se întoarcă la vremurile de demult, dar asta nu se mai poate. încă pe vremea lui Cervantes şi don Quichotte era socotit caraghios, producând ilaritate. Dar acum... încă de pe vremea aceea Dulcineea din Toboso îşi bătea joc de el. "îmi vei spune că Dulcineea era o femeie din popor, iar eu îţi voi răspunde că ironia, înainte de a trece în satul lui don Quichotte, şi-a făcut stagiul în saloanele boiereşti... Ah, numai gândindu-mă, şi parcă simt că mă arde râsul doamnei Alba, când, după ce s-ar fi văzut cu scrisorile în mână, mi-ar mai fi acordat câteva momente ca să-i povestesc ce e pe sufletul meu..."

în felul acesta îmi glăsui multă vreme prinţul Preda spre deplina mea împăcare lăuntrică. Ba chiar avu câteva accese de triumfătoare şi cinică manifestare a conştiinţei lui de putere:

- Aşa, o am în mâinile mele, măi june negustoraş, care nu-mi făcea impresia să fii de neam prea prost. O am la picioarele mele. O pot aduce unde vreau şi-i pot porunci când vreau: Dezbracă-te... Haide, dezbracă-te în faţa mea, madam... O dată cu banii, am nevoie şi de mângâierile dumitale... Eşti sclava mea acum, înţelegi... Nu poţi să mă blamezi, pentru că, dacă s-ar întâmpla dimpotrivă, dacă tu, doamnă, m-ai prinde cu unele scrisori, în care am încercat un rău cât de mic la adresa soţului tău, să-l înşel, să-l extorchez de ceva parale, să-l şantajez, fără nici o ezitare m-ai da pe mâinile lui sau ale justiţiei... Aşa e, doamnă? strigă el spre fotografia pe care până acum o proslăvea şi era gelos şi de privirile care se îndreptau asupra-i. Aşa e, doamnă? Nu răspunzi, ha?... Ei bine, atunci dezbracă-te, dezbracă-te, numaidecât, să-ţi văd, să-ţi simt, să-ţi mângâi corpul tău alb şi punctele roze ale sânilor. Vreau să mă urăşti când te mângâi... Ca sclavele care iubeau şi desfătau pe duşmanii lor de moarte, pe omorâtorii părinţilor şi iubiţilor lor... Asta au făcut nobilii din toate timpurile, tinere! se întoarse el iarăşi la mine. Şi sclavele albe şi frumoase, prinţese tot ca şi ei, cedau şi se dădeau, şi se desfătau cu ei, uitând de ceilalţi..., cum îmi va ceda mie doamna asta, femeia asta din lumea mare, care pe toţi îi dispreţuieşte, şi pe mine poate cel mai mult, dar mi se va da şi am să mă bucur de corpul ei, cu atât mai mult cu cât voi citi un dispreţ mai mare pe buzele ei.

Haid, ieşi afară, agent comercial, cu bazaconiile tale... Pe curând noutăţi senzaţionale!

Şi eu mă grăbii să ies, amintindu-mi, spre ilustrarea celor spuse de prinţ, de mutra tovarăşilor mei de petrecere, nubili, unul şi unul, când am invitat la restaurantul rusesc pe fiica de şambelan de la curtea ţarului, chelneriţă, să ia loc la masa noastră.

Bine, înţeleg, donna Alba este adusă şi escortată de prietena ei la mine în biroul maestrului, unde sunt singur. Dar de ce timiditatea asta, de ce această privire rătăcită şi fricoasă la o femeie atât de mândră, atât de nobilă şi care la un semn m-ar face să mă arunc în foc pentru dânsa? Ah, încăpăţânarea asta mândră şi dispreţuitoare s-a intimidat, s-a frânt în două, ca un vlăstar prea drept şi prea ţeapăn. Dar veţi vedea ce va urma, donna Alba, veţi vedea în curând, şi eu voi putea să observ până la ce grad va merge timiditatea şi supuşenia Măriei voastre, fiică de voievozi!? Prinţul Preda avea fără îndoială dreptate: e o copilărie să scapi o comoară ca acea a scrisorilor din mână, printr-un dar simplu, necugetat, cavaleresc. Va trebui să plăteşti, prinţesă, va trebui, cum spune el, bietul prinţ, pe care-l voi devaliza în curând de tot rostul, de tot sensul vieţii lui de-acuma, va trebui să-ţi dezgoleşti trupul alb şi să laşi punctele roze ale sânilor să dogorească de neruşinarea privirilor cu care-ţi voi devasta ascunzişurile frumuseţilor tale. Dar mai e ceva în privirea donnei Alba care mă uimeşte, în vreme ce cuvintele ei caută spre mine, tremurătoare ca ale unei copile singuratice, de demult, spre primul flăcău tânăr şi chipeş întâlnit în viaţă. Donna Alba ţine mai mult ochii în pământ, e drept, dar când îi ridică spre mine, are ceva în ei de teamă, de-un fel de teamă admirativă dacă pot spune. Şi e de-ajuns atâta ca eu să mă înflăcărez, să tratez de imbecil pe prinţul Preda şi s-o asigur pe ea, pe donna Alba - la prietena ei nici nu mă uitam aproape - că voi câştiga procesul, fie ce-o fi. Donna Alba îmi mulţumeşte cu un surâs şi dispare, iar eu, multă vreme, mă frec la ochi neîncrezător

în această viziune. De unde această schimbare totală de atitudine? Fără să fi ajuns până acum stăpân barem al unei scrisori din cutia prinţului Preda şi fără ca ea să fi prins de veste că l-am cunoscut pe acest mizerabil, care-o ameninţă şi-o speculează? înţelegeţi acum că hoţia scrisorilor, care trebuie să se petreacă de astă dată cât mai repede cu putinţă, recapătă pentru mine alt sens, îmi dă altă însufleţire, cea mai înaltă, cea mai nobilă din câte poate au pâlpâit sub această frunte ce încă se îndoieşte de închipuirea trecută adineauri pe dinainte-i.

Donna Alba! şoptesc buzele mele. Aşa te voi chema pentru prima oară când îţi voi da scrisorile. Donna Alba! Şi cuvintele ei, pe care pentru întâia oară mi le-a adresat direct, de la sine, fără nici o ştiinţă de apropiata-mi putere asupra-i! Prietena ei nici n-a fost alături de dânsa, e complet inexistentă pentru mine acuma! Ea a fost numai un simplu pretext ca oricare altul, un scaun, o carte, o consultaţie secundară privitoare la o scrisoare de afaceri.

- Soţul meu vorbeşte totdeauna de dumneavoastră, cu un entuziasm neschimbat... aproape m-am şi intimidat de acest entuziasm... încât, găsind aci pe Radu, mi-a fost mai uşor să mă adresez lui... era cunoscutul nostru... iertaţi-mă că vă spun lucrul acesta... dar, deşi sunteţi de-atâţia ani la noi... lucraţi în biroul lui de atâţia ani... aproape nici nu ne cunoaştem... e curios, dar e aşa... nu-mi amintesc soţul meu să vă fi prezentat, deşi putea să vă poftească din când în când... la masă... în schimb, atât el cât şi vărul meu îmi vorbeau de dumneavoastră şi vă urmăream, prin ei, succesele cu cel mai mare interes. (Mi s-a părut, sau accentul asupra cuvântului "interes" a fost puţin cam aspru? Dar continuarea mi-a alungat îndată orice părere.) Aş fi nespus de fericită, dacă printre succesele acestea s-ar număra şi izbânda în procesul celei mai bune prietene ale mele...

Cum, mi-a spus ea într-adevăr, cuvintele acestea, le-am auzit, le-am văzut, le-am simţit dezlipindu-se de pe buzele ei cu urechile, cu ochii, cu tot sufletul meu? Şi încă vorbele acestea, acestea şi nu altele! Da, eu le-am auzit, aşa a fost! aici le-a rostit, în faţa mea, în camera aceasta; ele au rămas încă în aer, s-au pietrificat acolo, la momentul în care au fost rostite, şi pentru mine nu vor mai dispărea din auz în vecii vecilor.

"...aproape nici nu ne cunoaştem... e curios, dar e aşa... nu-mi amintesc soţul meu să vă fi prezentat... deşi putea să vă poftească din când în când la masă... deşi putea..."

Dar n-a vrut... atunci, n-a vrut domnul Georges Radu Şerban.

Astea sunt cuvintele pe care o mare prinţesă, o mare frumuseţe femeiască le-a rostit unui... unui nemernic de secretar de avocat. Şi a mai spus şi asta... "şi vă urmăream, prin ei, succesele cu cel mai mare interes". A spus ea asta?... Şi a urmărit, într-adevăr, succesele mele, viaţa mea, modesta mea viaţă?... Spuneţi dacă nu e timpul să izbucnesc în lacrimi de fericire. Ei bine, prinţesă, ei bine, donna Alba, voinţa voastră se va împlini. Dacă procesul ăsta nu va fi câştigat până la venirea domnului Georges Radu Şerban, eu mă voi sinucide. Bine, bravo... Foarte bine a făcut Curtea că a comutat acest termen... Radu, cum să-ţi arăt recunoştinţa mea că adversarii te-au înfrânt, savantule tânăr, la comutarea acea sfântă, hotărâtoarea norocului meu. Iar după proces, scrisorile, nobilă, sfântă, divină femeie a nopţilor şi zilelor mele, a vieţii mele!

- Ai avut dreptate, ai avut dreptate, am fost un nemernic, un imbecil... îmi strigă prinţul Preda când mă văzu. Cu siguranţă că ea ar fi răsplătit gestul meu cu... cu...

"Taci, îmi venea să strig auzindu-l. Taci, să nu continui, să nu-ţi mai scape un cuvânt că te zdrobesc!"

îmi muşcam totuşi buzele de durere şi teamă, şi nu puteam rosti un cuvânt. Doar în mintea mea se contura, se adâncea tot mai temeinic hotărârea: la noapte chiar, toate aceste scrisori, toate aceste fotografii... tot... tot... dar la noapte neapărat... nici o amânare mai mult... La nevoie îl voi convinge cu mâna în gât... îl voi strânge... Prinţul se plimba cu paşi largi pe dinaintea mea.

- Ai dreptate, bunule, scumpule prieten... Te-am batjocorit, te-am dezamăgit poate cu vorbele mele de nobil decăzut. Tu te-ai dovedit mai nobil, mai înţelept... Am pierdut... am fost un nemernic... ea, cu siguranţă... în faţa gestului mare...

- Dacă e într-adevăr un suflet deosebit, intervenii înăbuşit, sufocat, dezgustat cu desăvârşire de mine că pot să arunc îndoiala pe sufletul ei dumnezeiesc, pentru a potoli pe acest deşucheat isteric de la urmările gândului pe care ca un inconştient i-l sădisem în minte. Am spus că puteai proceda astfel cu un adevărat suflet nobil, cu o doamnă cu adevărat de înaltă condiţie, nu numai socială dar, cum să spun, spirituală.

- Este, domnule, este... tot ce doreşti. Ce dracu', nu i-ai citit scrisorile, nu i le-ai ascultat, n-ai văzut ce suflet, ce suflet mare, nu princiar... dar imperial...

- Totuşi, nu s-a dus la fratele tău în ultimele momente, cum se lăuda...

- De unde ştii tu asta... s-a dus... s-a dus... cum să nu se ducă.

- I-ar fi lăsat ei întreaga avere... înţelegi! strigai aproape scos din fire.

El se opri şi mă privi mirat. Pe urmă ridică din umeri şi-şi continuă cursa...

- Şi dacă nu s-a dus, ce importanţă poate să aibă.

- Are, strigai muşcându-mi buzele. Are. Pentru că-i o femeie interesată şi rea şi-şi va bate joc de naivitatea ta.

- Dacă ar fi fost interesată, se ducea să-l linguşească, să-i lase averea.

Şi după ce mai făcu câteva tururi, prinţul se opri ţeapăn, drept în crucea ochilor mei.

- Nu vezi, nu înţelegi cât e de nobilă şi mândră această femeie...? Nu poţi deduce de aci ce va însemna pentru ea predarea tuturor acestor bilete...? Ce impresie adâncă îi va produce...? Acest gest dezinteresat... care... pentru prima oară...

- Cum, şi chiar ai de gând... te-ai hotărât într-adevăr definitiv să-i dai scrisorile, să... urlai din toate puterile, îndreptându-mă spre dânsul cu braţele arcuite de atac...

- Ce te priveşte pe tine? murmură el cu teamă, examinându-mă neliniştit, înfricoşat.

Această nelinişte vizibilă îmi descoperi îndată greşeala pe care aş fi săvârşit-o dacă continuam în acelaşi mod.

El se ferea uimit, dinaintea cuvintelor mele, ca de nişte ispite.

- în definitiv, ai dreptate: ce mă privesc pe mine toate astea, nenorocitule? Dar mă gândesc la biata fiică-ta... părinte denaturat... Tu nu te mai gândeşti la fiică-ta deloc, bătrân exaltat şi libidinos, pe ea unde ai lăsat-o?...

- I-o voi da chiar ei în grijă...

- Serios?... dar atunci ea se va mulţumi să-ţi făgăduiască toată solicitudinea pentru fiică... şi se va descotorosi de celelalte pretenţii... Tată şi amant nu merge, ghiujule... trebuie să-ţi alegi.

Şi izbucnii iar în haz mare:

- Ia uitaţi-vă la el ce energie l-a apucat, ce nebunie subită să săvârşească fapte mari, eroice... acest nenorocit muritor de foame... Asta puteai s-o faci atunci, la început, prinţule, când mai aveai vreo resursă... dar acum nu vezi cât eşti de nenorocit?...

Ochii i se pleoştiseră iar, privindu-mă, cum i se întâmpla totdeauna când îl contrariai prea brutal şi pe neaşteptate. Aspectul caracteristic de mumie îl recuprinsese.

- Acuma cum ai s-o întorci, nenorocitule? Spune singur cum ai s-o întorci? răcneam înainte pentru a împiedica această biată epavă să săvârşească într-adevăr o faptă mare şi frumoasă, unica faptă frumoasă a vieţii lui. Cum ai s-o schimbi: "Scuzaţi-mă, doamnă, am revenit, nu mai sunt şantajistul de până acuma, vă rog să uitaţi toate estorcările pe care le-am scos din poşeta voastră sub cea mai odioasă ameninţare..."

- Cu atât mai mult o va impresiona... revenirea asta... înţelegi?... începu el cu voce slabă, care prinse a se înzdrăveni cu fiecare nou cuvânt... Această pocăire care dovedeşte crunta luptă lăuntrică...

- Ei şi, ei şi? ţipai pentru a-l împiedica să se audă singur. Ei şi? Foarte bine. Toate bune... Dar aici să-mi răspunzi: cum poţi s-o întorci pe urmă la capitolul practic... "Pocăire, doamnă, dar aveţi grijă de fiica mea... şi nu uitaţi că nici eu n-am ce să mănânc... Daţi-mi, aşadar, ceva amor, scumpă doamnă, dar puneţi şi ceva de pomană. Inima voastră asezonata cu puţine sarmale."

Râdeam, ţipam, mă strâmbam:

- înţelege odată că nu mai eşti în stare să săvârşeşti ceva deosebit... e peste puterile tale... eşti pierdut... eşti ruinat cu desăvârşire, prinţule...

El se ferea uimit dinaintea cuvintelor mele ca de nişte palme care l-ar fi izbit cu înverşunare, una după alta...

- Şi apoi, îţi spun: ea nu mai e aceeaşi de odinioară... Şi apoi, dacă n-ai avut ideea asta atunci... acum nu mai poţi repara meschinăria... şi,'în sfârşit... e fiica ta, prinţule, care te opreşte... Acum nu mai poţi, nu mai poţi... eşti mort... mort cu desăvârşire... chiar dacă vei încerca ceva, va eşua cu desăvârşire şi vei pierde şi bruma de avantaj pe care o ai acum... Eşti mort, prinţule...

înaintăm spre el, făcând un pas cu fiecare nou cuvânt. Iar el da pas cu pas înapoi dinaintea cuvintelor mele, până când se împiedică de pat şi căzu în latul lui, privindu-mă cu ochii holbaţi. Ar fi momentul să-i smulg cheile, îmi străfulgera atunci prin cap. Dar braţele-mi căzură moi, căci orice ţipăt de groază, orice scandal prăbuşea definitiv toate sărmanele mele sforţări!

Procesul... l-am câştigat şi donna Alba mă întâmpină fericită, în sala goală a clienţilor, să-mi mulţumească. (Doamne, de ce n-a fost procesul Ypsilanţilor?...) Anişoara a fost în şedinţă şi-a urmărit toată lupta... (ce-aş fi dat, donna Alba să se fi aflat lângă dânsa!) Dar trebuie să-i fi povestit de-a fir-a-păr totul, totul, toată suita sentimentelor ei, peste care a dominat însă groaza cea mai teribilă... Imposibil, după destinderea bruscă, ce a urmat sentinţei, nu se poate să nu-i descrie întreaga zbatere a sufletului ei, aşa cum descrii celor ce te aşteaptă cu nerăbdare pericolul teribil prin care ai trecut pe drum. Şi eram singur, şi erau mulţi, haită întreagă pe mine. Au ţinut o şedinţă întreagă şi jumătate dintr-a doua numai dezbaterile. Iar deliberarea a mai ţinut trei ore, în ziua următoare, când în sala de şedinţe a intrat alt complet.

Acum văd bine ochii donnei Alba: sunt albastri-cenuşii, dar sunt grozav de grei. La cea mai neînsemnată depărtare se întunecă şi-i crezi chiar negri, dacă umbra care-i înconjoară e mai accentuată. E de neînţeles această întunecată schimbare a unor nuanţe atât de clare, atât de senine! Ce contribuie la ea? Cearcănele din jur, arcul categoric al sprâncenelor? Poate toate la un loc şi poate alte multe, pe care, cu siguranţă, le-ai putea vedea bine, dacă ea ţi-ar îngădui să-ţi ţii ochii prea aproape de ai ei.

Mâna donnei Alba îţi dă o atingere moale şi răcoroasă şi, scuturată puţin, pare o coardă cu flexiuni de şarpe. La sărut are un gust delicios de răcoritor şi amărui. Albul ei pălit se repercutează în mii de nuanţe la orice mişcare, ca balonaşele de săpun în soare.

Cât îmi vorbeşte, nu îndrăznesc să-i privesc grumazul şi vârful de inimioară cu care tăietura bluzei încearcă să i şi vâre între sânii ce-o bombează uşor într-o parte şi într-alta: ascult doar vocea ei melodioasă, care spre dureroasa-mi surpriză, nu-mi spune prea mare lucru. Infinit mai puţin conţinut ca deunăzi, deşi vorbe mai multe. Aş lua desigur mai bine seama acestei deosebiri, care n-a putut să-mi scape, dacă nu i-aş citi recunoştinţa şi bucuria ei toată în ochi. Şi mai cu seamă teama aceea vagă, sfiiciunea aceea de prinţesă în faţa acestui monstru elementar, care-i taie deodată drumul, imagine în care îmi place atât să mă văd.

Dar timpul e aproape când teama asta - Dumnezeule, e cu adevărat de admiraţie? - se va dilata în chip spăimântător. Când nu vei şti să citeşti în ea unde se termină admiraţia şi unde începe frica adevărată, nebună? Când amândouă aceste sentimente vor juca nestatornic în ochii ciudat întunecaţi, întrecându-se unul pe altul! Spectacolul ăsta înnebunitor îl voi gusta în curând, foarte în curând, îl voi gusta cu toate simţurile şi cu toţi porii sufletului meu: atunci când însăşi donna Alba va fi în joc, aşa cum Anişoara a fost zilele acestea.

Dar tocmai acum, gândul că zadarnic pândisem plecarea prinţului Preda în nopţile din urmă mă încearcă neplăcut: parcă-mi strânge inima şi parcă-mi înfăşoară cugetul cu un văl negru de presimţire rea. De aceea eu însumi nu mă prea simt la îndemână în faţa donnei Alba, nu sunt în stare să-i ripostez cu nici un cuvânt din cele ce pregătisem pentru această aşteptată întrevedere, cu toată seninătatea ei, care mă asigura că până în prezent prinţul Preda n-a întreprins nimic. Scrisorile, iată marea surpriză ce trebuie să-i fac! Scrisorile, care o chinuiesc în lungi nopţi şi neliniştite zile, aduse şi aruncate în poală-i ca nişte flori culese de pe câmp. Iată ce ar întrece peste măsură orice succes juridic, orice izbândă câştigată pentru o prietenă bună, şi chiar pentru ea însăşi! între un succes, o sforţare care intră în linia aptitudinilor şi ocupaţiunilor obişnuite şi între această scormonitoare şi îndărătnică operă de sobol, de luni şi ani de zile, pentru liberarea scrisorilor, pentru ea însăşi şi numai pentru ea, nu-mi pot închipui nici că se poate face comparaţie. Oricând, sufletul femeilor a fost profund atins de aventura dificilă şi materială, complicată şi obscură, mai degrabă decât de orice victorie, câştigată la lumina zilei şi după mijloacele de luptă de toate zilele. Extraordinarul, nepătrunsul, iată ce pot bucura un suflet ca al donnei Alba, mai ales atunci când toate evenimentele converg spre persoana ei, o au pe ea însăşi de cauză şi fericirea ei de scop.

De aceea laudele de-acum, cu care mă intimidează donna Alba, mi se par, poate, oarecum de circumstanţă, oarecum mondene şi reţinute. Aş vrea să-i văd coşul alb al pieptului, acest decolteu strălucitor, tăiat de vârful de inimioară al bluzei, zvâcnind de surpriză şi de groază, aş vrea să văd fulgerul spaimei umplându-i ochii de licărul lui rupt în frânturi de lumină; aş vrea să-i văd mâinile cu ondulări de şerpi începând involuntar mişcarea care roagă şi cere graţie: asemeni frumoasei castelane, soţie a războinicului învins, vreau s-o văd când oamenii războinicului biruitor o duc tremurând înaintea cumplitei lui voinţe suverane! Şi-apoi aş vrea să-i văd privirile, când, cu o simplă mişcare, cât mai simplă pregătită cu putinţă, afectat de simplu, îi voi întinde dalbelor ei mâini proprii puterea întreagă ce-o am asupra ei.

Spuneţi-mi dacă există o satisfacţie mai mare pe tot pământul şi în toată viaţa decât generozitatea asta cu iz de vechitură medievală, gestul ăsta de mic burghez devorat de închipuiri romantice, poliţă plătită împărăteşte frumoasei unei lumi mândre şi necruţătoare, spre care accesul e tăiat de cele şapte grele lacăte ale dispreţului congenital.

Sunt atât de aproape de acest considerabil moment al vieţii mele şi, cu toate astea, obiectul principal, iarba minunilor care-l poate realiza nu se află în mâinile mele; se găseşte în alte mâini din strânsoarea cărora eu trebuie să le smulg cu isteţime ori chiar cu forţa.

Nişte mâini negre, mumifiate, puţin prea mici pentru a le compara cu labele zmeului din poveste, dar, cu aspectul lor cadaveric, destul de asemănătoare. Iată-mă-s în miezul poveştii, cu fătul năzdrăvan care luptă şi cu zmeul care apără gelos comoara fermecată. Asta e, asta e... tot romanul spre care năzuie don Quichotte de pe Cerna, cum năzuia şi celălalt de la Mancha, veritabilul... Povestea, povestea... A te minţi în poveste, a trăi în poveste... asta e suprema necesitate sufletească... a fi cândva eroul poveştii... cea mai dulce şi mai subtilă mângâiere sufletească: a povesti despre tine sau a auzi pe alţii povestindu-ţi... sau mai mult decât orice pe lume a povesti lăcomiei ei ascultătoare peripeţiile trecute, pentru a smulge şi a-i aduce fericirea.

Dar ceea ce mi se pare nespus de groaznic în aceste momente hotărâtoare e tocmai grija ratării ultimului moment. E neglijenţa sau nedibăcia hotărâtoare de la urmă. Comoara e încă în stăpânirea mumiei fioroase, îngrozitoare: rânjetul ei infernal şi ochii de dincolo de mormânt o veghează cu cea mai aprigă străşnicie; iar, ceea ce e mai oribil, în acest colţ al vieţii mele, de realizată şi apoi de temută speranţă a baroului, de purtător al atâtor mari şi grele victorii judiciare, e că în povestea obscură, ascunsă, neştiută de nimeni, care mă bucură mai mult decât orice izbândă clară şi reală de bară, printr-o nechibzuinţă pentru care-mi muşc mâinile, rolurile ameninţă să se inverseze: mumia sepulcrală e gata să-mi înşface gândul meu cel minunat şi să se prezinte ea, domniţei, "albe ca zăpada", pocăit, în rolul de făt năzdrăvan şi frumos, de viteaza dezrobitor.

Ce însemnează, aşadar, toate aceste izbânzi pentru care, iată, mi-am câştigat dreptul de a săruta mâinile albe ale donnei Alba, pe muchia prăpastiei înfiorătoare a acestei perspective?

Când am revăzut pe prinţul Preda, hotărârea lui era nu numai luată, dar şi întărită printr-un început de executare. Aşadar, nu izbutisem să-l intimidez cu urletele de deunăzi şi cu spectrul mizeriei sărmanului său copil. In schimb, fusei mulţumit că spaima ce-i produsesem atuncea nu lăsase nici o urmă în sufletu-i uşuratic, văduv de orice circumspecţie şi control. Predispoziţia spre lăudăroşenie şi emfază a acestui deşucheat, care-mi păruse atât de ermetic la început, alungase orice simţământ cumpănitor de care aş fi putut să mă tem, şi liniştit acum despre partea asta, cât se poate de liniştit şi de calm, ascultam amănuntele acţiunii sale şi-a planurilor pentru viitor. Chemase pe donna Alba la telefon şi după câteva încercări izbutise să se înţeleagă cu dânsa. Nu-i lămurise însă scopul întrevederii cerute, pentru că-şi rezerva integrală plăcerea surprizei covârşitoare; dar o asigurase, pentru a o scoate din nedumerire, că e cu totul în interesul ei să-i acorde această nouă întâlnire. Răspunsul donnei Alba a fost în cele din urmă afirmativ; totuşi - spre marea mea uşurare de suflet - ea n-a putut să fixeze încă data şi locul. întocmai cum procedase la începutul tratativelor dintre dânşii, în privinţa datei, prinţul Preda rămânea să se intereseze zilnic la anumită oră şi asta cu începere de săptămâna viitoare; cât despre loc, pe care el i-l lăsase asemeni la apreciere, ea nu avea nici o obiecţie de făcut asupra grădinii în care se întâlniseră acum trei ani.

Am statornicit bine atunci, pentru mine, motivele care îndemnau pe donna Alba să temporizeze: săptămâna asta trebuia să vie dintr-o zi într-alta soţul său, care câştigase procesul de la Haga. (Se menţinea deci necontenit cu un gât de cal înaintea mea.) La sfârşitul săptămânii, chiar sâmbătă seara, trebuia să se dea în sfârşit reprezentaţia şi balul, plănuite de atâta amar de vreme de banda Voicuţei. Mica năzbâtie, năzărită într-o doară la o masă de club, luase grave proporţii, şi acum evenimentul artistic era comentat cu anticipaţie şi cu multă ardoare. Spectacolul avea să aibă loc la Teatrul Liric; întrebai îngrijorat pe prinţ dacă are cunoştinţă de el.

Avea, desigur, dar regreta că nu poate participa. Bănuia că va fi şi donna Alba acolo (soţul ei tocmai trebuie să se întoarcă din străinătate, unde a repurtat un mare succes diplomatic - mă informă el - "dar nu-mi poate spune mai mult"), însă se interesase. Locurile erau grozav de scumpe: 1000 de lei, la balcon, de persoană. De parter şi de loji nici nu mai poate fi vorba. Oricât ar dori să vadă pe acea căreia i-a închinat de acum înainte toată viaţa lui, în cea mai desăvârşită strălucire, totuşi găseşte sacrificiul inutil; dar avea s-o aibă în faţa lui peste puţină vreme, mai învorvărită, în blănuri ori mantou, nu-i vorbă, dar venită acolo numai pentru el. Se va mulţumi în seara reprezentaţiei s-o aştepte pe peronul teatrului, unde elita debarcă din grelele maşini. Fără ca ea să-l bănuiască măcar, în umbră, îi va trimite sărutul lui cu ochi, se va întoarce apoi numaidecât acasă şi-şi va petrece toată noaptea fumând şi făcându-şi cafele, cu ochii ţintă la fotografia ei. Toată noaptea, hotărât!

- Ah, de-aş putea să nu-i pretind nimic... Totuşi, în primul rând, voi aştepta să-mi făgăduiască dânsa ajutorul...

- Pentru fată?

Dădu din umeri. Apoi după ce mai gândi puţin:

- Voi şti cum să aduc vorba... şi anume îi voi descrie mizeria mea, scuzându-mi purtarea din trecut. Fatal ea mă va

întreba: "Ei şi-acum? Acuma cum o duci?"; sau: "Probabil că acuma ţi s-a schimbat situaţia, de vreme ce eşti capabil de astfel de elegante..." Evident că nu mă voi plânge... dar voi bâlbâi, mă voi încurca în aşa fel în vorbă, încât ea să înţeleagă. Pricepi cât de covârşitoare o să pară hotărârea mea, când ea îşi va da seama de sacrificiul ce fac. Nu crezi, nu găseşti...? De bună seamă voi juca puţin teatru, voi refuza bunăvoinţa ei... şi voi da necontenit cu mustrarea de conştiinţă pentru trecut; însă imaginea ei... m-a determinat... a fost mai tare ca foamea care mă ameninţă... asta e... mai tare ca foamea... asta va fi lovitura de graţie... şi ăsta-i adevărul... Şi-atunci? Mai poţi crede că nu mai e posibil acum gestul... că nu merge rolul dublu de amant şi de om care cere de pomană... Ce dracu'? cer eu doară... eu spun numai... las să se înţeleagă... atât şi nimic mai mult... ea va bănui însă şi nu va putea admite ca lucrurile să continue astfel... îmi va da ajutor cu sila... M-am gândit eu destul...

- Ajutor da... dar cum te va iubi?...

- Dacă-i spun că gândul la dânsa m-a îndemnat. Ce tot vorbeşti aci? nu se poate... e prea grozav gestul.

- Desigur gestul e grozav, apăsai cu oarecare ironie pe cuvântul prea des întrebuinţat de el. Dar dacă el nu se desfăşoară după cum doreşti tu...? Dacă bunăoară îţi va lua scrisorile pur şi simplu, îţi va mulţumi elegant şi...

- N-am să-i dau eu comoara fără un preambul, pe care am să-l statornicesc dinainte...

- Spui că îi vei descrie mizeria din trecut şi-apoi o vei lăsa pe ea să te întrebe asupra soartei tale de acum. Ei bine, dacă ea întoarce vorba într-altă direcţie?

- Fii fără grijă, voi şti cum s-o aduc înapoi...

- Dar atunci îi va părea... gestul ăsta, cum tot îi zici, îi va părea cam teatral...

- Ii va părea grandios, prea grandios ca amănuntele să nu dispară complet în faţa întregului. în sfârşit, văd că tocmai tu care mi-ai dat ideea nu eşti pătruns până unde trebuie de măreţia ei... Găsesc foarte firesc.

- Din partea unui comis-voiajor.

- De-ai şti cât mi-eşti de drag de când mi-ai dat gândul cel bun, ai vedea cât eşti de nedrept când mă acuzi că aş vrea să te înjosesc sau să te ironizez cât de puţin... Am vrut să spun numai că nefiind în cauză şi mai ales, cum singur mi-ai mărturisit, neavând nici un fel de aptitudine pentru iubire, nu-ţi dai seama complet de dimensiunile ideii care ţi-a scăpat. Tu eşti un lucid, un inteligent şi o stofă aleasă, am văzut eu. De aceea îţi sunt infinit de recunoscător. Dumnezeule, şi când mă gândesc că întâi te-am luat în râs... Ah, scumpul meu amic, comis-voiajorule, tu eşti adevăratul suflet de nobil... eu, sunt un decăzut şi-un nemernic... prin tine am răzbătut la lumină... Lasă-mă, lasă-mă să-ţi mulţumesc... Toată viaţa mă voi gândi la asta şi-ţi voi fi recunoscător...

Şi pe neaşteptate prinţul Preda se repezi asupră-mi, mă înfăşură cu braţele şi mă sărută sentimental şi îndesat pe frunte.

Mărturisesc că eram înduioşat.

Maestrul a sosit joi seara, iar reprezentaţia de gală a societăţii "Aproapele" (beţia zdravănă de la "Ruşi" dăduse, aşadar, fiinţă unei asociaţii de caritate) a avut loc sâmbăta. Lojile şi balcoanele erau supraînţesate, băncile de la parter fuseseră scoase şi privitorii stăteau în picioare. Spectacolul începuse cu admirabile tablouri vivante: fete frumoase, în costume adecvate, uneori aproape fără costum, compuneau grupuri alegorice, multe din ele originale şi de foarte bun-gust. Spre sfârşit, tablourile vivante deveniseră chiar picante, în înţelesul mai larg al cuvântului. Superbe nudităţi albe ori brune se expuneau fracţionar cu avânt şi dărnicie; estetica mijlocului se sfinţea prin măreţia scopului. Moraliştii puteau deci gusta priveliştea cu împăcată conştiinţă şi, în căutarea prin rândurile de loji a bustului donnei Alba, văzui cu ajutorul reflexelor multicolore ale rampei mulţi dintr-aceştia adulmecând figurile complexe şi nemişcate cu ochii bulbucaţi de interesul cel mai pur.

Revista în care juca Voicuţa mă impresiona mai puţin plăcut, deşi se depuse aci un talent remarcabil. Domnişoara Scumpa Caragea, de care-mi vorbiseră cu atâta elan foştii mei prieteni, întrecu chiar aşteptările celor mai fervenţi admiratori: era într-adevăr multă naturaleţe şi rafinată observaţie în jocul ei. Apoi siguranţa mişcărilor şi aplombul glasului nu numai că izbutiră să câştige pe spectatorii cei mai dificili, dar insuflară o animaţie extraordinară partenerilor, astfel că scenele se perindară într-un tempo spumos şi desăvârşit. într-adevăr, avea mare dar fata aceasta şi te mirai de ce nu se consacră definitiv artei, pentru care dovedea atâta chemare.

Spre marea mea satisfacţie, apoi, însăşi Voicuţa se achită strălucit de cele două roluri ale ei, de amoraş şi domnişoară micuţă de pension. Prietenelor şi prietenilor din "banda noastră" nu le scăpară nici o greşeală; până şi cele două apariţii mute ale Lilicăi fură salutate cu vii aplauze de amicii din sală şi rubedeniile respective.

Dar toată tinereţea asta aristocrată se străduia pentru ce? Ca să ajungă la imitaţia desăvârşită a perfectului mitocan. Toată revista era alcătuită după modelul celor ce fac furori în grădinile de vară. Iar eroul lor nu putea fi altul decât vestitul Nea Ghiţă, nea Matache, nea Tănase, iar eroina, consoarta sa: ţaţa Frosa, ţaţa Leanca, ţaţa Miţa Porumbiţa. Descendenta domniţei Ralu, care făcuse să răsune la Bucureşti versurile lui Euripide, când parte din protipendada noastră nu sta bine încă nici cu cititul, se străduia acum să dea nota cea mai justă vulgarităţii de suburbie: "te simţi bine, tăticule?", "hai să ne dăm în tiribombă, păpuşelule", "nu vrei să mă tragi în barcă, papugiule!" Elita ţării făcea haz nespus de jocurile nesărate de cuvinte: era un fel de satisfacţie aci împotriva valurilor democraţiei potopitoare, dar luai seama că mai mult ariviştii proaspeţi ori scăpaţii de maximum o generaţie din lumea ce era răscolită cu nesaţ pe scenă se amuzau mai mult şi mai zgomotos. în fond, privind mai bine mişcările intenţionat groteşti şi puţin neruşinate, îţi puteai da seama uşor că triumful platonic al acestei boierii era tocmai o jalnică înfrângere, iar adevărata victorie era tot a mitocanului, ale cărui fapte şi vorbe făceau deliciul descendenţilor rafinaţilor fanarioţi. Mă întări în această impresie mai cu seamă singura excepţie a regulii: în semiobscuritatea sălii remarcai pe cei doi soţi Radu Şerban profund dezamăgiţi. Fără îndoială, nu citii nici un fel de dezgust ostentativ pe feţele lor; nu făceau mişcări de plictiseală şi nici nu părăsiră loja scandalizaţi. Dar atât cât permitea luminiştea vagă a sălii, ochii lor se scăldau în deziluzie şi stupoare, şi numai donnei Alba îi flutura pe buze un zâmbet de compătimitoare îngăduinţă.

De multe ori ea nici nu mai privea spre scenă; cu toate că se găsea o explicaţie destul de limpede a acestei lipse de interes pentru arta drei Scumpa Caragea (care tocmai cânta un cuplet pe aria Sunt fată de general), totuşi o ispită de gând mă făcu să tresar că ea se foloseşte de prilej pentru a distinge în marea de capete din sală pe cineva anume. Nu ştiu de ce m-a neliniştit într-atâta această nejustificată prin nimic bănuială. Din colţul obscur, în care mă găseam, am fixat cu toată puterea ochilor mei arzători pe donna Alba şi ochii ei de asemeni au părut la un moment că se opresc într-ai mei şi rămân astfel legaţi de ei multă vreme. Cearcănele ei, în penuria asta de lumină, accentuate când nu se uita spre scenă, păreau adevărate inele de întuneric şi se confundau cu ochii închişi, care crescuseră astfel considerabil, încât n-ai fi putut şti care e adevărata direcţie a privirii ei, dar poziţia feţei, neclintirea asta de minute şi sferturi de ceas, nu contribuia cu nimic să-mi alunge gândul care mă muia în fericire: dimpotrivă. Sub ocrotirea semiîntunericului ne permiserăm astfel (eu crezui tot timpul că ea-şi permite la fel cu mine) o adevărată deboşerie de priviri: ochii noştri se căutară cu sete, se înlănţuiră, se strânseră, se contopiră şi tremurară în spasm.

Astfel ne surprinse lumina bruscă şi puternică a sfârşitului de act: rătăciţi, înfioraţi, descoperiţi, ochii noştri (cel puţin, de-ai mei sunt sigur) clipiră de ruşine înaintea atâtei lumi şi atâtor lumini. Când îndrăznii mai apoi să ridic din nou privirile spre donna Alba, cu sfiiciunea acea înfricoşată care urmează păcatului, o găsii preocupată, la fel ca şi soţul său, să trimită sau să răspundă la salutări, în diferite puncte ale sălii. Mă pregătii la rându-mi de salutat şi aşteptai momentul hotărâtor, pradă unui trac cum de mult nu-mi mai fusese dat să simt. Urmării deci cu coada ochiului toate zigzagurile pe care le făceau privirile lor. La fiecare colţ de zigzag ei aruncau un zâmbet ori un salut; când socotii că a sosit clipa propice, mă înfipsei zdravăn în picioare şi mă îndoii de la mijloc cât un rob în faţa unui sultan. Şi când mă ridicai, gemui de oroare: cei doi soţi răspundeau râzători, pe deasupra capului meu, lojii în care se aflau părinţii Voicuţei. Astfel că atunci când pogorâră privirile cu adevărat spre mine, nu mai putui prinde clipa decisivă şi încremenii de indignare pe propria-mi stângăcie, când ei mă salutară cu bunăvoinţă şi prietenie. Mă înclinai roşu ca un rac, însă când mă îndreptai iarăşi, observai că zâmbetele lor erau şi de astă dată îndreptate puţin mai alături, unde descoperii pe prinţul Raoul. în sfârşit, am fost zărit, am salutat şi mi s-a răspuns: cu multă amiciţie de domnul George Radu Şerban, cu o distinsă, grăbită şi familiară graţie, de donna Alba. Dar acum mă întrebam nefericit dacă ochii aceia măriţi de întuneric, dacă rotocoalele acelea care se strângeau şi se lărgeau de pasiune mă vizaseră sau nu pe mine în timpul actului. Aşteptam cu nerăbdare ridicarea cortinei pentru a mă încredinţa, de astă dată impunându-mi stricteţea unui observator obiectiv, dacă rotundele şi întunecatele oglinjoare fosforice emanau cu adevărat spre mine radiaţiile lor şi dacă reflectau şi ele doar covârşitoarele efluvii de pasiune ce aţâţau exclusiv din sufletul meu.

în fierberea nerăbdătoarei aşteptări mă găsi Raoul, pe care-l despărţise tot timpul numai câteva capete de mine. Bunul meu prieten fu foarte fericit să mă vadă; mă asigură despre asta manifestarea zgomotoasă pe care o stârni, după felul lui, în cinstea reîntâlnirii noastre. Apoi mă împărtăşi cu o mulţime de noutăţi, privind mai ales pe scumpa lui iubire cu păr lung, negru şi larg ondulat, pe care şi-o regăsise. Era tot aşa de delicioasă ca la început. însă ştiindu-i vechea slăbiciune pentru inele, le ascunsese pe toate într-o cutie secretă a biroului, după ce dăduse să i se facă nişte imitaţii superbe, care şi începuseră să-i dispară. Prima jefuire, pe care a simţit-o pe când se prefăcea că doarme şi a lăsat-o să se consume - la puţine nopţi numai după reluarea vieţii în comun -, s-a petrecut într-un chip nespus de amuzant. Pe când ea se îmbrăca înfrigurată ca s-o şteargă, prinţul Raoul s-a prefăcut că se trezeşte. Ea - îi spunea Riri - goală pe jumătate, a trebuit să se supună chemării lui, şi-a scos din nou ciorapii, pentru punerea cărora a pretextat un motiv sub orice plauzibilitate, şi-a venit cu inelul între degete, ca să se prefacă apoi că-l găseşte prin aşternut, ba chiar să se plângă că s-a înţepat în colţurile pietrei lui. Prinţul a convenit că într-adevăr era cam larg şi că e întotdeauna în pericol să-l piardă; cum i s-a mai întâmplat de altminteri şi cu un altul "mult mai puţin costisitor, mai demult". însă pentru că pe ăsta l-a găsit dânsa, i-l face cadou: cu condiţia expresă să nu-l piardă, în caz când ea va dovedi că ştie să-l păstreze, peste şase luni îi va mai face încă unul cadou, pe care tocmai are de gând să-l scoată din "sa/e-ul de la Banca Naţională". Şi într-adevăr a doua zi prinţul Raoul apăru cu un safir de toată nostimada, tot aşa de fals ca şi rubinul pe care i-l dăruise. Riri a fost extrem de fericită. După şase luni ea s-a văzut, aşadar, şi cu safirul, în vreme ce în locul lui, în degetul prinţului a apărut acum un straşnic smarald. Şi astfel prinţul Raoul a rezolvat problema fericirii; cu câte o bucăţică de sticlă frumos colorată şi şlefuită geometic, el a pus zdravăn căpăstru eternei nestatornicii femeieşti. L-am felicitat din suflet pentru ingeniozitatea cu care a putut nu numai să păcălească pe partenera lui de amor, dar cu care ştie să-şi amăgească incorect şi propria lui inimă: a te şti iubit pe câteva pietricele şi a te declara mulţumit pe acest fel de izbândă sufletească este într-adevăr o tărie pe care eu, căutătorul asiduu şi metodic, ca un detectiv, de scrisori tainice, ar trebui s-o invidiez.

Fără a lega însă o convorbire asupra unor astfel de subtilităţi sufleteşti, a căror descurcare şi tălmăcire mai mult tulbură şi încurcă chiar şi pe cel ce le întreprinde, descoperindu-i poate multe amăgiri, de care se trezeşte orbit el însuşi, mă mulţumii, din nestinsă curiozitate, să întreb din nou pe prietenul meu dacă părul lui Riri într-adevăr mai păstrează exact aceeaşi neobişnuită lungime, care l-a fermecat pe el, cunoscătorul, şi l-a îndemnat s-o iubească atât pe-această fată simplă şi cu rele obiceiuri, găsită noaptea pe drum. Entuziasmul prinţului mă încurcă iarăşi cu desăvârşire: ezitările mele nu mai putură rezista în faţa competenţei lui în materie, aşa că trebuii să convin, în cele din urmă, că iubita asta în nici un caz nu putea să fie una şi aceeaşi persoană cu prietena mea din mansarda madam Matildei. Părul regăsitei păstrase intacte calităţile de la început; în privinţa asta talentul tactil al prinţului nu putea da nici un greş. Totuşi, pentru că mi-era drag şi pentru că era vărul donnei Alba, şi mai ales pentru că eram şi eu prea uluit de această ciudăţenie, îmi exprimai dorinţa de a-l vizita şi de a-l găsi în plin menaj şi în plină fericire şi el mă invită cu braţele deschise, şoptindu-mi că nu va vesti pe amica lui, căreia doreşte să-i facă o surpriză, mai ales că ea nu o dată l-a întrebat de mine, de prietenul care-l însoţea când a cunoscut-o.

Aşa încât încep iarăşi să am bănuieli în privinţa Auricăi; deocamdată, nu pomenesc nimic, fireşte, prinţului de mansarda misterioasă, totuşi sunt acum grozav de curios să văd pe individa asta cu păr negru şi lung, care i-a căzut în cale, puţin timp după plecarea vecinei mele cocote din odăiţa ei cu pat scârţâitor. Cu atât mai mult doresc s-o văd, cu cât îmi dau seama cât de teribil de nedumerită trebuie să fie ea însăşi, când prinţul Raoul îi va fi povestind că sunt secretarul unui mare avocat, că dau toate dovezile că-mi voi egala în curând maestrul (astfel că orice confuzie cu un voiajor de comerţ e de-a dreptul exclusă) şi că locuiesc de multă vreme într-o garsonieră nespus de elegantă. Dar nu înţeleg de ce ea n-a căutat să elucideze aceste echivocuri, povestind prinţului despre mansardă; doar Raoul îi ştie profesia, aşa că putea, la urma urmei, să-i dea toată povestea pe faţă. De bună seamă că nu i-a spus nimic, de vreme ce nici prinţul nu mă întrebă nimic în privinţa asta, ceea ce e semn că ea are motive serioase să ocolească un astfel de subiect. Iar motivul nu poate fi, dacă e într-adevăr vorba de Aurica, decât unul singur: părul blond de anul trecut al fostei mele vecine. Prinţul Raoul nu i-ar ierta pentru nimic în lume că l-a păcălit cu vopseli tocmai la ce adoră el mai mult. Dar cum s-a lungit aşa deodată părul ăsta? Să fie totuşi o perucă, deşi prinţul pare gata să-şi vâre mâna în foc că nu poate fi vorba de alt păr? încep să cred că ardoarea Auricăi i-a întunecat puţin şi lui vasta-i competenţă. Toate ar fi atunci bune, numai o uşoară nelinişte îmi rămâne: dacă Aurica are tot interesul să tacă faţă de Raoul în privinţa mansardei, oare ce interes ar avea să tacă întru cât mă priveşte, când ar întâlni vreunul din foştii vecini de mansardă; mă gândesc mai cu seamă la prinţul Preda sau la Irma, care ar putea dezvălui apoi totul amantului ei cu intermitenţe? Un lucru e cert: că până acum n-a făcut nimic, de vreme ce nu s-a întâmplat nimic deosebit în raporturile dintre mine şi prinţul din mansardă; n-o să se întâmple, aşadar, nici în cele vreo câteva zile ce-mi mai rămân până voi putea obţine cutia cu scrisori. De bună seamă Aurica, dacă e ea amica de-acum a lui Raoul, e din cale-afară de precaută; probabil că ocoleşte cu dibăcie pe oricare ar putea să-i producă vreo tulburare de orice fel menajului ei. Iată un lucru pe care mi-l confirmă însuşi prinţul Raoul:

- Ştii, îmi spunea el, e atât de cazanieră, mon cher\ Imposibil s-o convingi să ieşim vreodată. Numai dimineaţa la opt îi place să facem o plimbare la Şosea în automobil. însă nu ţi-ar rămâne peste zece în oraş...

în actul următor, nivelul reprezentaţiei s-a ridicat câteva grade mai mult deasupra vulgarităţii celui dintâi. S-a jucat, cu şi mai multă dezinvoltură şi s-a cântat pe arii de toate felurile: româneşti, franţuzeşti, ruseşti, nemţeşti şi ungureşti. Pe urmă a început petrecerea propriu-zisă. Şi nu mult după aceea m-am trezit în faţa donnei Alba singure, într-un colţ de sală mai puţin frecventat.

Am văzul-o de departe înaintând uşor; purta o toaletă simplă, neagră, cu luciuri de mătase, care-i accentua desăvârşit culoarea albă a pielii; decolteul în inimioară îi lungea uşor linia gâtului. Din mulţimea ei de bijuterii, de care auzisem, nu vedeam acum decât străluciul subţire cât un fir al unui lănţişor de aur, de care sta suspendat în dreptul pieptului un briliant enorm, ce-şi juca flăcările cu neastâmpăr pe fondul negru, ca o mare, albă şi zbuciumată stea de noapte. Braţele mate, lungi şi fine, erau dezvelite până la încheietura umerilor, pe care tivul îi închidea cu o curbă dulce. Rochia îi îmbrăţişa strâns bustul şi soldurile, apoi se desfăcea în cloş amplu, căzând în pliuri mici până la glezne. încolo, nimic, nici o altă podoabă decât o superbă orhidee, prinsă cu un ac de aur la umăr şi a cărei culoare, băgai de seamă apoi, se armoniza cu garniturile pantofilor de-un auriu pal, culoare ce trebuia să răspundă ciorapilor de mătase chaire.

O salutai cu o plecăciune largă încă de la distanţă şi aşteptai înfricoşat, gol de sânge, zâmbetul ce se apropia. Şi ea se opri în faţa mea şi mă întrebă cum mi-a plăcut spectacolul. Ii răspunsei că m-a mişcat nespus străduinţa atâtor prinţi şi descendenţi de mari boieri de a reda cât mai autentici mahalagii, şi ea înclină de mai multe ori capul râzând. Se îndepărtă puţin ca să privească prin lornion în lungul sălii, apoi reveni. Mătasea suplă a rochiei de-un negru adânc, ameţitor, agita cu moliciune faldurile ce se retrăgeau minunat ori de câte ori piciorul începea să înainteze. Desigur, ameţit cu desăvârşire de profunzimea teribilă a acestui negru (pentru că în momentele acestea nu îndrăzneam să mă uit în ochii ei), luai hotărârea şi curajul de a mă convinge dacă într-adevăr în timpul reprezentaţiei ochii ei fuseseră îndreptaţi spre mine. Adică ei fuseseră într-adevăr îndreptaţi în direcţia mea, dar vroiam acum să aflu anume dacă ei priviseră într-acolo numai pentru mine şi mă vizaseră exclusiv, de vreme ce şi în actul al doilea cele două pete de întuneric de sub fruntea-i cu arc regesc se răsfrânseseră asemenea, tot timpul, în centrul încordării ochilor mei; dar razele lor centrale, oricât mă străduiam să mă dumeresc, tot nu izbutisem să descopăr unde bat anume.

Dacă m-aş fi uitat şi-acum în aceşti ochi, de bună seamă că n-aş fi fost în stare să îndrug două vorbe; dar, ocrotit şi îndârjit de apele negre ale mătasei, putui articula cele ce i-am grăit, cu claritate şi tărie, deşi dacă ar mai fi fost nevoie de un cuvânt mai mult, cu siguranţă că mi-ar fi rămas stins pe jumătate în gât.

- Intr-un cuvânt, cum văd, spectacolul nu prea v-a plăcut? mă întrebă ea revenind.

Şi, după o tăcere puţin cam întârziată, care mi-a fost necesară ca să leg cuvintele şi să-mi găsesc îndrăzneala trebuincioasă pentru a le rosti cu şir, am răspuns:

- Dimpotrivă, pentru că numai auzul mi-era aţintit spre scenă, pe când privirile mele au îmbrăţişat tot timpul cea mai mare frumuseţe pe care am văzut-o în viaţa mea, singura căreia i-am rămas credincios ani întregi în taina gândului meu, din clipa când văzând-o înaintând pe stradă, cu maiestatea cu care înainta acum câteva clipe încoace, am ameţit ca de o lumină prea tare a soarelui, şi două cărţi enorme pe care le aveam în mână, pentru că mă găseam în faţa unei şcoli unde trebuia să trec un examen, au căzut cu zgomot la picioarele ei, ca cel mai sincer şi mai desăvârşit omagiu. Ea a zâmbit atunci, mulţumindu-mi cu ochii atât de minunat, şi, mi se pare, puţin înfricoşată, probabil, de puternica deturnătură a dicţionarelor clasice, că zâmbetul ei s-a încrustat într-atât în sufletul meu, ca şi hotărârea nestrămutată de-a o regăsi şi de-a apăra dumnezeiasca apariţie de orice înfricoşare, că nu ştiu ce-ar putea şterge această incrustaţie şi această hotărâre din sufletul meu. Până acum ele au rămas intacte, dacă nu şi mai accentuate, ca în ziua dintâi, dacă mai e cu putinţă să mai crească vreun lucru care la origine este infinit.

Şi urmă iarăşi tăcerea profundă ca negrul lucios al rochiei, tăcerea întocmai care precedase exprimarea acestei nemaipomenite îndrăzneli. Iar după puţin răspunsul veni atât de greu şi atât de rău în contrast cu acest glas muzical, puţin cam aspirat acum şi coborât, care-l rostea:

- Nici recunoştinţa datorită maestrului dumneavoastră n-a putut să diminueze... incrustaţiile şi hotărârile acestea nestrămutate?

Eu am văzut limpede că donna Alba a vroit să completeze, să adauge ce? - o răutate mai mult, o ironie mai sângeroasă şi mai insuportabilă? - dar din mulţime a apărut soţul ei, şi venirea lui m-a împiedicat să aud pronunţată până la capăt sentinţa-mi de moarte. Dar oare nu fusese ea rostită până la capăt, ce mai doream să aud? Un singur fir de speranţă îmi mai rămăsese în lumina ochilor ei, spre care, răpus de tăria loviturii, înălţasem privirile mele, cerând îndurare; şi lumina aceea parcă n-ar fi fost aşa de neîndurătoare ca răspunsul ei.

Dar domnul Georges Radu Şerban sosi între noi, descoperindu-mă galben ca un mort. M-am plecat adânc şi înaintea lui, făcând loc în conştiinţa mea acestui gând nou, dar grozav de întârziat, că el ar putea să pară nedumerit găsindu-mă de vorbă cu soţia lui într-un coridor de teatru, la un bal public. Iar la aceasta se mai adaugă culoarea cadaverică de pe figura mea, pe care mi-o închipuiam cu nimic mai puţin pământie şi mai sinistră ca a prinţului Preda, în noaptea care a decis prietenia noastră. Când m-am reînălţat, am văzut pe donna Alba păstrând acelaşi zâmbet şi aceeaşi lumină necontenit mai îngăduitoare a ochilor cu care-mi ascultase cutezanţa şi cu care mi-o respinsese apoi, aruncându-mă cu câteva vorbe înapoi, în ţărâna din care-mi permisesem să mă ridic. Dar faţa maestrului nu exprima nici chiar cea mai elementară neplăcere; dimpotrivă, părea bine dispus şi abia acum găsi prilejul să mă felicite pentru chipul cum mă comportasem în procesul Anişoarei şi să-şi exprime regretul că nu m-a poftit la câte una din puţinele primiri şi reuniuni ce au loc foarte rar, nu-i vorbă, în casa lor "pentru a ne cunoaşte şi din alt punct de vedere decât cel profesional". De faptul că nu s-a gândit vreodată să mă prezinte donnei Alba nici nu aduse vorba, dimpotrivă, părea lucrul ăsta să-l preocupe prea puţin, ca şi când cunoştinţa era firesc să se efectueze de la sine, ca între oameni ce sălăşluiesc sub acelaşi acoperiş sau poate ca între un slujbaş stipendiat şi stăpâna casei; or, aci nu mai încap formalităţile prezentărilor ce nu se cuvin decât oamenilor de acelaşi rang.

La drept vorbind, eu nu puteam face vreo demarcaţie precisă între aceste impresii care variau necontenit, împiedicându-mă să mă fixez asupra vreuneia anume, pentru a întemeia dintr-însa un reper veridic. Iar când domnul Georges Radu Şerban epuiza complimentele şi regretele, donna Alba găsi de a sa datorie să-i raporteze la rându-i obiectul conversaţiei noastre şi anume cele privitoare la spectacol. Maestrul râse voios de scurta caracterizare pe care o dădusem reprezentaţiei şi o încuviinţă în total. Pe urmă doamna îşi luă rămas-bun, întinzându-mi mâna cu o bunăvoinţă pe care eu o găsii mai umilitoare decât orice gest de mândrie ori de dispreţ. Părea să-mi spună: "Uite, te iert, dar altă dată..."

Totuşi, sărutai cu nespusă bucurie această mână lunguiaţă, albă şi netedă, care rămânea pentru mine, pentru veşnicie, mâna ce urzeşte iţele destinului meu. Iar ochii mei îi răspunseră, la rându-le, foarte binevoitori:

"Totuşi, prinţesă, vom putea parcurge peste puţin, cu sărutul, tot lungul braţelor ăstora superbe... căci ştim ceva, undeva, într-o mansardă obscură... Ceva, o comoară, pe care o vom avea în curând... Drace, orice-ar fi să se întâmple, chiar mâine, nici o zi mai târziu..." Topii toate aceste vorbe în râsul meu şi mă închinai adânc.

A doua zi era duminică: marţi şi miercuri veneau două sărbători la rând, iar pentru restul săptămânii agendele noastre nu indicau nici o afacere importantă. Maestrul putea, aşadar, să plece luni seara să-şi viziteze moşiile, pe care nu le mai inspectase de mult. Prin urmare, luni seara cel mai târziu trebuie să obţin scrisorile: nu era exclus ca marţi donna Alba să acorde prinţului Preda întrevederea cerută.

Operaţia nu-mi părea complicată; mă stânjenea oarecum numai din punct de vedere sufletesc. într-adevăr, mă gândeam nu fără vie strângere de inimă la marele act pe care-l hotărâse prinţul Preda în luptă grea cu conştiinţa şi nevoile lui. Aveam să spulber totul prin hoţia mea, care devenea astfel mai puţin cinstită, în raport cu considerabila lui rezoluţie. Mângâierea că eu îi insuflasem această idee eroică nu avea nici un efect asupra cugetului meu: într-o împrejurare ca aceasta, ideea e micşorată până la extrem de faptă. Şi ce faptă! Un om care aruncă pâinea de la gura lui şi a fiicei sale pentru un sentiment, pentru o iubire, ea însăşi din cele mai frumoase, dar pălind în faţa unui gest atât de uriaş. Şi iată-mă pe mine survenind ca să tâlhăresc o intenţie atât de nobilă, ce lasă în urmă toată aventura mea de până acum! Care era capătul, scopul moral care da legitimitate acestei îndelungi şi îndârjite fapte ale mele? Dorinţa de a libera pe donna Alba de constrângere şi-apoi aşteptarea... recompensei. Prinţul Preda aşteaptă şi el o recompensă, desigur, care rămâne încă la latitudinea donnei Alba; dar ce pune el pe talger: două vieţi, două vieţi, dintre care una întreagă, una nouă-nouţă şi fragedă ca lugerul florilor. Iar eu pun în schimb osteneala acestor ani din urmă şi-apoi nopţile pierdute cu Irma şi cu prinţul Preda... Hm, i-am insuflat ideea prinţului Preda... dar cine stă să asculte de aşa ceva... în faţa faptei uriaşe?

A rămas însă un mare noroc care mă scapă de toate aceste griji şi îndoieli: ironia tăioasă a donnei Alba. Crunta pălmuire de acum câteva ceasuri, căci donna Alba a plecat de mult şi eu am rămas aci, lăsându-mă îmbrâncit de grupuri într-o parte şi într-alta, ca o coajă de nucă de şuvoiul apelor. Dimineaţa vine, se simte şi-n această ermetică sală acoperită până în dreptul gleznelor de ninsoarea confetilor şi de panglicile zdrenţuite ale serpentinelor. Cei cu care am rămas până la ora asta sunt nişte oameni petrecăreţi nevoie mare şi aproape beţi. Voicuţa a rămas şi ea şi mi-a trecut de mai multe ori pe la nas, în aprigă învârtire, pe noul ei tip, un băiat înalt şi frumos şi simpatic. (Vechea ei mare slăbiciune pentru oameni dubli în raport cu înălţimea ei.) E necontenit lângă dânsul, altfel m-aş apropia şi, cu toată supărarea dintre noi, i-aş şopti că-mi place prietenul ei şi aş felicita-o pentru el şi pentru jocul ei, pe care, mai ales, l-aş umple de cele mai mari laude. Pentru că sunt aproape beat, deşi nu am băut nimica: ea m-a umilit, donna Alba m-a umilit şi m-a dezlegat deci de orice ezitare, de orice luptă de conştiinţă. Voi smulge st ,rile şi mă voi simţi şi eu, o clipă, stăpânul stăpânei mele... He, he... o clipă, două, sau cine ştie câte... acum, pentru că ea m-a dezlegat; mi-a lăsat braţe libere ca să fiu cât vreau eu de canalie... de ce n-as gusta mai multă vreme din această băutură ameţitoare: a fi stăpânul stăpânei mele.

Lilica a venit să mă poftească la dans: o refuz cu multe menajamente şi scuze; drace, numai de dansat nu-mi arde acuma, dar aş bea grozav. Lilica mă face nesuferit şi-mi arată tot dispreţul ei că m-am depărtat de "bandă".

- Ştiu eu pentru cine! îmi strigă ea vrând să plece.

O opresc de mână şi-i aduc elogii înfiorător de exagerate pentru rolurile ei din piesă; şi biata fată mă crede cu cât exagerez mai mult, mă ascultă prietenoasă, se reazemă de umărul meu şi mă întreabă când poate să vină la mine. Şi după ce stabilim o dată apropiată, mă trage de mână după dânsa printre dansatorii care nu mai obosesc, şi-au ieşit parcă din fire şi sar exagerat, ca anticii coribanţi.

- Haidem să te împac cu Voicuţa.

Totul s-a sfârşit în plină dimineaţă, undeva, într-un cabaret, în care petrecerile se termină către amiază. Am fost tachinat tot timpul cu vorbele Lilicăi: "Ştiu eu pentru cine"... "Ştim noi pentru cine"... Ba chiar mai mult decât atâta: "Să dai mult să găseşti patron cu nevastă frumoasă"... "Ah, o prindea de minune negrul acela pe Alba..." (Voicuţa era cea care făcuse remarca din urmă.)..-"Ba eu nu găsesc c-o prindea deloc, scuzaţi domnule Aspru", ripostă sora ei.

Dar acum toate săgeţile astea care veneau direct ori indirect spre mine nu mă zgâriau deloc. Nu mai îmi spuneam acum ca odinioară: "Mă supără nu răutăcioasele aluzii în sine, ci considerabila depărtare de adevăr a ceea ce mi se atribuie!" Nu, nu mai puteam spune astfel, pentru că acum, dimpotrivă, mă găseam cât se poate de aproape de adevăr, la doi paşi numai, şi, ceea ce le întrecea pe toate în nostimadă, e că donna Alba nici nu bănuia măcar această apropiere, nu bănuia nimic divina răutăcioasă!

Am plecat în plină dimineaţă, nu fără a fixa, la întrebarea ei discretă, o oră şi pentru Voicuţa, a doua zi după întâlnirea cu Lilica, desigur. Trebuie să mă antrenez la îndrăzneală şi volubilitate, la faptă!

Părăsisem demult gândul de a "da lovitura" prin cele două camere goale, care ar fi putut duce din coridor de-a dreptul în aşa-zisul birou al prinţului Preda. Mă convinsesem că într-adevăr amândouă odăile erau închise şi cheile se aflau la prinţ: asta n-ar fi însemnat nimic desigur înaintea seriei de passe-partout-uri pe care mi le confecţionasem încă de la început, dar ultima uşă, care da în odaia scrisorilor, era închisă pe dinăuntru cu un lacăt enorm, vârât prin belciuge de puşcărie; iar admiţând că uşa s-ar fi putut sparge, intrarea mai era barată de-un dulap enorm de stejar de modă defunctă, în care prinţul îngrămădise nu mai puţin de o tonă de vechituri.

Dar această întreagă fortificaţie n-avea să aibă nici o putere în faţa sentimentelor omeneşti: al meu, de iubirea cea mai sfântă, amestecat cu furia cea mai vulgară, deşi calculată, lucidă, de umilinţa care se cere răzbunată, de încăpăţânare aprigă şi neogoită; al lui, întrucât privea raporturile noastre de încrederea cea mai desăvârşită, pe care i-o smulsesem prin minciună şi prefăcătorie. Nici n-am mai avut vreodată o noţiune de ceea ce se cheamă josnicie omenească, dezgust radical de speţa căreia aparţineam, ca în momentele când am săvârşit această faptă, atât de îndelung pusă la cale şi atât de rapid dusă la capăt.

îndată după chef m-am schimbat de haine şi-apoi m-am şi dus la prinţul Preda, care tocmai îşi făcea toaleta matinală. I-am comunicat într-o dispoziţie de fericire, cum numai febra nopţilor nedormite îţi poate da, că astăzi se hotărăşte soarta mea şi-a lui. Toată ziua voi fi ocupat cu tratativele ce trebuie să duc cu nişte capitalişti, care vor, nici mai mult, nici mai puţin, să mă aibă de tovarăş.

în cazul izbutinţei, soarta prinţului era, se înţelege, asemenea pecetluită; căci ajungeam în putinţa de a-i da o atribuţie perfect potrivită pentru el şi zdravăn retribuită; ocupat doar dimineaţa de la 9 la 1 şi de două ori după-amiază, iar ocupaţia, "nici că gândeşti, prinţule, cât de uşoară pentru tine: translator de corespondenţă în franţuzeşte şi englezeşte... Pentru nemţeşte şi ungureşte avem altul... Translator, adică ştii ce va să zică asta, prinţule? Tu numai traduci corespondenţa: alţii o compun, alţii o transcriu..." Leafa, deocamdată 9000 lunar.

- Ştiu şi nemţeşte! acceptă prinţul, cu faţa atât de iluminată că-mi făcu rău. Asta nu ţi-o spun cu gândul vreunei augmentări de retribuţie, dimpotrivă, salariul ce-mi oferi mă copleşeşte! Pentru 9000 lunar fac şi pe dracu-n patru... dacă-mi cereţi... Pentru că... înţelegi, mă... mă Constant, mă, mă dragul meu amic, mă dragul meu binefăcător... înţelegi tu, mă Constant mă, mă norocule, mă... că tu eşti norocul meu trimis de Dumnezeu, care s-a milostivit în sfârşit şi cu mine... dacă eu am 9000 lei lunar, atunci chestia cu Alba e limpede ca bună ziua... Atunci îi dau scrisorile cu o nobleţe... înţelegi tu... cu un gest... şi ţie-ţi datorez totul... Crezi tu că am să uit asta, Arhanghele al lui Dumnezeu?

- Bine, prinţule; bine, minunat, dar îţi spun sincer, când m-am gândit la tine, nu-mi sta deloc în cap nici scrisorile, nici Alba ta; numai la ea, nefericitule, m-am gândit, la sărmana ta fiică (şi podeaua nu se despică să mă înghită, când mă auzi). He, he, băiatule, de când coace asta... vreau să spun afacerea asta, însă n-am vrut să-ţi pomenesc nimic... cât timp lucrurile erau numai în aer. Şi-apoi, mai e ceva... unul din coasociaţi şi-ar avea omul lui... dar eu te-am recomandat pe tine cu atât avânt, că i-am convins pe ceilalţi toţi... La urmă şi ăsta, recalcitrantul, s-a dovedit mai flexibil... şi de asta îţi spun: deseară, nu mai târziu, pentru că mâine dimineaţă trebuie fixate locurile, mâine e luni şi începem... punem pe hârtie totul... deci deseară, la orele 9 fix, să fii la Colonade, la Şosea... ştii unde sunt Colonadele? ,

- Asta e acum...

- Prinţule, cu cele mai bune haine ale tale... eu voi sosi cu el, ştii, îi cam place să guste un pahar; însă uite ce te rog... să te porţi ca un adevărat prinţ, înţelegi...? burghezul trebuie epatat... ia-l, ştii... elegant de tot, dar nu de sus: să se vadă că eşti prinţ, dar că-i recunoşti şi lui importanţa pe care o merită... Iaca 5000 lei, să-i ai la tine; ca să te arăţi gata de a plăti şi tu consumaţia... da n-avea nici o grijă, c-o va plăti el... Dar tu să desfaci portefeuille-ul neapărat, cel puţin să se vadă capătul hârtiilor... Pe urmă să faci bunătatea să-mi dai banii, tipule... la prima leafă, evident... Până atunci, trebuie să pari şi tu ceva mai puţin nemâncat...

Prinţul, care dădea necontenit din cap şi făcea semne ca omul sigur de sine, căruia i-e inutil să-i mai dai astfel de recomandaţii, mă sărută cu nesaţ, recunoscător şi fericit. Mă grăbii să plec, pentru că eram aşteptat, îi motivai. "Chiar sunt în puţină întârziere!" îmi luai deci rămas-bun şi ieşii, pentru a reveni de la uşă:

- Prinţule, tu te şi instalezi la o masă şi începi să consumi, dacă vezi că întârziem, poate că venim şi la zece... Dar tu trebuie neapărat să fii acolo la 9; să nu faci impresie că ne aştepţi pe noi, ca să te aşezi la masă (mişcare violentă de reprobare totală a unei astfel de temeri). Bagă de seamă, eu îi şi spun că ţi-am dat întâlnire. Ce dracu', arată-te barem acum punctual... o dată în viaţa ta, prinţule!...

- Ei, lasă, dragă... asta-i acum... mă dădăceşti ca pe-un copil... mă înveţi tu pe mine cum să mă port faţă de... oricine ar fi ăla... într-un restaurant... Taci că nu mă înveţi şi cum să ţin furculiţa în mână. La opt şi jumătate mă înfiinţez acolo... şi vă aştept până la 11. Şi mai mult dacă vreţi acolo... Dar întâi vino iar să te sărut...

Fugii, trimiţându-i din uşă la rându-mi un ultim sărut şi mă dusei acasă să mă culc.

Seara la nouă şi un sfert eram la mansardă. Mă stânjeni însă multă vreme de la lucru madam Matilda, care nu se mai sătura ascultând la uşa odăii în care locuise Aurica; aci se mutase acum o chiriaşă nouă, de aceeaşi profesiune cu precedenta, dar cu clientelă foarte extinsă şi activă. De două ori, la intervale de zece minute, socotite cu ceasornicul în mână, ieşii afară şi găsii la postul de observaţie pe libidinoasa bătrână, pe care, la venire mă prefăcusem că n-o văd în obscuritatea incompletă a coridorului, al cărui bec îl stinsese. Credeam că ciudata ei voluptate va fi de scurtă durată, şi vream să scap definitiv de dânsa, însă în urmă trebui să constat că înăuntru se petrece ceva anormal, de vreme ce madam Matilda se zbuciuma de atâta timp pe loc şi numai obrazul şi-l imobilizase, lipindu-l de tocul uşii cu ameţitoare vibraţii. Mă apropiai tiptil de dânsa, când tocmai se întorsese în contorsiunile ei cu faţa spre apartamentul prinţului, şi-i pusei mâna pe umăr. Parcă ar fi fost încărcat cu nu ştiu câte sute de volţi braţul meu, aşa a sărit madam Matilda în loc, şi prima ei grijă a fost să-şi ducă o mână la inimă, pentru a o ţine să nu sără prin carapacea-i de grăsime, şi-o alta la beregată, pentru a-şi opri chirăitul ce-avea să urmeze primei horcăieli înăbuşite de stupoare.

Abia acum îmi dădui seamă că procedeul meu n-a fost tocmai fericit; dacă cincantenara asta libidinoasă apuca de la început să ragă! Schimbai deci tactica total, şi-n loc s-o zgudui de umăr şi s-o întreb aspru cum îşi permite să asculte la uşile locatarilor, aşa cum plănuisem, făcui semnul discreţiei cu degetul pe buze.

- Ce asculţi aci? şoptii râzător.

Ea-şi acoperi faţa cu mâinile şi dădu să fugă. O oprii de braţ şi-mi plecai şi eu urechea spre orificiul broaştei, deşi nu era nevoie, căci se-auzea perfect, chiar de la oarecare distanţă de uşă, zvâcnetul sacadat al somierei.

- Frumoasă distracţie ţi-ai găsit... îi şoptii apoi, strângându-i şi mai bine braţul moale.

- Ce se face, dacă la mine nu se găseşte cine se distreze... O mângâiai binevoitor pe obrazul care ardea; îi auzeam inima bubuind în piept, de parcă ar fi vrut să dărâme învelişul osânzos. Şi pentru că ochii îi străluceau din cale-afară, îi aplicai o palmă uşoară pe umăr, evaluându-i cu atenţie bine simulată rotunjimea, apoi îi apreciai în acelaşi chip globul enorm al sânului...

Ea chicotea cu cochetării de hipopotam... îi şoptii atunci în caldul urechii:

- îţi dau timp o jumătate de ceas... să te îmbraci... nu aşa ca o Grossmutter din provincie, ci... mă înţelegi... cu hainele cele mai bune pe care le ai din tinereţe...

- Hainele ale nu mai încape la mine...

- Trage-le până or plesni... că tot o să le scoatem noi, făcui pe spiritualul, insinuant.

- Am eu altele bune la cufăr...

- Perfect...

Mă opintii cu toată străşnicia de care dispuneam să-i fac vânt, şi ea porni chicotind de plăcere şi săltând din şale ca o vacă elveţiană în zbeg.

Mă îndreptai fără să mai pierd o secundă la uşa prinţului şi începui să încerc febril passe-partout-urile în broască. Totul merse cu o uşurinţă cu totul şi cu totul de neaşteptat, pentru unul care cheltuise în vederea acestor câtorva minute o cantitate atât de copioasă de timp. Uşa dormitorului nici nu era încuiată, aşa că fu treaba de moment, după ce mă simţii cu cutia de tinichea încărcată de scrisori sub braţ, să traversez odaia atâtor visuri şi năzuinţe deşarte ale acestui biet nenorocit şi să-i desprind cu o smucitură idolul scump din perete.

Trecui pe lângă uşile mute ca o umbră. Numai din camera madam Matildei răzbătu şi mă urmări câţiva paşi larma persistentă a robinetului de apă.

Aşadar, iată-mă-s acum stăpânul comorii, descoperitorul unei comori, al unei chei spre fericire. în visurile tuturor, în visurile chiar ale celor mai gravi, mai serioşi şi mai realişti oameni, stă ascunsă, sub aere acerbe de neînduplecat pozitivism, dorinţa romantică a unei astfel de găsiri, a unei astfel de posesiuni. Orice aţi spune dar, căutând fundul minţii fiecăruia, e cu neputinţă să nu dai (unde tocmai nu gândeşti, în mai mare cantitate) de nostalgia norocului, a neaşteptatului, a dobândirii subite de puteri chiar supranaturale şi drăceşti. Este un mincinos cel ce afirmă contrariul, sau un sceptic, în sensul că nu se vede favoritul împrejurărilor prielnice, dar de îndată ce capriciul norocului îl atinge cu aripa lui, iată-l şi pe acest individ morocănos şi prefăcut, detestând măcar în intimitatea gândului necredinţa lui anterioară în zeiţa Tyche, Fortuna, ori cum vreţi să-i ziceţi. Eu-i spun: Aventura, zeiţa Aventura.

Pentru că aventura este mai mult decât întâmplare, o întâmplare căutată, voită, un colţ din trena imensă a necunoscutului, de care te agăţi orbeşte cu mâinile, pentru a te pomeni în mijlocul unui ocean nemaivăzut, cu zbucium grozav de talazuri, dar şi cu tărâm de nemaiştiute privelişti, când ştii să birui clocotul de apă înfuriată. Sunt, aşadar, ca un conchistador într-o ţară nouă: regina ţinutului, cea mai frumoasă între frumoase, la un semn al meu va trebui să mi se închine.

Dar la prima întâlnire cu minunata regină, iaca, ea nici nu se gândeşte să se plece: dimpotrivă, tot eu sunt cel care-mi abat în jos fruntea şi pieptul, în faţa zâmbetului aceluia tăios, care parcă e o continuare, parcă n-a mai contenit, n-a dispărut nici măcar în timpul nopţii de pe această faţă divină din seara reprezentaţiei de la Liric. Majestatea sa de bună seamă nu-mi cunoaşte puterea, de trece atât de nepăsătoare şi ironică pe lângă mine: trebuie să i-o fac cunoscută cât mai neîntârziat. Dar cum? în ce fel? Iată o întrebare care mi se defineşte din ce în ce mai temeinic în minte. Cum? în orice caz, dacă ar fi să-i înmânez într-un fel sau altul scrisorile, n-am să le prezint într-o cutie de tutun de lux calitatea I. Va să zică, întâi un mic răgaz pe care pot să mi-l acord: găsirea unei cutii convenabile pentru a păstra un lucru atât de preţios. Dar ce fel de cutie?... trebuie şi aci dovedit un gust. Iată un punct foarte important, deşi cu totul neprevăzut, în desfăşurarea evenimentului ce pregătesc: gustul. Regret că nu mai sunt în raporturi bune cu prinţul Preda, ca să-l întreb de anticarul unde a vândut cutia fratelui său; mă simt chiar foarte amărât că n-am dat însemnătatea cuvenită acestui amănunt, când povestitorul lui ajunsese aci.

Dar, în definitiv, toate acestea sunt lucruri secundare: în fapt sunt posesorul unei mari puteri şi pot să am mulţumirea că în viaţa mea am fost hărăzit şi eu cu unul din acele daruri care te fac, în copilărie, să holbezi ochii imaginaţiei la un erou miraculos din epopeile vechi, sau din 0 mie şi una de nopţi. în fond, şi asta e o satisfacţie deosebită, să ai conştiinţa puterii care ţi-a sosit pe neaşteptate şi pe care toţi cei din jurul tău o ignoră: e chiar o prostie să faci uz de ea prea din vreme, înainte, vreau să spun, de a gusta din farmecul neatenţiei şi lipsei de importanţă cu care te tratează semenii tăi, nebănuind cu cine au de-a face. Marilor eroi şi semizeilor (ba chiar Dumnezeu şi sfântul Petre aveau această vie predilecţie) le plăcea să străbată oraşele şi mulţimile în mantale petecite, cu pălării sparte şi desculţi, numai pentru a-şi da seama şi mai mult de puterea lor din umilinţele şi injuriile la care se expuneau, atingând cu cotul haimanalele uliţelor sau cerând îndurare ca nişte simpli milogi atotputerniciei seniorilor.

Senzaţia aceasta din urmă doream s-o am mai ales când prinţul Georges se apropie de mine; dar, oroare, teribilul meu maestru se purta acum cu mine cu o amiciţie care mă exaspera. Cât despre prinţul Raoul nici nu mai vorbesc. E drept că el sosi într-o bună zi în biroul maestrului cu acea călcătură gravă şi îndesată în tocuri, care-i sta atât de bine, drept ca un brad şi cu gambeta adâncită mult pe frunte. Dar povestea lui fu din cale-afară de impresionantă şi nefericită: Riri, apăşoaici e mansarde, fugise iarăşi. Dar asta nu era nimic. Nemernica nu se lăsase amăgită doar de sticlele artificiale ale prinţului; dimpotrivă, îl spionase bine canalia şi observase ascunzătoarea adevăratelor bijuterii. De bună seamă, primul giuvaiergiu de pe uliţă consultat de dânsa îi descoperise că darurile cu care o amăgea prinţul nu făceau nici două parale. Escroaca, în loc să se lase apucată de nervi şi să-şi ameninţe amantul cu ruptura, procedase cu sânge rece şi cu răbdare. Şi când fusese sigură de lovitură (Dumnezeule, nu numai sărmanul de mine se putea mândri cu talentul de fur), devalizase pe prinţ de întregul lui avut. Dar mai era şi-o culme deasupra acestei întregi tragedii: dintre toate obiectele de găteală şi de orice alt fel, ce-i aparţinuse personal, tâlhăroaica nu uitase lângă ascunzătoarea devastată decât un săculeţ de mătase roşie, în care se afla - ce credeţi oare? - nici mai mult, nici mai puţin, o perucă, o superbă perucă de păr brun, ondulat.

Prinţul Raoul, care părea mai contrariat de faptul că toată competenţa lui se năruise, decât de bijuteriile volatilizate, mă asigură însă că era o perucă făcută tot din părul ei, pe care-l purta la început când a cunoscut-o; după ce i-a furat primul inel, probabil pentru a se ascunde mai uşor, şi-a retezat lungul păr şi i-a dat celui rămas altă culoare. Dar i-a părut rău pesemne de minunea aceea de cosiţe, căzute sub foarfecă, ca să le arunce. Iar mai târziu, iată că i-au prins de minune: văzând că prinţul nu întreprinde nimic împotrivă-i, şi-a luat inima în dinţi şi a căutat să-l revadă. Conta mult, vezi bine, pe ardoarea cu care el a iubit-o şi care, după atât amar de vreme, nu putea să nu izbucnească decât cu şi mai multă tărie. Şi-a scos, aşadar, părul mort din săculeţul lui roşu şi l-a reînviat, cu ajutorul unui specialist priceput, sub formă de perucă. în privinţa asta prinţul iar poate să pună mâna în foc: nu există păr pe lumea asta, fie canin, fie omenesc, pe care el să nu-l cunoască după pipăit chiar după 30 de ani. Asupra ăstui punct nu admite nici un fel de replică şi e gata să facă orice fel de pariu. De aceea nu trebuie interpretată lăsarea perucii în săculeţ, la locul brigandajului, ca o ironie la adresa lui; o hoaţă inteligentă ca Riri nu putea părăsi, la faţa locului, de dragul unei glume, un atât de periculos corp delict, care pe lângă alte indicii întru găsirea-i dădea şi pe acela, considerabil, de-a avertiza pe păgubaş s-o caute sub o altă culoare şi coafură.

- E Aurica! glăsuii atunci...

- Aurica? ridică din umerii trunchiului şi din umerii obrajilor lui tătăreşti, în acelaşi timp, prinţul Raoul. Despre care Aurică vorbeşti?

Şi atunci îi povestii că urmărind odată o femeie care mă interesa, am fost dus de-aceasta în mansarda interesantă a unui block-house de construcţie puţin mai veche. Acolo am găsit însă un adevărat stup de fete frumoase: băteam pentru a le descoperi, în uşa fiecăruia, sub pretext de a afla pe supraveghetoarea care dă cu chirie odăile. în acest chip am pătruns şi la Aurica, o blondă zdravănă şi al cărei chip mi s-a părut de la început foarte cunoscut. Cum mi-era cu neputinţă să mă dumeresc de unde o ştiam pe această splendidă curtezană, am vizitat-o de mai multe ori, până când am întâlnit-o odată în pragul uşii, în toaleta de oraş. Atunci prima bănuială justă mi-a tăiat îndată capul.

Şi continuai astfel - ferindu-mă de a aduce vorba de prinţul Preda şi de locuitul meu în mansardă - să-i înşir lui Raoul conversaţiile cu Aurica şi stupoarea ce i-a produs amănuntul că inelul de rubin în jurul căruia se învârteau toate aceste conversaţii avusese o valoare grozavă, revelaţie care avu ca efect dispariţia aproape imediată a ei din locuinţa ştiută. îi explicai apoi prinţului de ce în scurtele noastre întrevederi pe care le-am avut de-atunci nu i-am pomenit de acest lucru: probabil pentru că nu s-a întâmplat să rămânem mai mult împreună şi, mai cu seamă, pentru că nu mi-aş fi putut închipui vreodată că hoţoaica, a cărei fugă eu o dădeam pe seama temerii de a se fi simţit pe jumătate descoperită, ar fi putut să-şi ia îndrăzneala şi să se refugieze tocmai la acela de care în primul rând ar fi trebuit să se ferească. Numai la petrecerea de la Liric eram gata să deschid vorba despre acest subiect, dacă el nu mi-ar fi luat-o înainte şi nu mi-ar fi exprimat mulţumirea că a găsit-o şi că se simte prea fericit cu dânsa, astfel că m-as fi simţit la rându-mi stânjenit din cale-afară să-i mai aduc la cunoştinţă prea de-a dreptul că, între timp, am fost şi eu dintre aceia care i-au frecventat odaia. Mi-am făcut datoria să-l întreb numai în privinţa coafurii ei actuale pentru a-mi întări deocamdată convingerea asupra identităţii sale şi desigur nu m-a convins că trebuie cu atât mai mult să tac faptul că ea redevenise brună, cât că încă de la început, deci la puţin timp după ce eu o pierdusem din vedere, revenise la dânsul în plenitudinea frumuseţii ei capilare, cu întreaga-i coamă brună şi ondulată, care-l fermecase atâta pe el, cunoscătorul, înainte. Rămânea numai, pentru a curma orice echivoc şi nesiguranţă, să viu să văd şi eu şi, iată, dacă mi-aş fi ţinut promisiunea cu un minut mai înainte...

Recapitulând şi întregind reciproc datele ce ne puteam da, ramaserăm la concluzia fermă că Aurica şi Riri nu pot fi decât una şi aceeaşi persoană; în consecinţă, rugai pe prinţ să-mi permită să mă ocup puţin eu de această împrejurare, promiţându-i că în scurt timp îl voi repune în posesia bijuteriilor sustrase. Prinţul Raoul mă refuză însă cu delicateţea lui obişnuită.

- îţi închipui scandalul] apăsă el asupra acestui cuvânt, care mi se păru că-l impresionează puţin cam exagerat. Când însă completă: Ce-ar zice Alba, în situaţia ei, când afacerea ar răzbate în jurnale? nu mai ţinui câtuşi de puţin să insist şi admirai cu tot sufletul şi cu toată sinceritatea chipului într-adevăr boieresc cum acest vlăstar de domni primea ultima lovitură a soartei.

Mă simţeam dinainte-i într-un acut simţământ de jenă, nemernicul de mine, care mă gândisem că aş putea răspunde şi altfel râsului tăios al donnei Alba decât prin imediata predare a scrisorilor, îndată ce le voi fi găsit o îmbrăcăminte mai decentă, când Raoul întrerupse brusc religiozitatea, dacă pot spune, acestor momente cu hohotele lui sacadate:

- Cha, cha, cha... în schimb mi-a lăsat câinele... cha, cha, cha... n-a ştiut pe ce trebuie să pună mâna, nenorocita...

Şi el mă părăsi râzând cu rară satisfacţie, cu ochii parcă iluminaţi de o viziune pe care mi-era imposibil s-o încheg în mintea mea. Va să zică, tot ea e "nenorocita" în toată această afacere! fu singurul haz care-mi rămase, în urma lui, din marea şi zgomotoasa-i dispoziţie.

Am găsit o splendidă cutie, mi s-a spus de mahon, căptuşită pe dinăuntru cu mătase, lucrată în vârf de briceag de-un vestit puşcăriaş, sculptor în adevăratul înţeles al cuvântului. Acum scrisorile sunt la locul lor, parcă respiră şi ele în voie, liberate din strânsoarea rău mirositoare a temniţei înguste de tinichea în care le înghesuise prinţul. Tapetul mătăsos al noii lor locuinţe păstrează încă urme de necunoscute, de fine parfumuri, şi sper astfel că mirosul de tutun, de care s-au impregnat, le va dispărea cu vremea. Spun cu vremea, deoarece încă nu m-am decis la acţiune, nici măcar n-am croit planul procedeului de predare. Ştiu atâta că trebuie să fie cât mai grandios, deşi nespus de simplu, şi mă simt foarte încurcat la alegere, ca şi donna Alba în faţa doamnei aventuri. Resping tot ce mi se pare teatral, dar alung, cu un fel de temere irezistibilă şi hotărârile reduse doar la o simplă linie. Intre timp observ pe figura donnei Alba o dispoziţie care mă zăpăceşte de-a binelea, pentru că variază brusc de la o bunăvoinţă plină de îndemnuri a ochilor ce-mi poruncesc limpede să-i vorbesc neapărat, cu toată schima aceea necontenit înţepătoare a buzelor, la o privire rece şi dispreţuitoare, cu care mă împărtăşeşte în zilele următoare. I-am pierdut şi ochii, trebuie atunci să constat, nu numai buzele; dar în curând o voi dobândi în întregime. însă cum? cum? Tocmai acum când am ajuns la limanul aventurii mele, care mi se pare formidabilă, iată, nu mai ştiu pe unde să apuc, nu găsesc stânca de care trebuie anume să mă agăţ, pe ţărmul ajuns cu atâta trudă, în înot îndârjit şi voinicesc.

Stranie întâmplare! Iată, tot prinţul Preda veni să mă scoată din încurcătură cu impetuosul lui brânci. Asta s-a întâmplat la Palatul de justiţie, pe când mergeam cu maestrul braţ la braţ: o, eram acum atât de departe de vremea când trebuia să-l urmez cu geanta încărcată, pierdut în ceata clienţilor şi a solicitanţilor, spre maşina elegantă, care avea să-l ducă numai pe el. Acum maestrul nu-mi mai slăbea braţul; mă plimba ca o trufie, ca un trouvaille al lui fericit, prin lumea magistraţilor, a avocaţilor şi a justiţiabililor; eram descoperirea lui, aşa cum scrisorile donnei Alba erau descoperirea mea, comoara mea scumpă şi făcătoare de minuni, dar aceasta ascunsă acum în loc de nepătruns, chiar pentru cea mai rafinată imaginaţie cu putinţă. într-o după-amiază, aşadar, când maestrul îmi expunea un plan al lui nou de luptă, într-o afacere recentă şi foarte complicată, aşteptând cu grijă, o, zei mari şi capricioşi! observaţiile mele critice, doi ochi încordaţi mă prinseră şi se fixară în ochii mei ca două gângănii negre, pe care apoi ţi-e cu neputinţă să le mai scoţi din carne, îi simţii de departe, trecând prin multiple perdele de oameni, mobile şi vuitoare, din marea sală a Palatului. Pe om încă nu-l descoperisem, dar îl bănuiam. Şi el apăru într-adevăr. Evident, m-am făcut că nu-l observ, nici că-l cunosc, şi am luat cuvântul ca să contrazic asupra unui singur punct numai pe preopinentul meu. Maestrul s-a oprit atunci în loc să mă asculte, cu privirea în cimentul podelei, după obiceiul lui. Avusei deci tot timpul, vorbind înainte, să observ pe prinţul Preda, a cărui privire acum radioasă şi batjocoritoare o primii cu o indiferenţă atât de naturală, cu un aer atât de străin, că o clipă însăşi lumina de pe faţa lui păli, ameţită complet de calmul şi nepăsarea mea, ca în faţa oricărui necunoscut. Dar era prinţul Preda şi eu eram tot eu, fireşte, şi mai eram şi alături de prinţul Georges.

Acesta îmi primi obiecţiile, îmi ripostă asupra lor şi-şi susţinu iarăşi punctul de vedere de la început, consolidat de astă dată şi pe faţeta, pe care eu, descoperind-o mai şubredă, o atacasem. După care îşi petrecu mâna pe după braţu-mi şi mă trase mai departe după dânsul spre uimirea holbată a celuilalt prinţ, decăzut, pe lângă care trecurăm amândoi fără a-i acorda nici cea mai mică atenţie.

Dar fără să fac nici un fel de mişcare înapoi, simţeam ochii lui Preda cum mă împung prin spate; când începu să mă strige, mă întorsei mirat şi foarte lent şi-l privii cât se poate de nedumerit şi de calm, într-atâta mă aşteptam să înceapă să mă strige. Prinţul Georges se opri şi el, fără nici măcar să se întoarcă; apoi când îmi cerui scuze de la dânsul, văzând aerul triumfător şi pasul hotărât al celui ce ne urmărea, îşi luă rămas-bun de la mine şi se îndreptă spre ieşire. Un moment măcar ochii lui nu căutară spre prinţul Preda, sau poate nu văzui eu bine. Părea numai puţin mirat că răspundeam la o chemare adresată pe alt nume decât cel pe care mi-l cunoştea, dar poate că şi asta nu fu decât o simplă impresie a mea.

Prinţul Preda îi urmărea mersul cu ochii micşoraţi, strângându-şi buzele încreţite, puţin crispate într-un rânjet care îmi cam zdruncină puţin siguranţa de mine.

- Ce doriţi dumneavoastră? îl întrebai prietenos (uşurat de plecarea maestrului), ca pe un necunoscut simpatic pe care vrei să-l scoţi din eroarea în care se găseşte. Probabil, faceţi o confuzie... nu mă numesc Dănicel...

- Nici eu n-am zis Dănicel... am spus Bănicel, cum te ştiu...

- E o greşeală... mă numesc cu totul altfel...

- Scuzaţi, vă rog, domnule Aspru, domnul mare avocat Mihail Aspru, care văd că sunteţi nu numai secretarul prinţului Radu Şerban, dar şi prietenul lui, asociatul lui... Numai dintr-o nedumerire vă rog să mă scoateţi; de ce n-aţi încercat să mă scoateţi din eroarea chipului cum v-am pronunţat numele chiar faţă cu amicul dumneavoastră, soţul prinţesei Alba Ypsilant, născută Russet; de ce aţi ţinut să-l îndepărtaţi înainte de... de-a sta de vorbă cu un amic pe care văd bine că l-aţi uitat aşa de repede... deşi el însuşi e născut Buzescu?

-- Nu l-am îndepărtat deloc; cum aş fi putut eu îndepărta pe domnul Georges Radu Şerban, care mi-e patron şi nu asociat, cum spuneţi. Numai că domnul Radu Şerban terminase instrucţiunile ce avusese să-mi dea, iar eu trebuia neapărat ca să rămân să i le execut. Evident, n-ar trebui să vă explic eu toate astea, dar, pentru că văd că persistaţi în confuzie...

- Sunteţi prudent ca un avocat într-adevăr ilustru, precum am aflat că vă consideră lumea pe-aci... Drace, eu parcă trăiam într-altă lume, de n-am aflat până acum adevăratul nume şi adevărata calitate a unui amic atât de preţios. însă sunt mândru, nespus de mândru că, dimpotrivă, eu singur cunosc ce nu cunoaşte toată aceasta lume, şi anume, că maestrul Mihail Aspru, alias Constant Bănicel, este şi un admirabil detectiv. Numai dintr-o nedumerire aş dori să mă scoateţi: ca detectiv aţi lucrat tot în numele patronului dumneavoastră sau în numele frumoasei dumneavoastră patroane? în cazul dintâi, sunt dispus să cred că maestrul s-a îndepărtat de dumneavoastră, lăsându-vă într-adevăr instrucţiunile necesare, precum m-aţi informat; în cazul al doilea, sunt nevoit să rămân tot la părerea mea dintâi, că dumneavoastră v-aţi îndepărtat de maestru, cu o prudenţă de care vă felicit; căci îmi închipui cât de penibil ar fi fost, într-adevăr, şi pentru mine şi pentru dumneavoastră şi mai cu seamă pentru ilustrul domn Georges Radu Şerban, să intrăm în subiectul de discuţie care ne interesează pe noi toţi şi care...

- Domnule, te-am lăsat să vorbeşti pentru a vedea unde vrei să ajungi, dar văd că pierdem vremea în zadar... Dă-mi voie să te întreb: dumneata ai vreun proces, ai vreo neînţelegere cu vreun vecin, ai vreun act de făcut; altfel nu înţeleg ce poţi dori de la mine...?

- E, lasă astea... Mai degrabă spune-mi ce instrucţiuni ţi-a lăsat patronul pentru modesta mea persoană... Să sfârşim cu ocolurile care, în orice caz, dumneavoastră vă smulg un timp foarte preţios...

- Evident că mă amuzi dumneata, de vreme ce, cum vezi, nu chem gardianul să te conducă la oficiul respectiv, adică acolo unde se distribuie diagnosticurile urgente. Sper că nu eşti şi furios şi de aceea prefer să te mai aud şi mai departe. Până când îmi vine rândul la proces, cred că mă voi distra bine cu dumneata.

- începi, aşadar, să revii şi asta mă bucură, deşi încă tot pe departe şi cu toate că mă ameninţi în chip atât de nedelicat. Eu, cu mult mai delicat ca dumneata, pentru că prinţul tot prinţ rămâne, ţin să te previn, înainte de a mai aduce vorba de gardieni şi de oficii, că sunt cu madam Matilda şi contesa Irma, pe care le-am lăsat la bufet. Ele sunt două femei onora... vreau să spun, două bune martore, cu care se poate dovedi uşor, înaintea oricărui oficiu, că o anumită persoană a locuit în anume loc sub nume fals şi-apoi a fugit într-o bună noapte, după ce s-a introdus întrebuinţând chei false în camerele altora şi... cum să zic... sustrăgându-le obiecte...

- Vasăzică ăsta-i cazul dumneavoastră. Trebuia să începeţi cu asta, domnule. Asta are într-adevăr aer de afacere judiciară, care mă poate interesa. Numai că pentru a vedea dacă aveţi câştig de cauză, trebuie să-mi răspundeţi la oarecare chestiuni. Dar înainte de orice trebuie să vă atrag atenţia că obiectul acestui jaf, pentru a vă putea plânge de el, trebuie să fie bine determinat, nu poţi acuza pe cineva că te-a prădat de aerul din cameră, de un ziar vechi şi fără importanţă, de vreo scrisoare care nu-ţi aparţinea sau de vreun obiect cu care dobândeai vreun câştig ilicit... în al doilea rând, iarăşi trebuie să vă atrag atenţia că dacă afirmaţi lucruri care nu sunt adevărate (ceea ce în drept se traduce cu afirmaţii care nu pot fi dovedite serios), spre defăimarea cuiva, sunteţi grav ameninţat de rigorile legii. Articolul respectiv din codul penal, adică cel care se referă la calomnii şi injurii, prevede pedepse care se ridică chiar foarte aproape de aceea ce s-ar fi acordat făptaşului, în cazul când s-ar fi făcut cu adevărat vinovat de ceea ce-l acuzaţi dumneavoastră. Iar, ca să termin, îmi fac datoria de a vă mai atrage luarea-aminte că la acordarea unor astfel de pedepse se are în vedere în primul rând onorabilitatea persoanelor ce sunt acuzate, în raport cu onorabilitatea persoanelor care acuză şi a celor care servesc de mărturie... Cum vedeţi, lucrul e nespus de delicat şi riscant... în rezumat deci: trebuiesc dovezi sigure şi martori de perfectă onorabilitate, singurii cu care se poate ataca onorabilitatea unui om, în sfârşit, un obiect al delictului precis, bine determinat şi licit... Şi acum să le luăm pe rând: ce obiecte spuneţi că vă lipsesc?

Prinţul Preda mă privea poznaş şi sigur de sine; părea dispus să se preteze jocului, ceea ce mă cam încurca iarăşi oarecum, evident fără a-l lăsa prin nimic să bănuiască întru cât era precară ţânţoşenia ce-i arătam.

- Scrisori de valoare şi o fotografie, răspunse el râzând.

- Perfect. Vă erau adresate personal?

- Nu. însă erau adresate fratelui meu, al cărui moştenitor direct şi legal sunt...

- In ce constă prejudiciul bănesc sau moral ce rezultă pentru dumneavoastră din sustragerea acestor scrisori? Erau de afaceri? Conţineau dispoziţii de ordin civilo-comercial? Cuprindeau destăinuiri care vizau exclusiv onorabiliatea familiei dvs.

- Interesează asta?

- în drept, numai asta... dacă nu există prejudiciu, nu exista fapt... Şi subliniez: prejudiciul dvs. personal: pentru prejudiciul fie material, fie moral al altei persoane, trebuie să introduceţi plângere numai cu mandat expres şi legalizat din parte-i....

Prinţul strânse buzele şi mestecă în gol câtva vreme.

- Mi-a cauzat un prejudiciu de ordin sufletesc...

- Nu înţeleg, aţi spus doar că aceste scrisori nu vă erau adresate personal. Dar, în sfârşit, totul e posibil... Numai că trebuie dovedit. Dovedită paguba, dovedit obiectul delictului. Aşadar: le-a mai văzut cineva? vreau să zic ştia cineva de existenţa acestor scrisori? Nu. Cu ce dovediţi atunci că ele existau, că în ele se cuprindea ce spuneţi, că acest cuprins vă produce într-adevăr o pagubă personală şi, cum spuneţi morală...?

- Toate acestea le ştie numai cel care le-a sfeterisit, rânji el.

- Dar dacă el nu mărturiseşte de bunăvoie? îl întrebai cu tot interesul, ca şi când aş fi descusut pe oricare client străin. Fiind învinuit nu poate fi tras nici măcar la jurământ, în penal...

- însă au cunoştinţă martorii de o fotografie....

- Vă aparţinea? Vă era dedicată personal?

- O aveam moştenire...

- Era a unui membru din familia dumneavoastră...

- Era o amintire scumpă... toţi ştiu că ea a dispărut o dată cu persoana care...

- A văzut cineva pe persoana aceea ridicând-o din perete sau a întâlnit-o pe coridor plecând cu ea?...

- Asta nu, dar... coincidenţă...

- E o bună prezumţie într-adevăr. însă: aţi găsit şi au văzut martorii că aţi găsit uşile descuiate, lucrurile răvăşite...

- Nu. Uşile erau încuiate şi lucrurile la locul lor... Interogatorul urma astfel vertiginos întru avantajul meu total, şi totuşi prinţul Preda nu părea deloc neliniştit de speranţele ce-i luam rând pe rând. Dimpotrivă, eu singur eram cel care singur eram o surdă nelinişte în faţa acestui rânjet calm, batjocoritor, suspect. Acest nenorocit, distrus acum complet, nu consimţea să sucombe definitiv, reducându-se, după obiceiul lui, în urma marilor lovituri, la starea de mumie. Sau poate lovitura supremă ce-i aplicasem îi clintise puţin mintea din loc?

- Individul care a fugit, a plecat cumva cu chiria neplătită? Pe timpul cât a stat acolo s-a dedat la vreo faptă infamantă? Aţi găsit vreo urmă de-a lui în apartamentul dumneavoastră, sau măcar pe coridor, în apropierea uşii dvs.?

- Nimic, nimic din toate acestea... sunt însă curios să aud cum va explica el, un om atât de onorabil ca dânsul, că a putut locui atâta vreme într-o mansardă ocupată de indivizi cu reputaţie îndoielnică...

- O, domnul meu nu se poate provoca o astfel de explicaţie pe calea justiţiei... Sunt curiozităţi în viaţa omului...

Poate vrea să se refugieze de cineva inoportun, ştiu eu, o amantă, sau cine ştie cine, să simuleze astfel plecarea în provincie, sau vrea să-şi aibă la dispoziţie vreo odaie de rendez-vous...

- Când nu e însurat şi are un apartament luxos...

- De ce să intrăm în astfel de amănunte... nu e însurat, dar poate că are legături destul de puternice, pentru a fi constrâns să evite a fi văzut în anumite condiţiuni. Poţi să pui în mişcare justiţia pentru a-ţi satisface o astfel de curiozitate care nu te interesează direct, nici pe dumneata, nici societatea, nici morala publică? Poate-i plăcea o cocotă nostimă, descendentă decăzută de conţi, să zicem, unguri... însă nu dorea ca o astfel de femeie să pătrundă în apartamentul lui, în care intra altfel de lume, şi la un moment dat putea să intre o persoană a cărei privire trebuia ferită de astfel de privelişti şi-a cărei prezenţă trebuia scutită de eventuale contacte, de orice fel...

- O, mergi, domnule avocat, îmi întinse de astă dată prinţul Preda mâna, pe care i-o luai şi i-o strânsei cu efuziune...

Figura lui era extrem de radioasă, înfricoşător de radioasă. Şi nu mai contenea cu mulţumirile.

- Sunteţi, într-adevăr, un mare avocat... Mă rog, ce vă datorez pentru consultaţie?

Protestai cu largi gesturi care trebuiau să traducă totala dezinteresare.

- Vai, nimic... de vreme ce nu putem face nimic... nu obişnuiesc să iau onorarii de la oameni pe care-mi dau seama că nu-i pot servi deplin. Mie-mi place să câştig procesele... dragul meu domn...

Râdeam cu stânjenită voie bună de benignu-mi joc ironic de cuvinte, din ce în ce mai nesigur de succesul meu, pentru că prinţul Preda râdea cu şi mai multă bună voie, cu şi mai largă satisfacţie decât mine.

- Totuşi, mi-aţi dat un sfat pe care sunt nevoit să-l preţuiesc nespus, domnule... vreau să spun, maestre, scumpe maestre, glăsui el dulce şi perfid. într-adevăr, m-aţi scăpat dintr-un iminent pericol... şi pentru asta trebuie să vă fiu recunoscător. Drace, ce m-aş fi făcut dacă mă încurcam în afacerea asta atât de puţin serioasă şi cu nişte martore de profesie atât de puţin onorabilă în faţa unor instanţe atât de grave şi serioase ca acele din acest palat. în schimb, însă, m-aţi lăsat să întrevăd adevăratul rost al lucrurilor şi, implicit, ca un meşter avocat ce sunteţi, instanţa la care trebuie de acum să apelez. Pentru că, scumpe domnule avocat, m-aţi făcut să ghicesc persoana care, obişnuind să vie în apartamentul dvs., trebuia cruţată de privelişti neaşteptate ori contacte pe care pretindeţi că totuşi aveaţi din când în când plăcerea să le căutaţi aiurea. Eu, mai mult ca oricare, nu trebuie să aflu nici o contradicţie în astfel de afirmaţii; de multe ori în lipsa idealului şi în dorul lui teribil ai nevoie să recurgi la evadări şi surogate... Absenţe mai îndelungate, supărări care trec... Toate bune, toate bune. Totuşi, dacă m-aţi lăsat să întrevăd cu o infailibilă claritate persoana în chestiune, care precum ştiţi şi mie mi-a fost şi-mi este încă nespus de scumpă, cu toată depărtarea de mine, ce pare să fi crescut şi mai mult cu aceste întâmplări, în schimb pretextul pe care mi-l serviţi pentru a-mi explica prezenţa dumneavoastră în vecinătatea locuinţei mele odioase, deşi, cum am spus, pentru mine cât se poate de bine venit, îmi permit să-l găsesc mai puţin plauzibil. Vă rog să mă scuzaţi, dar ce vreţi? Nu-l găsesc, nu-l văd... Insă coroborând preţiosul indiciu ce indirect aţi binevoit a-mi dărui, şi pe care-l reţin fără nici o reticenţă, pot să-mi alcătuiesc şi singur convingerile de care mai am nevoie. Şi aşa totul se luminează în faţa mea ca ziua: prin urmare chiar persoana de care mi-aţi pomenit...

- Eu nu v-am pomenit de nici o persoană... conversaţia dvs. a trecut iar în domeniul indescifrabilului.

- Persoana pe care mi-aţi sugerat-o, vreau să spun, ei bine, ea e aceea care v-a determinat să încercaţi aventura, care v-a reuşit de minune şi pentru care vă felicit...

- N-aveţi de ce, domnule! Ca să vă fac plăcere primesc şi felicitările dvs. Sunteţi, într-adevăr, nespus de nostim; dar mă mir de ce nu mă felicitaţi şi pentru trecerea Atlanticului, în avion, pentru descoperirea Polului Nord, pentru primul zbor cu racheta în lună...

- Zborul săvârşit de dumneavoastră este pentru modesta mea persoană tot aşa de preţios şi admirabil ca şi isprăvile de care-mi vorbiţi. Dar, reîntorcându-ne la ce ne interesează, ţin să vă exprim din nou miile şi viile mele mulţumiri pentru informaţiile şi sugestiile ce mi-aţi dat; aşadar, ca să rezum, întocmai ca dumneavoastră adineauri: instanţa supremă la care trebuie să mă adresez este şi rămâne soţul doamnei... de ce ai tresărit? întinse el mâna cu latul palmei răşchirat spre pieptul meu... nu trebuie să tresari...

- Ţi s-a părut...

- Nu trebuie să tresari, pentru că, nobil cum sunt, te asigur că la instanţa supremă nu voi recurge decât după ce voi trece prin faţa celei a doua instanţe: doamna, deoarece la prima instanţă, care eşti dumneata, văd că nu pot face nimic.

- Fă cum doreşti, domnule, eu nu înţeleg nimic din ce spui, însă îţi atrag atenţia că dacă încerci să faci intrigi ori insinuări între mine şi altcineva, din motive pe care deocamdată nu vreau să le examinez, vei risca mult. Te rog să nu uiţi aceste cuvinte ale mele şi seriozitatea cu care ţi le spun.

El îmi trimise, drept orice răspuns, un sărut cu vârful arătătorului. Şi-mi spuse numai, zâmbitor şi galant:

- Pe curând!

După plecarea prinţului Preda am rămas cu impresia limpede că el trebuie să mai aibă ceva la mână, o fotografie pe care eu n-o ştiam, vreo scrisoare pe care o pusese deoparte. Gestul lui nobil, la care se hotărâse definitiv, trebuia căptuşit cu o rezervă de siguranţa; în caz când efectele lui n-ar fi fost tocmai cele dorite de dânsul, mai rămânea astfel în sertar o scrisoare sau mai multe, care să repună lucrurile în starea dinainte sau să forţeze pe recalcitrantă a reflecta mai adânc cum trebuie răsplătite gesturile mari. în privinţa asta sufletul meu se bucură în adâncul lui: el n-ar fi putut ajunge până la o atare meschinărie. Dar o satisfacţie morală, atât de benignă, nu însemna nimic faţă de dezamăgirea considerabilă în care mă cufundă această teribilă bănuială, aproape evidentă. Aşadar, toată munca mea, toate oboselile mele şi toate sacrificiile de timp, de linişte şi de seriozitate au fost zădărnicite; mă vedeam aidoma ca-n dimineaţa care urmase citirii dosarului Ypsilanţilor. O singură scrisoare în mâinile lui anula toată valoarea comorii pe care o dobândisem cu atâta îndrăzneală şi trudă: eram consternat.

Dar care scrisoare şi-o putuse oare opri pentru zile negre? De bună seamă, cea mai periculoasă din toate, pe cea din urmă. O astfel de scrisoare tocmai ar fi putut lipsi, cu toată importanţa ei decisivă, fără a isca nedumeriri, dintr-o colecţie ca aceasta; a fost doar scrisoarea ultimelor momente de încordare, de înfrigurare, de pregătire la luptă: era cât se poate de firesc donna Alba să-şi închipuie că adresantul n-a mai stat s-o aşeze liniştit în cutiuţa de străveche artă, lângă celelalte. O fi pus-o într-altă parte, cine ştie unde; dar pentru că n-a mai fost găsită, de bună seamă că s-a pierdut; nu mai era nici o nevoie să-şi bată capul cu lipsa ei. Canalia de prinţ, pe care-l compătimeam! I-am dejucat evident intenţia, dar ce folos, e tare, e încă tare, grozav de tare.

Unde-o va fi ţinând-o? mă muncesc să-mi închipui. Tot în sertarul birouaşului şubred? Haida-de... n-ar mai face el o greşeală ca asta! Cu siguranţă c-o ţine cu dânsul, o poartă cu dânsul, de bună seamă în portefeuille. Drace, a-l întâlni undeva, a-l atrage undeva, bunăoară în grădinuţa întâlnirilor lui cu donna Alba... cu un pumn bine aplicat l-ai putea doborî fără remuşcare. Şi pe urmă perchiziţionat ca la poliţie...

Şi toate astea repede, cât se poate de repede, până nu dă de veste ceva donnei Alba. Oare e cu putinţă să fi ajuns ceva la urechea ei? Maestrul e încă aici, peste câteva zile pleacă iar la moşie. însă rămâne telefonul; el îi va cere din nou întâlnirea care a rămas în suspensie. Dar, pentru că nu are ce să-i mai dea în schimb... In orice caz, nu pot să cred c-a chemat-o aşa de repede la negocierea singurei scrisori pe care o mai are. De altfel, reieşea limpede asta din atitudinea lui şi din sensul conversaţiei noastre. Totuşi nu e exclus s-o avertizeze acum, după această convorbire. El a plecat cu convingerea că am lucrat din îndemnul donnei Alba; aşadar, îi va rânji în pâlnia aparatului, rugând-o în bătaie de joc să nu se bucure prea mult, căci ce e principal se găseşte în mâna lui. O va felicita, evident, cum m-a felicitat şi pe mine, pentru ideea ce-a avut şi mai cu seamă pentru instrumentul ce şi-a ales... Şi donna Alba va fi pusă astfel în curent cu formidabila mea aventură... O, dacă ar fi aşa... Şi nu poate să nu fie aşa... cum ar putea să fie altfel? Nu pot pricepe cum? Să recapitulăm iarăşi: el are convingerea că am fost în serviciul ei, mai mult decât atâta, drace, că sunt amantul ei. Ce-ar mai putea altceva atunci să-i mai rânjească în pâlnia telefonului, spuneţi, decât asta?... Şi-atunci, donna Alba, fatal, trebuie să-mi ceară concursul mai departe, fatal, trebuie să mă proclame confidentul ei, agentul ei... pentru dobândirea acestei ultime scrisori... cu adevărat agentul ei de afaceri secrete... sau, dacă epava asta eminesciană nu vrea de bunăvoie... piratul ei, o, piratul ei, al donnei Alba!

Ah, trebuie să ne gândim de pe acuma, să fim gata atunci când ni s-o adresa dulcele ei glas, să ne gândim la chipul cum i-am putea juca festa decăzutului ordinar şi şantagist. în orice caz, va avea de-a face atunci cu mine şi de astă dată direct, pe faţă... şi de astă dată investit cu puterea ei... ca de puterea unei zeiţe.

îi voi frânge şi oasele, dacă nu e ascultător şi nu-şi cunoaşte interesul lui şi-al bietei lui fete, a cărei întreţinere la pension, de altminteri, intenţionasem chiar mai înainte de ridicarea scrisorilor s-o continui. Dar acum denaturatul ăsta parcă şi-a uitat de tot de fata lui...

Dumnezeule, care va fi primul cuvânt al donnei Alba, cum va căuta întâi spre mine, când mă va întreba cum am procedat? Va face evident la început pe indignata... poate va fi chiar de-a binelea, necunoscând intenţiile mele... Dar acum bate în sfârşit la uşă momentul în care le va afla.

Pentru întâia oară când întâlnesc după aceea pe donna Alba, faţa ei e împietrită de ură şi dispreţ. Şnapanul o pusese de bună seamă în curent cu totul. Dar maestrul era aci; astfel că donna Alba încă nu putea să-mi vorbească. Dar aşteptam cu sânge rece puternica izbucnire a mâniei, care se acumula astfel zi de zi, şi mă legănam în ţesătura de raze a urmării acestei izbucniri, după ce voi lua şi eu cuvântul. Scrisorile n-aveam să le prezint decât după ce le voi fi completat. Pentru că descoperisem într-adevăr lipsa nu numai a celei din urmă, cum bănuisem, dar şi a celeilalte, deopotrivă de periculoase, care se termina cu sinistra politeţe: "A dumneavoastră trădătoare, Alba Ypsilant". Poate mai păstrase şi altele, de lipsa cărora însă nu aveam cum să-mi dau seama. Mizerabilul de prinţ!

Cu siguranţă că-şi pusese rezerva la păstrare chiar în momentele acelea de zbucium al putredei lui conştiinţe, cu care izbutise să mă amăgească şi pe mine.

Mâna, pe care obişnuia s-o pună teatral pe inimă, nu se ridica decât ca să pipăie prin stofă hârtia, care-l asigura că puterea lui nu scădea cu nimic. Şi în chipul ăsta cât ar fi putut creşte el totuşi în ochii domniţei Alba, Doamne, poate chiar în inima ei!

Dar nu m-am odihnit deloc în nopţile din urmă. în primele două m-am zvârcolit muncit de gânduri sterpe în perna dogoritoare de fierbinţeala zădărniciei şi neputinţei. Am cântărit şi am măsurat în schimb tot ce ar fi fost cu putinţă de făcut, astfel că ideea cea nouă mi-a căzut, cu cel de-al doilea revărsat al zorilor, ca un fruct coapt. Altceva, absolut nimic altceva, nu mai rămânea să fie ales!

Deci în a treia noapte, am pândit lângă uşa de jos a mansardei, deghizat de negură, şi când contesa Irma s-a închegat din întuneric am oprit-o cu un "pst!" discret, ca al oricărui client banal. Ea s-a apropiat, şi vă puteţi închipui figura-i când m-a văzut. Era ceva mai mult decât culoarea surprizei, în ochii şi-n trăsăturile ei, era spaima, spaima desăvârşită. Aflase că jefuisem pe prinţ de fotografie şi de nişte lucruri de mare valoare. Ştia de asemeni - şi de hatârul trecutului avu gentileţea să mă avertizeze - că prinţul îndată ce va pune gheara pe mine mă va şi da pe mâna poliţiei; de altfel, plângere împotrivă-mi a şi introdus la comisariat şi procuror.

- Vasăzică, Irma, n-ai fost cu el acum trei zile la Palatul de justiţie...?

- Când te-a reclamat acolo?

- Când s-a întâlnit cu mine...

- S-a întâlnit cu tine acolo şi nu arestat?... Eu nu fost niciodată cu el undeva...

- Cum putea el să mă aresteze pe mine, Irma, acest nenorocit decăzut? Eu puteam să-l arestez pe el... Uită-te, te rog, la mine şi alege între noi...

Eram acum în faţa ei şi cu portul, şi cu aerul, avocatul şi nu agentul comercial. Izbutii s-o conving - nu fără oarecare greutate totuşi - să mă urmeze la mine acasă; ea se înfricoşa desigur că o voi conduce în cine ştie ce hrubă, în cine ştie ce subsol misterios, astfel că atunci când oprii prima maşină în treacăt, ea refuză să se urce. îmi spuse că va alege ea maşina cu care mă va însoţi, şi pentru asta a trebuit să facem drumul până la staţia cea mai apropiată. Când îmi văzu apartamentul, râse şi ea de temerile ei, dar îmi explică: "Eu frate cinstite, nu-mi place să am amante un apaş..." Pe urmă mai sări de gât, dar eu o desprinsei binişor de pe mine şi o aşezai frumos pe fotoliul de piele din faţa biroului.

- întâi lucrurile serioase, Irma. Pe urmă ne vom strânge şi în braţe cât vei dori.

Şi-i povestii, aducându-i un nou val de uimire în faţă, că în parte prinţul Preda avea dreptate. îl jefuisem, dar de ce? De o fotografie şi de nişte scrisori care aparţineau unei doamne ce-o cunosc. Cu aceste scrisori, pe care pe vremuri doamna le trimisese unui frate al lui, banditul o exploata pe femeie. O teroriza la tot momentul că o denunţă bărbatului şi o storcea în mod neomenos de bani. întâmplarea a făcut ca eu să fiu secretarul bărbatului ei; ea şi-a pus atunci nădejdea în mine şi m-a rugat să-i vin în ajutor.

- Este amanta ta... se nu minte...

- Nu, Irma, nu e amanta mea. Dacă aş fi cunoscut-o acum 15-20 de ani, când s-a petrecut povestea cu scrisorile, poate că da. Dar acum e o femeie gata să împlinească cincizeci de ani. Pentru prinţul Preda e tocmai potrivită; mi se pare că el a iubit-o pe-atunci, dar ea a preferat pe fratele lui. Poate c-o mai iubeşte, dar asta nu-l împiedică s-o speculeze ca ultimul precupeţ. El ar vrea s-o şi aducă la dânsul, dar ea ştie că duce prea mare nevoie de bani şi nu-i răspunde la chemări; iar el n-are ce face, trebuie să se mulţumească numai cu banii. însă situaţia pentru ea e intolerabilă; ea-şi iubeşte prea mult bărbatul şi vrea să se descotorosească definitiv de acest alcoolic. I-a oferit o sumă globală, o dată pentru totdeauna, dar el a refuzat-o... preferă s-o aibă necontenit la mână şi s-o exploateze; afară de asta, se ştie slab şi cheltuitor şi se teme să aibă la un moment dat prea mulţi bani la buzunar. Ş-apoi, cum ţi-am spus, el tot n-a pierdut nădejdea de-a o avea. De aceea ea mi-a destăinuit totul şl mi-a cerut ajutorul. I l-am făgăduit şi, cum ştii, am făcut ceva.

- Nu înţeleg cum ai putute să te ofere aşa uşor şi să pierzi atâta vreme pentru o femeie care nu interesează pe tine.

- Foarte bine pui chestia, Irma. îmi place de tine că eşti o femeie cu judecată sănătoasă şi realistă. De aceea m-am gândit să recurg la ajutorul tău şi să te fac tovarăşă.

- Tovarăşe?

- Ascultă aici... Femeia, doamna asta de care-ţi vorbesc, pentru toate serviciile mele mi-a plătit. Mi-a plătit toate cheltuielile şi câştigul meu net a fost de 100.000 lei. Dar să vezi ceva: mizerabilul de prinţ, fără să presimtă că eu vreau să-i apuc scrisorile, probabil însă cu mult mai înainte de a mă cunoaşte, de teama vreunui furt ori a unui incendiu, poartă totdeauna cu dânsul o parte din ele. Două, trei, nu ştiu nici eu câte şi nu-şi aduce aminte nici doamna. E sigură însă că i-au rămas în orice caz două şi anume cele mai importante: cele pe care le-a trimis în urmă de tot. De altfel, când m-am întâlnit cu prinţul la Palatul de justiţie, unde eu mă duc ca avocat şi nu ca apaş ca dânsul, el mi-a râs în faţă, spunându-mi că toată munca mea a fost degeaba. Astfel, el a recunoscut că o are încă la mână. Ei bine, Irma, doamna care m-a angajat îmi da încă 100.000 lei dacă-i aduc şi aceste ultime scrisori. Probabil că el le ţine în acelaşi loc pe toate; eu cred că le are în portefeuille, sau poate le-a cusut în haină, ori în vestă... Ascultă aici - îi pusei mâna pe umăr - dacă tu mi le aduci ai de la mine 50.000 lei; fără nici o discuţie. Ţie ţi-e foarte uşor să mă ajuţi, având în vedere desele invitaţii nocturne ce-ţi face... ori le-a încetat?... mă grăbii s-o întreb îngrijorat.

- O, ce vorbeşte, chiar azi noapte certat la el că tot timpul scoale din somn....

- Să n-ai nici a grijă că ţi s-ar putea întâmpla ceva, cum nu mi s-a întâmplat nici mie. Scrisorile nu-i sunt adresate, aşa că şi dacă te-ar bănui, n-ar putea să te reclame. Numai să nu te surprindă asupra faptului, atunci te-ar putea uşor învinui c-ai vrut să-i iei altceva.

Două ceasuri am dăscălit pe Irma cum trebuie să procedeze ca prinţul să nu bănuiască nimic. Fu vorba aci şi de droguri pentru stârnirea somnului, de care Irma era aprovizionată pentru uzul său personal. îi descrisei scrisorile, îi arătai una de probă, pentru a i se întipări bine în ochi formatul şi patina timpului. O învăţai să încerce şi stofa paltonului ori a pardesiului, precum şi a vechiturilor pe care prinţul le poartă mai rar; de asemeni nu uitai nici fundul pălăriilor, micile buzunare ale vestei, porte-monnaie-ul, căptuşeala ghetelor şi orice la prima vedere i-ar părea impropriu pentru a servi de ascunzătoare. O sfătuii, dacă percheziţiile hainelor dau rezultat negativ, să nu întreprindă nimic până nu se consultă din nou cu mine; cu acel prilej aveam să stabilim pe unde mai trebuie căutat; iar pentru cazul când orice speranţă va fi epuizată, încercarăm să reconstituim cum ar trebui să uzeze de farmecele ei pentru a-l trage mai uşor de limbă. Până atunci, nici un cuvânt despre mine, numai, evident, când mă aduce el în vorbă; şi-n acest caz ea trebuie să mă înjure cu convingere, însă nu cu prea multă exagerare, ca să nu dea şi astfel de bănuit.

- Dă mâna colea, Irma, că vei executa cuvânt cu cuvânt, punct cu punct, tot ce ţi-am spus, fără nici o greşeală.

Irma mi se aruncă în braţe:

- Lase, ştiu eu că tu nu vei da nici un lei la mine, dar am să te servesc cu cea mai mare bunăvoinţe... Numai se nu afla pe urmă că tu iubeşte la dame aceea...

- Nu, Irma, te înşeli. Uite, partea ta o iau la mine din primul stoc ce am primit; uite, o pun în buzunar s-o am la mine; şi cum pui mâna pe scrisori, cum îmi telefonezi la numerele ce ţi-am indicat... Poţi să-mi dai întâlnire oriunde crezi tu de cuviinţă pentru a face schimbul... să nu zici că te aduc aici la mine să-ţi iau şi scrisorile şi să-ţi opresc şi banii. Poţi să vii chiar la Palatul de justiţie, dacă vrei... dar acolo nu mă găseşti decât după-amiază; dacă mă anunţi din vreme, te pot aştepta acolo cu banii în sala cea mare a paşilor pierduţi...

Evident, Irma îmi păstra aproape întreaga iubire pe care mi-o arătase la început. Dar şi pachetul de bancnote pe care îl introdusei în portfeuille înaintea ei era prea gros, ca ea să nu ia o atitudine serioasă şi să clatine de câteva ori capul afirmativ, în semn de dârză hotărâre.

- Bine, îmi spune ea. Afacerile sunt afacerile şi amor este amor, ca să nu amestecăm una pe alta ca se zice că n-am se ocup serios de ce fegheduit. Dar în noapte aste vreau să rămână la tine...

Fără îndoială că are şi ea dreptate. Poate îmi mai aduc aminte sau îmi trezeşte prin cap ceva nou...

Evenimentele care s-au precipitat apoi nu mi-au dezminţit decât în parte prevederile. Donna Alba a intrat în biroul meu la două zile după plecarea maestrului. Asta s-a întâmplat într-o după-amiază, căci veneam acum într-adins şi după-amiezele, îndată ce terminam lucrul la Palat, fie pentru a primi vizita ei nerăbdător aşteptată, fie de a intercepta pe aceea a prinţului Preda, în cazul când, pentru a fi apărată de cine

ştie ce neplăcere, ea l-ar fi convins să vină fără grijă, pentru a-i expune mai pe larg împrejurările dispariţiei scrisorilor sau pentru a trata cumpărarea celor lipsă.

Donna Alba nu mai păstra în atitudinea ei nici ironia binevoitoare, uneori sarcastică şi rece, care-a urmat convorbirii noastre de la teatru, nici aspra şi net duşmănoasa figură de la urmă, după probabila conversaţie la telefon avută cu prinţul Preda. Ea părea acum senină şi ţinea chiar să se străvadă adânca ei linişte interioară, care vrea să-mi arate că orice-ar putea să se întâmple, pe ea n-o înfricoşează, nici măcar n-o impresionează. Iar pentru a comunica cu mine a adoptat acum aerul cel mai îndepărtat, cel mai străin, cu care tratezi o afacere oarecare cu un om de care nu te desparte nimic altceva decât o tarabă de negoţ, aşa cum ne despărţea pe noi în aceste clipe marele birou al domnului Georges Radu Şerban.

- Domnule, mi-a grăit ea pe cât a izbutit mai simplu şi mai concis, am fost informată că sunteţi în posesiunea unor scrisori care nu vă privesc câtuşi de puţin şi pe care le-am adresat mai demult unui prieten, astăzi defunct. Cum mi s-a afirmat că le-aţi obţinut abuzând de buna-credinţă a fratelui celui căruia le adresasem, chiar în preziua momentului când acesta se convinsese că e cuviincios să mi le predea de bunăvoie, am înţeles acum că pentru a le putea dobândi trebuie să intru în negocieri cu dumneavoastră. Am venit deci să vă ascult condiţiunile.

Era acum momentul meu. Aspirai adânc aerul parfumat de prezenţa ei şi mă rezemai în mâinile proptite solid de dunga biroului.

- Doamnă, începui cu glas ferm şi rar, care-mi răsuna plăcut în propriile mele urechi, mă pregăteam tocmai să vă vorbesc de aceste scrisori şi aşteptam momentul priincios. Pentru că mă întrebaţi dumneavoastră întâi asupra lor, cu atât mai bine. Vă rog, însă, înainte de toate, să-mi permiteţi să vă destăinuiesc cum a ajuns la cunoştinţa mea existenţa acestor scrisori şi ce m-a determinat să încerc prin sforţări uneori destul de dificile să intru în posesiunea lor...

Buza ei de jos se răsfrânse delicios, deşi cu scopul de a-mi învedera că intenţia mea de a lungi vorba o plictiseşte. Dar cuvintele care urmară fură pentru mine atât de stupefiante că rămăsei interzis, aproape paralizat, bune minute întregi care urmară:

- Domnule, mi-e cu neputinţă să prelungesc această convorbire. Mobilul şi explicaţiile dvs. mă lasă complet indiferentă. Vă spun numai atât: doresc să obţin aceste scrisori şi vreau să cunosc preţul lor de răscumpărare. Suma vă rog s-o indicaţi pe o bucată de hârtie fără nici un adaos şi să mi-o înmânaţi prin valet. Dacă vă temeţi de vreo complicaţie, ceea ce e natural pentru un om care se îndeletniceşte cu operaţii de asemenea natură, puteţi să mi-o comunicaţi pur şi simplu prin telefon.

Şi atât. Donna Alba ieşi cu acelaşi pas ferm cu care intrase, cu capul ridicat şi cu aer de nepăsare, ca şi când n-ar fi făcut altceva decât să dea unele dispoziţiuni grădinarului ei. în uşă, numai adăugă:

- Dacă încercaţi să-mi explicaţi în scris ceea ce am găsit că e inutil să-mi explicaţi acum verbal, vă încunoştinţez că voi trimite exerciţiul.

Nu primesc decât nota de plată, cu indicaţia strictă a sumei, care, vă asigur, dacă nu e irealizabilă, vă va fi achitată imediat.

Şi când putui bâlbâi primul cuvânt, "doamnă", uşa reveni după cea dispărută, în uşorii ei. Vasăzică nimic, nici o cale de comunicat, de lămurit, de dezvinovăţit, cu această femeie! Şi lucrul era cu totul firesc, dacă ea lua cu atâta uşurinţă de bună afirmaţia prinţului Preda că sustragerea s-a efectuat tocmai când el hotărâse să facă gestul cavaleresc; întrucât intervenţia mea, romantica mea intervenţie, despre care ea luase cunoştinţă astfel în direct, putea să mai fie interpretată drept o cumplită faptă, admirabilă, săvârşită întru mulţumirea şi bucuria ei? Dar cum nu-şi putea pune o femeie ca dânsa întrebarea asta tot atât de firească: cum hotărârea aceasta subită a prinţului a venit atât de târziu, şi anume, tocmai după ce hoţul de scrisori de-acum a intrat în joc? Cum trebuie să fi miorlăit în pâlnia aparatului prinţul Preda, ce accent a pus cuvintelor lui de-a izbutit s-o convingă în afară de orice judecată dreaptă, de-a izbutit să-i smulgă această condamnare arbitrară, fără cercetare şi apel, ca-n vremurile strămoşilor ei? Ce-a putut el să-i povestească din marele meu joc, cum l-a deformat acest joc, cât a sfâşiat el din aventura mea, de a izbutit să strângă, în loc de lumină şi interes, în sufletul ei, întuneric şi dispreţ iremediabil? Cu [...] banditul, cu ce stăpânire de şina, de a reuşit întâi să se convingă că ea nu e amestecată cu nimic în fapta mea, pentru a mă simţi singur şi a mă putea apoi preface. [...]

Dar mai e o poartă prin care pot să trec pentru a-mi stabili dreptatea ce mi se cuvine. Mai e prinţul Raoul, pe care trebuie să-l văd neapărat astă-seară, căruia trebuie să-i vorbesc neapărat astă-seară, să-i povestesc tot, tot...

Prinţul Raoul a plecat însă demult în străinătate. Şi-a luat căţelul lui şi a plecat, renunţând definitiv la căutarea diamantelor, renunţând la pasiunile lui, la totul. Eu însă nu pot să renunţ. Şi, iată, mi-a venit acum o idee nouă, mare, simplă, atât de simplă ca ziua aceasta. E tocmai ceea ce aşteaptă donna Alba şi e tocmai ceea ce mă învinuiesc de azi-dimineaţă; de când îmi fac lenta toaletă, că nu mi-a venit în minte s-o vestesc în toiul cuvântului ei. S-o întrerup arţăgos şi bădăran pentru a i-o spune. Dar poate e mai bine că nu se aşteaptă la nimic. Numai că totul trebuie făcut cât mai repede că putinţă, cât mai repede, chiar astă-seară, nu mai târziu. în loc de orice bileţel, cu orice sumă, donna Alba va primi astă-seară cutia întreagă cu scrisori. Fără nimic, nici o explicaţie, nici o literă de a mea. Drace, e atât de simplu şi atât de clar, că toată dimineaţa din juru-mi, care la început mi s-a părut pâcloasă şi grea, acum s-a limpezit şi e delicioasă. Aerul nu mă mai apasă ca de aseară şi până acum, nu mai mă sufocă şi, iată, particip şi eu din toată inima la larma ciripitoare a brabeţilor din crengile ce ajung până la fereastra mea, ale plopului din ograda vecină. Clopoţelul telefonului mi se pare el însuşi un şirag de note în plus la clinchetul pe care-l face sporovăială vrăbiilor. Ridic receptorul: e de necrezut! Irma îmi povesteşte ceva senzaţional şi dramatic: a văzut scrisorile, prinţul le păstra chiar în portefeuille, sunt două, de formatul, mărimea şi cu scrisul celor ce i-am arătat. Din nefericire, prinţul a bâlbâit ceva în somn tocmai când ea se pregătea să le vâre în buzunarul pijamalei; şi s-a întors cu faţa spre dânsa, continuând să doarmă. Ea însă avea impresia că se preface; or, dacă s-ar fi pus pe fugă, cu siguranţă că el ar fi ajuns-o din două salturi şi totul ar fi fost zădărnicit. Pe când aşa, s-a gândit că e mai bine să le vâre liniştită înapoi în portefeuille şi să i-l aducă lângă dânsul pe măsuţă. Prinţul atunci s-a deşteptat de-a binelea (cu siguranţă că s-a prefăcut că se deşteaptă) şi s-a întins cu zgomot.

- Ce s-a întâmplat? a făcut el buimac.

- Uite, ţi-am văzut portfeuille-ul jos şi ţi l-am ridicat. Dacă nu băgăm de seamă, putea să-ţi rămână acolo, sub scaun, dimineaţa, şi să pleci fără el în oraş... deşi nu era mare pagubă. M-am uitat prin el, nici o lescaie, nenorocitule. Numai scrisori de la femei.

Prinţul nu s-a tulburat deloc de împrejurarea aceasta cum ar fi trebuit să facă, într-un caz la fel, orice om care s-ar fi deşteptat cu adevărat, din somn profund, în momentul acela, şi şi-ar fi văzut portefeuille-ul cu un conţinut atât de preţios în mâini străine. S-a mulţumit să rânjească, iar Irma a fost la rându-i mulţumită de mărturisirea ei sinceră că i-a cotrobăit pe dinăuntru, lucru pe care el cu siguranţă că-l văzuse cu coada ochiului. Mai rămânea de ştiut dacă el fusese treaz şi-n clipa când ea-l scosese din buzunar. Judecând după geamătul şi mişcările lui, el se trezise ceva mai târziu, şi anume în clipa când gemuse şi când ea concomitent vârâse scrisorile

înapoi. A simţit prin somnu-i iepuresc că nu e lângă dânsul şi a căscat ochii; fiind spre dimineaţă, a putut-o vedea la haine. Dacă ea a calculat bine aceste clipe, calmul ei a fost salvator, ca şi inspiraţia de a nu ascunde că s-a uitat înăuntru şi de a-l zeflemisi nepăsătoare pentru conţinut. Pe urmă nici o întrebare, nici o aluzie mai mult, nimic, nimic. Irma se purtase într-adevăr ca un mare maestru. Rămânea însă în teribilă îndoială clipa când a putut el cu adevărat să-şi dea seama de ce se petrece în juru-i. Dacă momentul acesta a avut loc cu câteva secunde mai înainte, totul e pierdut; dacă, dimpotrivă, s-a petrecut cu o iotă de timp după ce i-a cotrobăit în buzunar, scrisorile vor fi şi la noapte la locul lor şi de astă dată Irma va întrebuinţa o doză ceva mai puternică de prafuri de adormit.

O sfătuii totuşi să nu caute să-i iasă înainte în astă-noapte şi să-şi păstreze şi de-acum înainte acelaşi sânge rece. Dacă va veni el singur, bine, să-l urmeze, nu însă până nu-l va fi copleşit de mofturi şi refuzuri, întâi categoric şi apoi pe jumătate. Dacă nu, să aştepte, o noapte, două, trei...

Rămânea, aşadar, să aştept eu însumi la fel şi de aceea amânai trimiterea scrisorilor donnei Alba.

Dar ce aşteptare! Prinţul îmi dădu târcoale pe la Palat şi mă salută cu cea mai francă bunăvoinţă şi prietenie. Şi pentru că-i răspunsei zâmbitor, deşi ceremonios, mă rugă să-i acord, într-un colţ mai retras, răstimpul cât mi-ar comunica numai două vorbe. Bineînţeles că-l urmai foarte curios. Şi el îmi grăi astfel:

- Te-aş pofti cu plăcere la un păhărel de lichior, după procese, dar mi-e frică să nu prelungim şedinţa la cârciumă, şi n-aş mai vrea, pentru nimic în lume, să mă întorc noaptea singur cu dumneata acasă!

Şi-n timp ce eu ridicai din umeri în semn că nu pricep nimic, el se îndepărta trimiţându-mi saluturi şi făcând haz zgomotos.

Mă munceam însă cu gândul înfrigurat: vrea să-mi arate oare că a simţit înţelegerea mea cu Irma?

De două ori îmi mai telefona Irma, dar fără a-mi da nici o interesantă veste nouă. Prima oară, prinţul se uitase cam chiorâş la sticla cu liqueur, din care ea vroise să-l trateze şi ea dăduse atunci singură pe gât păhărelul ce-i oferise lui (ea era obişnuită cu aceste prafuri), spunându-i:

- Da adică pentru ce eu se tratez la tine... Tu se cumpere liqueur şi se dai la mine.

Se iubise cu el toată noaptea, fără nici un folos şi fără să privească măcar în treacăt spre haina lui, întinsă pe speteaza scaunului; dar băgase de seamă cum îi urmărea orice mişcare a ochilor.

A doua oară, ea-l respinsese de-a binelea, şi Irma îmi cerea părerea dacă nu procedase bine. Mă grăbii s-o felicit şi să-i recomand iarăşi şi iarăşi păstrarea celui mai desăvârşit calm şi tact.

Dar, la două zile după întoarcerea maestrului, fui brusc deşteptat din somn de trâmbiţările sălbatice ale soneriei: Irma sosise în persoană să-mi aducă în zorii zilei vestea cea mare şi trofeul. Prinţul Preda bătuse la uşa ei şi-o rugase să-i toarne un liqueur, ea-l refuzase, blestemându-l că i-a stricat somnul, şi refuzase de asemeni să-l urmeze. Fără banii înainte, îl înştiinţa categoric, nu mai face nici o mişcare. El şi-a scos portefeuille-ul, dar ea i-a dat peste el, făcându-l să zboare până la uşă...

- Fugi cu sărăcia asta de-aci, i-a strigat... Şi cărăbăneşte-te şi tu.

El l-a ridicat demn şi a scos dintr-însul o bancnotă de 500 lei, pe care i-a purtat-o pe la nas.

- Asta e pentru tine, i-a răspuns. Dar ea a putut vedea dunga celor două plicuri ieşind dintr-una din despărţiturile uzate ale pungii lătăreţe de piele.

- Adu banii, i-a pretins ea... Şi după ce s-a văzut cu hârtia în mână:

- Asta e în contul datoriilor! i-a strigat. Să pofteşti când vei face rost şi de rest.

Dar la rugăminţile lui a consimţit, s-a prefăcut că ascunde banii în dosul paravanului unde-şi avea dichisurile intime şi de-acolo şi-a strecurat sub mânecă pacheţelul cu praf pregătit mai dinainte. Când au ajuns în camera prinţului, şi-a adus aminte că şi-a uitat cheia în uşă. A trimis pe prinţ s-o ia. I-a turnat atunci praful în paharul cu apă. în timpul nopţii însă prinţul s-a ridicat, a luat paharul, a vărsat apa în chiuvetă şi l-a umplut din nou la robinet cu apă proaspătă. Atunci contesa Irma a luat o hotărâre năstruşnică, a uzat fără pic de întrerupere de toată arta ei pentru a obosi pe prinţ până la extrema limită. Pe urmă i-a declarat că ea singură se simte extrem de obosită şi nu mai are putere să se mişte până la camera ei. El însă s-a oferit rânjind s-o conducă; ea i s-a aruncat atunci în spinare, petrecându-i braţele pe după gât, şi cerându-i s-o ducă astfel. "Dacă mă duci aşa, i-a făgăduit, până la mine, acolo îţi voi arăta un fel de iubire pe care nu o arăt decât la amanţii mei de inimă!"

El a purtat-o atunci aşa, cu toate că în coridor era acum lumină plină. A încuiat numai uşa de la apartament şi şi-a vârât cheia în buzunarul pijamalei. Haina îi rămăsese încuiată înăuntru. Drept răsplată ea l-a oprit la dânsa, arătându-i într-adevăr încă o nouă curiozitate din arta ei complexă de curtezană, strângându-l cu pasiune brusc reînnoită şi declarându-i că-l iubeşte, pentru că s-a convins în sfârşit că el e nobil cu adevărat. Cum el trăgea în sfârşit să aţipească, ea îl scutura necontenit din somn, hotărâtă să nu-i dea pace. îi propusese să-i facă o cafea ca să-i alunge somnul; el consimţi şi ea putu în sfârşit să-i verse o dată cu romul şi ceva din praful miraculos.

- Zece cafele îţi dau, prinţule, şi tot nu te las să dormi... îi ţipa îndârjită în ureche, scuturându-l zdravăn. Vreau să văd cât eşti tu în stare să rezişti, acuma când te-am făcut amantul meu de inimă. Dacă închizi cumva ochii, niciodată, să ştii, niciodată să nu te mai prind la uşa mea...

Dar, după a treia cafea, prinţul era distrus. Irma l-a mai mişcat cu toată puterea şi l-a înghiontit în coaste şi, când s-a convins că era într-adevăr insensibil ca un buştean, i-a luat cheia din pijama, apoi a intrat în apartamentul lui şi a ridicat scrisorile. I-a examinat bine portefeuille-ul, toate buzunarele şi căptuşeala hainei, să vadă dacă nu mai ascunsese vreuna pe undeva. Până şi cele două despărţiri ale portmoneului mă asigură că le-a cercetat potrivit instrucţiunilor mele, pentru ca să-mi dea amănuntul că n-a găsit acolo decât doi poli. A revenit în camera ei după ce a încuiat bine la prinţ (şi la dus şi la întors coridorul era pustiu) şi a pus cheia la loc în pijama; apoi s-a îmbrăcat sumar şi a alergat la mine. Ţine să se reîntoarcă până nu se deşteaptă prinţul şi era aproape sigură că-l va regăsi tot aşa cum îl lăsase. De tăria prafurilor ei nu s-a îndoit niciodată; atât cât i-a dat lui, şi pe dânsa, care s-a obişnuit cu ele, ar fi dat-o gata şi ar fi ţintuit-o la pat câteva ceasuri. Când a venit încoa de asemenea n-a văzut-o nimeni; dacă acelaşi lucru se va întâmpla şi la întoarcere, cu atât mai bine. Dacă nu, n-au decât s-o vadă; va aduce cu sine o grămadă de pacheţele şi legăturele de ridichi şi ceapă verde, ca să se vadă c-a fost la piaţă.

Biata fată! în timpul cât mai povestea am examinat scrisorile: erau într-adevăr cele două, aşadar, cele mai grave dintre toate, ceea ce mă îndrituia să fiu sigur acum că prinţul nu mai avea nimic ascuns; dacă s-ar mai fi gândit iarăşi la vreo rezervă a rezervelor pe care să le fi îngropat cu grijă cine ştie unde, nu şi-ar fi putut alege alta într-acest scop. înmânai pachetul cu bani Irmei şi ea mă privi cu recunoştinţă drept în ochi, dar şi cu sfiiciunea celui ce, primind o recompensă materială, îşi dă seama că poarta cealaltă a sufletului s-a închis. Totuşi, aşa lividă de eroicul ei exces, mânjită de izbucnirile perverse ale prinţului Preda, sleită de puteri şi de încordare, am atras-a spre pieptul meu şi am sărutat-o pe frunte. Sărmana contesă decăzută Irma! Cu josnica ei artă scăpase din mare cumpănă pe frumoasa principesă Alba Ypsilant, ale cărei pleoape roze despart încă la ora asta lumea de basm a visurilor princiare de grija zilei nesigure ce mijeşte din neant.

Rămas singur, mi-am dat numaidecât seama că noua mea izbândă va putea să aibă şi urmări neliniştitoare. Prezenţa domnului Georges Radu Şerban aci, în Bucureşti, într-o zi ca asta, mă stânjenea destul, mă punea în mare nesiguranţă. După-masă aveam un proces greu, care nu putea să se termine desigur astăzi. Trebuia să conving pe maestru să participe singur la dezbateri, iar eu să pot rămâne la birou, pretextând studierea unei alte afaceri grele, care avea să intre în discuţie peste două zile. Domnul Georges Radu Şerban, căruia-i arătai intenţia mea, după sfârşitul consultaţiilor nu-mi găsi rea ideea, mai ales că-i ştiui sublinia unele nedumeriri în privinţa chestiunilor de studiat, care-l interesează şi pe dânsul. Revenii astfel după-amiază destul de devreme, nu fără a mă simţi gâtuit de o supărătoare emoţie, la gândul că în timpul prânzului s-ar fi putut întâmpla ceva. Putui să mă liniştesc repede în această privinţă, dar pericolul nu era deloc exclus, atâta timp cât prinţul Georges întârzia acasă; îmi persista tenace în miezul capului presimţirea că desperatul acela, deposedat de ultimele lui surse de şantaj şi ne-bănuind intenţiunile mele în privinţa existenţei lui şi ce făcusem pentru o fată, ar putea năvăli dintr-un moment într-altul şi povesti maestrului într-un acces de furie tot ce s-a întâmplat; pretextele invocate pentru a-mi legitima rămânerea la birou tocmai bine n-ar fi lipsit să întărească întrucâtva, în convingerea stăpânului casei cu sumbră faţadă, spusele acum fără reazem ale aventurierului.

Şi iată, acum, pentru prima oară, după atâta amar de ani, sumbra faţadă a palatului prinţului Georges îmi reapare în ochi cu toate amănuntele lui îndoliate, cu tot aspectul lui funebru de la început. Obişnuinţa cotidiană îi ştersese această posomorâtă înfăţişare, iar prezenţa perpetuă a donnei Alba îi estompase dungile severe ale negrului, îi destinsese arcurile grele ale bolţilor, îi umpluse matul geamurilor cu irizări de speranţe. Dar, astăzi, păşind spre el, mi-era cu neputinţă să înăbuş impresia că mă îndrept spre un cavou, şi-mi amintii paşii, retrăii toate emoţiile primei mele aventuri, în casa stăpânei zilelor şi nopţilor mele. înăuntrul biroului care-mi devenise atât de familiar, aspectul exterior al palatului se întregea în teribila impresie ce mă stăpânea, cu orânduirea rece, deşi somptuoasă, a mobilierului. Dar îmi dădeam bine seama că îndată ce maşina cu domnul Georges Radu Şerban va porni, toate aceste obsesii vor dispărea ca iasmele de noapte la primele suflări ale zorilor; procesul avea să-l ţie mult şi bine la Palat, iar nenorocitul de prinţ Preda, odată liberat de prima criză a mâniei, avea să redevină lucid, să mă caute în sala paşilor pierduţi sau acasă şi să încerce, în urma sugestiei ce aveam să-i dau chiar astăzi, oarecare tratative ce-i puteau fi folositoare, şi-n care, cu deplină sinceritate, eram dispus să mă angajez.

Dar prin telefon maestrul aflase că procesul nu era printre cele dintâi pe condică şi mai zăbovea. Eu deschisesem larg dosarul de poimâine (aveam în arhiva noastră dosarul fiecărei afaceri, alcătuit din copiile exacte ale tuturor pieselor din dosarul respectiv de la Palat; un om meticulos şi ordonat ca prinţul Georges nu putuse să nu organizeze astfel serviciul nostru, pentru care angajasem special, la fiecare secţie, câte unul din dactilografii practicanţi în cancelariile instanţelor) şi-l cercetam cu mare interes, dar avusesem grijă să mă aşez astfel ca să pot observa prin larga şi înalta fereastră din dreptu-mi toată mişcarea străzii în faţa marelui portal.

Răspundeam tocmai la unele întrebări ale prinţului, care căuta un autor trebuincios prin cristalele rafturilor lăcuite, pe care se înşirau în ordine alfabetică volumele legate în piele neagră, când văzui pe prinţul Preda apărând în dreptul grilajului, cu ochii extrem de măriţi pe faţa-i suptă şi mumificată, cu părul ieşind dezordonat de sub gambeta-i de formă perimată.

îmi simţii braţele încordându-se involuntar şi apucând dunga mesei de lucru; prinţul Georges îmi explica acum de ce-i era necesar autorul vechi pe care-l căuta. Prinţul Preda privi din mers în dreapta şi-n stânga sa; apoi ridică ochii de pe portal tocmai înspre fereastra noastră, dar nu coti să intre pe poartă şi după puţin dispăru în partea cealaltă a străzii. A văzut maşina! gândii; de bună seamă că îi ţine calea afară s-o oprească sau îşi vede de drum înainte, să aştepte pe maestru la Palatul de justiţie. Totuşi, trecerea asta repede prin faţa casei maestrului parcă mă mai linişti: dacă e mânat de-o furie irezistibilă, îmi zisei, ar fi intrat dintr-o dată înăuntru şi nu s-ar fi sfiit de o maşină pusă de-a curmezişul mâniei lui.

în orice caz, dacă e dispus să întindă planuri, e posibil că va începe iarăşi discuţia întâi cu mine sau cu donna Alba. Dar asta e ora când el ştie bine că atât maestrul cât şi secretarul său se găsesc la Palatul de justiţie. Am înţeles atunci: amicul vrea să aibă o întrevedere hotărâtoare cu donna Alba. Hotărâtoare, pentru că n-a mai chemat-o la telefon. Vrea, probabil, s-o ameninţe, să-i arate starea lui de desperare, s-o facă să înţeleagă că şi fără nici o probă în buzunar, el tot va dezlănţui scandalul... Adică întocmai cum mă gândisem la început; nu poate să fie altfel, mă liniştesc din ce în ce mai mult; nenorocitul, care visa dragoste romantică şi cavalerească, se vede acum lipsit de totul, până şi cu viaţa fetei lui periclitată.

Totuşi, când maestrul părăsi casa, simţii din nou supărătoarea apăsare a carotidei. Urmării cu atenţia încordată a timpanelor maşina, ocolind dincolo de poartă şi claxonând. Claxonând oare pe prinţul Preda, care va fi ridicat, dincolo de grilaj, braţele în sus, s-o oprească? Nu. Acceleraţia maşinii cât timp mai e în dreptul grilajului creşte în mod normal, astfel că deocamdată nu se petrece nimic deosebit. Dar când automobilul a dispărut, auzul meu îşi întinde zadarnic antenele în depărtare; ce poţi să auzi dintr-o casă cu ziduri de cetate ca asta, chiar pe-o stradă atât de puţin umblată. Dar dacă nu aud nimic, în schimb, iată, pot vedea pe fereastră pe prinţul Preda, care intră ca o tempestă... Perfect, perfect, presupunerile mele încep să se adeverească. Poftim, prinţule, poftim!

E oprit la uşă jos. Ies în sala de aşteptare, ca să tai drumul feciorului.

- Ce s-a întâmplat?

- Un domn întreabă de doamna prinţesă.

- A...

Atât, un "a!" indiferent, şi mă retrag. Dar am grijă să las uşa cu închidere ermetică şi căptuşită cu perne îndesate în piele neagră puţin crăpată, nimica toată, un milimetru, o fracţiune de milimetru, atât cât să nu se poată vedea de la început că nu e închisă. Aud astfel perfect sosirea prinţului Preda şi glasul feciorului: "Doamna prinţesă vă roagă să aşteptaţi aci". Pe urmă linişte. Nu văd nimic, dar îmi închipui figura răvăşită a prinţului decăzut, în mijlocul sălii somptuoase, care-l împresoară sfidătoare şi severă, cu toată puterea de evocare a propriului său trecut. Şi-n mijlocul acestei mustrări tăcute, dar încordate, înţeleg bine starea sufletului acestui nenorocit care se pregăteşte tocmai să joace ultimul lui rol desperat şi respingător.

în sfârşit, o uşă care se deschide energic şi apoi glasul categoric al donnei Alba:

- Domnule, dar eu v-am interzis să mă căutaţi aicea. Credeam că în ultima noastră convorbire la telefon ne înţelesesem. Dacă dumneavoastră socotiţi că mă puteţi intimida cu suplimente de îndrăzneală, vă înşelaţi. Vă rog să părăsiţi imediat...

- Pardon, doamnă, un moment numai, şi voi executa întocmai porunca dumneavoastră... Tocmai asta ţineam să ştiu, dacă învoiala noastră subzistă şi după ultima ispravă a agentului dumneavoastră, căci regret infinit, doamnă, dar nu mai pot să cred că el lucrează din proprie iniţiativă. Doream mult să aflaţi însă că nici de data asta succesul lui n-a fost definitiv. O fi găsit el şi celelalte două scrisori, dar vream să vă spun că n-a avut imaginaţie sau că isteaţa sa complice n-a avut nici o imaginaţie, să meargă cu investigaţiile puţin, puţin mai departe... mai alături. Asta ca să punem lucrurile la punct... o dată pentru totdeauna... A căutat în portefeuille, dar nu i-a dat în gând să se uite şi în acest porte-monnaie, ce-i drept nu prea potrivit pentru dimensiunile unei scrisori... nu l-a bătut capul c-o scrisoare ar putea fi chitită în patru, tocmai anume ca să intre într-un porte-monnaie în care nu dă la toată lumea în gând să-şi vâre ochiul... mai ales când îl vede aşa, scuzaţi, uzat şi ponosit, adică tocmai pentru aceea...

Donna Alba îl întrerupse şi nu-mi scăpă accentul de uimire din glasul ei:

- Dar, domnule, spuneaţi deunăzi că tocmai aveaţi de gând să-mi aduceţi aceste scrisori din imbold personal şi fără nici o condiţie, când vi s-au sustras toate.

- Din nebăgare de seamă mai rămăseseră două pe fundul cutiei.

- Aţi spus că vi s-au luat cu cutie cu tot, o cutie foarte preţioasă, de la fratele dumneavoastră... veche operă de artă a unui necunoscut maestru italian din secolul al XV-lea...

- Va să zică, vă opriseţi deja unele rezerve, în momentul când v-aţi luat hotărârea să săvârşiţi marele act spontan... Foarte elegant, n-am ce zice...

Era ca un fel de bucurie batjocoritoare în vorbele donnei Alba, nu numai ironia amară a celui ce-şi vede astfel soarta alunecând din mână în mână, ruptă în două de doi hulpavi care trag de ea dezmetic într-o parte şi într-alta. Descopeream prea mult curaj la această femeie, în clipe atât de hotărâtoare, în care se juca norocul ei; punea ea oare aci ultimele resurse de mândrie şi sfidare, ca orice biată existenţă care se vede încolţită din toate părţile şi se încăpăţânează să expire demn şi vitejeşte, aşa cum a trăit? Sau poate bucuria asta nereţinută ţâşnea din subita înţelegere a curăţeniei gândurilor mele în această obscură împrejurare, din care nemernicu-mi rival se detaşa în sfârşit în odioasa-i realitate, din intuiţia vie pe care şnapanul însuşi i-o descoperise că un aliat considerabil şi nepreţuit veghează credincios asupră-i, oricâte necugetate jigniri i-a adus pentru dezinteresatu-i ajutor.

- Dumneavoastră de ce nu m-aţi crezut pe cuvânt că v-am dat totul, ripostă după un timp prinţul Preda, poate că vă aduceam şi rezervele de care-mi reproşaţi... Puteam să am la rându-mi încredere că vă veţi ţine de cuvânt... în privinţa... ofrandei... ce-mi acordaţi pentru sărmana... mea fiică...? însă, precum vedeţi, trebuie să vă ţineţi de cuvânt... o mică dovadă trebuie să rămână chiar între oamenii cei mai de cuvânt, râse ironic prinţul Preda.

în momentul acela deschisei brusc uşa, făcând zgomot cu mânerul ei ca să se creadă c-o desprind chiar din strânsoarea metalicului ei pervaz. Apoi mă prefăcui că vreau să mă retrag cu discreţie, dinaintea neaşteptatelor prezenţe, când prinţul Preda mă apostrofă vitejeşte:

- Mi se pare c-ai auzit ceva... De altfel, nu e mare lucru, ştiam de mult că ascultatul la uşi e una din marile dumitale calităţi. Dar chiar dacă n-ai auzit nimic şi dacă doamna prinţesă îţi reproşează c-ai uitat să cauţi sau ai uitat să pui să se caute şi-n acest modest porte-monnaie, te sfătuiesc să nu mai încerci... dacă n-ai avut puţină imaginaţie la timpul său, degeaba! Acum poţi să răscoleşti tot Bucureştiul, şi nu vei mai da de nimic... te asigur...

Şi prinţul Preda scutură în aer jerpelita lui pungă, pe care Irma tocmai o controlase, după sfătu-mi, "la timpul său", cum spunea dânsul. Nu-mi putui reţine un zâmbet, un zâmbet de triumf. Şi numaidecât apoi nevoia de-a vorbi, de a mă făli cu faptele mele mă podidi ca un şuvoi de sânge. Şi mai cu seamă nevoia de-a asigura gândul limpezit al donnei Alba că nu se mai găseşte nici cu un fir de păr în puterea acestui individ periculos.

- Domnule, eu nu ştiu despre ce fapte şi despre ce reproşuri vorbeşti dumneata; mi-ai mai povestit ceva în felul ăsta la Palatul de justiţie, dar n-am înţeles nimic. însă dacă te-a jefuit cineva de scrisorile de cate vorbeşti şi pe care, pe cât înţeleg, le deţineai în mod nedrept şi imoral (apăsai asupra acestor cuvinte, pentru ca donna Alba să observe că, întocmai cum scumpa ei minte a întrevăzut în sfârşit, lucrurile s-au schimbat acum) şi dacă la prima dată sustragerea de care vorbeşti n-a reuşit deplin, apoi la a doua încercare fii sigur că n-a mai rămas nimic necotrobăit. Ţi-o afirm cu competenţa celui pe care profesiunea l-a pus uneori în contact cu autorii unor astfel de isprăvi ca şi cu urmăritorii lor. Dar dovada cea mai evidentă, cea mai eclatantă, a afirmaţiei mele e tocmai hazardata şi lipsita de tact prezenţă a dumitale aci în momentul acesta, ca şi limbajul speriat şi inconvenabil ce întrebuinţezi... dumneata, care, din strălucirea de odinioară, rămăsesei cel puţin cu un fel mai deosebit de a vorbi, de a te prezenta şi de a proceda...

Doream să glăsuiesc astfel mai departe, dar donna Alba mă amuţi cu o privire mai dispreţuitoare decât cea cu care ascultase pe prinţ. Vorbi acum ea, adresându-se celuilalt:

- Domnule, mi-e indiferent dacă mai aveţi sau nu din scrisorile acelea, ţin să vă aduc însă, la cunoştinţă, o dată pentru totdeauna, că nu din cauza lor v-am acordat pensiunea ştiută, pe care-o veţi primi şi de-acum înainte dumneavoastră şi fiica dumneavoastră. Iar ca ultim cuvânt, vă înştiinţez că dacă vă veţi mai permite să călcaţi aicea, ea vi se va tăia în mod automat şi definitiv... şi orice nouă tentativă a dvs. de a mai mă plictisi va fi repimată în consecinţă.

Şi plecă fără să-mi mai acorde nici măcar o privire, oricât de rea şi de batjocoritoare.

Prinţul Preda era extrem de radios; apoi, redevenind grav, se apropie de mine, apucându-mă familiar de-un nasture al hainei.

- Pentru ce mi-ai făcut asta?

- Pentru că eram sigur că ieşi mai onorabil astfel din procesele dumitale de conştiinţă. Iată ce arăţi, figura singură spune cât te simţi de mulţumit acum. Şi dacă doamna nu-ţi pomenea deloc de cele ce ţi-a pomenit acum la urmă, fii sigur că eu îmi luam asupră-mi soarta dumitale şi a fiicei dumitale. încă te pot vesti că am şi expediat şcolii rata pe ultimul semestru pentru fiica dumitale...

Şi pipăind cu mintea ca pe-un gând de preţ surpriza donnei Alba, când i se va răspunde de la pension că pensia fetei lui Buzescu a fost achitată până la sfârşitul anului, împinsei amical pe prinţ spre uşă:

- Acum la revedere, bunule tovarăş de petrecere, grăbeşte-te, să nu-ţi periclitezi din nou soarta, abia asigurată, cu sosirea unei persoane care nu cred că s-ar bucura deloc să te găsească aci, chiar dacă i-ai pretexta că ai venit să mă consulţi într-o chestiune personală, cum îmi închipui că promptul d-tale spirit de apropos s-ar grăbi să-i spună...

Prinţul însă îmi păru neliniştit chiar dinainte de a-i aminti această neplăcută perspectivă...

- Bine, omule, îşi dădu el necazul pe faţă, ai trimis şi dumneata banii la pension fără să mă întrebi, ca şi prinţesa

Ypsilant...

Dădu să mai spună ceva, se mai încruntă o dată, făcu apoi un "Bine!" de mulţumire şi mă lăsă. Nu ştiu ce mă făcu să mi se năzărească atunci deodată că acest mincinos şi escroc fără pereche nici n-are vreun copil...

Plănuisem să dau cutia cu scrisori donnei Alba - şi o dată cu ea dezlegarea sufletului ei, ca şi dezlegarea sufletului meu de bănuiala nedreaptă ce încă îmi păstra până la protivnica dovadă - în ziua care avea să urmeze primei plecări, vag anunţată, a maestrului. Dar o vizită curioasă în studiul nostru, primită mai înainte ca d. Georges Radu Şerban să-şi stabilească data precisă a călătoriei, schimbă hotărârea mea cu desăvârşire. Persoana care determina această schimbare era un basarabean mare şi zdravăn, un proprietar bogat din Chişinău, d. Petrow, senator, şi soţul dansatoarei Olga Petrow-na, a cărei artă şi frumuseţe le admirasem acum patru ani la restaurantul denumit la "Ruşi". Cazul nou-venitului nu era lipsit de interes; înainte de război, domnul Petrow, care avusese, mare avere la Odesa şi avea încă la Chişinău, cunoscuse şi luase în căsătorie pe-o fată de balet, Olga, care deveni astfel d-na Olga Petrowna şi încă baroneasă, pentru că sub ţari domnul Petrow era recunoscut ca drept purtător al acestui titlu aristocratic. De iubire prea mare, înainte de a pleca la război, el chiar îi dăruise în plină proprietate o casă pe care tocmai o cumpărase la Chişinău. Revoluţia însă izbucni şi domnul Petrow nu mai ştiu de soţia sa; el izbuti totuşi să ajungă în Basarabia şi vroi să reintre în posesiunea averii din România şi implicit şi a casei dăruită soţiei, una din cele mai importante din oraş şi care întrecea prin valoare restul proprietăţilor redobândite. Aci însă întâlni pe doamna Petrow, care, venită mai din vreme, făcuse şi ea demersuri să reintre în posesiunea casei şi reuşise în cele din urmă mai mult graţie talentului şi a frumuseţii ei decât a actelor, care erau oarecum în neregulă. Domnul Petrow se bucură foarte văzându-şi soţia şi reîncepu cu dânsa traiul de odinioară, dar peste puţin observă cu groază că femeia nu prea se arată tocmai aşa de bucuroasă de sosirea lui. Cel dintâi conflict serios dintre dânşii izbucni din cauza angajamentelor ei artistice. Domnul Petrow convenise în cele din urmă ca ea să execute contractele încheiate în regulă cu impresarii, până la sosirea lui, dar nu-i mai îngădui să se angajeze din nou, mai ales că majoritatea erau încheiate pentru Bucureşti şi pentru alte oraşe îndepărtate din vechiul Regat şi Ardeal. Femeia se prefăcu că acceptă, dar el băgă după câtva timp de seamă că angajamentele vechi se înmulţesc mereu şi nu mai dau nădejde c-o să se sfârşească. Ceartă mare, ameninţări cu despărţirea de-o parte şi de alta, până când rusoaica îi făcu într-o bună zi somaţie să părăsească în câteva săptămâni clădirea. Ea petrecu aceste săptămâni dând reprezentaţii şi, când reveni la Chişinău, încercă, nici mai mult, nici mai puţin, să-l expulzeze cu portăreii.

(Când expunerea ajunse la acest punct, ea fu întreruptă prin ridicarea bruscă de pe scaun a maestrului, a cărui faţă era extrem de contractată, oricât îşi dădea silinţa să-şi recapete calmul lui obişnuit. Eu nu-l mai văzusem până acum într-o astfel de surescitare, aşa că-l privii cu mare uimire. El îmi făcu semn, despicând negrul mustăţilor de al bărbii cu albul eclatant al râsului lui reţinut, că nu e nimic şi invită pe basarabean să continue.)

Domnul Petrow, indignat la culme de această impertinenţă, cu toate că-şi iubea soţia nu cu mult mai puţin ca la început (straniu râs amar ieşi din gâtlejul maestrului), contestă imediat execuţia şi porni proces greu cu articole şi jurisprudenţe ruseşti şi basarabene de anularea donaţiei, complicată prin acte ocolite (era vorba propriu-zis de-un act de cumpărare făcut pe numele ei), proces care trecu în faţa instanţelor Chişinăului, apoi se mula la Bucureşti, unde fu întrerupt, prin rugămintea ei de a fi iertată. Domnul Petrow era însă (sau se făcea) neînduplecat, pentru că şi el îi trimisese mai demult mesagii de împăcare (rânjet de dispreţ la maestru), însă ea nici nu voise să audă; şi abia acum, la urmă, văzând că angajamentele au scăzut, şi ca număr şi ca strălucire, şi că până şi restaurantul de noapte rusesc, unde-şi găsise adăpost în ultimii ani, era ameninţat de faliment, se gândise să revină la dânsul, mai ales că pierduse şi speranţa câştigării procesului, pe care nu mai avea nici mijloace să-l continue. Procesul ajunsese, aşadar, acum în faţa Curţii de apel din Bucureşti, unde tot ea izbutise să-l strămute pentru motive de suspiciune legitimă (d. Petrow era convins că mai mult pentru motivul slăbiciunii pe care o au până şi bătrânii magistraţi români în faţa frumuseţii femeieşti); se găsea în ultima fază, şi prea adânc jignitul soţ era gata să-l redeschidă, pentru a termina definitiv cu el (la prima instanţă îl câştigase). Cum însă soţia sa dispunea încă în mod copios de capitolul frumuseţii, d. Petrow nu ştia la ce avocaţi se mai putea aştepta tocmai acum să aibă împotrivă; mai mult chiar, se temea şi de ai săi, însă auzind de faima şi "seriozitatea" maestrului, crezuse că lucrul cel mai bun e să recurgă la dânsul.

- Sunteţi avocatul care ştiţi să duceţi procesele pe drumul cel mai scurt spre rezolvat, pentru că niciodată nu cochetaţi cu adversarul, oricine ar fi el, complimentă el cu diplomatică... sinceritate pe maestru, drept încheiere, ca un vrednic basarabean ce nu trebuie niciodată să uite cuvântul bun de la urmă şi care trebuie să dea lucrurile pe şleau.

Maestrul, care nu zâmbise o clipă auzind motivul real care determinase pe vizitator să i se adreseze, acceptă cu un avânt pe care nu i-l cunoşteam. Printre altele îi răspunse rusului:

- Am văzut şi eu pe soţia d-tale dansând şi am admirat-o într-adevăr şi ca artistă şi ca mare frumuseţe. Dar tocmai pentru că e atât de frumoasă...

Şi aci se întrerupse. Petrow zâmbi larg şi puţin înfricoşat, dar eu văzui în negrul ochilor maestrului sclipiri de cremene şi amnar.

- Dar nu înţeleg de ce n-ai divorţat încă? se întrebă îndârjit maestrul. O soţie care te somează să ieşi din propria ta casă...

Basarabeanul surâse şi mai larg, şi de astă dată uşurat şi fericit că-şi găsise omul.

- E, cocoane, glăsui el plin şi pe îndelete, am început şi divorţ... dar s-a suspendat şi acela... cine ştie, de iertat, poate m-o mai îndemna Dumnezeu s-o iert... dar casa n-o mai merită...

Şi-n vehemenţa şi-n dispreţul total cu care maestrul invectivă pe acest client ca oricare altul, pentru o afacere personală, care pe noi nu ne privea câtuşi de puţin, sub alt unghi decât al principiilor de drept civil în sine, revăzui, ca o sclipire de fulger în nori grei de praf şi de furtună, frumuseţea goală a rusoaicei, atât de asemănătoare la statură şi la chip cu donna Alba. Şi privii uimit la barba voievodală a vlăstarului de voievod român, neîndurat la greşelile femeieşti, mişcându-se ca în ritmul pronunţării unei sentinţe de moarte, pe când rostea basarabeanului zâmbitor:

- Să ştii că voi face tot posibilul să-ţi câştig procesul, numai dacă îmi făgăduieşti că n-ai s-o ierţi niciodată!

Şi abia acum mă izbi cu o putere fără de seamăn amintirea acelei vizite cu care maestrul mă onorase inoportun în momentele când mă împărtăşeam cu Lilica Mavrogheni din deliciile unei aventuri neprevăzute şi trecătoare, gustată din plin tocmai pentru că era liberă de orice fel de obligaţie sau interes. Şi iarăşi mă năpădi cu putere, într-o lumină neaşteptată şi supărătoare, atitudinea de deunăzi a donnei Alba, descoperindu-mi acum tardiv aspecte asupra cărora atenţia şi amorul meu propriu nu stăruiseră îndeajuns în clipele când ele îmi apăruseră totuşi, cu toată lipsa lor de consistenţă momentană, înainte de orice, nu mai rămânea îndoială că singura privire ce-a acordat atunci donna Alba intervenţiei mele a fost de-un dispreţ vădit, poate intenţionat accentuat, în raport cu cel cu care tratase tot timpul pe bietul prinţ Preda. Mai apoi zâmbetul acela de totală nepăsare şi dezgust, cu care-l încunoştinţase "o dată pentru totdeauna" că "nu din pricina scrisorilor" i-a servit pensia ştiută, se referea şi la mine, evident; ba nu, cuvintele acelea nu se puteau referi decât numai la mine; văzuse doar şi ea prea bine că prinţul Preda nu făcea alt decât să mintă cu desperarea cauzei pierdute pentru veci.

Donna Alba îmi sfida, aşadar, puterea ce-o dobândisem asupră-i, îşi bătea joc de mine şi de ea. A-i fi dat scrisorile după un astfel de avertisment, însemna să le primească, drace, ca pe-un simplu jurnal de mode sau un roman franţuzesc. Şi asta fu ideea care mă izbi, când, după plecarea basarabeanului, prinţul Georges continuă să-şi exprime, acum mai în voie, indignarea faţă de atâta slăbiciune, faţă de atâta lipsă de mândrie şi eleganţă, cât îi fusese dat să vadă din partea acestui "rus". Donna Alba trebuie să observe mai bine dimensiunile puterii mele, îmi spusei la rându-mi, şi aceste dimensiuni nu-i pot apărea la justa lor valoare decât acordându-le o perspectivă oarecare. Ei bine, donna Alba va avea prilej să măsoare chiar azi lungimea acestei subite dar considerabile perspective.

Şi când domnul Georges Radu Şerban, care pentru prima oară de când lucram împreună îşi manifesta atât de făţiş şi violent o impresie personală şi o trăsătură a caracterului său îndeobşte comprimat, îşi termină filipica (pe când eu mă gândeam obstinat că numai asemănarea fizică uneori cu adevărat izbitoare dintre soţia sa şi rusoaică îl face să spumege astfel), îi comunicai dorinţa mea de a-l părăsi.

Se uită la mine mirat, speriat parcă; iată, aşadar, altă mişcare a capului său, care-mi denotă că domnul Georges Radu Şerban nu ştie decât să-şi reprime pasiunile, pornirile şi nedumeririle, în faţa mersului obişnuit al vieţii, dar atât şi nimic mai mult; ele însă rezidă nenumărate şi colcăie în sufletul său cu o putere de izbucnire cu atât mai mare cu cât de bună seamă sunt mai latente şi mai înfrânte.

Stătu câtva pe gânduri mângâindu-şi barba, se ridică şi se plimbă de câteva ori în lungul odăii... şi atunci bucuria mea fu cu atât mai mare că-l părăsesc, cu cât îmi dădui seama că

începusem a-l iubi pe omul ăsta mândru, cu care mă obişnuisem. El se opri în faţa mea şi-mi spuse:

- Te cam grăbeşti dumneata; peste un an aveam să-ţi trec toate afacerile mele... pentru că şi eu băgasem de seamă că aproape m-am săturat de acest capriciu.

Pe urmă corectă cuvântul "capriciu", explicându-mi că hotărârea lui de a se dedica barei şi legilor a venit în urma unei mature chibzuieli, în mijlocul naufragiului general al clasei suprapuse; deşi el personal n-avea a se teme de efectele exproprierii şi ale catastrofelor valutare, totuşi a socoti necesar pentru împăcarea conştiinţei lui că trebuie să fie un pionier al campaniei de intensă activitate, cu care credea că boierimea va întreprinde îndată lupta pentru recâştigarea preponderenţei pierdute şi, implicit, pentru justificarea trecutei preponderenţe, precum şi un apărător înverşunat a ce mai rămânea să fie scăpat.

Or, cu vremea, toată această atitudine bine diferenţiată s-a fărâmiţat, amestecându-se într-o ocupaţiune avocăţească obişnuită, foarte interesantă şi aceasta din punctul de vedere al problemelor de drept general care-l pasionează deopotrivă, dar care-i acaparează prea din cale-afară timpul, de care mai are nevoie şi-n alte direcţii, unde-l împing fără voie numele şi cerinţele sufletului şi-ale obârşiei sale.

Ca şi la venirea mea în acel birou, demult, sunt atâţia ani de atunci, subliniai şi acum, când maestrul a putut să observe că ocupaţia lui a devenit dintr-un principiu de luptă o meserie propriu-zisă, nu întru totul compatibilă cu nobleţea princiară (unde e prinţul Raoul să-l audă, revenind mai mult ori mai puţin la ideile pe care acest simpatic prieten de neam mi le susţinea cu atâta ardoare, mai demult, combătându-şi cumnatul?), şi-mi exprimai din nou admiraţia pentru linia lui dreaptă şi pentru prestanţa cu adevărat voievodală cu care a ştiut să străbată, în anii din urmă, un domeniu de preocupări mai mult burghez prin alcătuirea şi rostul lui actual.

începui apoi să enumăr diverse motive care mă îndemnau să nu mai întârzii câtuşi de puţin în îndeplinirea hotărârii mele; găsii la repezeală câteva şi i-aş fi putut înşira o mie şi unul. Dar el nu-mi dădu răgaz de vorbit.

- în definitiv, nu sunt cu nimic îndreptăţit, grăi el solemn şi convins, să înduplec o forţă în toată puterea cuvântului de a mai păstra o situaţie subalternă. Regret mult că o tovărăşie nu mai pot face cu dumneata, vreau să spun una formală, de altfel nici dumneata nu pretinzi şi n-ai pretins asta; în sfârşit, vom mai putea colabora din depărtare; dacă primeşti, eu îţi pot trece chiar de acum mai toate afacerile mele - îmi rezerv numai pentru anul ce urmează, şi pe care mi l-am mai acordat ca activitate judiciară, cele vreo patru-cinci afaceri care mă obsedează şi de care nu pot să mă las până nu voi vedea că se rezolvă în sensul pe care-l doresc...

I-am mulţumit prinţului extrem, extrem de încurcat. Totuşi, m-am grăbit să-i mulţumesc numai şi numai ca refuzul meu, în faţa acestei princiare gentileţi, să nu-i pară o jignire, şi mai mult încă, un motiv de legitimă suspectare. Şi mă văd iarăşi atât de meschin în umbra covârşitoarei generozităţi de care n-am nevoie, parcă m-aş regăsi la începutul târziei şi falsei crize de nobleţe a deşucheatului prinţ Preda. Doamne, nu sunt omul care să mă tem acum c-aş putea rămâne fără clientelă, dar gestul ăsta de amiciţie, venind tocmai de la un om atât de mândru şi de întunecat, mi se pare într-adevăr copleşitor.

Domnul Georges Radu Şerban mi-a oferit şi-o masă de despărţire; pentru prima oară se întâmplă să fiu invitat la masă de d. Georges Radu Şerban. Este o constatare asta pe care şi maestrul se simte din nou dator s-o observe: nu m-a invitat niciodată, deşi ar fi fost de dorit. O mai strânsă legătură între noi se cuvenea, mai amicală, mai familiară, repetă el regretele de la Teatrul Liric, dar, în sfârşit, afacerile, preocupările, activitatea; dacă s-ar fi săvârşit începutul, ar fi fost apoi mai uşor; doamna Georges Radu Şerban şi-ar fi adus după aceea mai repede aminte de îndatoririle lor; însă începutul, recunoaşte, trebuia să-l facă el şi nu l-a făcut.

Iată o mulţime de automustrări care mă bucură din cale-afară; dacă regret ceva la rându-mi e că domnul Georges Radu Şerban nu-şi descoperă şi alte vini mai grave de nescuzat faţă de mine, sau că nu-mi dă măcar capătul de fir după care să le pot descoperi eu. în orice caz, cu cât dânsul se recunoaşte mai în vină, cu atât diminuează importanţa sufletească a ofertei de patron, ce mi-a făcut la despărţirea noastră de afaceri. Sunt chestii de tovărăşie avocăţească în care ne-am despărţit întocmai după cum ne-am purtat tot timpul unul faţă de celălalt: leali şi vrednici. Ce-au a face aici sentimentele noastre particulare şi mai ales acel sentiment, care mă domină şi care are obârşii mai vechi decât raporturile noastre de breaslă, în care eu am avut tot timpul un rol subaltern?

Astfel îmi zic, privind acum, ori de câte ori îmi ridic ochii, rădăcina gâtului donnei Alba, şi porţiunea de piept pe care mi-o îngăduie decupajul triunghiular al decolteului rochiei de stofă albastră. Donna Alba are locul vis-ă-vis de al meu la masă, însă mai sus decât atât nu îndrăznesc să ridic ochii, deşi sunt atât de intrigat să văd cum mă primesc privirile ei mute şi ce-ar putea ele să-mi spună mai departe; dar e minunat gâtul acesta, pe care-l văd atât de aproape la lumina zilei şi pe care timpul n-a încreţit epiderma vie şi savuroasă cu umbra nici unui păienjeniş, oricât de brusc şi ori în ce unghi s-ar mişca, într-o parte ori într-alta, capul ei de suverană a casei. E grozav de tânără donna Alba cu toţi cei treizeci de ani ai ei, pe care, după socotelile mele, trebuie sau e aproape să-i împlinească.

Domnul Georges Radu Şerban mă întreţine cu un eveniment politic recent, pretext pentru a-mi face cunoscut dezgustul lui total pentru politică. (Şi eu, care credeam că pentru politică se lasă el de drept!) Aprobându-l în totul, observ că ochii mei au mai câştigat încă o mică porţiune de loc spre ochii donnei Alba, dar laş ori strategic, cum vreţi să spuneţi, progresul s-a efectuat tot prin ocol. Vârful fraged şi vag pufos al urechilor şi-apoi întregul lor mic pavilion sunt acum pradă privirilor mele. Vinul domnului Georges Radu Şerban e foarte bun şi mi s-a oferit o masă din cele mai alese; asta mă face să mă simt la îndemână pe fotoliul meu şi să mă bucur teribil că gândul de a nu mă grăbi cu predarea scrisorilor mi-a venit la timp. Dar nu vi se pare curios că maestrul nu se miră încă de tăcerea prelungită a soţiei sale? întrucât mă priveşte, când beau vin bun, eu nu mai găsesc deloc de ce să mă mir că el n-a început să se mire. Drace, poate că eu trebuie să-i adresez primul cuvânt: la drept vorbind, politeţea asta mă încurcă teribil, şi-apoi e politicos să întrerupi pe maestru pentru a-i spune ei ceva, pentru a-i oferi poate ceva după masă? Nu, asta pentru nimic în lume, cel mult pot ridica acum ochii mai bărbăteşte, să-i cuprind tot capul în lumina privirii mele. Şi-o surprind astfel pe donna Alba fixând întrebătoare pe femeia care ne serveşte şi care trebuie să se afle undeva în cadrul uşii de serviciu. Donna Alba încuviinţează ceva, aplecând repede capul cu înţeles, apoi aud uşa trosnind ca un capac de ceas după cea care a dispărut. Aştept să bravez ochii donnei Alba care acum trebuie să revină firesc spre mine; şi ei revin, îmi primesc privirile mele şi-şi coboară luminile lor încet şi indiferent spre farfurie. "La naiba cu gravitatea asta nepăsătoare; între mine şi dumneata, îi spun în mintea mea, e un secret, doamnă. Acest soţ care expune opinii şi trage concluzii nu ştie ceea ce numai noi doi ştim, iar dumneata nu i-ai pomenit de aşa ceva şi nici acum nu te scoli voiniceşte de pe scaun să arăţi spre mine şi să strigi: "Destul, destul! Sfârşeşte odată! Acest om pe care l-ai invitat la masă ştie ceva pe care nu-l ştii, are în mână ceva care te-ar face să îngălbeneşti şi să tremuri la moment, ca gelatina de pe lunguiaţă farfurie din mijlocul mesei. Dar mai bine să îngălbeneşti, să tremuri, să strigi la mine, să mă ucizi, decât acest om care stă atâta de calm în faţa mea să ştie ceva, pe care tu, soţul meu, să nu-l ştii!"

însă dacă donna Alba nu se ridică şi nu strigă astfel, eu de ce să nu-mi ridic ochii la dânsa şi să nu-i strig prieteneşte, cu sclipirea lor temperată după voie, plăcerea pe care mi-o face de-a o avea în faţa mea şi de a tăcea complice cu mine, umăr la umăr cu sufletul meu. Superb e umorul donnei Alba! Iată, electrizat de el, mai mult decât de grija agasantă a politeţei, simt că trebuie să-i adresez un cuvânt. Se va supăra de el? O va face el să izbucnească? Să vedem. Deocamdată râsul ochiului meu n-a făcut-o să izbucnească. Să vedem acuma cuvântul...

Şi-o întreb dacă a citit o carte care, într-o privinţă, se referă la ce vorbise soţul său; într-o privinţă, pentru că era o carte de literatură, şi nu putea fi decât o carte de literatură pretextul care-n urma discuţiei cu maestrul mă putea pune în legătură cu dânsa. Nu, doamna Alba nu citise cartea, dar răspunse cu aleasă bunăvoinţă, cum se cuvine unei gazde de înaltă condiţie să se poarte cu invitatul soţului ei. Dar dacă n-a citit cartea despre care am întrebat-o, în schimb a citit alta de acelaşi autor. Foarte bine, pe aceea am citit-o şi eu. Schimb de impresii, spargerea zidului de tăcere dintre noi. De la o carte treci uşor la alta şi de la un autor la celălalt. Donna Alba ştie să descopere repede nucleul primordial al unei cărţi. Părerile ei sunt juste şi temeinice, îi place să vadă drept şi nu ascunde nimic sub rotocoale de fraze încâlcite, pentru a te lăsa să întrevezi numai colţuri dintr-un adevăr, pe care complet îl vede numai ea, şi care e prea subtil pentru a ţi-l putea prezenta răspicat şi ţie. în privinţa asta donna Alba are ceva din mersul drept al spiritului soţului său. Ceea ce mă face şi mai mult să mă cutremur de donna Alba, ca de toate femeile care nu se ascund după degete când vreau sau nu vreau ceva. în schimb, glasul ei dulce mă desfată şi mă îmbie. Dar iată ceva cu adevărat de negândit: îmi pune acum şi ea întrebări. Şi mi-aduc aminte clinchetul de argint al acelui "My dear" auzit cândva în treacăt. Doamne, închipuiţi-vă vocea asta nu numai glăsuindu-mi ceva mie, dar pentru mine, numai pentru mine! E insuportabil de tulburător acest gând. Iar desertul a sosit, şi cu el presentimentul sfârşitului acestui farmec indescriptibil, care a început doar de curând, de când maestrul, pe care de-atâţia ani de zile l-am auzit făcând consideraţii, şi-a terminat în sfârşit pe cele hărăzite zilei de azi.

Donna Alba îmi surâde şi mă priveşte clar în ochi. Supărător de clar. De ce nu văd acolo o mişcare, o alungare de unde, pe rotundul umed al iriselor cenuşii, care să însemne: asta e pentru tine, mă tem de tine, ştim numai noi - sau altceva la fel. Dar ochii aceia mă privesc extrem de limpede şi desertul se duce. Ah, mai e şi cafeaua, pe care o pregăteşte chiar donna Alba, aci, în ibrice nichelate, în urma dorinţei şi rugăminţii soţului ei, care pare să aibă mare slăbiciune (singura lui slăbiciune?) pentru această licoare... Aşadar, ea pregăteşte acum, cu mâna ei, ceva şi pentru mine - şi pentru mine. A mai pregătit şi dejunul, fireşte... Dar s-a gândit oare, comandând jupânesei vreunul din feluri, că ar putea fi mai potrivit pentru musafirul ce se anunţă? Mă simt ruşinat singur de întrebările mele burghezeşti şi mă acuz vehement în minte de grosolănia lor, care poate creşte astfel nestingherită la adăpostul muţeniei gândului laş.

Cafeaua asta însă mi-e nespus de simpatică pentru că are de pe acum o aromă atât de tare, iar prepararea ei rezistă încă mâinii fine a domniţei Ypsilant. Dar în dosul conştiinţei mele persistă pâcla neagră a sfârşitului, care va veni numaidecât. Şi donna Alba, suflând în flăcări, m-a privit iar prea limpede. îşi închipuie oare că mă va birui cu limpezimea asta, cu nepăsarea delicată, prietenească, dar sigură, dar ducând la un liman negru, la aceeaşi mare moartă, pe care o simt întinzându-se tot mai aproape, îndărătul conştiinţei mele, cu cât preparatul şi servitul cafelei se apropie de terminat? Ei bine, nu. Mai putem avea un subiect de vorbă... Hm, hm... şi încă subiect. Rusul, basarabeanul, Petrow... Un subiect mare cât această namilă de basarabean.

- A, ştiţi, maestre, am văzut dosarul lui Petrow, am fost foarte curios să-l văd...

Petrow! Cuvântul magic! Ah, da, Petrow! îşi recapătă maestrul toată verva. "Ţi-am vorbit de el, Alba." Şi maestrul, care e în bune dispoziţii, acum se amuză teribil de acest basarabean care încă ar mai putea să ierte, după ce a fost dat afară din propria-i casă.

Pentru prima oară când o umbră trece în sfârşit pe limpezimea privirii donnei Alba; iar în momentul acela, privirea ei mi-a fost dedicată mie. îmi prinsese intenţia. Surâde, dar fără dulceaţa senină dinainte, surâde aspru şi dârz, ca dinaintea unei hârjoane la care e provocată. "Să vedem", pare să zică. Şi răspunde net şi tare soţului ei.

- Ei bine, dacă vrei să ştii părerea mea din urmă, găsesc că e foarte nobil din partea lui.

De neiertat greşeală! gem atunci de fericire în adâncul meu de isteţ meşter al capcanelor de vorbe. Donna Alba s-a prins în cursă mai repede decât speram, s-a aruncat prea orbeşte, cu inima ei nobilă şi francă, în vălmăşagul în care vreau s-o atrag.

- într-adevăr... râse din toată inima lui mândră şi rea prinţul Georges... nobleţe rus... Ce vorbesc, nobleţea rusească ştia să pedepsească... Poate vrei să spui: generozitate de nou-venit pe planul din faţă... după ce s-a ghiftuit bine de toate preceptele literaturii nihiliste... dar eu mi-am plasat ironia greşit; nobleţea rusească, veche, e altceva... o, e înspăimântător de reamintit cum ştia ea să-şi ţină neatins privilegiul şi blazonul...

- în domeniul sentimental a fost cu totul altfel şi acolo şi-n toate părţile... de altminteri, în orice domeniu, nobleţea nu e brutalitate, e generozitate...

- Cine vorbeşte de brutalitate?... dar în orice caz, nu pactizare, acceptare, tragerea cu buretele de către chiar cel umilit peste toată josnicia eclatantă...

-...uitarea a îndulcit mult amintirea.

- A îndulcit-o?

-...uitarea anihilează propriu-zis amintirea, dar pe încetul, nesimţit... pentru ei, deocamdată a îndulcit-o... e un început, o primă fază... a şters pe îndelete contururile prea dure, a presărat cenuşă pe evidenţele prea ţipătoare... când descompunerea ultimelor fâşii de amintire se va fi desăvârşit, ei se vor putea numi iarăşi fericiţi... Şi înţelepţi, pentru că au ştiut să găsească fericirea...

Dar deodată donna Alba a privit înspăimântată spre mine. Cum, a ajuns până aici, s-a lăsat aşa de uşor dusă până aici de propria ei convingere, pentru propria-i cauză, chiar în faţa mea? Ea plecă fruntea, râzând fără plăcere ceştii pe care o ducea la gură. Iar eu râd cu calm şi plăcere şi-i învederez asta, ori de câte ori ochiul, care-a redevenit distant, se reîntoarce totuşi pe furiş spre mine.

- în definitiv, poate să ai dreptate! se grăbeşte apoi să închidă discuţia, pentru a-mi tăia această nebună plăcere care m-a apucat. Dar poarta prin care a încercat să scape e prea largă ca să nu-şi dea seama că pot intra şi ceilalţi după dânsa, în bunăvoie. E nevoită să revie; pentru a porni tot pe drumul apucat întâi, cu mai multă grijă, însă, faţă de puterea de întindere a cuvintelor.

-...totul depinde de momentul şi împrejurările care au determinat un gest, o slăbiciune, o greşeală...

Dar domnul Georges Radu Şerban e intransigent asupra acestei teme, aşa că nu îngăduie nici o circumstanţă:

- Sunt fapte care nu admit nici o discuţie. Şi nici o scuză, nici o scuză propriu-zisă, chiar acest paleativ care se cheamă trecerea timpului. Ah, trecerea asta a timpului... prescripţiile ne-au înghiţit averile noastre, ele au întors lumea din temelii... delăsarea... încuviinţarea... moliciunea... lenea...

Doamne, parcă i-aş fi şoptit eu la ureche prinţului Georges tot ce trebuie să răspundă soţiei sale sub ochii şi sub auzul meu!

- Dar tot ăştia ne-au şi ridicat... pe părinţii noştri, râse uşor donna Alba.

- Lenea, moliciunea au ridicat pe părinţii noştri?

- Moliciunea celor ce le-au încuviinţat ascensiunea...

- Şi asta e o virtute la dumneata?...

Domnul Georges Radu Şerban freamătă. Ochii donnei Alba fulgerară radios; găsise o diversiune. Căci maestrul se prinse îndată într-o nouă şi largă consideraţiune: ah, da, a mai auzit asta, dar nu, jocul ciclurilor e o simplă poveste. A fost numai un început, un singur început... a spune c-au fost mai multe începuturi e un paradox, o inepţie... şi-acum e sfârşitul, un singur sfârşit... dacă mai continuă astfel, dacă nu se iveşte o redresare generală...

- Aceste răzleţe ridicări pe ruini vreţi să-mi spuneţi dumneavoastră? O, nimic altceva decât simptome ale anarhiei, ale sfârşitului sfârşiturilor, care se apropie vertiginos. Scăparea nu poate fi decât reîntoarcerea spre trecut, totală, fără nici o condiţie, fără nici o răstălmăcire...

Privirea donnei Alba nu mai manifesta o bucurie cu creşteri subite de intensitate. Pentru a nu-şi demasca intenţiile, ea o menţinea la o expresie constantă, pe care căuta chiar s-o acopere cât mai mult. Şi naviga viguros printre cuvinte, ca să-şi ţină bărbatul pe locul unde-l adusese. Dar în faţa acestui zel care mă dispunea din cale-afară (doar apucasem să aud ce trebuia să aud!) se profila din ce în ce mai înaltă stânca mea, de care îmbarcaţiunea factice a donnei Alba avea în curând să se prefacă în ţăndări.

Când ea putu s-o zărească, fu prea târziu ca să-şi mai pregătească vreun refugiu într-un nou subiect de vorbă sau chiar într-o cameră alăturată, pentru că, în definitiv, masa se sfârşise.

- Dar, reîntorcându-ne la locul de unde am plecat şi care nu merită un ocol atât de exagerat, mă amestecai mieros şi galant, îmi voi permite să trec de partea doamnei... ( a doamnei care mă fulgera cu sclipirea grea a ochilor micşoraţi de ură)... şi voi conveni că iertarea, care poate fi discutabilă în orice alt caz, pentru că uneori poate fi încuviinţată, evident, după o matură şi riguroasă scrutare, în raporturile dintre bărbat şi femeie e chiar necesară de foarte multe ori...

- Astfel de concepţii ne-au stricat familiile, se întoarse asupră-mi, vărsând din ochi mânii de oţel, maestrul.

- Am spus că trebuie să intervină condiţii sine qua non. Iată, bunăoară, doamna a propus una: îndepărtarea în trecut. Poate că în cazul care-a produs această discuţie nu se potriveşte, dar presupunem că evenimentele astea s-ar fi petrecut să zicem aproape cu un deceniu în urmă...

- Mai ales în iubire, mă întrerupse nerăbdător domnul Georges Radu Şerban, chiar puţin mai tare decât s-ar fi cuvenit într-o sală de mâncare, trecutul nu poate opera. Dimpotrivă, eu cred că tocmai aci injuria creşte cu timpul... Iată, adu-ţi dumneata aminte de-o ofensă, de-o injustiţie, o trădare pe care ai suferit-o în copilărie de la camaradul pe care-l iubeai mai mult... nu ştiu dacă ţi s-a întâmplat asta, dar mie-mi s-a întâmplat adesea, pentru că eu am pus totdeauna în iubire tot sângele meu... Ei bine, tot sângele ăsta mi se revarsă cu şi mai puternică intensitate în obraji ori de câte ori mă încearcă amintiri de acestea... mai ales când ele-şi au locul în şcolile mai mari, în universitate... vreau să spun într-o vârstă mai crescută, mai lucidă, dar tot tânără... Şi ne găsim în domeniul amiciţiei, domnule.., care e o simplă legătură conştientă... dar transpuneţi, vă rog, toate astea în amor, în pasiunea care nu cunoaşte raţiunea, pentru că prin obârşie e mai mult trup decât suflet, iar creier deloc; eu definesc acum iubirea adevărată, domnule, nu aventura...

- Exact... însă tocmai timpul e cel care face loc raţiunii în această compoziţie chimică pe care aţi definit-o, formulat sentenţios acest loc comun, care-mi trebuia şi de a cărui ieftinătate nu prind de veste mai ales oamenii pasionaţi şi constanţi, cum mi se descoperea acum prinţul Georges, când discuţia a trecut într-un climat incomparabil mai torid, în raport cu temele noastre obişnuite de logică pură din civil şi comercial. La drept vorbind, lucrează aci mai mult amorul propriu. Iată, îl observ la dumneavoastră, nu mai departe, tocmai că mi-aţi exemplificat cu evenimente din şcoală, în care veninul din rana amorului propriu muşcă de fapt... ce vor zice ceilalţi... asta este marea întrebare?... Dar ia presupuneţi - şi mă reîntorsei râzător spre donna Alba, ca şi când aş fi vroit să-i obţin aprobarea într-o discuţie cu totul şi cu totul străină şi foarte naturală - ia presupuneţi că scandalul nu a izbucnit... nimeni n-a ştiut nimic... şi numai amantul en titre singur... sau soţul, presupunem, află singur de infidelitatea iubitei...

- Imposibil...

- De ce imposibil?

- Imposibil să nu mai ştie cineva...

Donna Alba stătea dreaptă pe scaunul ei, dreaptă şi nemişcată ca o statuie, şi chiar trăsăturile ei dulci şi fine păreau acum dure, ca tăiate în stâncă. Antrebraţele sprijinite dur de masă însemnau asemenea energie şi bravare, însemnau calcularea calmă şi rece a momentului de intervenit...

- E limpede ca lumina ochilor, completă prinţul... Ştie celălalt... complicele... ai putea suferi rânjetul lui, ironia lui interioară?...

Pupilele donnei Alba se întoarseră vag spre mine. Un zâmbet tot aşa de vag, mai mult o expresie de încordare, îi înflorea acum buzele. Se aştepta oare să arunc a treia presupunere, aceea a complicelui dispărut, mort, ucis din alte motive tocmai de cel înşelat, şi deci răzbunat din timp şi indirect, întrucât priveşte rânjetul lui prea imobil acum şi comun, în fundul mormântului.

îi zâmbii la rându-mi generos. "Nu, n-ai nici o grijă, o asigurară ochii mei. Dar vezi bine că trebuie să deschidem odată discuţia asta mai departe, doar dumneata singură cu mine." Răspunsul ei era zâmbetul amar, umilit, dezastrul sufletului împărătesc, care e nevoit să primească generozitatea unuia ca mine.

Ne ridicarăm. Domnul Georges Radu Şerban era radios. La replica lui cu care se tăiase discuţia, şi pe care vedeam că pune mare preţ, nu mai avusesem ce să ripostez. Sunt înduioşător de naivi, uneori, oamenii de capacitatea şi talentul maestrului, în domenii sufleteşti în care cel mai neînsemnat don Juan devine nepreţuit expert. Adăugă - pentru a nu lăsa să rămân cu ideea că e chiar atât de necruţătoare persoana lui? - nu, pentru a-mi da lovitura definitivă:

- în fond, sunt temperamente şi temperamente. La drept vorbind şi eu admir pe acest basarabean, că poate fi aşa cum se arată. Dacă e posibilă o admiraţie amestecată cu compătimire; am auzit că la ruşi e posibilă. Şi râse cu toată pofta.

Donna Alba, care se retrăsese l-a fereastră, îşi examina cu atenţie degetele lungi şi luciul unghiilor, stânjenită oarecum ea însăşi de succesul precar al soţului ei, în ajutorul căruia totuşi i-era cu neputinţă să intervină.

Lichiorul ni se servi alături, într-un mic salonaş turcesc, cu divanuri joase, cu profuziune de covoare autentice persane, cu măsuţe scunde, încrustate cu fildeş, cu obiecte de metal vechi patinat, înflorat de uşoare şi complicate desene, cu gonguri grele de aramă, cel mai mare atârnând deasupra intrării triunghiulare, ca la corturi, sub falduri prestabilite de mătăsuri cărămizii, cu ţesături în arabescuri şi pe sub umflătura perdelei ridicate a unui imens karamaniu. Cafeaua trebuia luată de bună seamă tot aci, dar pentru că prinţul ţinuse s-o facă donna Alba, neîncrezător poate în arta jupâneselor, nu mai fusese adus aci tot arsenalul acela de ibrice, maşini de spirt (la priză oare nu ieşea tot aşa de bună?) şi flacăra de alcool vicleană şi periculoasă sub atâtea mătăsuri şi ţesături.

Aceasta fu explicaţia pe care mi-o dădui singur, pentru a alunga ideea care-mi sărise subit în cap, ca o lăcustă, că trecerea în iatacul turcesc şi luarea lichiorului nu făceau parte din programul donnei Alba, care ar fi vrut poate să se descotorosească mai repede de mine, şi că poftirea mea în această încăpere pornise din iniţiativa maestrului, fie din obişnuinţa pentru alţi oaspeţi, fie că mai avea încă poftă de vorbă, fie, în sfârşit, pentru a fi în linia diminuării, pre cât posibil, a greşelii de care se învinuise deunăzi, că n-a deschis între noi doi mai din vreme şi porţile unei apropieri mai prieteneşti.

Ceea ce-mi întărea şi mai mult acum bănuielnica mea năzărire e că deocamdată stăteam acum aci cu domnul Georges Radu Şerban, iar tava de argint înnegrit în stilul decorului ce ne înconjura, cu ulcioruşele arăbeşti de lichior şi cu păhărelele de cristal, singura digresiune modernă, în ansamblul musulman, o adusese femeia care ne servise la masă.

Maestrul îmi povestea acum unele din neplăcerile sentimentale din timpul juneţii, la care făcuse aluzie la masă; erau într-adevăr mici perfidii camaradereşti şi-apoi o grosolană trădare între prieteni, care merita poate să rămână amintire neştearsă în memoria descendentului unei istorii foarte zbuciumate şi destul de bogate în astfel de triste glorii. Şi mă întrebam atunci dacă, trecând pragul ipoteticului, pus deci în faţa unor fapte reale, în care o femeie ar fi jucat rolul acelui amic prea apropiat sufleteşte, care-l rănise atât de grav prin felonia lui (era vorba de-o dârză ceartă de politică studenţească) intransigenţa maestrului n-ar fi oferit pe-alocurea şi vreo cât de vagă crăpătură, pentru lărgirea căreia o îndărătnicie zdravănă, cum numai femeile ştiu să arate, n-ar fi făcut cu vremea progrese? însă apoi trebuii să adopt mai degrabă această presupunere, incomparabil mai apropiată de certitudine, că într-adevăr, în viaţa lui studenţească de la Paris, o femeie simbolizase rolul nu al prietenului trădător, dar al mărului discordiei, al politicii studenţeşti, pe care maestrul mi-o expuse în amănunte destul de legate între ele, dar de prea puţină importanţă, la drept vorbind, ca să nu văd limpede într-însele pedantul, ce vorbesc, căptuşeala de mătase, fondul simplu al unei drame de alt ordin. Admirai atunci încăpăţânarea şi iscusinţa cu care acest strănepot de voievozi ocolea esenţialul, motivul feminin, prea grav, prea considerabil în concepţia lui, ca să-l mai pomenească într-o expunere de intrigă în care bietu-i rol fusese doar al înjositului, al umilitului. Şi reflectai o clipă dacă donna Alba, care de bună seamă a avut prilejul să audă această poveste de mai multe ori, n-a sesizat, cu antenele inteligenţei sale, substratul acestui fragil eşafodaj de pretexte secundare şi n-a cântărit până la ce adâncimi a evaluat acest om în sufletul lui nemernicia rivalului său, a trădătorului, şi, cu atât mai mult, orice nemernicie de acest soi, încât nici măcar nu lasă să se întrevadă, măcar de ascultător, putinţa rolului lui de victimă într-o astfel de împrejurare? Aşa ceva nici nu se poate presupune, nici nu se poate concepe, şi poate el însuşi s-a convins că lucrurile, dacă s-au petrecut cum s-au petrecut, s-ar fi putut totuşi foarte bine numai să pară astfel.

Regretam grozav că donna Alba nu era de faţă ca să audă aceste destăinuiri, vreau să spun, ca să vadă din ochii mei că înţeleg, că văd limpede dedesubtul lor, aşa cum le-a văzut şi dânsa cine ştie de când. Dar donna Alba nu apărea, şi nu consideram asta ca o jignire; îi acordam iertare galant, telepatic, şi ea poate mi-o primea cu ură şi deznădejde, pentru că-mi dam seama ce însemna zbuciumul ei, că acest soţ distins putuse atuncea în faţa mea tocmai pe povârnişul unicei convorbiri, pe care n-ar fi vrut să alunece şi, mai ales, ca orice femeie geloasă de inteligenţa ei, că manevrase prea stângaci intervenţiile ei, de a canaliza în altă direcţie cursul de râu al vorbelor rostite altfel de cum ar fi năzuit. Perspectiva pe care i-o deschisesem prin hotărârea mea de plecare, pentru a-i arăta întreagă puterea mea de-acuma, trebuie să-i pară într-adevăr grozav de ameţitoare!

Dar, ca un răspuns al gândului meu, se auzi un pârâit de uşă şi, prin deschizătura mătăsoasă a cortului arab, văzui torsul şi linia coapsei ei în mişcarea ce făcea să traverseze hall-ul. Dacă ar fi venit încoace aş fi crezut că a ghicit gândurile mele, că m-a surprins anume cum îi contemplam prin ziduri fazele dezastrului sufletesc. Dar ea vroia să treacă înainte, când soţul o opri, pronunţându-i numele dispus şi prietenos şi rugând-o să vină.

- îndată! răspunse scurt, pe franţuzeşte, şi-şi văzu de drum, pentru a reveni peste câteva fracţiuni de minut.

Chipul donnei Alba era serios şi abătut când intră înăuntru.

Maestrul o întrebă dacă nu se simte cumva indispusă, şi la răspunsul ei afirmativ se ridică îngrijat spre dânsa.

"O, nimic serios!" făcu şi, pentru a-i dovedi că nu merită atâta nelinişte subita-i indispoziţie, zâmbi şi se aşeză binevoitoare pe divan. Mă întrebam atunci de ce donna Alba nu se folosea de pretextul invocat pentru a ne părăsi. Dar clipitul repede ca un scăpărat al ochilor maestrului şi mişcarea lui de mirosire a aerului, în care a simţit parcă ceva, îmi explică mai repede decât orice pentru care motiv donna Alba se hotărâse să rămână şi să zâmbească puţin; atunci văzui că această femeie mândră, despre care crezusem cu totul altfel, nu avea tăria rezoluţiilor ferme, a ducerii lor neînduplecate până la capăt. Crezui astfel că această paralizie de voinţă era mărită îndeosebi de influenţa persoanei lui autoritare şi stricte; totuşi mai târziu putui să-mi dau seama că revenirea ei printre noi, cu toată profunda neplăcere ce-i produceam, şi care ieşea limpede din toate aceste variaţii de conduită şi dispoziţie, ca şi încăpăţânarea de a rămâne să audă până la capăt o discuţie ce trebuia să-i fie penibilă aveau de rost, tocmai dimpotrivă, îndârjirea de a-mi brava orice tentativă de indiscreţie, de a-mi primi la caz de nevoie orice lovitură în faţă. O curiozitate cumplită, irezistibilă, o adusese în preajma noastră, în preajma mea - de a vedea dacă pot merge într-adevăr cu îndrăzneala şi răutatea până la capăt, sau, în cel mai bun caz, de a-şi da seama până la ce limită a răbdării pot s-o chinuiesc, chiar numai prin zgândărirea excesivă a acestor momente de facondă bogată şi nepotolită, a unui om atât de măsurat în mod obişnuit în gesturile şi-n cuvintele sale.

Neliniştea, pe care încă o mărturiseau scrutările atente ale prinţului Georges în fizionomiile noastre, o îndemnă, spre marea mea satisfacţie, pe splendida femeie să asculte cu mult interes rezumarea ce el îi făcu asupra subiectului nostru de vorbă - "o poveste care de multă vreme n-a mai intrat în convorbirile noastre, Alba, i se adresă el, de atunci de când cu tragica întâmplare prin care am trecut".

Un fulger de spaimă trecu prin ochii donnei Alba în acel moment, în contrast cu figura ei, care, spre liniştirea definitivă a domnului Radu Şerban, înclină repetat capul în semn de recunoaştere totală a spuselor lui.

Din acel moment, maestrul, care nu-i văzuse licărul de groază în cele două minunate ferestruici ale feţei şi sufletului ei, nu mai dădu, cel puţin aparent, semn că e în prada unei îndoieli în ce priveşte cugetul nostru: al meu şi al soţiei sale. Sau tocmai această exuberanţă curioasă a omului prea tăcut şi crunt, această mărturisire de uşurare a conştiinţei pentru fapte şi împrejurări din trecut, nu era decât o stratagemă, pentru a duce până la capăt o investigaţie extrem de dificilă şi tot pe atât de iscusită întru desluşirea deplină a bănuielii, încolţite cine ştie de când în sufletul lui atât de receptiv şi încăpător, că în jurul lui, în casa lui, în afară de participarea lui, se petrece ceva nou, străin, curios.

Era timpul, aşadar, imitând exemplul donnei Alba, eu însumi să fiu mai precaut, însă asistând mai departe la desfăşurarea acestei complicate scene familiare, mă putui convinge uşor că presupunerile mele merseseră prea departe. Mai puţin convinsă decât mine sau poate deloc, asupra acestui lucru, donna Alba nu mai ştia cum să-şi mascheze consternarea din ochi, cu liniştea forţată a figurii, a zâmbetului de ascultător oarecum obiectiv, şi care mai degrabă era o crispaţie de înfricoşare pe chipul ei fermecător.

Pentru că deodată amintirile prinţului Georges atinseră un punct covârşitor, îmi aduseră o noutate care mă ului în chipul cel mai neaşteptat cu putinţă. Rivalul lui de la Paris nu fusese doar decât fiul vrăjmaşului declarat al tatălui său, al bătrânului Radu Şerban, fusese unul din descendenţii Buzeştilor, neam cu care Radu-Şerbanii - ţinu să mă informeze prinţul Georges - erau în proces greu şi necurmată vrajbă. Mlădios la minte şi de concepţii generoase, prinţul Georges nu putea fi adeptul şi susţinătorul strâmtei şi întunecatei psihologii a urei moştenite; într-un moment de mare elan, spre dezaprobarea părintelui său şi spre marea admiraţie şi încântare a colegilor de învăţătură, prinţul Georges îmbrăţişase pe fiul duşmanului familiei sale, cu care bătrânul moşier Şerban se războia încă în faţa instanţelor. Dar mustrarea teribilă, pedeapsa elanului nesocotit a venit îndată, şi atunci furia atavică a năvălit în chip legitim şi mai tumultuoasă. S-a petrecut o ieşire pe teren chiar la Paris, şi prinţul Georges, teribilul duelist, a fost rănit la mână. (Iată un eveniment uimitor de care rătăcitorul pe atunci prinţ Preda habar nu avea!) Iar buba coaptă a urei fără răgaz şi ogoire a putut sparge mult mai târziu, la Bucureşti, după un simplu incident de club.

- Puteau fi doi adversari, ca să zic aşa, ireductibili, membrii aceluiaşi club?

Ocoleam, evident, cu întrebarea aceasta, destul de secundară şi naivă în mijlocul unei astfel de destăinuiri, pentru a stimula descrierea "simplului" accident. Donna Alba era pietrificată. Ea înţelegea de minune rostul naivităţii mele şi era nespus de frumoasă: cu ochii ficşi, cu buzele strânse, cu trăsăturile încordate, complet imobilă, era într-adevăr o minunată statuie fără viaţă.

Prinţul Georges pronunţă numele clubului în care toţi descendenţii boierimii de odinioară şi toţi ariviştii care şi-au câştigat prin legături matrimoniale dreptul de-a etala oarecare morgă de sânge albastru se simţeau datori să se înscrie. Cunoşteam povestea şi, evident, nu acestea erau amănuntele care mă interesau. Prinţul Georges abia de frecventa pe-atunci acest club, la care plătea totuşi cotizaţiile din obişnuinţă familiară. S-a dus numai când a avut nevoie să-şi provoace adversarul, într-un fel sau altul. Necazul s-a reaprins la teatru, în timpul unei reprezentaţii de gală. Lojile vrăjmaşe se nimeriseră faţă în faţă, şi-n câteva rânduri atitudinea fostului rival a fost cam îndrăzneaţă (poate privind prea drept pe donna Alba?). Prinţul Georges nu dădu însă nici un detaliu asupra chipului sau mobilului acelei îndrăzneli; se mărgini să scrâşnească în barbă numai atâta, aşa cum va fi scrâşnit poate în faţa donnei Alba, în acel grav moment al vieţii sale:

- îşi închipuia poate că rana pe care mi-o dăduse la Paris l-a făcut tabu în ochii mei, şi încerca să vadă cât de elastic e acest tabu... I-am răspuns, continuă, cum se cuvine, cu o promptitudine la care nu se aştepta desigur. Nu pot să regret că totul s-a sfârşit atât de tragic, pentru că se vedea limpede atât de hotărât animat era împotrivă-mi de dorul exterminării. Dar asta m-a impresionat foarte puţin în toiul luptei; n-a făcut cel mult decât să-mi crească înverşunarea şi să lovesc mai cu sete. Singura mea grijă în momentele acelea a fost emoţia pe care i-am cauzat-o scumpei mele Alba - se întoarse el spre dânsa, mângâind-o uşor pe frunte şi privind-o cu intensă simpatie - Cum mă ruga ea, încă de la teatru, să renunţ la acest gând... dacă aşa ceva mai era cu putinţă...?! Evident, cu cât se arăta mai îngrijată de soarta mea, cu atât îmi aţâţa mai mult nevoia de izbândă. Asta a fost de când lumea imboldul cel mai aprig de hârjoană: rugămintea femeii de a rămâne sub umilinţă, şi cel mai aprig de biruinţă: grija ei teribilă pentru biata ta viaţă... Sunt momente acestea, tinere prieten, de mare exaltare sufletească, necunoscute cu totul generaţiilor sportive şi automobilistice de azi; miza vieţii aruncată în mijlocul jocului dă alt ritm şi altă căldură moleşitului sânge omenesc.

Din somn adânc de stană se trezi donna Alba sub mângâierea soţului ei. Pieptul i se lăsa acum adânc şi se ridica tulburător. Privirea-i se strecura înfricoşată pe sub pleoapele aproape coborâte, ca la fetiţele vinovate, înspre buzele mele, care tremurau de spaima teribilelor cuvinte din ultimele scrisori sustrase prinţului Preda. "Dumnezeu îmi va ajuta să se termine cu bine în ce te priveşte. Aşteaptă-mă la trei!" şi apoi cruzimea pălmuitorului şi nimicitorului salut: "A dv. trădătoare, Alba Ypsilant". Doar de culoarea rânjetului meu depindea acum existenţa ei! Mândra donna Alba, a cărei apropiere mă făcea să tresar, al cărei nobil mers mă cutremura ca o apropiere supranaturală, era acum o biată copilită tremurătoare în faţa mea, şi nemărginitul ei dispreţ pentru cel ce-şi îngăduise să arunce un ochi indiscret în fundul trecutului ei se topise lamentabil în această surprindere sângeroasă în plină cinică duplicitate, aşa cum nu mai ştiu acum câtă vreme descoperisem totala goliciune a Voicuţei în cada odăii mele de baie. însă era delicioasă donna Alba, în aspectul acesta de copilită, cu obrajii aprinşi de bujorul spaimei de moarte! şi de pe figura mea de puternic învingător ea nu putu desprinde decât cea mai umilită admiraţie pentru nemărginita sa frumuseţe. Pleoapele ei se ridicară atunci puţin mai mult ca ale păpuşilor mecanice când le scot dimineaţa copiii din pătucul în care le-au culcat; şi când înţelese bine cuvântul ochilor mei, privirile ei fugiră de la mine, dar vădit înviorate. Şi mie-mi fu atât de ajuns ca să simt nevoia aerului în gâtul sufocat de emoţie. Gândul meu era lămurit: mâine, când maestrul va fi la Palat, voi suna aci, voi chema pe donna Alba şi-i voi întinde, fără nici un cuvânt, cutia de scrisori. Fără nici un cuvânt, fără nici un cuvânt - în această teribilă spaimă: aceasta va fi marea mea faptă, marele meu gest, marea mea lovitură!...

Astfel îmi poruncea clar şi răspicat gândul meu, când donna Alba făcu o mişcare nesocotită, Dumnezeule! acea delicioasă, acea divină mişcare, ce schimbă fundamental toată ordinea ideilor şi voinţelor mele. O mişcare foarte neînsemnată: ea se aplecă puţin să îndrepte o pernă - în aceeaşi ţesătură cu acoperământul divanului - care se rostogolise.

S' nu o ajunse, cu vârful degetelor, la prima încercare. Atunci întinse ceva mai mult şi rochia i se ridică uşor de-a lungul piciorului, pe luciul ciorapului de mătase. Un fulger nu m-ar fi orbit mai rău ca această frumuseţe, nu ar fi orbit mai grozav orice gând, orice colţ de lumină în mintea cufundată ca de-un cataclism subit în străfundurile beznei de patimi. Totul a fost numai o clipă, căci ea şi-a îndreptat numaidecât poala rebelă, dar genunchiul acela rotund şi pulpa aceea lunguiaţă mi s-au înfipt prea adânc în suflet, ca să mai se facă ziuă iarăşi în cugetul meu. Ştiu numai că mi-a şoptit cineva în ureche: "Acest genunchi, dacă ai vrea, după cele ce-ai auzit, ar putea cădea chiar mâine sau cât de curând pradă gurii tale". Şi îmbujorarea nouă a donnei Alba, ce a subzistat grabei cu care şi-a netezit poalele indiscrete, a fost parcă un răspuns de aprobare; un răspuns al altcuiva, care răspundea celui ce asculta în locul meu.

Pentru că eu însumi în momentele acelea nu mai existam: eram parcă dus pe sus de cel ce-mi glăsuia mie, pentru mine, şi care uneori se despica în două, preschimbându-se astfel în două persoane distincte, din care nici una, îmi dam seama vag, că nu puteam să fiu vechiul eu.

Ei, sau el, căci cele două persoane reveneau iarăşi la nevoie într-una, au bâlbâit pentru mine, pe când mă plecam adânc în faţa donnei Alba şi strângeam mâna maestrului.

- Sunt temperamente şi temperamente... Dumneavoastră aţi răzbunat crunt o simplă necuviinţă a unui fost duşman şi prieten, pe când altul e gata să uite ofensele cele mai grozave ale soţiei lui; şi iarăşi - continuai cu îndrăzneală, deşi asta nu era poate în nici o legătură cu ce se vorbise până acum aici, dar era creasta de spumă a tot ce fierbea acum, la o cumplită temperatură, în sufletul meu - şi iarăşi sunt suflete de femei slabe, slugarnice, ca al acestei rusoaice, care vine acum să cerşească mila soţului ei, după cum sunt altele care rămân dârze - rostii acum eu însumi aspru şi dârz - în orice restrişte, care cu un simplu, un unic gest, pot să se ridice iarăşi asupra acestei restrişti, să-şi restabilească puterea să domine situaţiile, să fie ea, oricare din ele, acea spre care se întinde mâna de împăcare, să fie ea care să ştie a nimici orice putere, orice armă, orice piedică de umilinţă s-ar întinde în calea ei... în întâmplarea basarabeanului acestuia, vă asigur, nu el e mai de compătimit, ci acea care se târăşte acum la picioarele lui... Să fiu în locul acestui basarabean, aş izgoni-o tocmai pentru că s-a lăsat astfel prinsă, tocmai pentru că se târăşte... Femeia sclavă... toată frumuseţea ei, toată divinitatea ei dispare în această josnicie, mai teribilă ca tot trecutul ei.

în două rânduri, în timpul acestei încheieri oarecum deplasate pe care o dam întreţinerii noastre de până acum, putui să-mi opresc ochii şi asupra donnei Alba... Ea mă privea cu ochi măriţi, poate şi mai palidă decât la începutul acestei convorbiri, dar calmă, mută, la fel de imobilă ca-n grelele momente prin care trecuse adineaori. Maestrul îmi răspunse: - E interesant că te-ai gândit şi la ea... şi evident te felicit... Iată, suntem atât de egoişti că nu vedem lucrurile decât din punctul nostru de vedere. Dumneata pari o excepţie... Se cunoaşte nu numai că nu te afli în cauză, dar nici nu te simţi adevărat aproape de vreuna... deşi avusesem altă impresie, se despică glumeţ barba lui de mustăţi, pentru a se corecta apoi după o clipă.

Cu toate că-i strânsesem a doua oară mâna maestrului, iar acest supliment de conversaţie, cu uşa deschisă, era poate inconvenabil pentru o casă princiară, împinsei tupeul să aduc celor de care mă despărţeam şi această noutate:

- Ştiţi că m-am mutat, maestre... Locuiesc tot în Parcul Filipescu, dar acum în strada San Francisco, 93, am găsit o vilă singură, admirabilă... San Francisco, 93... Dacă aveţi să-rai comunicaţi ceva, no. telefonului l-am păstrat, se găseşte în carte.

Din urma soţului ei, ochii donnei Alba mă fixau demăsurat. A fost o părere sau luminile lor s-au aplecat abia perceptibil, în semn de încuviinţare?

Plănuisem anume să întârzii puţin a doua zi după-amiază, aşteptând acasă peste termenul obişnuit maestrului să plece la Palat - căci, răstălmăcind bine privirea de despărţire a donnei Alba, mă întăream tot mai mult în credinţa că semn curând va veni de la ea. Cu toate că întinsei aşteptarea aproape cu un ceas, telefonul nu-mi aduse nici o veste în această primă zi. Nici în a doua, nici în a treia. A patra zi, într-o joi, el mă găsi dimineaţa îngropat într-un noian de nelinişti şi sumbre planuri de nou atac, de astă dată direct şi hotărâtor, îndată ce aş fi aflat că maestrul a părăsit oraşul. Acuma Alba nu mai era pentru mine o formă de poveste, o candidă şi ideală întruchipare de vis; ea devenise deodată femeia palpabilă şi dorită; contururile lente şi prelungi ale trupului ei se tolăneau lasciv în gândurile mele ca încolăcirile leneşe ale norilor de ţigări, care-mi încărcau necontenit de duminică încoace văzduhul camerelor, cu toate că obişnuit nu fumam. în dimineaţa asta, tocmai fusesem avertizat de vizita celui dintâi client, când soneria telefonului mă întoarse plictisit din drumul spre uşă; dimineaţa ce puteau veni decât veşti de afaceri, şi cu toate că mă dedicam îndeosebi celor complicate, cu mult avânt şi plăcere (îmi opream doar puţine, pe cele drepte, interesante şi, evident, cât se poate de bine plătite), nici o afacere şi nici o veste nu mai putea zgâlţâi sufletul meu din torpoarea grea, din lâncezeala cumplită în care mă coborâse aşteptarea îndoită a veştii unice şi mari, a bunăvestirii sufletului şi vieţii mele. Mă izbi astfel ca o minune căzută din cer sunetul de argint şi cleştar al glasului ei în pâlnie. Nici nu-şi spuse numele, dar mai era oare nevoie? şi mă întrebă numai dacă luni după-amiază pot fi la ora 5 acasă, "pentru a stabili o înţelegere asupra scrisorilor", şi-n caz negativ, în care din zilele: marţi, miercuri ori joi, din săptămâna viitoare, pot s-o aştept la aceeaşi oră? Trei mii de răspunsuri galante şi spirituale pregătite şi noi cred că n-aş exagera din cale-afară dacă aş spune că mi s-au încrucişat în acele clipe în minte, toate împletindu-se în jurul aceleiaşi întrebări: "Vreţi să spuneţi când puteţi veni să vă predau ce vă aparţine...?" Dar respiraţia mi s-a înecat în gât şi n-am putut articula decât un stins: "Dacă sunteţi bună, vă rog să-mi îngăduiţi un moment", în semn că trebuie să-mi consult agenda, deşi ştiam bine că luni după-amiază voi fi acasă la orice oră. Ba chiar căutai la ziua respectivă în calendarul de birou şi privii acolo locul gol, măsurând astfel cu fapte răgazul ce-mi luasem pentru a-mi recâştiga prezenţa de spirit pierdută; totuşi nu fusei în stare să găsesc cuvântul convenabil şi bâlbâii în aparat acest comun, imbecil, şi brutal răspuns: "Doamnă, luni voi fi acasă şi voi fi fericit că vă pot aştepta..." Mai vream să-i spun în continuare: "...pentru a deveni robul vostru fără ieşire, în schimbul libertăţii sufleteşti ce vă acord", sfârşit de frază ce-mi venise în gând, în momentul rostirii începutului, dacă ea nu m-ar fi întrerupt cu un "mulţumesc" rece şi grăbit, închizând repede aparatul.

Dar sentinţa vieţii mele se rostise: glasul Celui-de-Sus o rostise. Şi-mi păru chiar bine că totul fusese atât de sumar, atât de fără culoare şi ton. Sfârşitul meu de frază îmi păru acum o oribilă imbecilitate şi mulţumii lui Dumnezeu că nu-mi fusese dat să fie auzit. Invitai pe clientul de-afară cu extremă afabilitate, şi-n timpul expunerii necazurilor lui îl rugam din când în când să reia lucrurile dinapoi, de-acolo, de unde puterea înţelegerii mele, invadată de milioane de gânduri, înceta uneori să mai cuprindă şi păsurile lui. Bietul om avea impresia, pentru că ştiam să-i sugerez lucrul ăsta, că procedez astfel pentru că prefer documentarea amănunţită şi solidă. Dar judecând după buna mea dispoziţie, după spiritele ce-i făceam la fiecare minut, după curajul şi îndemnurile de siguranţa ce-i dam (îndemnuri ce nu-mi scăpau în mod obişnuit în timpul consultaţiilor, afară numai atunci desigur când donna Alba îmi ceruse ajutor pentru Anişoara Sava), bietul om putuse să creadă în toată voia că primisem vestea unei formidabile moşteniri sau a câştigului maxim la loterie. Norii de tutun dispărură de-acum din casa mea, dar fantoma elegantelor lor volute, spiritul superbelor lor încolăciri rămase; rămase tot văzduhul oricărei încăperi, populat numai de linii unduioase, tremurătoare, de lentă desfăşurare, de tandră şi pasionată vibrare.

Donna Alba sună, în ziua hotărâtă, la cinci şi douăsprezece minute după ceasul meu. O văzusem de la fereastra biroului descinzând dintr-o maşină de piaţă. I-am ieşit eu singur în întâmpinare şi i-am deschis; gonisem toţi servitorii pentru după-amiaza asta şi vream să observe că m-am gândit la acest lucru. Am primit-o cu un adânc compliment, ea mi-a răspuns cu un zâmbet care dorea să se vadă că e forţat. Era toată în gri-închis, doar în picioare purta trotteur-i de solzişori negri, iar blana de la gât, fără a fi identică în culoare cu restul îmbrăcăminţii, se apropia pe cât se poate: nu sunt cunoscător în materie şi n-aş putea spune cărui animal aparţinuse, dar era lucitoare şi somptuoasă şi-i îmbrăca figura într-un chip cu adevărat princiar. în hali, donna Alba înainta câţiva paşi şi se întoarse întrebătoare spre mine, neştiind pe unde să apuce. Aveam aci biroul într-o parte, şi un salon într-alta, cu uşile larg deschise, ca un fel de adaos al sălii de aşteptare. Ieşind în întâmpinare-i, avusesem grijă să închid numai uşa biroului, ca nu cumva să intre de-a dreptul aici. întinsei mâna spre uşa din fund unde era un al doilea hali, cu scara la etaj într-o parte şi cu sufrageria în cealaltă. în fund era terasa, care da într-o mică grădină. îi indicai donnei Alba - care arunca numai scurte priviri în lături şi-nainte, ca acel care vrea numai să se orienteze, fără a da prea multă importanţă locului prin care trece - frumoasa scară cu rampa de fier forjat ce-şi încolăcea apoi spirala grea a bolţii deasupra capetelor noastre. Fără nici o ezitare, donna Alba începu să urce; eu o urmam la oarecare distanţă pe trepte, orbit de minunea luciului de mătase al cărui păienjeniş îi cuprindea din strâns începutul de unduire al pulpei, mângâiat la răstimpuri cadenţate de marginea grea a rochiei cenuşii. Pe drum ea-şi scosese blana, petrecând-o pe după mână, astfel că sus, când se întoarse spre mine ca să primească noi indicaţii, păru mai abordabilă, mai puţin intimidantă, în taiorul gri, de sub care ieşea pieptul dulce şi blând al bluzei de mătase albă. îi arătai acum chiar uşile deschise în faţa cărora ne dusese scara şi pe care, după ce intrarăm, le închisei. Ea nu se întoarse surprinsă de acest amănunt şi nici nu se opri; privi în treacăt la dreapta, unde sta asemenea deschis spre marele meu dormitor; şi nici în această clipă nu lăsă să se întrevadă vreo mişcare de protestare, de surprindere sau de rea impresie. înainta până la o consolă-birou de mahon ce-o aveam în fund, lângă ferestre, şi se opri acolo, sprijinindu-se uşor de geanta de şopârlă înfiptă cu un cap în tăblia mesei. Mă aşteptă să sosesc (apropiasem între timp uşile dormitorului) şi se aşeză pe scaunul pe care o poftii după ce trecui şi eu în partea cealaltă a mesei. Atunci, desfăcând butonii de la o mânuşă, pentru a-i închide iarăşi, glăsui, foarte atentă la nevinovata-i ocupaţie, în momentul când tocmai vream să deschid eu vorba.

- Domnule, cunoaşteţi scopul vizitei mele. Vreau să ştiu chiar acum condiţiile dvs. pentru a intra în posesia imediată a tuturor scrisorilor mele...

Nu mă privea, însă vorbea semeţ şi apăsat; ţinea gâtul drept, capul puţin lăsat pe spate, după obiceiul ei, şi, pentru a vedea bine operaţia pe care o săvârşea cu butonii mânuşii, ridicase mâinile la înălţimea bărbiei. în dreptu-i, la perete, se găsea o înaltă oglindă cu piedestal, în care se putea contempla întreagă şi cu ajutorul căreia puteam să-i cuprind şi eu cu privirea partea de jos a corpului, ascunsă de consolă. Donna Alba stătea picior peste picior, cu un uşor aer de degajare, care trebuia să-mi dovedească mie că nu se simte stânjenită câtuşi de puţin. Când se plictisi cu încheiatul mănuşii, îşi întinse antebraţul pe birou, aşteptând răspunsul meu, aşa cum era, în profil; şi părea acum mult preocupată de diferitele amănunte ale persoanei şi îmbrăcăminţii sale, aşa cum îi apăreau în oglindă, potrivit poziţiei în care se găsea.

- Aş fi dorit totuşi, doamnă, să-mi permiteţi în prealabil a insista asupra unei rugăminţi pe care v-am mai făcut-o şi mi-aţi respins-o, şi-anume, să va expun motivele care m-au determinat să întreprind activitatea ce am desfăşurat pentru obţinerea acestor scrisori, vreau să spun chipul cu totul întâmplător cum am aflat de existenţa lor... Vă asigur că voi lăsa cu totul la o parte peripeţiile destul de plicticoase adesea, alteori pentru mine amuzante, prin care am trecut, pentru a vă elibera de sub dominaţia destul de neplăcută...

Donna Alba asculta acum cu multă bunăvoinţă, fără nici un semn de nerăbdare, micul meu preambul. îmi răspunse însă sarcastic, trufaş şi înfiorător de neted:

- Dacă şi asta intră în preţul pe care aştept să mi-l pretindeţi, mă văd silită să mă supun la orice descriere şi la orice discurs. Sunt în casa dumneavoastră, venită cu scop precis şi determinat, şi găsesc inutil şi ipocrit să mai fac orice fel de împotrivire, afară, evident, de impresiile şi reprobările lăuntrice, care-mi aparţin şi care pe dumneavoastră nu vă pot supăra întrucât, precum am spus, sunt cu totul lăuntrice... şi platonice...

Şi spunând astfel, o văzui şerpuindu-şi frumosu-i corp prin oglindă, în semn că se aşteaptă, într-adevăr resemnată, chiar la o preţuire care poate să nu fie numaidecât bănească, de vreme ce am întârziat-o, până la aducerea ei aici, cu încheierea târgului.

- în consecinţă, continuă ea cu un râs ce marca succesul dobândit asupra sufletului meu consternat şi asupra ochilor mei uluiţi de atitudinea ei francă şi hotărâtă să înfrunte orice umilinţă, pentru a ne întoarce la întrebarea dumneavoastră, nu vă pot făgădui categoric decât că nu vă voi întrerupe până la urmă expunerea dumneavoastră, mă voi sili chiar să vă dau ascultare fără a garanta, însă, că atenţia mea va fi fidelă tot timpul bunăvoinţei de a vă asculta.

Acest adaos păru să atenueze şi chiar să modifice sensul catastrofal al primelor cuvinte, aşa cum putuse să-l accepte înţelegerea mea desigur prea grosolană, dar oricum legitimată de ambiguitatea, poate involuntară, a frazei şi de aerul donnei Alba când o rostise. Dar depanarea împrejurărilor care urmară nu făcură decât să mă încredinţeze că nu greşisem şi că donna Alba îşi trasase dinainte limita până la care trebuia să meargă cu concesiile, limită care părea limpede să înglobeze programatic şi fără nici un preliminariu exact ceea ce aşteptam să obţin cu expunerea cinstită a sacrificiilor mele, cu a căror evocare crezusem c-o pot ispiti, cu invocarea patetică a mobilului ce m-a determinat la ele şi cu destăinuirea puterii ce persoana ei a avut şi va avea în veci asupra existenţei mele.

Astfel, donna Alba aştepta cu un zâmbet curios în colţul gurii, jumătate ruşinat, jumătate sfruntător, ca eu să încep cuvântul. Dar pentru că tăceam dezarmat de această atitudine cu totul neaşteptată, la rându-mi jumătate înfricoşat de fericirea care mi se da fără nici o sforţare, jumătate nesigur încă dacă nu sunt prada unei greşite aprecieri optice şi acustice, ea vorbi iarăşi persiflantă şi, eu socotii, cu un cinism spăimântător:

- Cum văd, aţi renunţat la poveste... Găsiţi că e inutil... într-adevăr, ar fi răpit prea multă vreme...

Şi-şi plecă singură capul, ruşinată de imaginea ei din oglindă, pe care putuse s-o vadă rostind cuvintele pe care le pronunţase. îngrozită de sine însăşi, făcu chiar o mişcare neizbutită de a scăpa de tiranica ei reprezentare în sticla reflectatoare; dar în spate-i era o oglindă la fel, şi scaunul greu de piele de sub dânsa nu putea fi mutat cu uşurinţă. Atunci îşi ridică faţa şi se înfruntă singură, cu voinicie. întâlni prin luciul de apă încremenită privirea mea tulbure, îmbrăţişându-i liniile estompate de rochie ale întregului ei corp, şi întrebându-se cu uimire dacă e într-adevăr cu putinţă ca aceste comori să se dezvăluie aşa de uşor şi de repede, întru deplina ei îmbătare. Donna Alba se cutremură din cap până-n picioare, vizibil sincer, dar dorind parcă să fie şi văzut, în acelaşi timp, acest cutremur de scârbă şi de resemnare, de privirea care aluneca lacomă pe unduirile formelor ei. Iar zâmbetu-i redeveni din nou stăpân pe sine, rece şi batjocoritor. Părea că spune sfidătoare, negustoreşte: "Hotărăşte-te odată, ce vrei, banii sau corpul meu, sau amândouă deodată...?" Bani, văzuse, aşadar, din întârzierea mea de a mă pronunţa, din despărţirea mea de maestru, şi acum din această măruntă, în raport cu a lor, dar foarte elegantă locuinţă în care mă retrăsesem, şi-o adusesem, că nu doresc. Şi ochii ei păreau a spune cu acel dispreţ, cu care mă împroşca: "Ei da, am înţeles mai dinainte şi, uite, am venit!..."

Iar pentru că o prinţesă ca ea nu-mi putea repeta şi cu glas tare lucrul ăsta, pentru a mă scoate din buimăceală, mă întrebă dacă poate să telefoneze în oraş, cu dublura aparatului pe care o aveam în această cameră. La răspunsul meu afirmativ, ea formă cu lungile-i degete numărul trebuincios şi-o auzii astfel înştiinţând pe Anişoara Sava că nu mai vine s-o ia la 7 şi o roagă să vie ea, Anişoara, singură, la masă la donna Alba, la opt şi jumătate.

Era într-adevăr 6 fără un sfert, trecuse, aşadar, nesimţit aproape un ceas cu venitul încoace, cu condusul aici, cu aceste încercări neizbutite de a prinde un fir de conversaţie, cu atâtea ezitări şi tăceri, cu vorbitul la telefon. Dacă la 8 şi jumătate Anişoara Sava trebuia să vină la masă, la 8 donna Alba trebuia să plece de aici. Aşadar, ea-mi reacorda, de la sine, un timp preţios, pe care nu ştiusem să-l întrebuinţez în mod folositor; pe de altă parte, mă avertiza, indirect, că peste două ceasuri marea favoare înceta... pentru totdeauna. Era tot ce putea să-mi acorde. Minunăţia frumuseţii sale, a întregii ei intimităţi! Ce mai puteam să aştept? Dar numai pentru două ceasuri, numai pentru două... Atât era preţul zbaterii acestor aproape zece ani... Dumnezeu mai poate face socoteala acum, dacă nu şi mai mult... de când marile dicţionare de limbi vechi şi moarte mi s-au rostogolit din mână la trecerea ei vrăjită... Pentru zece ani - două ceasuri...

După ce repuse aparatul în furcă, donna Alba nu se mai aşeză pe scaunul din faţa oglinzii. Ea cerceta acum atentă tablourile mici şi răzleţe de pe pereţi. Rămânea mult timp înaintea fiecăruia, fără să mă întrebe nimic asupra lor, fără să mă privească... Aştepta tăcut să mă apropii poate şi s-o întreb de impresiile ce-i produce... sau să n-o întreb nimic... Să mă alătur cât mai strâns de dânsa, pentru a privi amândoi dintr-o perspectivă cât mai asemănătoare... Şi mâna-mi să se întindă ca un şarpe pe de după şalele ei... şi ea, când va simţi-o, să se dea uşor înapoi, ca pentru a-şi mări distanţa de privire, să se lovească de dârzenia ei de fier, să se lase pe dânsa, să fie prinsă şi de celălalt braţ al meu, de pieptul meu, de încleştarea caldă a buzelor mele...

Mă ridic tremurând de pe scaun. Donna Alba nu mai caută un alt tablou, deşi au mai rămas câteva neprivite pe restul peretelui, pe care a început examinatul, precum au rămas şi pe cel din spatele ei. S-a oprit la unul de lângă canaturile acum apropiate ale uşii dormitorului. Şi aşteaptă... M-a simţit cu coada ochiului ridicându-mă şi a făcut o uşoară mişcare, cu pieptul şi cu gâtul, de rămânere, de aşteptare, de acceptare...

Zece... sau poate unsprezece ani...

Unsprezece ani am aşteptat momentul acesta, imaginându-l în tot felul de chipuri, afară numai de chipul în care mi se prezenta acum. L-am mângâiat de atâtea ori sub bolţile închipuirii mele, l-am căutat povestit de alţii în puternice sau slabe descrieri. Eroul literar care într-o astfel de împrejurare m-a impresionat mai adânc a fost Zvidrigailov, sărmanul Zvi-drigailbv... al lui Dostoievski... Nenorocitul a înfruntat cele nu ştiu câte gloanţe din butelia revolverului cu care frumoasa Avdotia Alexandrovna se apăra... N-a fost nimerit de nici unul; mâna mândrei surori a lui Rascolnicov tremura de indignare şi gloanţele s-au irosit toate pe la urechile nebunului cutezător; însă când a prins-o în braţele lui, dezarmată şi înfrântă, când visul lui mângâiat de atâţia ani, în tremur de aprigă dorinţă, era numai la o secundă de termenul lui, Zvidrigailov a avut puterea s-o întrebe tot ca un veritabil erou dostoievskian: "Nici acum, după ce am înfruntat moartea pentru a te cuceri, Avdotia Alexandrovna, nici acum nu poate să îndrepte sufletul tău spre mine o cât de mică adiere dintr-însul?"'

El îi pipăia astfel sufletul, tocmai când trupul îl avea strâns în mâini. Şi ea a răspuns: "Nici acum, te detest, te urăsc... mi-e silă..." Nu ştiu cum îi spunea lui Zvidrigailov pe numele lui mic, după cum sunt sigur că vorbele ce i-am pus în gură nu sunt tocmai cele pe care le-a rostit eroul scriitorului rus. Destul că, la răspunsul ei, Zvidrigailov a liberat-o din strânsoare şi a plecat să se spânzure...

însă Zvidrigailov era un biet ponosit, uzat, meschin, urât şi mi se pare desfrânat. Dar, cu toate că bântuit de atâtea nemernicii, sufletul lui rămăsese mare.

Pe când donna Alba îşi făcuse, necontrariată de fizicul meu, socotelile ei; aş putea să cred, complet nestânjenită şi chiar să mă simt măgulit. Ea nu mă întâmpină cu browning scos pe neaşteptate din poşetă şi cu gloanţe care, fără îndoială, în mâna ei n-ar da greş. Ea, dimpotrivă, mă acceptă, mă cheamă, dă chiar semne de nerăbdare; a găsit chiar atitudinea cea mai lesnicioasă pentru a trece de-a dreptul la împlinirea visului celui mai delicios cu putinţă. A mers cu ironia, cu dispreţul, cu dezgustul, chiar până acolo că m-a izbăvit de orice preliminariu, ba chiar mi-a remis înfricoşător de sarcastică o bucată de timp, care se risipise de-a surda pe scaune şi pe sub comodă. Iar acum, văzându-mă că mă înţepenesc din nou aici, bănuieşte, poate, că încă n-am înţeles, că încă n-am aflat curajul să înţeleg oferta ei. Colţul ochiului ei mă ţinteşte doar printr-o singură rază... Mâna dinspre mine s-a sprijinit în şold, dând la o parte colţul taiorului, pentru a descoperi cât mai larg faldul de mătase al bluzei. Sânul stâng îşi marchează astfel semeţ locul lui, iar vârfu-i ţanţoş e mulat în întregime de finu-i înveliş. Piciorul se ridică pe vârf şi se lasă încet, umplând pulpana rochiei de zigzagul mişcător şi ameţitor al coapsei cu pulpa.

Totul aşteaptă în profilul ăsta de o perfecţie irezistibilă, totul e gata să se dea... Mie, să mi se dea mie... buzele subţiri, care nu s-au destins totuşi o clipă din uşoara lor încordare de dispreţ, nu mai sunt acum îndreptate spre mine... ce mai aştept?

Donna Alba dă chiar semne de nerăbdare? E de ajuns să-mi articulez în minte această nedumerire, ca să mă îngrozesc deodată de absurdul ei. într-adevăr, ea mă întreabă ceva despre autorul micului tablou din faţa căruia nu s-a mai desprins. E cu putinţă oare ca să uzeze de această stratagemă pentru a mă aduce lângă dânsa să-i dau explicaţii... Mi se pare iarăşi că gândul mi-a mers prea departe, a luat-o razna şi mă simt din nou în mine cumplit de caraghios. Ea mă întreabă unele date privitoare la pictor care par s-o intereseze... Aşadar, îi răspund de aci, de unde mă aflu.

Dar a fost de ajuns această întoarcere lentă a ei, ca să năzăresc teribila ţeava de revolver a Avdotiei Alexandrovna. O, nu era deloc metalică arma donnei Alba! Mâinile ei fine erau goale, poşeta şi mânuşile erau lângă mine, pe colţul consolei. Dar ochii aceia întorşi spre mine, dar răsfrângerea aceea a buzelor mă împroşcau cu toate proiectilele cele mai ucigătoare din lume. Donna Alba nu mă respingea, tocmai ca să-mi arate cât mă dispreţuieşte, donna Alba mă chema învinsă, îmi ceda zdrobită, surprinsă într-un ungher pustiu, cu ascuţişul cuţitului în tâmplă.

Faţa teribil de dulce, de mândră şi de dispreţuitoare se întoarse şi acum de la mine, să-mi facă loc... să pot ajunge lângă trupul gata să mi se dea, cu cel mai sincer, mai ostentativ dezgust. Ea nu poate să-şi reprime, măcar pentru un moment, teribila neplăcere, e peste putere să dea trăsăturilor ei o altă expresie mai puţin descurajatoare, cu atât mai mult cu cât întârzierea mea de înţelegere sau de tactică şi sarcasm o exasperează şi mai mult, o nimiceşte, îngropând-o definitiv sub propria ei scârbă de sine. Şi atunci întoarce capul ca să înlesnească josnicia. Şi minunăţia profilului ei divin este astfel iarăşi a mea.

Am înfipt atunci mâinile în sertarul biroului şi am scos cutia cu scrisori pe masă. Ochiul stâng i se întoarse puţin, văzu, încuviinţă, tot corpul ei încuviinţă prin necurmat acum cutremur nervos de spaimă şi ruşine. Şi-un tresărit identic, profund, până-n rădăcinile sufletului, mă zgudui puternic şi un ţipăt de alarmă chirăi de-a lungul vălmăşagului de sânge: "Ce faci, nenorocitule?" desprinzându-se din tumultul de instincte dezlănţuite. Ea nu auzea nimic de bună seamă din această larmă care mă dobora, ea se scuturase chiar de orice frică, de orice slăbiciune şi zâmbea mută, palidă, cu fălcile strânse ca pentru o odioasă operaţie, fără pic de sânge în obraji. Zâmbea înainte, hotărâtă, triumfătoare, dreaptă, neţărmurit de înaltă. Atât de înaltă că puteau să urle acum toate instinctele din mine, puteau veşmintele ei să înceapă chiar de îndată să cadă, unul câte unul, de la sine, gândul meu se strânsese şi el într-însul, se scuturase şi el de orice ispită, de orice slăbiciune, şi era acum şi el hotărât, triumfător, drept, înalt, neţărmurit de înalt.

- Aveţi aici scrisorile, doamnă, mă ridicai şi rostii tare, şi greu, şi rar vorbele acestea care căzură cu zgomot de bile de plumb.

Ea înălţă deodată fruntea, căci se putu s-o înalţe şi mai mult decât mi se părea înălţată, peste orice posibilitate, şi

întoarse astfel capul spre mine, figura lipsită un moment de orice altă expresie decât a unei subite, grele, năprasnice mirări. Dar repede apoi colţul buzelor căzu în mişcarea lui de persiflaj şi ochii se umplură la loc de luciul dezgustului franc. Nu răspunse nimic. înclină capul, ca într-un fel de aprobare. Şi ochii reveniră la tablou. La acelaşi tablou. E-n regulă, părea să spună. Aştept...

Acuma nu mai ţipă nimeni în mine; acum pot să nu mai închid ochii şi să nu mai strâng zdravăn pleoapele, ca să tai orice intrare acestor unduiri şi linii de şarpe. Acuma nu mai plec capul în podea, ca să ascund de pe figura-mi cumplita-mi groază de mine. Acum privesc larg, adulmec şi mă dau întreg nesaţului acestui viol care va urma îndată, al gândului şi al sufletului. Vreau să violez gând şi suflet şi vreau să aud scrâşnetul de stupoare, de durere şi de admiraţie mută, al gândului şi-al sufletului care mă respinge cu gloanţele necurmate ale dispreţului. Sunt hotărât să lovesc până la nimicirea definitivă acest zâmbet, mai teribil decât ochiul cel mai ameninţător de revolver. Şi vorbele-mi cad iarăşi, grele ca pietroaiele de plumb:

- La drept vorbind, nu mă aşteptam să veniţi... Privirea revine automat, căscată spre mine.

- Credeam că veţi încredinţa această penibilă misiune soţului dumneavoastră.

Zâmbetul a pălit dintru început: colţul buzelor îşi dis-tramă accentul nesuferit, într-o vibrare repede, nervoasă, nestăpânită...

- Aşteptam cu o nerăbdare nespusă, ca tot ce provine din partea persoanei voastre, care mă interesează în chip deosebit...

Un singur, un răzleţ, un nesigur reflex al expresiei de adineaori, care dispare apoi repede, strivit, învins, pentru totdeauna:

-...aşteptam acest semn al dezrobirii. Apariţia soţului dumneavoastră însemna chiar de la uşă, pentru mine, destăinuirea pe care v-aţi hotărât în cele din urmă s-o faceţi, liberarea, însemna creşterea infinită a puterii dumneavoastră..., însemna încuviinţarea, zdrobirea lui... v-am prezentat această perspectivă extrem de interesantă - după mine,cel puţin, un biet burghez, care a încercat să-şi cârpească un pospai de nobleţe din cărţi demodate - şi-mi făcea impresia că aţi ascultat-o, când am avut plăcerea să fiu invitatul soţului dumneavoastră... aveam fericirea să cred că am fost înţeles...

Donna Alba se îndreptase toată spre mine, crescuse considerabil, ochii erau cercuri mari de foc şi buzele-i tremurau ca în friguri... Mâinile îi bâjbâiau uşor de o parte şi de alta a şoldurilor, ca înaintând printr-o lumină orbitoare. Era acum nespus de frumoasă, era aşa cum aş fi dorit-o, într-o înălţare de extaz, crescând în faţa mea ca o zeiţă, şi eu să ating pământul cu fruntea, orbit de strălucirea ei.

Iar sufletul, revărsat acum total în armonia aceasta trupească, îi aducea un spor incomensurabil de forţă magnetică, de putere fermecată, care îmbată până-n nemărginit ochiul şi-l rătăceşte.

însă deodată, în faţa transfigurării, glasul cărnii se răzvrăteşte iarăşi în mine, ţipând asurzitor în adâncuri: "E încă timpul să îndrepţi, e încă vremea să înaintezi, să cuprinzi... să strângi! Pe urmă n-ai decât să-i spui ce vrei, n-ai decât s-o umileşti cât îţi place..."

Dar teama de dispreţu-i ucigător stă şi ea trează, de veghe în aceleaşi adâncuri... o singură greşeală, o singură ezitare şi totul ar fi pierdut... Continui:

- Probabil, însă, că o nobleţe autentică respinge poveţele unui... succedaneu, ce zic, unei pastişe caraghios întocmite, cu riscul chiar de a proceda apoi în modul cel mai... burghez cu putinţă...

Capul donnei Alba a căzut în pământ. Mâna ei tremură în lături, ca-n căutarea unui jilţ ocrotitor... dar mişcarea e reprimată cu un zvâcnet de mânie al întregului ei corp şi faţa se ridică spre mine, teatrală şi demnă... însă înecată într-o mare restrişte şi teamă.

- Am aşteptat zi la zi, grăiesc înainte cu îndărătnicie, să se întâmple acest mare act de autobiruinţă şi de biruinţă totală şi de limpezire, de luminare... I-aş fi spus maestrului: "De-acum sunteţi cu adevărat fericit... Şi permiteţi-mi să mă consider şi eu fericit că am contribuit la aceasta..."

Pentru a doua oară, capul donnei Alba se înclină lovit şi se lăsă moale pe-un umăr. Revăd atitudinea ei de deunăzi, din iatacul turcesc, de şcolăriţă pedepsită. Mai lipseşte ca o mişcare oarecare să-i ridice tivul rochiei şi să-i descopere genunchiul. M-aş arunca ca un nebun la picioarele ei şi i-aş cere iertare pentru vorbele mele nesăbuite. Ah, imaginea acestui genunchi, care înfrânsese în splendoare orice închipuire a lui anterioară! cum mă răscoleşte şi-acum, cum asmute în mine ţipete deşucheate şi obscene: "Ce faci, ce faci, opreşte-te, gândeşte-te ce pierzi, gândeşte-te ce minuni ascund aceste sugestive veşminte...? într-un minut ele vor fi ale tale, toate aceste minuni..." Cel ce-mi strigă astfel mă smuceşte cu tărie de piept, îmi strânge zdravăn beregata, mă sufocă. Dar eu sunt mai tare, încăpăţânarea mea e mai tare. Violul cugetului e infinit mai dulce decât o voluptate banală. Şi mie-mi place să storc până la ultima picătură orice fel de plăcere.

- Când v-am auzit glasul la telefon, am socotit asemenea, o clipă, că spovedania s-a produs şi că pot aştepta dintr-un moment într-altul vizita soţului dumneavoastră... Dar vai, glasul care are pentru mine intonaţii îngereşti nu-mi da nici o veste cu adevărat biblică... mă lăsa însă să bănuiesc că sugestia mea a rămas lipsită de tărie şi nădăjduiam, aşadar, că veţi veni să-mi cereţi ajutorul, să prindeţi noi puteri din îmbărbătarea mea...

O clipă, în mijlocul acestei mărturisiri, ochii ei s-au ridicat în ochii mei, pentru a recădea apoi repede în direcţia nesigură de până acum. Ce-a însemnat această privire? mă gândeam. Ea a părut, în mica ei clipită de existenţă, plină de-o altă lumină, fragedă, caldă, îmbucurată. Ş-apoi, deodată, grozav de înfricoşată de acest tiranic joc al meu. Să-şi fi închipuit într-adevăr că vreau s-o chinui cu constrângerea de a-şi descoperi singură sufletul soţului său, de-a o umili astfel până-n ultima putinţă, de-a o sili, aci pe loc, la accente de teamă, la scrâşnete de rugă, de implorare. Figura ei s-a şi ridicat de ceară spre mine şi ochii s-au căscat în ţipătul mut al desperării. Dar e momentul să sparg şi această crustă din ce în ce mai îngroşată de teroare, e momentul să-i arăt adevărata şi marea mea putere.

- Poftiţi, doamnă, aveţi aci scrisorile dumneavoastră... Eu nu am dreptul să mai prelungesc o situaţie care ar putea să pară că împrumută un aer de siluire unui îndemn curat, pe care l-am emis pentru uşurarea voastră sufletească... pentru seninătatea conştiinţei dumneavoastră, pe care nu mi-o pot închipui întinată de nici un gând ascuns, şi pe care aş fi vrut-o limpede şi strălucitoare ca şi marea voastră frumuseţe exterioară...

Donna Alba şovăie, se apropie palidă, nesigură, în somn hipnotic. Am deschis capacul cutiei şi prietenos, pentru a-i desface sufletul din crunta încleştare de până acuma, am început să-i lămuresc că din nefericire nu-i aceasta cutia de artă veche italienească în care prinţul Tudor îşi ţinea comoara. Fratele lui o vânduse de teama mizeriei pe-un preţ important, iar aceasta de faţă, mai modestă, săpată cu vârf de briceag de-un condamnat artist, e găsită de mine, pentru a scăpa bietele scrisori din închisoarea nedemnă în care prinţul Preda le vârâse şi care era o cutie de tutun. îi explicai că am ţinut să-i dau toate aceste amănunte, pentru că n-aş fi vrut în ruptul capului să-şi închipuie că mirosul de tutun care-a alungat parfumul iniţial provine din neglijenţa mea şi nici, mai cu seamă, a bietului prinţ Tudor.

Donna Alba nu stătu o clipă să contemple scrisorile şi nici să adulmece în ele fiorul greu al amintirilor. Ea se mulţumi doar să le îndrepte puţin, le apăsă cu latul palmei, parcă pentru a le face mai bine loc în cutie, şi închise capacul. Ah, divina posesiune a sufletului care alunga astfel orice emoţie străină, care anula memoria oricărei pasiuni şi posesiuni anterioare!

O clipă încercai să văd cum s-ar fi petrecut această predare materială, dacă aş fi cedat ispitei cele mai mici slăbiciuni. Cu ce lacrimi sau cu ce durere mută, care nu vrea să se dea în spectacol în faţa unui trecător intrus, cu ce joc de teatru ar fi primit ea, din mâinile mele brutale, aceste mărturisiri ale unui trecut "cu totul altfel, mai nobil, mai sfânt etc." Acum însă era atât de emoţionată donna Alba, şi atât de nesigură că totul nu e, poate, decât o punere în scenă, atât de grăbită să se convingă de adevăr, că nici nu băgă de seamă când blana, care rămăsese pe colţul biroului, alunecă pe luciul lemnului ca o imensă şopârlă şi se lăsă jos pe fotoliu. Ea-şi ridică numai geanta şi mănuşile şi porni spre ieşire, fără grabă, cu capul în pământ, fremătând de nesiguranţă, gata să se întoarcă pe loc la cel mai neînsemnat cuvânt, la un pornit de râs, la întoarcerea din parte-mi, fără nici o scădere, a totalului dispreţ cu care mă împroşcase.

O lăsai să ajungă la uşă şi-o strigai de-acolo cu intenţie.

- Donna Alba!

Se-ntoarse într-adevăr îndată, ca atinsă de un şfichi de flacără.

- Aţi uitat blana...

Şi revenii înapoi din mijlocul odăii, până unde mă luasem, socotit, după dânsa, pentru a o găsi şi a i-o aduce. Când fusei lângă ea, mă întrebă slab, forţându-se parcă să i se audă cuvintele, dar cu un uşor surâs de plăcere.

- Donna Alba?

Nu erau această mică şi sfioasă întrebare şi acest zâmbet de plăcere semnul izbânzii care începea să se definească? îi lămurii cu aceeaşi dârză îndărătnicie de până acum, pe când îi petreceam blana pe după grumaz:"

- Donna Alba e personajul care mi-a răsărit în suflet, atunci, demult, sunt unsprezece ani aproape, când aţi trecut pe lângă mine pentru întâia oară... De atunci a rămas în visurile şi aspiraţiile mele ca un prototip, ca o existenţă suprareală spre care trebuie să tinzi, fiind condamnat a n-o ajunge niciodată... De aceea, orice pată persistând pe această strălucire de soare a gândului meu m-ar durea cumplit, mi-ar întuneca umila mea existenţă, mi-ar goli cerul de zei... de zeul suprem...

Petrecându-i fularul îmblănit, donna Alba se lăsase uşor pe spate pentru a-l primi din mâinile mele. Omoplatul ei se lipi astfel câteva clipe de pieptul meu şi braţul meu îi acoperi în treacăt braţul. Ascultă zâmbitoare cuvintele mele şi scurtele noastre atingeri n-o făcură să tresară... dimpotrivă, în cabra-rea asta voită, puţin exagerată, ea poate aştepta ca braţul meu să se închidă în sfârşit, să apese, să strângă... Era şi acum lumină de surâs pe faţa donnei Alba, dar ce deosebire de culoare, de sens, de intenţie... cu zâmbet răsplătitor şi suveran, suprareală existenţă îmi ridica în sfârşit osânda de-a nu-i putea ajunge sufletul niciodată... Dar eu trebuia să fiu înainte îndărătnic, înverşunat de îndărătnic, trebuia să merg cu încăpăţânarea înainte, chiar până la reprimarea acestei luminoase schimbări a ei, un avânt irezistibil mă cotropise de-a o doborî cu desăvârşire, fără a-i atinge un singur fir de păr, de a-i smulge sufletul întreg din minunatu-i corp şi a-l opri pentru totdeauna cu mine aici, în patetica-mi singurătate.

Donna Alba se scutură ca dintr-o atitudine necuvenită, pe care ochi străini au surprins-o. Nu ştiu dacă a fost cumva înşelare, dar am avut impresia că, îndepărtându-se, umerii ei s-au ridicat întrebători... S-a întors spre mine puţin vexată şi cu un vag aer de rigiditate...

Iar pătimaşul meu sânge îmi zvâcnea acum turbat în urechi, pe care mi le umpleau până la asurzire, cumplitele lui insulte: "Imbecil, nemernic, zănatic, mai ai încă acest moment, înainte de a coborî prima treaptă... înainte de a ajunge în mijlocul scărilor, înainte de a părăsi holul al doilea... deşucheat, imbecil, sinistru cretin... don Quichotte..."

înainte de a deschide marea uşă a vestibulului, ea se întoarse spre mine şi-mi luă mâna, pe care mi-o strânse uşor. Mi-am lăsat liberă mâna între degetele ei, pentru că am avut impresia că ea vrea s-o ducă până la dreptul inimii. Ea, ea singură, fără nici un concurs al voinţei mele, afară doar de această delăsare a mâinii în voia alei sale. Strigătul meu de izbândă sta gata în pragul buzelor şi fericirea de-a o înălţa ca pe un fulg sta gata în pragul cugetului meu. Dar mâna se opri la mijlocul drumului. Ea mi-o strânse acum ceva mai tare şi mi-o scutură prietenos. Şi-mi spuse:

- Ai fost un brav om şi cu adevărat un cavaler. îţi mulţumesc.

I-am sărutat mâna cu adânc respect şi am deschis larg uşa, închinându-mă profund, pentru că eram acum un brav cavaler recunoscut. Am câştigat sau nu partida?

Pasul ei răsuna pe mozaicul din curte, se auzi portiţa de la stradă. Sângele îmi vâjâia în urechi: "Imbecil, imbecil... don Quichotte... ai pierdut totul, don Quichotte... mori de vânt... nebunie... don Quichotte de pe Cerna..."

Şi şuvoaiele lui mă înşfăcară deodată, sălbatice, duşmane, pedepsitoare...

E într-adevăr cumplită pedeapsa sângelui în nopţile albe. Toţi cei care s-au găsit aproape, la un singur pas numai de-un atât de scump noroc şi l-au lăsat să scape din sfială, din neînţelegeri, din stângăcie, ştiu bine ce însemnează torturile de apoi ale acestui padişah al vieţii. Dar când sorocul zbuciumului se împlinea spre năvala, care începuse acum mai din vreme, a zorilor, îmi vedeam sufletul liniştit şi clar până-n adâncul fundurilor lui, ca un crâng verde după o furtună. Nu pierdusem nimic, cântau atunci dimpotrivă toate păsările acelea zgomotoase din crâng: într-un imn de triumf, ele proslăveau chipul cum mă purtasem. Nu mă uitam nerăbdător la telefon şi nu tresăream când altcineva se găsea să mă cheme: marea mea faptă, pentru a fi şi mai în adânc cuprinsă de sufletul şi mintea donnei Alba, pretindea timp şi perspectivă. Dar nici eu nu trebuia să aştept, împăcat în mine, roadele de ani care nu mai aveau să întârzie. înţelesei şi acceptai că trebuie să mă zbat puţin, să mă găsesc necontenit în preajma maestrului, să-i prezint întruna mărturia prieteniei şi admiraţiei mele, să-i primesc pe-a lui, să-l mai frecventez şi să mă grăbesc a răspunde cu bucurie şi încântare, când poftirile la masă se vor repeta. Şi, într-adevăr, maestrul mă rugă să trec pe la biroul lui în două din serile care urmară: trebuia să studiem acolo două afaceri importante, pe care el ţinea să le continuăm tot împreună, cu toate că nu erau din cele la care el se zorise să renunţe, cerându-mi-le mie, dimpotrivă îl interesau în gradul cel mai înalt din punct de vedere juridic. într-a doua seară, după ce terminarăm, el mă rugă să zăbovesc o clipă, ieşi şi reveni după puţin, pentru a mă pofti la masă. Mă simţii copleşit de emoţie, deşi, în clipa când îmi ceruse să întârzii, pricepusem despre ce poate fi vorba. Donna Alba se arătă din cale-afară de amabilă cu mine de data asta. Pot spune c-a fost de-a dreptul încântătoare, însuşi maestrul părea dispus că soţia sa participă şi cu sufletul la onorurile cu care el se grăbea în tot minutul să mă încarce. Donna Alba, ea singură, mă întrebă cea dintâi ce-am citit în ultima vreme şi cum mă simt ca avocat de sine stătător. Se interesă de cartierul în care mi-era situată casa, cartier despre care ea aflase, în genere, lucruri foarte bune, şi chiar îl văzuse în treacăt, dar vrea să ştie şi de la mine dacă sunt mulţumit. Spuneţi, dacă nu mă puteam socoti cel mai fericit om din lume, după astfel de întrebări ticluite parcă anume?

Dar de ce "parcă"! Drace, poate pentru că din când în când donna Alba rămânea cu ochii adânciţi în aer? Asta-i acum!

într-adevăr, ea se uită astfel pe sine uneori, cu gândurile aiurea, dar poate aci sta şi mai mult dovada că ea e frământată de gânduri grele, cu al căror început plecase din casa mea. Asta trebuia să mă bucure şi mai mult şi chiar mă simţeam de bună seamă infinit mai fericit decât în clipele anterioare, când după aceste momente ea se îndrepta spre mine cu şi mai multă drăgălăşenie, cu şi mai mult farmec. în iatacul turcesc, unde ne mutarăm din nou apoi, conversaţia, care nu se întoarse câtuşi de puţin asupra subiectului de vorbă de deunăzi (şi eu găsii de ales tact să nu o împing într-acolo, ba chiar s-o îndepărtez cât pot de o atare direcţie, în cazul când maestrul ar pune-o iar pe tapet, tocmai pentru a învedera că nu vreau să precupeţesc prin nimic gestul ce făcusem), fu negrăit de plăcută şi apropiată. Doar mişcările acum mai degajate, însă astfel nemăsurat mai ameţitoare, ale donnei Alba, pe sofaua şi-n decorul turcesc, fură pricini de revolte surde ale mocnitului şi nemulţumitului meu sânge, pe care-l potolisem zilnic până acum cu apoteoza succesului meu sufletesc. El se încăpăţâna să aştepte adevărata apoteoză în mulţumirea lui şi nu a sufletului şi, de aceea, ori de câte ori genunchiul ei se reliefa mai acut prin poala rochiei, ori mătasea cu aspect de picior gol a ciorapului se detaşa ceva mai mult de sub negrul stofei, răsuna până în urechile mele clocotul lui sălbatic. Evident, nimic deosebit, nici o mişcare anume pentru mine, pentru îmboldirea ochilor şi a dorinţelor mele; aceasta cred că am observat-o cu limpede luare-aminte şi-am alungat regretul care mă încerca uneori, când trebuia să-mi schimb în această privinţă, la lumina de var incandescent a raţiunii critice, vreo părere falsă ce-mi făceam câteodată, însă gândul meu rece şi calm, gândul meu olimpian, pe care nu puteau să-l atingă talazurile de sânge, mă asigura că nu poate fi altfel, după întrevederea noastră misterioasă. Femeia aceasta divină putuse afla atunci, şi reflecta adânc mai pe urmă, că drumul până la mine duce printr-un ocol de cleştar, cu văzduh de puritate polară, ceea ce evident asmuţea acum şi mai înverşunat curiozitatea şi sufletul ei într-acolo, însă, înaintând cu cea mai atentă scrutare, printre stâncile ascuţite de gheaţă. Tot ce putui face ca s-o ajut pe acest drum nou şi nu prea obişnuit femeilor, dar dorit sălbatic când le laşi numai să-l întrezărească, fu ca ochii mei s-o umple de fericirea lor, de-a o vedea senină şi mulţumită.

Beţie a beţiilor! Triumf al gândului asupra licorii negre şi roşii din vine, în care zac gigantele păduri ale veacurilor în zăcămintele de petrol, toate haitele sălbatice ale trecutului, toate urletele de fiară, toată spaima dinţilor ascuţiţi şi a coarnelor fioroase şi toată elasticitatea panterelor!? N-aţi văzut când curge sânge, cum licăresc în fiecare picătură ochii monştrilor din fundul oceanelor de timp? Dar ce-au a face toate astea cu telefonul pe care mi l-a dat chiar azi-dimineaţă, în zorii zilei, donna Alba, în prima zi a plecării soţului ei? Ea ştia că la ora asta, prea matinală, eu sunt încă sus, în încăperile de sus, în care am primit-o, sunt poate încă în pat, îngânându-mi visurile, care o văd numai pe dânsa, cu programul banal dar nevoit al zilei ce vine. Nu ştiu de ce această ascultare în pijama a glasului ei, această poruncă a nerăbdării ei de a mă lăsa îmbătat de argintul glasului ei într-o ţinută sumară, mi se pare atât de prietenoasă, de familiară, îmi dă impresia vestirii obişnuite a unei ore de pasiune şi de potolire, într-o iubire în care s-a consumat orice preliminariu. Mi-a anunţat scurt venirea ei după-amiază şi numai atât, după un bună-dimineaţa cu un răsunet de frăgezimea unui buchet de trandafiri albi; la rându-mi, am văzut-o atunci pe dânsa într-o minunată pijama de mătase, cu picioarele goale în pantofii de casă, şi căldura somnului încă nealungat deplin din sânge m-a moleşit ca puterea unei băuturi prea tari în plinul dimineţii. Aceasta e prima strângere a gândului nostru, prima îmbrăţişare a sufletelor noastre, mi-am zis, şi în ziua aceea de fericire am comis o mie şi una de nebunii; am făcut glume chiar şi-n greaua pledoarie de după-amiază, care vream să se termine cât mai repede cu putinţă.

Şi ea a venit. Era acum tot în taior, dar de un gri mai deschis, tot cu trotteur-i, însă de piele de şarpe, şi bluza era mai gălbuie, ca petala de trandafir (pentru mine era azi ziua trandafirilor), blana era parcă aceeaşi, iar în cap avea un fetru cenuşiu, potrivit altfel, dar de format aproape bărbătesc. Ea urcă acum, fără să mai aştepte la tot pasul indicaţii de la mine, numai când fu să pornească de la intrare, privi o clipă spre uşa acum deschisă a biroului şi mă consultă cu ochii. Pentru că-i răspunsei cu o uşoară mirare sub frunte, înainta, fără să mai privească în dreapta ori în stânga; uşile i le deschideam eu şi-mi exprimam, galant, mulţumirea că ea-mi cunoaşte aşa de bine modesta mea locuinţă. Ea se mulţumea să-mi răspundă doar cu un zâmbet de simpatie, de prietenie.

Sus îşi luă locul ştiut, pe fotoliul ce-mi venea în dreapta, când eu mă aşezam înapoia micului birou.

Acum nu-şi mai încheie mănuşile, le scoase pur şi simplu, apoi se lăsă într-un cot pe colţul consolei, cu două degete spre frunte. Aceasta pentru a-mi face o mică introducere discretă - deşi nu eram în pericol să fim auziţi de nimeni - prin care îşi arăta jena de a fi nevoită să-mi pretindă întrevederi atât de nepotrivite cu programul meu. Era minunat de bun acest pretext al convorbirii noastre de astăzi, al celei de-a doua a noastre convorbiri particulare. Cum? protestai cu o tot mai caldă elocinţă, pe măsură ce vedeam că-i place mai mult, cum? când, fără ştirea ei, de ani de zile, de zece ani de zile, din imbold propriu, cu avânt nemăsurat, m-am zbătut pentru liniştea, pentru libertatea ei, şi tocmai acum, când subterana mea trudă a dat de lumina ţelului sfânt, căruia mi-am dedicat tinereţea, acum ea poate să mă întrebe astfel? Dimpotrivă, timpul meu este al ei; ea poate să dispună de el cum va vrea. Ea e zeiţa şi norocul meu şi ea trebuie să-mi poruncească orice doreşte; Doamne, dacă ar mai exista încă o pâclă ascunsă pe zarea vieţii ei, ce fericit aş fi (îmi cerui iertare pentru această necugetată dorinţă) dacă aş primi îngăduinţa-i să-mi pun din nou zelul şi credinţa mea în lucru, de astă dată sub binecuvântarea ei, sub ochii ei, care mi-ar da la tot pasul puteri drăceşti...

Ea-şi lăsase mâna de la frunte, ascultându-mă, şi o întinsese pe masă în direcţia mea; cealaltă era sprijinită de braţul fotoliului. Mă privea cu atâta lumină în ochi, cu atâta surprindere, cu atâta fericire, ca-n faţa unei descoperiri într-adevăr mari, aproape mistice. Dar tocmai pentru ca puritatea devotamentului meu să rămână deplină, eu îmi înfrângeam înainte atacurile de răzvrătire ale acestui sânge prea înnebunit de mirosul semenului său apropiat, pentru a nu scăpa nici cea mai neînsemnată aluzie de pătimaşă dorinţă, nici cel mai mic gest de nemaiînfrânată poftă. Dar mă rugam cald zeilor care au făcut acest trup sfânt ca gestul apropierii omeneşti să vie de la ea.

Şi mâna ei se întinse şi-mi apăsă mâna mea. Şi-atunci înţelesei şi binecuvântai zeii care au lăsat haină de trup sufletului nostru.

Dar donna Alba îmi spuse strângându-mi mâna:

- îţi mulţumesc, scumpul meu prieten. într-adevăr, această nobilă dezinteresare, această afecţiune atât de pură şi nemaiîntâlnită pentru sufletul meu, care poate nici n-o merită, mă copleşeşte. Graţie dumitale au început astfel să mi se deschidă în minte unele căi ale sufletului, despre care ne-au adus multă mărturie glasurile trecutului, dar pentru care noi, oamenii vremurilor acestora, nu aveam înţelegere. Astfel am putut gândi adânc, după întrevederea noastră, la care mi-am impus să-ţi mărturisesc, am venit condusă de gânduri de care mi-e ruşine. M-a ars atât de cumplit flacăra ruşinii, dacă mi-e permis să fac această banală figură de cuvânt, pentru că în sfera în care m-ai ridicat, însăşi formele expresiei simt nevoia primenirii, încât nu puteam rezista nevoii de a te revedea din nou şi de a-ţi cere iertare.

Uimirea cea mai grozavă nu-mi cuprinsese încă sufletul în întregime. Foarte atent la fiecare cuvânt, credeam că desprind din glasul ei, cu toată aparenţa de transfigurare a feţii, o subtilă ironie, şi un răspuns teribil la purtarea şi la cuvintele mele, când m-a vizitat deunăzi. Dar mărturisirea ei curse mai departe:

- Până la sfârşitul convorbirii noastre, mintea mea neînţelegătoare a crezut că-mi ofereai astfel o mică glumă nu lipsită de un abil şi drăguţ tact, pentru a pedepsi cu drept cuvânt dispoziţia mea cam facilă într-o împrejurare care nu merita desigur să fie tratată aşa uşor. Dar revenită la mine, în singurătatea casei mele, am pătruns mai adânc vorbele şi purtarea dumitale... şi mi-am examinat cu atenţie viaţa mea...

Aci mâna ei strânse iarăşi mâna mea şi fu de ajuns atâta ca să înţeleg că femeia aceasta se răzbuna sângeros. Milioanele de globule care se strânseseră lângă epiderma mâinii mele priveau agitate la milioanele de globule care stau şi persiflau, ca după nişte gratii, adăpostite de epiderma dulce şi caldă a palmei ei. Iar globulele sângelui meu se frământau de ciudă, de oroare, de furie neputincioasă, împotriva acestor globule femeieşti - mai isteţe, mai şăgalnice şi mai asmuţitoare - clocotind surd şi ameninţător, că nu le las slobodă năvala. O încordare a degetelor mele, o întoarcere din scurt, pe loc, a mâinii, o strângere sălbatică a degetelor lunguieţe şi a unghiilor trandafirii, şi războiul ar fi fost declarat...

- Viaţa mea, continuă donna Alba, a fost într-adevăr minată de-o minciună gravă, a fost compromisă, stricată de această minciună, în cei mai frumoşi ani ai mei. Graţie dumitale, eu am descoperit această grozavă minciună... graţie dumitale obrazul meu a putut roşi că timp de atâţia ani eu am trăit cu soţul meu, i-am primit îmbrăţişările, i-am ascultat gândurile lui sincere şi bune, minţindu-l cu cea mai netulburată convingere, cu cel mai josnic avânt... Nu pot să-ţi descriu în ce culori mi-am descoperit acest nefericit suflet al meu în faţa oglinzii vieţii mele, care eşti dumneata... Vreau să-ţi mărturisesc, nu pot să-ţi exprim tare aceste impresii, pentru că dumneata eşti o oglindă conştientă şi ai înregistrat totul la timpul său... Nu ştiu cum pot să-ţi vorbesc astfel, fără să-mi acopăr ochii în faţa dumitale...

Boscorodii ceva incomprehensibil, pentru că aş fi vrut să izbucnesc în protestări vehemente, dacă aş fi putut găsi măcar un cuvânt cu care să pot începe, dar ea mă opri cu un gest al mâinii celeilalte. Cu cea pe care mi-o dase de la început mă strângea în acest moment întocmai ca o amantă, care şi-ar deschide, în sfârşit, şi sufletul ei celui ce i l-a pus pe-al lui de mult la picioare...

- Vreau să scap de această strânsoare, gemu donna Alba, strângându-mă cu înverşunare, vreau să scap de această minciună sordidă, care-mi apasă până la asfixie conştiinţa. Vreau să-i mărturisesc totul, vreau să-i dau lui scrisorile, pentru a face întocmai cum mi-ai deschis mintea, scumpule prieten, vreau să-i explic totul, totul. Şi cum sunt slabă, mă simt grozav de slabă şi laşă, recurg iarăşi, umilită şi mică, la ajutorul dumitale, îţi invoc acest ajutor, pe care nu ştiu cum să-ţi fiu de recunoscătoare, când mi-afirmi că regreţi că nu mai ţi se oferă vreun prilej să mi-l poţi da... aşa cum ai dori dumneata...

Iată-l, prilejul de a mă ajuta... ţi-l ofer... Dumneata... te rog, te implor... du-i dumneata scrisorile...

Pauză... Stupoare. Pustiu de gând. La răsărit, la apus, la miazănoapte şi la miazăzi, deşert necurmat, neted. Doar mâna ei care strânge năprasnic mai trăieşte singură, dar cu o intensitate de negrăit, în oceanul sterp de nisip.

- I-am scris totul... i-am povestit totul... reluă ea după un adânc oftat, i-am mărturisit, aşa cum m-am priceput, mobilul interior, care m-a îndemnat să mă descopăr în sfârşit... Nu avea teamă, nu i-am pomenit un cuvânt de dumneata. Dumneata nu vei fi decât un simplu transmiţător... Nu pot, ai făcut prea mult pentru mine, ca să-ţi ofer un rol prea greu, inacceptabil şi imposibil, socotind raporturile dumitale cu dânsul. M-am gândit un moment chiar să te scutesc de această neplăcere şi să chem în ajutor pe mama mea, care se află de câteva luni la o prietenă a ei, la Craiova... însă mă temeam de opoziţia şi de sfaturile ei... Nu, nu puteam să recurg la ajutorul ei... nu pot să recurg la ajutorul nimănui, căci ar fi să pierd iarăşi totul. Numai dumneata poţi să mă ajuţi, pentru că numai dumneata nu poţi să-mi dai un sfat contrar, îmi închise ea gura care se întredeschise dornică de a curma odată această teribilă comedie, pentru că numai dumneata eşti singurul om din această lume care nu poate să-mi mai schimbe gândurile mele...

în pauza scurtă pe care o făcu acum, sărmanul de mine, erou al replicilor fulgerătoare din faţa instanţelor, nu găsii nimic de rostit decât iarăşi un fel de muget uşor, înăbuşit în gât, ca de viţel, în vis.

- Serviciile cu care te rog deocamdată să-mi vii în ajutor, îşi sfârşi donna Alba cuvântul, cât mai rezumat, sunt acestea: să-mi scoţi un paşaport şi să-mi obţii viza pentru ţările pe care le-am enumerat în această listă...

Ea-mi lăsă mâna pentru a căuta în poşetă...

- De asemeni, un bilet pentru Paris, în wagon-lits... ai aici banii trebuincioşi, îmi puse ea dinainte un plic. Soţul meu vine peste două zile, rămâne trei sau patru şi pleacă iarăşi. Atunci vreau să am totul gata. Eu voi veni la dumneata în ajunul plecării, îţi voi readuce cutia cu vechile scrisori... de la... Tudor, şi separat scrisoarea prin care îi lămuresc totul. Dumneata nu va trebui să-i raportezi decât că, în ajunul plecării mele, am venit la dumneata la ora consultaţiilor, ţi-am dat cele ce doream să-i predai şi te-am rugat să-mi faci acest serviciu, fără a-ţi da vreo indicaţie asupra celor cuprinse în anvelopă şi cutie... Şi acum, pentru că te-am ţinut prea mult, scumpe prietene, te rog să mă ierţi... eu mă duc, pentru că îmi rămân atâtea de pregătit... în privinţa scoaterii paşaportului şi a biletului de tren, te rog să fii cu atenţie, pentru că el poate se va interesa cine m-a ajutat, şi n-aş vrea să vadă în dumneata ceva mai mult decât pur şi simplu pe transmiţătorul unei corespondenţe secrete. Te rog să mă ierţi însă... Cum nu am avut la cine să mă adresez, ca să facă astfel încât să-mi obţină aceste acte fără risc, m-am gândit tot la dibăcia agenţilor de care te-ai servit pentru a dejuca tertipurile prinţului Preda, şi despre care el m-a lăsat să cred lucruri extraordinare. întocmai ca atunci, te rog să procedezi şi acum şi te rog să nu mă laşi, scumpul, scumpul meu prieten...

Şi mâinile ei, de astă dată împreună, îmi strânseră cu atâta căldură şi desperare bietele mele degete, că nu putui decât să dau toate promisiunile cerute şi s-o însoţesc neputincios, spre marea stupefacţie a milioanelor de globule, parcă acum coagulate, spre ieşire. Pe tot drumul, ea-mi ţinu mâna într-a ei, ca la un frate, şi înainte de a ieşi mi-o scutură din nou cu toată puterea.

Din uşă îmi mai spuse:

- Astăzi i-am scris şi vărului meu Raoul că voi trece să-l vizitez la Bruxelles. E ocupat acolo cu o mare expoziţie canină. E uimitor de inteligent băiatul ăsta; a avut succese atât de grozave cu câinii lui, încât mă vesteşte că aproape şi-a refăcut averea pe jumătate.

Am îndeplinit poruncile donnei Alba cu inima celui ce-şi cumpără singur coşciug şi găteli de moarte, însă fără nici o scrântire. Dar un gând straşnic, un pretext din cale-afară de puternic şi aparent obiectiv, pentru a opri totuşi, în ultimul moment, îmi luminase mintea cu două zile înainte de revenirea ei. Şi restul, toate formalităţile care mai rămăseseră de făcut, toate vizele înşirate de mâna ei scumpă pe însemnarea ce-mi lăsase - unica scrisoare ce aveam de la dânsa compusă anume pentru mine - le săvârşii şi le obţinui nu numai cu grija şi discreţia de până acuma, dar şi cu un avânt, cu o bucurie, cu o nerăbdare nemaipomenită, pentru ziua revederii noastre pe care până-n ajun o aşteptam cu fior şi cutremur. Pentru că găsisem ideea mântuitoare, ideea uimitoare, care, dezvoltată cu meşteşug, ca o pledoarie la tribunal - şi voi pune aci tot talentul, toată căldura puterii mele de convingere - avea s-o determine să renunţe la placarea ei, fără a avea aerul că eu sunt cel care ţin s-o opresc. Ideea, gândul, pretextul ăsta diabolic va lucra pentru mine, şi ea ştie că sfaturile mele sunt ridicate pe cea mai sfântă dezinteresare, sunt însufleţite de cele mai sincere intenţii. Ah, ideile acestea sfinte, ocolul acesta intelectual şi aventuros, planuri, răsplanuri şi acţiuni, care m-au dus aci atât de pe departe - dar cum? atât de sigur, atât de adânc, - m-au vârât ca o rădăcină în sufletul ei, încât trebuie acum să mă smulg cu putere, ca să mă poată considera din justul unghi de vedere ce-mi convine. Cât de departe mă simt şi în timp, dar şi în înălţime, de acel moment al rostogolirii dicţionarelor din mâna... cât de mult se va fi flatat ea de această stângăcie, dar cât de ridicol trebuie să-i mai fi apărut eu... exact ca uimirea zgomotoasă a unei ţărance, în faţa unui aspect neaşteptat, care o face să bată din mâini prosteşte, să emită sunete guturale şi incomprehensibile, care ridica în aceeaşi măsură obiectul admirat, pe cât se înfundă mai mult în simplicitate şi caraghioslâc. Şi la serbarea de la Liric mai avusesem naivitatea să-i amintesc această ridicolă stângăcie, pe care creşterea puterii-mi de mai târziu, cine ştie de când, o obligase să o scoată singură din memorie! Apoi, în sfârşit, îndrăzneala aceea fără margini, pentru că la început fără un plan bine determinat, de a pătrunde în casa ei şi de a mă prezenta maestrului; Doamne, parcă fu ieri prima mea aşteptare în biroul marelui avocat, alături de domnul Sava, tatăl Anişoarei, şi de boier Gile, despre care am auzit mai apoi că murise de căldură, pentru că plecase din cale-afară de încotoşmănat într-o prea călduroasă zi de vară! Noroc că dreapta raţiune, cumpătul just, chibzuiala adâncă m-au pus apoi pe drumul cel bun, încet, dar sigur. Ce-ar fi fost, oare, ce-ar fi putut ieşi din asta, dacă aş fi lăsat din lanţ primele mele gânduri: să mă înfig dinaintea mersului ei regesc ca un paloş de dârzenie şi să-i dau pe faţă, cu orice risc, arşiţa adorării, care nu-mi mai încăpea în suflet. Şi această teribilă îndrăzneală sub acoperământul fiului de încruntaţi voievozi, Georges Radu Şerban. *

O clipă numai puterea născocirilor m-a năucit şi pe mine; le-am dat drumul prea departe, prea fără cernere prin calculul sever al unei juste dozări; de aceea donna Alba e în prezent, graţie unei neatente exagerări, victima puterii mele de concepţie, după cum, în chip firesc, sunt gata să devin eu însumi, prin plecarea ei, propria mea victimă. Şi iată, în ultimul moment, gândul măreţ, gândul cel sfânt îmi vine iar în ajutor; vine să se integreze de minune în angrenajul imensei complicaţii, pe care am desăvârşit-o cu purtarea mea de deunăzi, restabilind-o la justa ei valoare în sufletu-mi, uluit el însuşi de această negândită şi considerabilă întorsătură. Gândul miraculos, care operează ca un adevărat făcător de minuni, el te scuteşte în chipul cel mai elegant cu putinţă de caraghioasa şi melodramatica postură a prosternării în faţa zeului adorat, el zguduie pe acest zeu, îl face să se desprindă singur de pe soclul în care s-a pietrificat şi ţi-l aduce umilit la rădăcina soclului tău. Din adorator simplu, anonim, poate chiar blestemat şi alungat, gândul ocolit, tactic, te ridică pe tine la rangul de zeu... Puternic şi temut. In cel mai rău caz, cel ce vine întinzând mâna la cel ce aşteaptă, ca de la egal la egal.

Cam astfel de deşucheate şi copilăreşti reflecţii mă cutreierau, se alungau, se împreunau, se zbăteau către un sens unic în creierul meu, până-n clipa venirii donnei Alba. Asta s-a întâmplat cu două zile înainte de data ce-şi fixase pentru plecare. Maestrul părăsise oraşul imediat după-prânz şi-avea de gând să lipsească cinci zile. Mă înţelesesem cu donna Anna ca ea să mă anunţe îndată de plecare, pentru a mă îngriji de viza biletului de călătorie şi de reţinerea cabinei în vagonul cu paturi. A doua zi apoi, ea trebuia să vie în persoană să le ridice, împreună cu paşaportul, pentru a putea să plece într-a treia.

Şi lucrurile începură să se petreacă întocmai. Când revenii de la palat, jupâneasa mă înştiinţa că doamna Donna (aşa era înţelegerea: în corespondenţa noastră telefonică precum şi în cea viitoare, care avea să aibă loc prin poştă, după plecarea ei, ea nu trebuia să fie decât d-na A. Donna) îmi dădea de veste că "peste două zile e procesul şi că să mă îngrijesc de acte. Mâine vine să mă consulte." La rându-mi dădui atunci telefonic dispoziţii agenţiei respective şi cerui ca totul să fie gata până mâine dimineaţa la nouă, când mă voi duce să-mi iau biletele şi să achit suma ce mi se calcula. Nu sfârşii bine această convorbire, că telefonul mă chemă iarăşi: de astă dată eră chiar donna Alba, care vrea să se intereseze dacă revenisem şi dacă am fost pus în curent cu ce încredinţase jupânesei. îi înşirai tot ce făcusem şi tot ce mai rămânea de făcut şi, spre imensa-mi surprindere, ea mă întrebă dacă pot s-o primesc chiar acum pentru a-mi mulţumi personal. Pleca peste câteva minute şi urma să fie încoace în mai puţin de o jumătate de oră; avusei tot timpul să expediez jupânesei, căreia îi dădui ordinul expres (ca şi la prima vizită a donnei Alba), să nu apară până nu voi suna-o în mod anume - nici jos, nici sus, nici în faţă - nici ea, nici bărbatul ei, care îndeplinea misiunea de şofer şi oarecum intendent, nici bucătăreasa, oricine şi oricât s-ar suna la intrare şi oriunde, altfel decât cum potrivirăm să fie semnalul meu special, singurul care avea să le redeschidă accesul înăuntru.

Vestirea acestei veniri neaşteptate îmi pusese zdravăn sângele în mişcare şi mă simţeam stăpânit de-un trac considerabil: de masivitatea argumentelor mele, de tactica în care de altminteri mă ştiam neîntrecut a dozării lor, a ordinii şi rapidităţii lor de succesiune şi de căldura tonului cu care aveam să susţin cea mai de seamă încercare a vieţii mele, depindea toată soarta mea. Cu atât mai bine că lucrurile se vor petrece cu o zi mai înainte; dorinţa donnei Alba de a mă vizita şi acum era un semn bun, pentru că arăta şi la ea o dispoziţie de apropiere; de bună seamă reflectase că pentru atât cât făcusem pentru dânsa meritam mai multă atenţie din parte-i, ori poate găsea cu drept cuvânt că pentru o chibzuială mai amănunţită şi mai în linişte a ceea ce ne mai rămânea de făcut era nevoie de mai multă vreme de stat împreună, şi încă împărţită în două de-un larg răstimp de reflecţie. Poate în sufletul ei descoperise în cele din urmă un gol, o şovăială, o mică neîncredere în prea largu-i şi subitu-i plan, poate venea să găsească la mine încurajare şi avânt; foarte bine, foarte bine, minunat de bine, n-avea decât să poftească şi avea să vadă ea cât avânt aveam de astă dată să-i insuflu! însă atenţie, tactica mea trebuia să rămână intactă, seriozitatea, gravitatea mea şi-ndeosebi aerul acela de obiectivitate, de dezinteresare, care-mi câştigase până la orbire încrederea ei, trebuia să nu sufere nici cea mai neînsemnată clintire, să nu dea nici cel mai părelnic semn că la mijloc nu-i decât o farsă îndrăzneaţă şi perfidă, că în dosul paravanului scrobit şi prefăcut nu bântuie decât cea mai puternică şi mai sălbatică patimă omenească. Minutele treceau repezi şi tracul era pe sfârşite; simţeam cum sângele mi se umple de mirosul bătăliei apropiate; cugetul mi se libera de îndoieli, de nesiguranţe şi laşităţi, făcea loc de liberă mişcare spontaneităţii, care aştepta cu încredere şi nerăbdare în dosul perdelei subconştiente. Venirea donnei Alba în ziua asta îmi ridicase de pe suflet povara îngrozitoare a 24 de ore de nelinişte, de zbucium, de teamă, de groaza nesiguranţei.

Planul meu era simplu şi clar. Argument: voiajul, aşa cum îl plănuise ea, avea să fie extrem de costisitor. In sfârşit, asta nu putea să însemne prea mare lucru, dacă maestrul se hotăra mai repede într-un fel sau într-altul. Dar ce se întâmpla dacă, rănit de moarte, de revelaţia ce eu aveam să-i aduc şi de evadarea ei laşă, pe de altă parte chinuit de dragostea ce de bună seamă i-o păstra intactă, caracterul lui puternic şi lucid avea să înoate multă vreme în nehotărâre? Ce se întâmpla dacă rezoluţia lui, verdictul lui, pedeapsa pe care avea să i-o infligă consta tocmai în această amânare a dezlegării, în această aşteptare, ca ea, biruită de tăcerea lui, de puterea lui de a nu se rosti nici într-un fel, de spectrul sinistru al mizeriei, care se făcea tot mai palpabil cu trecerea lunilor, să se reîntoarcă înfrântă, zdrobită, pentru a cere iertarea, umilită şi sfâşiată. Şi cine putea şti dacă o va aştepta atunci îndurarea celui cu suflet rănit de moarte; cine putea şti dacă acest urmaş de expeditivi tăietori de capete mai putea găsi în golul dinlăuntru-i cât de slabă putere pentru a rezista instinctului răscolit de răzbunare. Fatal, la întoarcere, în urma prelungitei şi nepătrunsei lui tăceri, ea trebuia să-şi găsească un prea ascuns refugiu, pentru a sonda atmosfera, pentru a încerca de departe, pentru a-şi face curaj! Se poate închipui uşor ce efecte sublime putea scoate un avocat de talia mea din această succesiune gradată de tragice perspective! Ce ajutor îi mai rămânea ei în străinătate? Succesele la expoziţiile canine ale vărului Raoul? Haida-de! Se poate închipui uşor ce efecte de sarcasm putea iarăşi găsi un meşter vorbitor ca mine în această unică resursă a speranţei, pentru a spulbera definitiv în ridicol toată pulberea ce-ar mai fi rămas din firavele ei planuri, trecute pe sub masivitatea argumentaţiei mele Ergo (şi aici se înălţa, pe ruina hotărârii ei, eşafodajul deocamdată fragil, pentru că ţesut din cel mai cald şi mai sfios vis, a ceea ce puneam în loc, în sufletul ei golit câteva clipe de orice nădejde): biletul de drum să fie scos, formalităţile paşaportului îndeplinite până la una, iluzia plecării să fiere dată în întregime, însă donna Alba să rămână în ţară. Corespondenţa să-i fie trimisă la Paris, poste-restante, de unde prinţul Raoul sau unul din corespondenţii mei acolo, la care aveam să reflectez, o va expedia înapoi încoace. însă unde anume în ţară putea să-şi găsească adăpost donna Alba, în tot acest răstimp a cărui durată era problematică? E limpede că la nici una din moşiile prinţului Georges, nici chiar cele pe care i le dăruise ei. Nici la vreo prietenă ca Anişoara Sava şi nici la vreo prietenă a familiei, ca acea de la Craiova, unde se afla doamna Esmaralda acum. Pentru că nimeni, nici Anişoara, nici doamna Esmaralda, nu trebuia să afle tot timpul acestei neînţelese aventuri de locul anume al ascunzişului donnei Alba: iluzia aflării sale în străinătate trebuia păstrată şi faţă de ele prin acelaşi sistem de corespondenţă plăsmuit de mine, de astă dată în sens invers.

Şi-atunci, atunci? Care rămânea unica persoană, de a cărei credinţă donna Alba nu se putea îndoi nici măcar cu un fir de gând, unica persoană ce nu avea să încerce - o dată ce s-a legătuit astfel, nici prin cea mai neînsemnată aluzie, prin cel mai de neobservat semn al figurii - s-o abată din drumul ei, să-i presare neîncredere în ţelul voinţei sale? Care? Cine? Donnei Alba nu-i rămânea decât să pronunţe singură numele acestei persoane.

Aici, tot etajul acesta avea să rămână al ei, al doamnei A. Donna (pentru servitori şi pentru orişicine alţii), nimeni nu va mai avea îngăduire să urce treptele scării care duc aici, nici chiar plecata şi supusa mea persoană, fără chemarea ei. Ea va fi aci ca la dânsa şi de nimic nu va avea să se îngrijească, în tot timpul acestei scurte sau îndelungi aşteptări, aşa cum zarurile lui Dumnezeu vor hotărî şi cum se va lumina capul maestrului, neîntrecut în logica de bară, Georges, totuşi fiul mândrilor, aprigilor şi încăpăţânaţilor vlăstari ai voievodului Radu Şerban. Dar ea va sta aci, va locui aci, sub acoperământul meu şi-n fiecare dimineaţă eu voi şti şi mă voi gândi că ea este acolo, deasupra mea, în etajul suprapus existenţei mele zilnice, aşa cum cerul este suprapus vieţii noastre pământeşti.

Şi fermecat eu însumi de acest nou şi elegant ocol al pasiunii mele, spre divinu-i ţel, mă năpustii în goană nebună pe scări, căci de afară mă chema, subţire şi uşor prelungit, apelul dulce al degetului ei pe butonul clopoţelului electric.

Donna Alba a suit şi-acum singură, cu pas sprinten şi grăbit, treptele scării mele, cu o familiaritate care-mi da fiori şi-mi umplea sufletul de funigeii celor mai dulci speranţe. Pentru că azi era cald, ieşise în rochie, o rochie neagră, mată şi uşor pufoasă, care-i juca pe corp în acest repede urcuş, ca ţesătura celui mai subtil elastic. Tot negrul ăsta mat, despre care învăţaţii spun că e închis oricărei culori şi oricărei lumini, era atât de elastic, se lipea atât de cald de orice mişcare, încât toată teoria savantă cădea de la sine: negrul ăsta era transparent, şi donna Alba mergea goală, gonea goală, spre dormitorul meu.

Cu gândul într-aripat de măiestria rară a alcătuirii ei, după ce am dat din nou raport a ceea ce aranjasem cu agenţia de voiaj, îmi cerui permisiunea ca să fac unele observaţii asuprarezoluţiei acesteia de plecare, ce părea să-i dea multă însufleţire şi dârdoră de acţiune. Donna Alba încuviinţă puţin mirată şi atunci dădui numaidecât drum elanului meu. Obişnuinţa de a avea succes în vorbire mă făcuse de mai multă vreme să nu-mi mai dau seama de el, decât prin efectul pe care-l făcea asupra ascultătorilor, şi care venind automat nu-mi mai făcea, evident, nici el, nici o impresie. Rareori, câte o formă nouă de exprimare sau de îndrăzneaţă săritură pe piscuri ameţitoare de logică mă făcea să mai mă aud, în sensul estetic al cuvântului, şi să mă contemplu ca într-o oglindă, în gândul meu, ca un Narcis al raţiunii pure. Dar acum fusei nevoit să mă aud tot timpul şi să mă impresionez eu însumi de patetismul meu. Mai ales când atinsei coarda care trebuia să vibreze cu o fineţe şi o eleganţă nespusă, fără a-şi pierde cu nimic din intensitatea tragică a perspectivei de decădere ce putea să aştepte istorica familie Ypsilant, eu cred că atinsei culmi de rară artă şi sunt sigur că dacă s-ar fi nimerit aci să mă aprecieze austerul meu maestru nu s-ar fi putut stăpâni să nu mă sărute. Javrele de rasă ale prinţului Raoul întunecară şi mai mult clarobscurul acestui sumbru tablou tocmai prin nota lor strident-hazlie, deşi abordată de mine cu prea strânsă cumpătare, şi dădu sfârşitului aspectul unui final de Edgar Poe.

Donna Alba mă ascultă cu mult interes, dar putui observa că interesul acesta se referea mai degrabă la talentul cu care-i vorbeam, decât la oracolul înfricoşător căruia îi dam glas. La urmă, evident, izbutii s-o emoţionez de-a binelea şi credeam că i-am înfrânt radical entuziasmul, mai ales că rămase mai mult timp, după ce terminai, cu privirile în nehotărât, când deodată se reîntoarse spre mine bucuroasă, dar pătrunsă în acelaşi timp şi de-o uşoară sfiiciune şi-mi spuse:

- Nu ştiu cum să mă felicit că am izbutit să-mi câştig, fără să-mi dau seama, un aliat şi-un prieten de atât de mare talent.

îmi căută miezul ochilor cu miezul ochilor ei, iar când tocmai exultam mai intens, pregătindu-mă să-i explic în ce chip anume m-a putut câştiga - nu aliat, dar rob - donna Alba reluă cuvântul, amuţindu-mă şi precipitându-mă din vârful înălţimilor pe care le cucerisem în fundul celei mai sinistre şi mai lipsite de ieşire văgăuni prin destăinuirea ce-mi făcu.

Mai întâi ţinu să mă încredinţeze: şi dacă lucrurile s-ar fi petrecut exact cum le văd eu, pornind de la premisele de la care pornesc eu, încă nu ar fi făcut ea primul pas către soţul ei, orice-ar fi fost să se întâmple. (O, cum m-a străbătut, ca o suliţă de foc, acest "orice-ar fi fost să se întâmple", înţeles în câte şi-n cât de felurite forme.) Dimpotrivă, l-ar fi aşteptat ea pe dânsul, dacă el convenea la (aci donna Alba prelungi vocala terminativă, probabil încercând să evite cuvântul "iertare")... împăcare, era rolul lui să vie, s-o caute, să-i întindă ramura "absolvirii" - şi numai aşa l-ar fi însoţit înapoi.

Dar era inutil să se mai oprească şi să cerceteze asupra unor astfel de posibilităţi, decurgând dintr-o situaţie care nu era cea adevărată.

Pentru că situaţia adevărată se întâmpla să fie aceasta:

Donna Alba nu se afla atât de săracă precum credeam, nici nu era deloc săracă, ba chiar era cât se poate de bogată. Actului, pentru a primi din parte-i adeziunea maritală de acceptare. Or, asta ar fi însemnat scandal, divorţ, şi "poate şi mai mult decât atât"; testatorul şi-ar fi rezervat post-mortem această satisfacţie sinistră şi s-ar fi răzbunat implicit pe cel ce l-a trimis afară din lumea celor vii, o astfel de avere punând în mare încurcătură pe acea care, ignorând că, de drept, larg răgaz de gândit îi stă la dispoziţie, şi temându-se, în panica primelor momente, să ceară avizul oricărui coleg de bară, cât de străin, al soţului său, s-ar fi simţit constrânsă să se pronunţe fără ezitare dacă o primeşte sau nu. Dar Tudor Buzescu a obţinut în ceruri o satisfacţie incomparabil mai puternică, prin procedeul lui de adevărată distincţie boierească (ce deosebire de decăzutul Preda!), mergând cu luarea-aminte până acolo încât nu numai să asigure averea donnei Alba, chiar în cazul când ea, zăpăcită de lovitură sau lipsită de imediat curaj, ar fi repudiat-o, acordând-o în acest caz mamei ei, dar nelăsând neglijată nici măcar o bagatelă ca aceea a dorinţei exprimată expres notarului, ca vestirea acestui mare gest să se facă în chipul cel mai discret şi mai puţin vătămător pentru liniştea sufletească şi onorabilitatea donnei Alba. Iar toate aceste fapte, socotite şi cântărite cu atâta meticulozitate, le plănuise şi le determinase superbul om, cu toate că dibăcia lui cunoscută în luptă, precum şi ascendentul pe care-l căpătase asupra maestrului prin rănirea lui la Paris (donna Alba ştia de la Tudor, şi asta mi-o spuse fără să-i dau vreo sugestie, că într-adevăr acolo tot o femeie fusese cauza diferendului) l-ar fi putut îndreptăţi numai la astfel de măsuri de ultimă voinţă să nu se gândească în acele momente.

Desigur îşi găsise timp în ziua aceea să studieze şi el codul, reflectă donna Alba cu ochii înnouraţi de lacrimi, cu atât mai mult cu cât un om care făcuse studii de drept ca dânsul îşi da mai bine seama cât de subtilă şi periculoasă e materia testamentelor, lucru de care a avut prilejul să se convingă repede ea, de asemeni, în prima după-amiază când doamna Esmaralda dăduse glas tuturor articolelor respective din legea subtilizată din biblioteca maestrului, în plină activitate la palat în acel timp.

Ascultam pe donna Alba cu urechile înlocuite de două găuri deschise larg în creier, cu sufletul pe buze, sau mai bine cu el dus, pierdut. Aşadar, avea dreptate când spusese prinţului Preda că nu-i serveşte pensiunea de teama stupidelor lui ameninţări; cu toată duşmănia celor doi fraţi, o femeie deosebită ca dânsa, deşi nu intrase în stăpânirea avutului lăsat de Tudor, totuşi nu putea gândi cu inima uşoară la fiica nenorocitului de Preda, oricât acest nemernic îşi da osteneala s-o estorcheze cât mai cu mult zel. (La obţinerea averii cu siguranţă că o şi înzestra.) Ţinui să observ aceasta donnei Alba, pentru a-i învedera indirect, de asemeni, că toată opera mea de detectiv din aceşti din urmă ani a fost aproape de prisos, iar "marea mea scenă", când cu predarea scrisorilor, fusese o biată comedie oribil de caraghioasă, în care jucasem rolul îngâmfatului ridicol. Dar atunci de ce venise ea la mine, atât de vădit dispusă la suprema concesie? Fusese într-adevăr o cursă abil întinsă, pentru a-mi arăta cât sunt de ridicol şi neputincios dacă ascultând de glasul sângelui meu m-aş fi apropiat tremurător de ea, pe când sta în faţa tabloului? Dar atunci de unde această atitudine prietenească, această încredere în mine, această rară satisfacţie pentru purtarea mea de atunci, care cel mult putea s-o impresioneze uşor, dar nu în această intensă măsură, determinând-o la acţiuni mari şi la astfel de destăinuiri? Iată nedumeriri pentru care nu voi lăsa pe donna Alba, până nu mi le va şterge chiar acum din sufletul meu din ce în ce mai uluit.

Deocamdată ea-mi vorbeşte de prinţul Preda. Şnapanul m-a minţit şi în privinţa fiicei sale, care nu era ameninţată de nici un pericol: încă în viaţă fiind, prinţul Tudor - şi asta pe când nu era vorba de nici un duel - depusese ceva la o mare bancă şi chiar cumpărase un imobil destul de preţuit pentru fiica fratelui său decăzut; numai că stipulase prin actele de danie ca stricatul să nu aibă nici un amestec în administrarea acestei averi, care fusese dată sub îngrijirea unui consiliu de familie, descalificatul fiind nevoit să accepte şi această pentru dânsul dezonorantă situaţie. Ba chiar acceptase să fie pus sub interdicţie, pentru a i se servi şi lui până la sfârşitul vieţii un mic venit din venitul incomparabil de mare al fiicei lui. (Dumnezeule, ce actor, mutra asta eminesciană! Ce bine-mi amintesc cum plecase ochii furiş spre fotografia fetei sale, ca să-mi arate patetic ce-l împiedica să înceapă şantajul amoros asupra donnei Alba! Iar acum dezamăgirea lui că trimisesem pensia direct scolii îşi limpezi bine rostul în mintea mea.) La moartea fratelui său, el îi devastase casa şi îi luase tot ce găsise pe-acolo, între care şi cutia cu scrisori ce şi-o însuşise probabil pentru valoarea cutiei, iar scrisorile nu le golise din lipsă de timp. Servitorii care nu erau ocupaţi cu

înmormântarea n-au putut să-l oprească, într-o astfel de împrejurare apariţia unui frate bun şi prin lege moştenitor direct al defunctului neputând sugera decât legitimitate şi respect, cu atât mai mult cu cât se pare că prinţul Tudor nu pusese pe nimeni din ai casei în curent cu dispoziţiile lui testamentare generale. Prinţul Preda a avut multă vreme de petrecut şi benchetuit cu prada asta macabră; pe urmă, pentru că micul lui venit servit riguros fără avansuri nu-i ajungea pentru satisfacerea nenumăratelor lui vicii şi patimi de îndărătnic risipitor, a început să studieze scrisorile şi să evalueze ce venit i-ar putea aduce şantajul respectiv. Propunerile lui au venit multă vreme după ce donna Alba şi mama ei au fost puse în cunoştinţă de cuprinsul codicilului testamentar de la Paris.

Totuşi pentru că donna Alba nu putea să mărturisească soţului ei adevărul, şi nici nu găsise încă în sine puterea de a lua o hotărâre definitivă, a acceptat o întâlnire într-o grădină publică obscură, propusă de şantajist, şi s-a dus acolo cu doamna Esmaralda.

- Mi se pare că era în anul venirii dumitale la noi, preciza ea spre complicata mea stupefiere.

Pentru a nu-i da curaj prinţului Preda să-şi ridice pe viitor pretenţiile, ea a acceptat numai pe jumătate exigenţele lui pecuniare, şi-n faţa aerului ei decisiv, el a fost nevoit să se învoiască şi aşa. în schimb, donna Alba s-a legat să servească şi pensionatului fetei rata anuală pentru întreţinerea ei, prefăcându-se că nu ştie de donaţia prinţului Tudor, şi asta pentru că nenorocitul îşi motivase cererea cu starea de mizerie în care se găseşte fiica lui. Donna Alba însă ţinuse să-l umilească puţin, explicându-i net că face distincţie între ce îi va da lui pentru el şi ceea ce-i va da fetei. Şi într-adevăr începu chiar de atunci să servească şi pensiunea fetei, cu gândul că ea nu mai obţinuse nimic prin testamentul lui Tudor. Astfel, veniturile ei principale n-aveau de ce să mai fie atinse până la majorat şi puteau să sporească fondul. Banii erau trimişi din partea unei presupuse doamne Mănescu, care refuza să-şi dea adresa, sub pretext că erau expresia recunoştinţei pentru o binefacere pe care bunicul fetei o făcuse cândva mamei acestei doamne.

îi destăinuii donnei Alba că, pentru a tempera desperarea prinţului Preda, când el avea să descopere lipsa scrisorilor, şi pentru a-mi uşura conştiinţa mea, neştiutoare de acestea toate, deşi, judecând drept, fapta lui nu merita nici mila pentru copilul lui nevinovat, expediasem şi eu rata pentru o jumătate de an la pensionul cu pricina, asemenea sub un nume care aduce numai vag cu al meu.

- îţi închipui, îmi răspunse donna Alba râzând, ce încurcătură pe bietul consiliu de familie să stabilească acum ce binefacere va mai fi primit din partea bătrânului Buzescu noul răsplătitor, pentru a-şi aduce aminte de ea şi după treizeci de ani!

Şi-acum, donna Alba îmi dădu în sfârşit, fără s-o întreb, răspuns la ultima şi cea mai de seamă din nedumeririle mele. De ce ocolise cu atâta băgare de seamă şi meticulozitate scandalul, când avea totuşi o poartă atât de largă de ieşire, de ce consimţise să vină la mine pentru recuperarea scrisorilor, când mai comod pentru ea era să facă aceea ce s-a hotărât să facă acum, încă de atunci? Dacă s-a temut de furia oarbă a maestrului, de ce nu arăta şi acum aceeaşi teamă, întrucât nici un motiv nou nu pare să îndreptăţească vreo diminuare a ei! începuse acum într-adevăr să iubească atâta pe maestru, încât deşi avea la îndemână cel mai minunat prilej de a-şi satisface dorinţa ei mereu nesecată de a călători şi de a străluci admirată de toată lumea, totuşi dragostea pentru el precumpănea oricare altă predispoziţie sufletească?

Da, donna Alba iubise cândva pe prinţul Georges Radu Şerban; contrar celor ce se şoptea, îl iubise mult şi-l luase din pură iubire. E drept că această alianţă venea la timp s-o ţină într-o situaţie la fel de strălucită, ca şi acea în care se născuse, dar nu asta fusese motivul determinant. Ele, adică ea şi mama ei, nu erau reduse la ultima stare a sărăciei, dimpotrivă, le rămăseseră destule bijuterii de valoare şi uneia şi celeilalte, care, valorificate, le-ar fi dat posibilitatea unei vieţi destul de ridicate şi fără griji; dacă prinţul Georges n-ar fi fost aşa cum e sau cum a fost atunci când s-a hotărât să-i accepte cererea în căsătorie, fără îndoială că nu l-ar fi luat. E drept că mai pe urmă a fost decepţionată de viaţa lui stricată şi de înclinările sale autoritare. Asta a contribuit mult desigur ca tentativele prinţului Tudor, pe care nu-l cunoştea înainte, dar pe care amintirile personale, cu care soţul său o împărtăşea neobosit, au făcut-o să dorească să-l vadă, să aibă încă şi mai multe şanse. Prinţul Tudor i-a plăcut de la început, iar curtea asiduă pe care a şi întreprins-o, chiar de la prima lor întâlnire de priviri, a putut uşor s-o îndemne să-l cunoască mai de aproape, cu atât mai persistent cu cât o bănuială, chinuitoare, mai de mult intrată în sânge, i se părea acum brusc confirmată numai prin înfăţişarea zglobie şi şăgalnică a sinistrului adversar, despre care atât i se spusese: pricina certei de la Paris fusese o femeie -- lucru de altfel confirmat mai târziu de Tudor.

Iubirea aceasta a fost sinceră şi cu atâta mai avântată şi mai pătimaşă, cu cât amândoi, fără a şi-o mărturisi, erau înfricoşaţi de monstruozitatea ei. Donna Alba ar fi vrut să scape de această tragică obsesie pe măsură ce-şi da seama că sentimentele ei devin tot mai potopitoare şi pe măsură ce se convingea tot mai temeinic, prin anume încercări puse la cale de ea, de puterea din ce în ce mai încleştată a sentimentelor celuilalt. O ieşire trebuia căutată; dar ce? Era greu de găsit ceva cu mintea limpede. Scăparea nu sta decât în lăsarea lucirii de nebunie să-şi facă jocul ei. Vrând-nevrând, se vor trezi ^astfel duşi de voia împrejurărilor în mijlocul vâltorii, iar de acolo rămâneau să iasă tot prin miracolul hazardului liber, căruia i se dăduseră legaţi. Dar dacă urmau să se arunce cu ochii închişi în vârtej, unde-o ieşi să iasă, firea ei romantică, aplecată peste marginea de prăpastie a aventurii, dorea un vârtej cu totul şi cu totul deosebit, ceva ca la teatru, cu mare şi elegant, prin originalitatea lui, decor de împrejurări. La vârsta ei aproape de copilă, alimentată copios de lecturi bogate în asemenea substanţe, astfel de visuri i se păreau legitime şi fireşti. Dar "schiţele" de aventură pe care le născocea iubitul ei, planul "vâltorilor" în care el îi propunea să se afunde, nu le găsea pe placul ei; i se păreau lâncede şi oarecum obosite. Nu înţelegea ca un om inventiv şi rapid la gând şi plin de entuziasm ca Tudor să poată găsi numai atât, tocmai acum, când bătuse ceasul hotărâtor. S-a simţit şi ea descurajată şi a bătut în retragere; s-a simţit atât de slăbită, încât în minte i-a mijit chiar ideea că el ar vrea ca lucrurile să continue astfel, şi toate asigurările, protestările şi demonstrările lui (ca bunăoară refuzul de a primi căsătoria cu o partidă strălucită, aleasă chiar de ea "pentru a li se echivala situaţiile", propriu-zis ca mijloc de încercare) de până acuma nu erau decât de faţadă. Se pare că Tudor nu numai că a simţit această stare a ei de suflet, dar a bănuit deodată că e iremediabilă. Şi atunci şi-a pierdut minţile; s-a hotărât să treacă la faptă singur, fără ajutorul ei; şi, într-o bună zi, la teatru, când s-au nimerit cu lojile vis-ă-vis, a început s-o fixeze îndrăzneţ şi îndărătnic. Ea însăşi s-a arătat indignată de purtarea lui şi astfel, fără să vrea, i-a fost iarăşi de ajutor. întâmplarea, sau mai degrabă zăpăceala ei în acele momente, a făcut ca una din scrisorile lui să fie găsită de prinţul Georges. Cuprinsul era foarte laconic - o chemare la întâlnire, fără titlu şi semnată numai cu o iniţială; atâta lucru n-a ajuns ca maestrul, fulgerat de grozăvia surprizei, să se convingă cu adevărat de infidelitatea soţiei. A considerat totul ca o sfruntată necuviinţă în plus a celui ce se arătase atât de provocator deunăzi la teatru; a întreprins o severă, dar zadarnică anchetă printre personalul de serviciu, pentru a descoperi pe cel ce îndrăznise să se pună în slujba prea curajosului obraznic; un schimb de cuvinte avut cu acesta l-a edificat în cele din urmă că nu se înşelase, prinţul Tudor lăsându-l să înţeleagă că totul nu-i decât îndrăcită lui cutezanţă şi nimic mai mult altceva. în zadar s-a mai străduit atunci donna Alba să oprească lucrurile; însă când ele deveniseră ireparabile, a săvârşit şi ea ceea ce numeşte "crima" ei: a dorit ca din luptă victorios să iasă Tudor.

Ajunsă la acest punct, simţii de datoria mea să-i mărturisesc că fusesem nevoit, fără intenţia mea, să asist la lectura scrisorilor, pe care prinţul Preda ţinuse atât de insistent să mi-o facă, încât aşa cum se prezentau împrejurările de atunci, un refuz de-al meu i-ar fi dat în chip sigur de bănuit. De altminteri numai astfel puteam vedea unde prinţul le ţinea ascunse. îi explicai pe larg în ce constau acele împrejurări, ferindu-mă, deocamdată, de a-i lămuri cum i-am câştigat încrederea acestui prinţ şi mai cu seamă în ce chip am putut să-l cunosc.

Donna Alba mă ascultă atentă, îmi descoperi printr-o uşoară încruntare a frunţii că ar vrea parcă s-o dumeresc de-un lucru, dar renunţă să mă întrebe ceva şi continuă să-mi descrie starea ei sufletească după tragica întâmplare şi după vestea testamentului. Pentru că prinţul Georges trecuse prin aceste teribile evenimente, fără să ghicească nimic, şi, ceea ce e mai curios, fără ca nimic şi nimeni să-i atragă atenţia asupra substratului lor (ceea ce făcu pe donna Alba să creadă, cu drept cuvânt, că nimeni dintre cei din jurul lor, ca şi din cei mai departe, care îi cunoşteau, nu prinseseră nimic din mersul şi adevăratul sens al împrejurărilor trecute), ea se văzu, prin însăşi forţa lucrurilor, constrânsă la tăcere. Se simţea cumplit de vinovată faţă de bărbatul ei, şi cu cât vremea trecea şi ignoranţa lui rămânea aceeaşi, ca şi exuberanţa încântării de sine pentru faptul său cavaleresc, cu atât se simţea mai încercată de remuşcări. Mărturia postumă a delicateţei lui Tudor şi sfaturile mamei sale contribuiau de asemeni s-o determine la tăcere şi aşteptare. "Nu a sosit momentul priincios", avea obiceiul să spună doamna Esmaralda, care aflase îngrozită de aventura nemaipomenită a fiicei sale abia la primirea scrisorii notarului. Un răzgând s-a mai petrecut în mintea ei, când prinţul Preda şi-a început maşinaţiile lui; donna Alba crezuse - şi modul cum Tudor se purtase cu prilejul testamentului o convinsese deplin de asta - că scrisorile fuseseră arse de el în preziua ieşirii pe câmp. Fără îndoială însă, că acest frumos şi brav om, care-şi ticluise cu atâta sânge rece rosturile moştenirii lui, nu avusese putere să arunce în foc în ultimul moment aceste talismane ale fericirii. Poate crezuse că distrugerea lor însemna moartea lui însuşi, şi-n momentul plecării la întâlnirea cu moartea le strânsese desigur la piept, ca pe nişte aducătoare de noroc. Oricum va fi fost (oare simplă neglijenţă? - cu neputinţă; reversul unui joc cinic? - mai de necrezut!), scrisorile, din cauza cărora, până la vestea notarului, donna Alba trecuse mute, dar groaznice torturi sufleteşti, scrisorile existau şi reapăruseră deodată ameninţătoare! A fost nevoie aci de intervenţia energică a mamei sale, ca donna Alba să nu facă d-atunci ceea ce se hotărâse să facă acum. Doamna Esmaralda, care avea ideile ei în privinţa cinstei conjugale şi care admira în ginerele ei pe un om de rare şi robuste însuşiri pe asemenea vremuri, a ştiut însă s-o reţină, s-o convingă să păstreze mai departe acest mister al trecutului ei. Bătrâna doamnă s-a gândit chiar la oarecare combinaţii cu unele rude îndepărtate, pentru a ticlui o origine plauzibilă a cestei bogăţii neaşteptate, căzute cu hârzobul din cer. Pe urmă a renunţat la astfel de complicaţii, părându-i-se neserioase, şi s-a hotărât în schimb să pregătească ea pe îndelete sufletul maestrului pentru groaznica revelaţie ce-l aştepta. însă, cum era de prevăzut, chiar de la primele încercări s-a văzut constrânsă să bată în retragere. Mai pe urmă, liniştită despre partea prinţului Preda, donna Alba renunţase ea însăşi la orice acţiune precipitată. Din punct de vedere material, moştenirea sta bine acolo unde era, dospindu-se şi crescând prin ea însăşi. (Ea ar fi vroit încă demult să-şi determine mama a primi în locul ei pe baza unei declaraţii de renunţare, dar doamna Esmaralda se temea nu cumva şi o astfel de declaraţie să n-aibă valabilitate fără autorizaţie, şi apoi şi aşa sorgintea moştenirii nu era cu nimic acoperită.) Lucrurile se elucidară mai târziu, când donna Alba putu să accepte în secret, graţie modificării legii româneşti (care avea preponderenţă pentru că testamentul era datat din Bucureşti), privind capacitatea civilă a femeii măritate; însă situaţia rămase aceeaşi, cele două doamne pe de o parte neavând nevoie şi pe de alta neputând întrebuinţa fondurile şi veniturile ce li s-ar fi atribuit, fără a bate la ochi unui bărbat atât de bănuitor, şi a cărui persoană izbutise pe încetul, dar în bună parte, sub influenţa doamnei Esmaralda, să-şi reia locul în gândurile şi-n sufletul soţiei sale. Şi donna Alba începu aci să-mi analizeze sentimentele ei cele noi pentru maestru, sentimente care, fără îndoială, nu mai atingeau adevărata iubire, fierbintea şi orbitoarea pasiune, dar care erau destul de solid legate între ele (căci erau o mulţime) prin puterea obişnuinţei, pentru a o face iar să tremure de aflarea teribilului mister. Ele o aduseseră la mine, pentru a-şi primi dovezile greşelii din trecut, şi tot ele, umflate de morala practică a doamnei Esmaralda, izbutiseră indirect s-o determine să accepte chiar grava umilire, la care s-ar fi putut expune atunci, numai pentru a ţine necontenit ascunsă pata gravă a vieţii ei casnice de acum un deceniu. Dar la momentul oportun m-am ivit eu, moralistul cestălalt, cu morala mea de ordin mai înalt, mai sever, mai absolut, mai strict, mai pur, mai filial, ori mai cum vreţi să-i mai spuneţi, şi am făcut ce se ştie că am făcut, i-am smuls vălul de pe ochi, am îndreptat-o pe calea adevărului, eu curatul, eu apostolul, eu popa, eu mitropolitul, eu patriarhul, eu papa de la Roma.

Mi-e cu neputinţă să ascult mai departe pe donna Alba. Analiză, analiză şi iar analiză. Şi eu apar necontenit, aci, sacerdotal cum nu se mai află; iar timpul ireparabil fuge fără potol, fuge necontenit şi eu mă văd din ce în ce mai înnămolit în vorba şi-n cuvintele ei, în huma cleioasă a celei mai alese morale. Vorbim de un ceas jumătate şi presimt că la un moment dat, o dată cu vorba de încheiere, care va sosi dintr-un moment într-altul, se va ridica brusc. Colierul de perle va tremura atunci uşor şi ea-mi va întinde mâna bunului rămas. M-a întreţinut destul, s-a achitat de tot ce făcusem pentru dânsa. Va mai veni şi mâine, dar atunci va veni pentru interesul ei exclusiv, ba nu, poate şi atunci îmi va mai da o jumătate de ceas..., o jumătate de ceas de autoanaliză, de proces moral răsturnat cu rădăcinile în sus, de elogii pentru marea mea probitate, pentru marele meu caracter, pentru puternicul dumitale suflet?...

Aşa cum încheie acum, poftim!

-...pentru marele dumitale caracter... pentru puternicul dumitale suflet, zice ea tare, concomitent cu sfârşitul meu de gând.

Dar începutul frazei ei, vreau să spun ideea din urmă la care se referă aceste ultime cuvinte ce maşinal auzu-mi i le-a confiscat şi le-a adăugat gândului meu dezordonat şi necuviincios - cu totul nepotrivit cu părerea ce şi-a făcut despre mine - nu-l ştiu, nu l-am auzit.

însă trebuie oare să-l fi auzit neapărat? Cum nu-l ştiu?... el se referă desigur la probitatea mea, la gestul meu, la frumuseţea mea morală, la... la... iar frumuseţea ei fizică, îmbătătoarea ei frumuseţe fizică s-a ridicat să plece... Şi colanul de perle a tremurat într-adevăr uşor pe pieptul negru al rochiei... Mă scol la rându-mi ca din mormânt... Şi-mi răsună necontenit în cap... a rămas numai mâine, a rămas numai mâine...

Rânjesc şi bâlbâi:

- Am crezut... m-am gândit... când mi-aţi spus de moştenirea asta curioasă... că... atunci... când m-aţi vizitat întâi... Atunci prinsei mai mult curaj şi graiul mi se închegă... Că nemaiavând aceeaşi putere asupra dumneavoastră, ca în cazul când situaţia dvs. materială ar fi depins exclusiv de soţul dumneavoastră, gestul meu de libertate şi-a pierdut din tăria lui...

- Ce-ţi trece prin gând? mă întrerupse cu o uşoară încruntare a frunţii; şi continuă, după ce mă examina puţin, dar încordat, pe sub gene: Dar ce-au a face situaţiile materiale cu acţiunile de ordin sufletesc... Despre moştenire a venit vorba din pricina voiajului meu la Paris... pentru liniştea dumitale... a grijii meticuloase ce văd că-mi porţi... Apoi privindu-şi în treacăt silueta în oglindă, donna Alba reluă: Ţi-am mai spus că învăţământul tras din conduita dumitale l-am aflat în ziua următoare, la mine acasă, în singurătatea în care mă găseam. Aci însă, în faţa dumitale, m-am simţit tot timpul neîncrezătoare şi totuşi copleşită... şi când m-am văzut în aerul liber al străzii, nici nu-mi venea să cred ochilor... Şi totuşi, pot să-ţi mărturisesc, ca o adevărată fiică a Evei ce mă găseam, când am ajuns acasă nu m-am putut stăpâni să nu mă uit îngrijată în oglindă... Dar asta a fost un mic incident fără importanţă, pe care a trebuit să-l regret amarnic în ziua următoare. Dumitale ţi-l mărturisesc - apăsă aci pe vorbe - tocmai pentru a vedea cât de departe a ajuns progresul meu asupra mea însămi. Şi pentru că mi-am impus să nu-mi cruţ nici o mărturisire, înaintea severei dumitale judecăţi... Bună seara, domnule Aspru!

Dai înainte de a porni, ea nici acum nu se putu stăpâni de a-şi privi imaginea în oglindă, calmă şi surâzătoare, mulţumită că nimic, nici o clintire în perfecţiunea ei n-a fost cauza acestei diversiuni morale. Imaginea ei rămânea întreagă, frumuseţea ei rămânea întreagă, dar astea toate nu erau pentru mine, nu mă priveau deloc. Eu rămâneam la rându-mi de nezguduit, pisc candid şi auster de morală...

Mă rezemai cu mâinile în birou şi o oprii cu chemarea sufletului meu:

- Donna Alba!

Ea reveni din pasul pe care-l făcuse şi-mi consideră înciudată, dar binevoitoare, zâmbetul, mai degrabă schimonoseala fără culoare, care-mi lumina figura.

- Aş dori să-mi mai spuneţi un singur lucru... şi vă rog chiar să-l rostiţi cu toată sinceritatea... fără nici cea mai slabă umbră de reticenţă... Promiteţi-mi că-mi veţi acorda această favoare şi vă rog să nu-mi luaţi în nume de rău că acum mai stau să-mi iau astfel de asigurări asupra sincerităţii voastre... întrebarea ce vă voi pune poate să aibă nevoie de astfel de asigurări...

Drept răspuns donna Alba, a cărei mirare de pe figură crescuse, se aşeză din nou pe fotoliul ei obişnuit, şi eu mă aşezai asemeni pe fotoliul meu.

- Vreau să ştiu, doresc nespus de mult aceasta pentru împăcarea cugetului meu, ţiu să aflu cum aţi privit dumneavoastră pe cel ce vă vorbeşte acum, înainte de această prefacere sufletească pe care v-am produs-o la armă... Vreau să ştiu în ce chip mă oglindea sufletul dumneavoastră de la sine, fără nici o intervenţie a raţiunii şi a flăcărilor purificatoare...

Donna Alba mă măsură zâmbind şi ochii ei jucară puţin într-o parte. Zâmbetul îi îndoi şi mai mult colţul buzelor, când păru nehotărâtă de unde să înceapă. Pe urmă sprâncenele-i se încordară iarăşi uşor, ceea ce mă făcu să intervin din nou, pentru a-i da curajul să grăiască fără nici un menajament.

- întrebarea, mai degrabă rugămintea asta v-o fac în urma sugestiei pe care mi-a produs-o, adineaori chiar, istorisirea dumneavoastră, că după ce-aţi plecat de aci prima dată, întâia voastră grijă a fost să vă uitaţi în oglindă cum aţi spus... îngrijată...

Donna Alba care se aplecase adânc între braţele fotoliului, pe care se sprijineau coatele ei, îşi ridică uşor bustul, îşi prinse involuntar imaginea din oglindă pe care nu voi să şi-o mai privească, şi nevrând să mai privească nici la mine, îşi alese o direcţie intermediară, al cărei curs îi luară acum ochii ei. încă nu vorbea, părea că adună amintiri sau încă nu era sigură dacă întrebarea mea e convenabilă. Iar eu aşteptam galben ca un mort, cu răsuflarea reţinută, teribila ei sentinţă. Pentru că întârzia încă, o ajutai iarăşi:

- Mă socoteaţi atât de monstru, încât purtarea mea vi s-a părut atât de opusă aşteptărilor voastre?... Vă rog să puneţi cea mai mare sinceritate în răspunsul vostru, donna Alba.

Şi ea grăi:

- într-adevăr, mi s-a părut monstruos procedeul dumitale... adică acea curioasă plăcere, pe care ţi-ai şi împlinit-o, de a da de urma scrisorilor, de a descoperi secretul trecutului meu, pentru a mă avea în puterea dumitale... Toate bunele gânduri pe care mi le insuflase despre dumneata vărul meu, apoi soţul meu şi chiar mama mea, s-au năruit atunci... Iartă-mă, dar pentru că-mi ceri să fiu sinceră şi pentru că-ţi sunt datoare această sinceritate, trebuie să-ţi mărturisesc că atunci... mi s-a revelat deodată... vulgarul, plebeul odios, pe care orice putere de inteligenţă şi orice lustru moral nu mai izbuteşte să-l fasoneze sufleteşte... Iartă-mă, te rog, că-ţi vorbesc astfel, însă nu te pot amăgi. A fost prea puternică impresia asta bruscă, pentru a nu păstra şi acum amintirea teribilă a gustului... Convorbirile acelea, care au avut loc atunci, la prima masă ce ai luat la noi, mi-au mărit şi mai mult această impresie, au împins-o până la exasperare... M-ai chinuit grozav în acele momente, astfel că atunci când mi s-a părut că laşi să se întrevadă o mică portiţă deschisă între noi, aceea a convenirii la tăcere, în schimbul a ceva care nu putea fi de ordin bănesc, precum putusem să deduc din purtarea d-tale anterioară, am acceptat în principiu. Era prea din cale-afară de insuportabil ceea ce m-ai făcut să simt în acele momente, pentru a nu fi dorit cu orice preţ libertatea definitivă! E drept că am îndurat destule frământări, înainte de a mă hotărî şi la fapta propriu-zisă. Am cântărit mult lucrurile, şi mama nu era aci ca să-i strig toată povestea asta în faţă şi să văd care mai e sfatul ei matern, ce era datoare să-mi dea în faţa acestei calamităţi... Pe urmă am început să mă liniştesc; încercând să găsesc o voluptate în hotărârea de sacrificiu, atât pentru liniştea casei şi a bărbatului meu cât şi mai ales a mamei, a cărei morală senină dezinteresată şi optimistă mă hotărâi să n-o mai întunec, atunci când avea să revină, cu istorisirea întâmplării prin care urma să trec.

Donna Alba făcu o uşoară pauză, pentru a zâmbi în cele din urmă colţuri în care privea.

- Evident că a contribuit la hotărârea aceasta a mea şi noţiunea precisă ce-mi rămăsese asupra talentului şi inteligenţei dumitale, într-un cuvânt asupra personalităţii d-tale în genere, din care, sunt nevoită să mărturisesc, nu pot omite aspectul dumitale fizic. O femeie - mi-aş călca faţă de mine însămi cuvântul ce mi-am dat de a mă devota în întregime adevărului, dacă n-aş spune-o - nu uită niciodată acest din urmă amănunt. Astfel, mă gândesc ce s-ar fi întâmplat dacă prinţul Preda şi-ar fi manifestat şi el dorinţa unui astfel de schimb? Fără îndoială că nici n-aş fi stat la gânduri să dau atunci totul pe faţă şi să fug bezmetică în lume. Puteţi să vă mândriţi - roşie de această destăinuire, donna Alba se re-tranşă deodată în dosul acestui plural, pe care, la revenirea ei aici, îmi făcuse prieteneşte favoarea să-l înlăture din vorbire - cu această sinceră destăinuire, aşa ca orice don Juan de profesie, dar dacă mai rămânea în cazul acela un pic de suflet în dumneavoastră, aţi fi putut înţelege cât de mult vă uram, cât de mult m-aş fi simţit dezgustată de faptul meu, de dumneata, de mine însămi... Aţi fi putut desigur să mă batjocoriţi, fără să opun nici o rezistenţă, dar n-ar fi fost decât o pură batjocorire, eu însămi vă batjocoream în gândul meu şi toată viaţa aş fi păstrat despre aceste clipe cea mai penibilă, cea mai îngrozitoare, cea mai sinistră amintire...

Sinistru într-adevăr, sinistră voluptate şi durere să auzi femeia asta atât de frumoasă vorbind acum calm şi teoretic de batjocorirea corpului ei, sugerându-ţi ea însăşi splendoarea acelei monstruozităţi scăpate, făcându-te să ţi se învălmăşească în minte atâtea orbitoare detalii ghicite şi crescute printre aceste cuvinte, în vreme ce trebuie să stai asemenea calm şi moral şi să asculţi mai departe descrierea savantă a acestor divine orori.

Sângele meu, care mă plesnea, cu furie de flux în furtună, drept în mijlocul urechilor şi al tâmplelor, de astă dată el îmi descleştă gura şi vorbi pentru mine...

- Totuşi, revenită acasă, v-aţi privit încă o dată în oglindă... puţin contrariată că lucrurile s-au petrecut cum s-au petrecut...

Şi donna Alba nu sesiză răutatea amară, şuierul sarcastic şi vrăjmaş care dădu timbrul acestor cuvinte.

Ea răspunse avântată, părând acum - în siguranţă, la distanţa aceasta infinită la care ne găseam, de aventura infamă prin care se crezuse constrânsă a trece - că se complace în discuţie, în această discuţie pentru ea senină şi teoretică.

- Pentru a explica acest involuntar gest (ah, ea dorea necontenit să explice, să despice, să scoată necontenit învăţăminte din gesturi atât de spontane şi omeneşti), pot să spui că o femeie în cazul meu s-ar fi aşteptat numai la două lucruri: primul, ca încercarea la care se simţea silită să-i apară mai puţin odioasă, să se petreacă măcar într-o înlănţuire de imponderabile plăcute prin ele înşile, astfel ca impresia de la urmă să fie cât mai puţin gravă, poate chiar peste aşteptarea celei venite ca mielul la tăiere, de... de... mai puţin inconvenabilă...

Şi donna Alba îşi sublinie surâsul în faţa acestui aspect al gândului ei atât de în contrazicere cu ura feroce şi cu dezgustul sinistru, de care-mi pomenise până acuma, pentru odiosul siluitor.

- Aşadar, gemui - gemu sângele în mine, fără a-i mai putea opune nici o împotrivire -, aşadar, s-ar fi putut petrece şi asta...

Donna Alba tresări dinaintea cuvintelor şi feţei mele congestionate, şi nu ştiam ce să cred - din înfăţişarea serioasă pe care o reluase deodată - dacă femeia asta nu-şi râdea acum de mine în chipul cel mai chinuitor cu putinţă. Şi totuşi eu o oprisem, eu o poftisem la această cumplită şedinţă de tortură, drace, ce pot să mai cred din astea toate...

- Şi-al doilea lucru pe care l-ar mai fi putut aştepta o femeie în astfel de împrejurare, continuă ea, începând să surâdă din nou gândului ce i se desfăşura acum, ar fi fost ca domnul care o avea în puterea sa s-o oblige doar să asculte chipul cu totul întâmplător cum a ajuns în stăpânirea obiectului de constrângere, în schimbul căruia ea se arăta gata să meargă până la suprema concesie. Evident, femeia va refuza întâi să asculte aşa ceva, accentua ea zâmbetul la tresărirea mea, afectând şi mai departe rolul de nenorocită ori de resemnată pe care s-a decis să-l joace, întrucât l-a găsit mai nimerit decât pe celălalt. Dar pentru că el o are în mână, va putea măcar s-o silească la atâta...

- Şi dacă ea nu-i dă nici o atenţie... nu vrea nici măcar să-l audă...? strigai, ridicându-mă îngrozit de pe fotoliu...

- O femeie niciodată nu va răspunde un da în adevăratul înţeles al cuvântului, mă invită ea să mă reaşez cu un elegant gest al mâinii, un da complet. Ea poate să strige sus şi tare că nu vrea să audă, sau poate chiar să-şi astupe urechile, dacă-i place puţin teatru, eu te-asigur însă că în cazul ăsta le va astupa în aşa fel, încât să audă şi cel mai neînsemnat cuvânt... Dar pe noi nu ne pot interesa astfel de femei... permite-mi, te rog, să continui... Aşadar, el îi va povesti totul de manieră să nu se întrevadă că a fost vreo rea intenţie la mijloc, chit că poate, cine ştie, a fost...

Dumnezeule, donna Alba îmi vorbea astfel... donna Alba stătea la biroul meu, în faţa mea, la un întins de mână departe de mine şi-mi vorbea astfel... ea... nu închipuirea ei... şi vorbea calmă şi neobosită, deşi vorba noastră curgea neîntrerupt de două ceasuri...

-...iar ca o dovadă că bunele lui intenţii au fost astfel şi vor rămâne totdeauna la fel, el îi predă obiectul periculos, ştiu eu ce, nişte scrisori, o fotografie, un talisman intim, un obiect pe care ea trebuie să-l aibă neapărat în secretarul ei, în orice moment... i-l dă o dată cu omagiile lui şi-n acelaşi timp îi dă libertatea... e cu neputinţă ca femeia să nu-i mulţumească atunci, să nu-i strângă mâna şi să nu-l declare prietenul şi aliatul ei... însă te-asigur că ea vrea să spună prin aceste cuvinte mai mult decât poate să exprime... o astfel de femeie ar mai călca, poate, sub acoperişul în care a fost primită atât de civilizat şi platonic... dacă imponderabilele de care ţi-am pomenit nu s-ar opune cumva - în vreun fel sau altul...

- Dar ăsta a fost cazul meu! strigai fericit şi luminat, desfăcându-mi larg braţele, de parcă duhul sfânt s-a pogorât asupră-mi şi mi-a adus în sfârşit mântuirea prin glasul de argint al îngerului din faţa mea...

Iar donna Alba reîncepu de astă dată cu un surâs smerit şi cu termeni aproape biblici:

- Nu încerca să mă ispiteşti, domnul meu, pentru că învăţătura d-tale a fost prea tare, ca să poată să mi se şteargă uşor din suflet... Femeia de care ţi-am vorbit s-a dus acasă şi s-a privit fericită în oglindă. Frumuseţea ei a fost mai tare decât orice, pentru c-a izbutit să biruie chiar un instinct ordinar... Pe când la noi?... pe când în cazul nostru?... crezi oare că nu pot să fac distincţia între el şi cazul celeilalte... Nu, prietenul meu sufletesc... Dumneata mi-ai deschis ochii şi mintea nu asupra tăriei frumuseţii mele, ci asupra josniciei care se încuibase în sufletul meu, asupra minciunii care sălăşluise acolo... evident, pentru că eram o biată femeie, îndată ce am ajuns acasă m-am uitat speriată în oglindă, pentru a mă convinge dacă nu mă părăsise ceea ce eu socoteam cu uşurinţă frumuseţea mea... Dar ce avea să caute aci frumuseţea la care mă gândeam eu? A doua zi abia mi-am dat seama de frumuseţea cealaltă, pe care dumneata doreai s-o întronezi în inima mea... Şi m-am cutremurat din cap până-n picioare de cumplita revelaţie... Şi abia atunci am putut să te numesc prietenul şi aliatul meu, franc şi total, fără nici un alt substrat de gând frivol şi meschin...

Şi-atât. Donna Alba a tăcut. îşi zâmbeşte propriului ei gând, nemişcată pe scaun. Apoi se agită uşor. Văd prin oglindă cum îşi aduce în poziţia firească piciorul stâng, pe care-l ţinuse până acum deasupra celui drept. Dumnezeule, ce picior...!

Nu, donna Alba nu se poate să plece, trebuie s-o reţin cu orice preţ... trebuie să smulg vălul de pe faţa ei... sau cel de pe faţa mea... Dumnezeu mai ştie, dracu' mai ştie unde se află cu adevărat vălul pe care l-am aruncat prosteşte între noi, la capătul savantelor mele combinaţii şi ocoluri, în tinderea necurmată spre divinu-mi ideal. Dar cum poţi să rupi un văl aşa dintr-o dată...? Degetele donnei Alba caută geanta de pe birou. Şi mă trezesc vorbindu-i de prinţul Preda, dezvăluindu-i simţămintele ce acest nenorocit nutrea într-adevăr pentru dânsa, povestindu-i acum pe larg de tot mersul tovărăşiei noastre, mărturisindu-i cum i-am dat involuntar ideea predării scrisorilor şi amintindu-i - dacă mai e nevoie? - cum el a înţeles să facă marele gest, oprind pe cele mai importante pentru caz de nereuşită... şi aşa mai departe... ocol, necontenit ocol. De ce nu-i pomenesc şi de chipul cum l-am descoperit pe acest individ, luându-mă înadins după dânsa... de ce nu-i pomenesc şi de necazul ce m-a muncit, de regretul grozav ce a urmat sugestiei date involuntar, a elegantului gest de predare... Pentru că vreau ca tot ea să aducă vorba de asta, pentru că nu pot să mă smulg din acest nemaisfârşit ocol... Dar acum se pare că am ajuns la capătul lui, pentru că, iată, am ajuns la momentul când ea poate să mă întrebe: "Pentru ce i le-ai luat înainte ca el să-şi împlinească gândul ce-i sugeraseşi... de unde puteai şti că el avea de gând să oprească pe cele mai periculoase... şi cine-ţi spunea că până-n ultimul moment n-avea să se răzgândească şi să nu mai oprească nimic?" Şi-atunci puteam să strig: "Pentru că regretam că i-am dat această sugestie... Pentru că-i descoperisem astfel ce-aş fi făcut eu... pentru că te iubeam... ei, asta e... asta e... te iubeam... să lăsăm făţărniciile şi..."

Dar donna Alba nu se gândeşte să-mi pună astfel de întrebare, oricât i-o aduc de aproape de marginea gândului ei. Căci ea pare grozav de înspăimântată de ideea că prinţul Preda ar fi putut nutri un astfel de gând, că a putut lua o astfel de hotărâre... Cum l-ar fi putut ea răsplăti...

- Oribil, oribil! face ea apucându-mi mâinile... îţi mulţumesc din tot sufletul meu că i le-ai putut smulge la timp potrivit... pentru că ţi-ai dat seama la timp că mobilul gestului cavaleresc ce vroia să facă pentru mine era atât de josnic faţă de curatele, superbele dumitale intenţii... Ce oribil... cum să-ţi mulţumesc? murmură ea cu adevărat înfricoşată, frământându-mi mâinile, cu mâinile ei calde, cu dulcea lor atingere de pură şi castă recunoştinţă!

Şi timpul se aude necontenit cum trece, eu l-aud bine cu urechile acestea în care zbârnâie roiuri întregi de viespi; iar dacă ea nu face nici o mişcare, dacă încă nu se agită de plecare pe scaunul ei, e că hidoasa privelişte retrospectivă a iubirii prinţului Preda o înspăimântă încă. Mâna ei îmi strânge încă mâna mea, dar acum nemişcat - şi ea, întreagă, nemişcată a rămas, cu ochii ţintă într-un punct de ungher; iar eu văd din toată această atitudine înfricoşată cât adevăr se cuprindea în spusele ei, când afirma că aparenţa, personalitatea, fizicul, în primul rând, al demonului care o constrânge, pot hotărî chiar pe o donna Alba la o jertfă ca aceea la care se hotărâse pentru mine. Aşadar, se hotărâse... îmi spun înfrigurat şi totuşi mâna cealaltă a mea nu se ridică să închidă ca o carapace de scoică, între amândouă palmele mele, mâna ei scumpă, pe care o ţin zadarnic între degetele mele...

Donna Alba zâmbeşte... A sosit sfârşitul?... Se agită... vrea să plece?... Nu, zâmbeşte, dar rămâne, vrea să vorbească încă, mai are să-mi facă o destăinuire. Doamne, îşi mărturiseşte o veche amintire, o plăcută amintire, gândul ei, lumina justă a sufletului ei, când m-a văzut întâia oară, când marile dicţionare mi-au scăpat cu atât de puternică larmă din mâini. Doamne, a râs atunci, a râs pe drum înainte, cu toate că sufletul ei era în mare cumpănă în acele zile. Dar întâmplarea asta, aşa de nostimă şi neaşteptată, cât i-a limpezit sufletul ei, cât i-a întărit cugetul în acele momente de descurajare şi de teamă, când nu-şi mai găsea astâmpăr şi nu mai ştia unde să caute alinare. Zgomotul cărţilor acelora enorme a fost trâmbiţarea frumuseţii ei, a fost alarma farmecului ei, înaintea spaimei necunoscutului, a fost afirmarea conştiinţei de puterea acestei frumuseţi şi acestui farmec. O expresie de admiraţie atât de spontană, atât de caldă, atât de sinceră şi atât de... "boacănă", i-a reamintit îndată cine e ea... îşi aminteşte că revenind de la vizita pe care o făcuse (fusese la amantul ei? fusese numai la vreo prietenă, în apropiere de locuinţa lui? să fi fost ultima vizită la Tudor, întâlnirea cerută prin scrisoarea care a dezlănţuit duelul? puteam eu s-o întreb?... şi, în definitiv, ce rost mai aveau toate astea, când ea-mi face înainte atâtea destăinuiri uluitoare), îşi aminteşte că revenind m-a revăzut de departe, din nou în faţa liceului, aşteptând-o. M-a cunoscut tot după dicţionare. între timp amărăciunea o invadase iarăşi şi n-a suferit să mă vadă din nou în calea ei; tocmai atunci a trecut o maşină şi-a oprit-o: şi cum s-a văzut în maşină, cum tot curajul şi toate speranţele i-au revenit. Când a trecut pe lângă mine, a căutat să mă privească doar cu coada ochiului, dar în acel mic colţ al vederii a pus toată recunoştinţa ei. Şi nici n-a putut uita prea uşor întâmplarea asta amuzantă. Ba îşi aminteşte chiar, că mai târziu, când lucrurile s-au liniştit şi când ea a trebuit să se ducă în aceeaşi direcţie - era de astă dată în maşina de casă, iar şoferul a vrut s-o apuce pe un drum mai scurt -, ea şi-a exprimat dorinţa să ocolească puţin pe la liceul acestei amintiri.

"Ai făcut asta? Ai făcut asta?" îmi venea să-i strig, să mă ridic, să-i cad în genunchi, dar nu izbutii decât să-i strâng uşor degetele într-ale mele.

Dumnezeule, ce-am făcut? Ea şi-a retras mâna, şi-a împreunat-o cu cealaltă în dreptul pieptului, se uită zâmbitoare în oglindă. Va să zică pleacă, iată a sosit iarăşi această spăimântătoare clipă.

Nu, continuă să vorbească, să-mi dezvăluie de-a lungul anilor părerea ei intimă despre mine. Când m-a revăzut a doua oară, privind-o stăruitor prin portiera automobilului, care se oprise pentru că trimisese înapoi pe şofer să ceară o însemnare ce-o uitase, nu m-a recunoscut, chiar i s-a părut îndrăzneaţă purtarea mea. Mi-a întors capul plictisită, dar atunci parcă i-a mijit ceva în minte; şi-a readus uşor privirea pe mine, dar m-a văzut preocupat să observ din care poartă iese şoferul (cât de bine i-au rămas în minte toate aceste mici nimicuri!) şi asta a intrigat-o şi mai mult. Figura şi aspectul meu general nu-i erau displăcute, şi-apoi mai era şi acea mijeală de gând care nu vrea să se lămurească. în momentul când a pornit maşina, s-a luminat. Şi deodată a cuprins-o regretul că nu m-a privit mai prietenos...

"Doamne Dumnezeule, donna Alba îmi spune astfel? Glasul ei grăieşte toate acestea..."

...evident, întâi prietenos şi-apoi cu bine subliniată supărare că stăruiese prea mult în admiraţia mea. Dar gândul că trebuie să mă fi oprit în faţa casei ei nu i-a părut supărător; n-a putut, evident, să privească spre a se convinge prin ferestruica maşinii, dar m-a închipuit acolo, înfipt în faţa portalului casei cu sumbră faţadă. Donna Alba mă întrebă dacă mai îmi aduc aminte de toate astea şi dacă se înşelase? Doamne, cum mai mi le aduc aminte şi cât de bine văzuse!

Acum e timpul, acum e timpul! răsună iarăşi trompeta sângelui în mine. Dar pot să întrerup pe donna Alba în această divină destăinuire... Doamne, cine ştie unde poate duce această destăinuire?...

Se aştepta să mă revadă trecând prin faţa casei; n-ar putea spune dacă acest lucru ar fi amuzat-o sau nu. Dar nu s-ar fi aşteptat pentru nimic în lume să se pomenească, aşa, cu mine, în sala de aşteptare a soţului său. Doamne, ce curaj! şi-a zis uluită. Dar pentru a-mi înfrâna zdravăn şi de la început acest curaj, mi-a reprobat îndrăzneala, cu o cât mai severă înfăţişare şi-o cât mai distantă trecere pe lângă mine. înăuntru însă s-a simţit puţin neliniştită. Maestrul nici n-a spus că m-a angajat. L-a întrebat ea mai târziu, văzându-mă ieşind din sala de consultaţii şi invitând pe clienţi. El i-a confirmat cu un: "da, îmi face impresia unui băiat muncitor!" Şi-atât. Dar ea se vede nevoită să-mi mărturisească acum, pentru că toate aceste momente îi revin atât de clar în minte, că în ziua aceea s-a simţit foarte dispusă. Ce îndrăzneală! Ce curaj! se minuna singură, privind figura atât de preocupată şi de marţială a soţului său, care, evident, nu mai pomenea nici o iotă de noul lui slujbaş.

Dumnezeule-Doamne, era vis ce auzeam, ce simţeam eu acuma? Nu, donna Alba continua şi chiar îmi atrase atenţia, ca un fel de scuză, mai mult o cerere de îngăduinţă îndreptată către propria ei pudoare, că acum va urma ceva şi mai copleşitor.

într-adevăr, acum se chinuia să regăsească atitudinea şi primul ei cuvânt de răspuns, când îi voi adresa primul meu cuvânt. Să fie de-a dreptul făgăduitoare, asta nu, în nici un caz. Locul de mijloc i se părea cel mai nimerit. Dar pentru un om atât de curajos şi autor de... boacăne ca mine, tot răspunsul sever socoti că trebuie adoptat. Mai rămânea indiferenţa dispreţuitoare, dar asta era scoasă de la început din joc. însă ce aveam să-i spun eu întâi, de asta depindea totul ca răspunsul ei să fie cât mai potrivit cu planul ce-şi făcea. I-era teamă că în faţa cine ştie cărei îndrăzneli ale mele

- evident de cuvânt şi, fără doar şi poate, în afară de orice necuviinţă, în care caz era hotărâtă să se plângă soţului său

- în faţa cine ştie cărui compliment neaşteptat sau cine ştie cărui salut exagerat, când aveam să ne pomenim singuri pe-un loc, să nu-şi piardă prezenţa de spirit şi să treacă într-un domeniu vecin celui al atitudinii ce-şi impusese. Temporizarea mea o făcu să se convingă şi mai bine că nu eram chiar un nebun de legat, că admiraţia mea era profundă şi sinceră, că gândul meu era precaut şi temător...

- Iartă-mă că-ţi spun toate aceste copilării şi, mai ales, că am putut să mă gândesc atunci la ele! mă privi ea cu o lumină de rugă în faţă, ca acel ce-şi potriveşte, uimit el însuşi de năzdrăvăniile ce înşiră, sălbăticiile unei copilării nebuneşti, şi oprindu-mi în acelaşi timp protestările care-mi clocoteau în suflet cu un semn care vrea să-mi arate că nu doreşte încă să fie întreruptă.

Aşadar, continuă, se găsea în faţa unui grav şi serios simţământ; în intenţiile ei diminua la rându-i severitatea răspunsului ce-mi pregătea, cu câte-o fracţiune de grad, pe măsură ce impresiile sale despre mine se modificau tot mai în bine. Totuşi, seriozitatea simţământului ce-mi atribuia o cam neliniştea oarecum.

- Eram încă o proastă şi o copilăroasă, grozav de copilăroasă, găsi ea iarăşi de cuviinţă să se scuze, cel puţin pentru a-şi mai îngreuna francheţea acestei destăinuiri, pe care se hotărâse totuşi s-o ducă până la capăt...

Spre adânca ei nedumerire, temporizarea aceasta însă se prelungea necontenit. Donna Alba începu să audă de primele mele succese juridice; şi - ea mă rugă din nou s-o iert - ele n-o mai înveseliră ca atestările rapide de la început ale maestrului că a găsit în mine un ajutor destoinic şi muncitor. Nu mai eram umilul care ducea chiar o muncă de robot, numai de dragul de a se afla într-o apropiere care-i era scumpă, ameninţat până să fie şi îndepărtat la prima greşeală. Cât o înduioşase de mult atunci soarta mea pe donna Alba, când întrevăzuse în reţinerea de la început grija de a nu-i displace printr-o nouă îndrăzneală deplasată: asta îi adusese chiar o pală de îndemn să mi se adreseze ea întâi, întrebându-mă binevoitoare... "dacă-mi place această muncă grea..." Dar veştile despre succesele mele se repetară necurmat şi asta îi tăia elanul. Se auzi în cele din urmă şi glasul maestrului, care tocmai începea să vadă în mine un asistent indispensabil şi chiar un tovarăş... Şi nici o manifestare de nici un fel pentru donna Alba anume, nici un cuvânt strecurat în pripă, o nouă... faptă boacănă, măcar o repetare semnificativă a întâmplării cu dicţionarele. Nimic, nimic... Domnul (nouă rugăminte de iertare) călcase în casa asta pentru doamna admirată atât de stângaci şi de bufnitor pe stradă... pentru a se aprinde aci de propriul lui meşteşug, de pofta de a ajunge, de a domina... (Vrusei s-o întrerup iarăşi, făcându-i cunoscut episodul cu dosarul Ypsilanţilor, dar la semnul ei neliniştit mă hotărâi să păstrez această eclatantă probă a sentimentelor mele pentru dânsa până la urmă, când va trebui să-mi acorde rândul de a-i descrie şi eu evoluţia sufletului meu în tot acest timp.)

Ajunseseră până la dânsa - îşi reluă donna Alba vorbirea - veşti despre succesele "tânărului nostru secretar" în familiile bogate ale Capitalei, iar faima sa de avocat crescu până la intimidare. Şi atunci energicul om al acţiunii şi al viitorului începu s-o dezguste. Ea a fost aceea care a tăiat soţului ei dorinţa acestuia de a-l chema uneori la masă sau la reuniunile prieteneşti din casa lor. O ezitare a avut când cu procesul Anişoarei Sava, dar totul a fost trecător, iar la urmă, toată bucuria pentru câştigul prieteniei ei celei mai bune s-a preschimbat într-un fel de stingherire pentru siguranţa de mine cu care am dus la capăt, şi am prefăcut în succes eclatant, făgăduinţa ce-i dădusem atât de concesiv şi aristocrat. Unde mai era acum îndrăzneţul şi totuşi nătângul plăcut tânăr pe care ea şi-l închipuise intrând aci, sub aparenţa lui de degajare, cu inima cât un purice! Tot aşa, n-a putut suferi la balul de la Liric complimentele ce i-am rostit cu aerul sigur de mine; iar în observaţiile mele asupra acelei reprezentaţii, în care tineret de neam mare se străduia să redea pe perfectul mitocan, ea descoperi aceeaşi afişare a satisfacţiei că am putut ajunge la o treaptă de unde chiar pot vedea puţin mai în jos pe cei pe care mai demult îi vedeam sus. Dar cu acel prilej mai lăsasem să-mi scape şi o notă mai răsunătoare, care pusese puţin pe gânduri pe donna Alba; amintirea întâmplării cu dicţionarele şi asigurarea foarte curioasă şi neaşteptată pentru dânsa că de-atunci până acum mă păstrasem neschimbat. Mai lăsasem să audă şi altceva cu acel prilej, ceva care ţinea tot de îngâmfarea ce nu-mi putea suferi: că aş fi gata s-o apăr de nu mai ştie ce temeri aş fi citit în ochii ei. Nu prea dădu totuşi atenţia cuvenită acestei noi manifestări de prezumţiozitate, pe care crezu că e mai bine s-o pună în socoteala floricelelor de stil. Dar mai avea de răfuit o veche socoteală cu mine donna Alba: venisem în casa ei pentru admiraţia pe care în sfârşit i-o împărtăşeam sau pentru a-mi face strălucită carieră? Şi de aceea îmi amintise cu puţină răutate şi de recunoştinţa ce-o datoram soţului ei. Asta n-o împiedicase însă să asculte cu încuviinţare mustrările ce-şi făcea atunci domnul Georges Radu Şerban că nu încercase să mă apropie din alte considerente decât ale interesului profesional; de fapt maestrul nu făcea decât să-şi ia asupră-şi dorinţa ei exprimată pe vremea când începusem să devin "important", ca să nu fiu poftit vreodată la dânşii şi nici măcar prezentat; abia după procesul Anişoarei, cu toate micile rezerve ce-şi mai făcea, donna Alba arătă că înclină spre schimbarea atitudinii, iar atunci, la teatru, prinţul Georges se găsi foarte bucuros să se facă ecoul ei.

însă numaidecât după aceea, urmă alarma revelatoare a prinţului Preda; şi atunci donna Alba înţelese în sfârşit că într-adevăr într-o privinţă n-o minţisem la reprezentaţia de la Liric. Rămăsesem neschimbat, da, în dorinţa de a o cuceri, pe care a citit-o instinctiv în ochii mei şi pe care orice femeie admirată o ştie de la început, chiar dacă atunci n-o poate prea uşor întrezări, o ştie ascunsă acolo, în ochii celui mai sincer şi mai credincios adorator. Numai că schimbasem cu totul tactica mea de a ajunge la picioarele zeului mult dorit; şi asta însemna că mă schimbasem total eu însumi, drept-credinciosul şi preadoratorul. Nu mai eram vlăjganul uimit dinainte şi prea curajos din timiditate; dorinţa mea devenise stridentă şi imperativă, eu însumi devenisem individul puternic, sigur de sine, care vrea să intimideze şi să uluiască pe alţii, care vrea s-o intimideze şi s-o uluiască pe ea, care vream s-o fac să-mi cadă ea la picioarele mele, să-mi fie recunoscătoare cu sufletul şi corpul, că atunci când sunt rugat, şi când vreau eu, ştiu să câştig procesele prietenei sale, ştiu să câştig orice proces (Dumnezeule, nu-mi rămâne, aşadar, să mă mândresc nici cu tentativa mea de proces pentru redobândirea averii Ypsilanţilor!), oricât de încâlcit, nu numai în faţa justiţiei, dar în adâncul vieţii, unde cine ştie prin ce mijloace straniu de geniale voi fi dat de acest nenorocit de prinţ Preda, pe care l-am jefuit de scrisori. Dar cu aceasta procesul final a fost câştigat; îl câştigasem, o învinsesem în această lungă şi inutilă luptă. Recunoscuse că trebuie să se constituie prizonieră... şi venise înfrântă şi umilită la uşa mea... Numai că sufletul ei, pe care-l dobândisem aşa de uşor, cu două cărţi căzute şi cu inspiraţia de a veni să mă angajez în biroul soţului ei; era acum departe, grozav de departe, şi nimic n-ar mai fi fost de făcut pentru a-l aduce înapoi. Afară, evident, de ce am făcut - mă gândeam - dar acum alungându-i trupul, în schimb, în depărtări considerabile, când, iată, la începutul acestui lung şi fără sfârşit ocol eram atât de aproape de ea întreagă!

Iată dar, scumpe prietene, toate simţămintele ce mi-au produs în suflet persoana dumitale, încheie donna Alba, ridicându-se de pe scaun. Nu am putut să ascund nimic, pentru că unui om ca dumneata nu-i mai pot nimic ascunde. M-am arătat în toată goliciunea mea (goliciunea ei, Dumnezeule! cuvântul ăsta m-a lovit în cap ca barda voievodului Radu Şerban), pentru a vedea cât am fost de rătăcită şi de neînţelegătoare pentru înaltele sentimente ce cu adevărat nutreai pentru mine. Mă vei ierta, pentru că însuţi ai dovedit la început cât eşti de rătăcit; pe urmă - o văd acum minunat de bine metamorfoza aceasta sufletească a dumitale - când ai cântărit ce fel de persoană era soţul meu, când ţi-ai dat seama de uşurinţa cu care te-ai apropiat de marele lui suflet, în raport cu aspra-i bunăvoinţă şi cu adevărat voievodala lui nobleţe, când ţi-ai dat seama apoi, întorcându-te spre acea pe care o urmăriseşi, de bună seamă fără gând curat, cât de departe, cât de rătăcită este şi ea de acest mare şi drept om, atunci te-ai hotărât să acţionezi cu toată puterea şi-ai izbutit... Ce credeam eu că urmăreşti şi ce urmăreai dumneata anume? Cum mai pot să mă gândesc la toate acestea şi totuşi să te privesc în faţă, şi totuşi să-ţi strâng mâna. Eu plec acum din îndemnul dumitale, pentru că aştept ca el să mă cheme. Şi mă va chema, nu mă îndoiesc... Şi am nestrămutata dorinţă ca el să facă asta din propriul lui suflet, fără imboldul nimănui. De aceea am hotărât ca dumneata să nu fii acum decât vehiculul acestei cutii a păcatului... de aceea îţi cer să nu adaugi un cuvânt, să nu faci un semn peste ce te-am rugat să îndeplineşti. Vreau ca el să mă ierte (acum pronunţă nesfiit şi apăsat acest cuvânt, parcă să văd cum sufletul ei se umple tot mai mult de pocăinţă sub ochii mei), neajutat de nici un sfat, de nici o sugestie străină, şi să mă aducă înapoi.

Iar eu aveam, în tot timpul acestor patetice ale ei declaraţii, senzaţia nicicând mai vie a acestui timp însuşi, care trecea pe lângă mine, învăluindu-mă şi lăsându-mă necontenit în urmă ca un râu repede, pe un stei înalt de piatră, înfipt în mijlocul albiei. întocmai ca atunci când luasem prima masă la dânşii, cu fiecare nou gest al ei, cu fiecare mişcare, cu fiecare nou moment al convorbirii noastre şi al expunerii ei, al descărcării şi limpezirii cugetului ei înaintea împlinirii unui mare act, eu simţeam, eu auzeam, eu înţelegeam numai un lucru: apropierea irevocabilă, a sfârşitului, a despărţirii definitive. A, dar mai era mâine la mijloc, mai rămânea această ultimă zi, care putea să devină cea dintâi pentru un nou crug al existenţei mele. Dacă eu... dacă mi-aş lua curajul... dacă mâine, în sfârşit, aş avea tăria să împung vitejeşte această crustă tare, ce-mi închide atât de ermetic şi apăsător sufletul şi gândul, pentru a lăsa să izbucnească odată tot conţinutul lor arzător. îmi mai rămâne şi mâine acest delicios, acest liberator mâine...

Dar donna Alba, care a pus sfârşit chiar încheierii lungii ei confesiuni, vad că întârzie încă să rostească termenul ultim, formula sacrată a deznădejdii, cuvântul de despărţire.

Dar de ce deznădejde? încă nu poate fi vorba de aşa ceva, din cauza acestui sfânt, acestui divin, acestui hotărâtor mâine. Donna Alba nu se urneşte din loc, ea a rămas în picioare, în faţa mea, cu mâinile înfipte în marginea biroului; dar ea nu mă priveşte, linia ochilor ei trece peste mine, ea vede ceva deosebit deasupra mea, în zarea ferestrei, că întreaga ei faţă e scăldată de prea vie, prea nouă lumină ca să nu lucească de-o stranie putere, chiar în desimea acestui amurg prea avansat, îmi simt inima întărindu-şi bătăile în tăcerea ameninţătoare, căci acum e ceva iminent şi grav în fiecare clipă care vine. Ce va aduce acum donna Alba, din dosul ochilor albaştri-cenuşii, care la cea mai neînsemnată depărtare, şi mai ales acum, în mijlocul întunericului crescând, ard ca diamantele negre? Care va fi primul ei cuvânt, când noul sfânt duh care s-a pogorât asupră-i îşi va lua zborul, care va fi noua mărturie a iluminării ei?

E de neauzit, de necrezut, de neînţeles! Donna Alba nu mai pleacă! Voi contramanda formalităţile de drum şi voi despăgubi unde va fi nevoie. Donna Alba nu mai pleacă, rămâne! Dumnezeule mare, ea rămâne! Ce însemnează această îndepărtare strategică şi laşă? îmi revelează ea covârşitoarea ei inspiraţie. întru cât sufletul ei se poate socoti mântuit în adăpostul cu perete de mii de kilometri, în fundul căruia vrea să se ascundă? E o ipocrizie şi un caraghioslâc în tot acest plan de operetă. E cel mai comod şi mai ieftin mijloc de ispăşire a unei odioase crime. Pentru că toată povestea vieţii ei, pe care până acum mi-a turuit-o de-a surda, se deapănă pe-un sâmbure de spaimă şi oroare, şi tocmai pe acela l-a tăinuit. Şi asta este spovedanie, şi asta este uşurare, şi ce avea de gând să făcu putea să fie ispăşire? Donna Alba a săvârşit un omor. O mărturiseşte ea cu glasul ei dulce şi înfricoşat, acum exaltat, de mistică inspirată. O dublă faptă sinistră: ea a lăsat să scape scrisoarea amantului ei la piciorul patului, pentru a fi descoperită de prinţul Georges. Lângă ieşirea îndrăzneaţă a prinţului Tudor la teatru, a adus şi ea contribuţia ei, fără să-l avertizeze desigur, căci apoi panica laşităţii şi a dezertării a cuprins-o, şi până la urmă ea a negat în faţa soţului ei, a cărui moarte totuşi a dorit-o, la un moment, cu toată puterea sufletului (a doua ei crimă în faţa lui Dumnezeu). Iar prinţul Tudor i-a înţeles slăbiciunea şi a luat asupra lui totul, şi a avut nobila şi excesiva grijă ca şi după moarte-i sufletul ei să nu fie tulburat de nimic. Iar la eroismul celor doi, acum, când a bătut pentru ea ceasul liberării, al reînvierii după atâţia ani de meschină prefăcătorie, "o mlaştină întreagă de laşitate", cum vrea ea să iasă la liman? Tot prin fugă, tot prin laşitate... Ea vrea să ispăşească, să se mântuie cât mai uşor, cât mai de departe. I se pare îngrozitor de stupidă şi de ridicolă această oribilă comedie. Dar va avea puterea să-şi dezvolte ea singură acuzarea în faţa maestrului; ea singură îi va aduce şi-i va desface cutia păcatului, ea singură; cu glas tare şi ferm şi nu cu scris ocolit şi poltron, ea-i va dezvălui apoi tot ce nu cuprind scrisorile, tot ce mai ştie pe deasupra de abominabil şi de josnicie cugetul ei apăsat, până la ultima picătură de otravă, pe care se va sili din toate puterile, va avea tăria, va trebui s-o stoarcă. "Adică întocmai cum te aşteptai de la mine să procedez, înainte de a-mi da scrisorile."

Şi donna Alba îmi întinse mâinile febrile, înfricoşate, care tremură de spaimă şi de hotărâre. Mâine nu va mai veni. Mâine e ziua aşteptării şi a marii reculegeri, ajunul dării socotelilor în faţa teribilului justiţiar, a voievodului cu ochi şoimesc şi cu paloş ascuţit, disimulat de somptuoase veşminte, aşa cum aşteaptă de veacuri pe zidurile ctitoriilor, aşa cum îl va lumina în ceasul suprem Dumnezeu. Mâine nu va mai veni, mâine nu va mai veni...

Donna Alba a ajuns la uşă cu pasul ei elastic şi înalt. Afară, în hall-ul etajului, o ajung. Am dat drumul aci luminii şi am rotit mâna în juru-mi, încercând, negăsind altfel cum s-o întârzii din drumul drept şi irevocabil pe care i-l imprimasem

în chipul cel mai stupid. Şi m-apucai imbecil, fără nici o introducere, să-i descriu întregul etaj şi apoi îi mărturisii cu inima la gură că aci plănuisem s-o fac să rămână, dacă s-ar fi înduplecat, "vreau să spun, dacă nevoia v-ar fi constrâns" - mă corectai - să renunţe la Paris. Aci ar fi rămas deplină stăpână şi nimeni nu s-ar fi apropiat de ea, nici chiar eu, fără chemarea ei expresă - "ca un zeu în tabernacolul lui". Donna Alba opri uşor mirată privirea în ochii mei şi-mi răspunse, fără interes, că poate ar fi acceptat propunerea, dacă lucrurile ar fi fost aşa după cum le presupuneam eu, şi nu i-ar fi venit marele gând să ia singură în piept voinţa destinului. în mine ar fi avut orice încredere - se mai însufleţi ea apoi - şi s-ar fi simţit bucuroasă şi liniştită să se ştie sub de-aproapea mea ocrotire.

Şi donna Alba se apropie atunci de scară. Mai aruncă o privire în urmă-i, ca să mai vadă poate dacă tabernacolul era într-adevăr la nivelul înălţimii ei zeieşti, sau poate să-şi verifice o nedumerire asupra aerului bizar pe care trebuie să-l fi luat acum figura mea, şi-apoi începu să coboare fără grabă. O urmam din dreapta, cu o treaptă, două în urmă, şi acum deodată, în tăcerea stângace pe care nu mai ştiam s-o alung, mi se deschise limpede în trecut şi-n viitor calea pe care-o urmasem ca şi acuma, alături şi cam în urma acestei femei. Un asimptot era drumul ei necontenit drept, faţă de curba uşoară pe care o făceam în necurmata-mi apropiere de dânsa, fără să pot atinge niciodată linia impecabilă a mersului ei. Eram întocmai câinele acelui geometric antic, care însoţea în goană din ce în ce mai puţin încovoiată fuga în linie dreaptă a stăpânului său; un ram de hiperbolă care mergea să-şi întâlnească tovarăşa de ţel tocmai la infinit. Tocmai nicăieri. Şi nimic n-ar fi putut mai lesne, mai înfiorător, căsca acest gol nemărginit în sufletul meu ca această subită obsesie geometrică, firimitură dintr-o carte recent citită, inspiratoare de zădărnicie şi descurajare, cu relativitate şi filosofie matematică.

Treptele s-au terminat şi deschid acum dinaintea ei canaturile de geamlâc mat, care separă cele două holuri de jos. Cum i-am luat-o înainte şi cum stau astfel în calea ei, mi se năzăreşte neaşteptat această puternică tentaţie, căreia simt de astă dată că nu-i voi mai putea rezista: ce-ar fi dacă as tăia deodată drumul donnei Alba?

Ea crede că-mi face în voie sau poate vrea să-mi arate, să-şi arate singură, cât de puţin tulburată se simte dinaintea marii sale rezoluţii, cerându-mi şi aci lămuriri privitoare la încăperile care dau în acest al doilea hali, iar eu îi răspund domol, cât mai domol cu putinţă, şi-mi răspund şi mie, cu năstruşnica mea ispită irezistibilă.

Un gest, a spus ea, un singur gest, nu lipsit de cuviinţă, dar îndrăzneţ şi hotărât, şi drumul drept şi drumul curb, care nu se mai întâlnesc de unsprezece ani, s-ar fi tăiat de la început. Un gest pe care l-a aşteptat, un gest simplu, care n-a venit şi care putea totuşi înlocui toată această traiectorie greoaie, ocolită, stearpă, înfricoşătoare, care a revoltat simţul aristocratic al divinei principese. Un gest nu lipsit de cuviinţă, dar îndrăzneţ şi hotărât... sau un cuvânt frumos ales...

Şi iată-ne acum în primul hali, dar pentru mine în ultimul, în ultimul hali, în ultima sală de aşteptare a existenţei mele. O uşă şi-un neînsemnat vestibul ne mai desparte de văzduhul nopţii şi de clocotul lumii. Noroc că donna Alba vrea să-şi completeze informaţiile asupra aranjamentului casei mele... mâine sufletul ei va clocoti de cele mai cumplite frământări, şi-n zilele următoare ea va trece de bunăvoie prin cea mai grozavă cumpănă a vieţii. Dar azi ea trebuie să fie senină, ea trebuie să rămână mândră şi nepăsătoare, ea poate să se intereseze de lucruri fără importanţă, ca o admirabilă urmaşă de domni, în pragul celor mai grele încercări ale sorţii. Un gest, un singur gest... sau cum îi spunea ea: o îndrăzneală, o mică îndrăzneală... sau cine ştie care omagiu neaşteptat, sau cine ştie ce salut exagerat...

Şi, îngălbenit deodată, cu ochii rătăciţi, îi apuc pe neaşteptate mâna şi-o trag uşor spre mine, ca înaintea unui pericol iminent, ca de lângă o căscătură de prăpastie:

- Donna Alba, gem sugrumat, nu trebuie să faceţi asta, nu trebuie să mergeţi până acolo... Nu trebuie să-i spuneţi nimic direct, în faţă... mânia stă totdeauna ascunsă într-însul, mai mult decât în oricare, şi tremur pentru viaţa voastră, pentru minunata voastră frumuseţe... Nu pot să vă las, donna Alba, şoptii aproape acum, strângându-i tot mai înfrigurat degetele ei reci în mâna mea fierbinte.

Dar ea se desprinse uşor şi zâmbi cu blândeţe şi compătimire, ca acelui care stă gata să cadă tocmai la sfârşitul drumului greu.

- Nimic nu mai mă poate opri, domnule Aspru... nimic.

- Doamnă... strigai, doamnă, dar abia acum îmi dau seama încotro mergeţi... vă duceţi la... la... nu îndrăznesc nici să rostesc acest teribil, acest... negru cuvânt... Şi n-aş putea să-mi iert niciodată că eu... inconştient... v-am îndreptat într-acolo... inconştient... inconştient... ei, da... ca un inconştient...

Donna Alba mă măsură iarăşi cu zâmbetul ei, care-mi mulţumea desigur pentru această efuziune foarte naturală la un biet om, la un biet căzut de pe înălţimi de voinţă în mlaştina sângelui şi a cărnii, dar care-mi spunea limpede, în acelaşi timp, că nu mai e nimic de făcut! Şi răspunsul el la toată această, pentru ea, bâlbâire de spaimă, ignobilă şi măruntă, fu doar atât: îşi destinse pasul şi porni.

Şi-acum ne-am oprit la uşă, în dreptul uşii. Zâmbetul ei e acelaşi; ba pare c-a crescut. Şi a crescut o dată cu el aceeaşi compătimire pentru mine şi aceeaşi dârză încăpăţânare.

- Dumneata crezi că el nu va ierta?... întrebă ea, lăsând să se audă parcă un fel de şuierat în glas. Şi continuă, fără ca o clipă să i se umbrească această insolită expresie a feţei pentru cuvintele ce rostea, ca şi când şi-ar fi făcut o plăcere să zgândăre singură pericolul spre care alerga: Oricare ar fi fost altul, cine ştie... dar tocmai acela care în două rânduri l-a rănit în cel mai intim şi mai exclusiv simţământ... poate pentru el, în cel mai sfânt...

Eu înclin capul şi repet ca un ecou:

- În cel mai sfânt...

Donna Alba parcă a tresărit. E lumină mare în hall-ul acesta şi ea e înaltă şi dreaptă şi pare acum puţin tulburată de privirea şi de glasul meu. O singură îndrăzneală, o mică, o neînsemnată îndrăzneală... sau un cuvânt neaşteptat... unsprezece ani de ocol deşert... traiectorie... asimptot...

Repet tare:

- Pentru toţi cel mai sfânt...

Donna Alba dă un pas înapoi dinaintea pasului şi a ochilor mei. Am întins mâna spre umărul ei, şi atunci ea a părut că se dumereşte şi s-a uitat involuntar într-acolo: cine ştie, o pată uşoară, de var sau de praf, şi se uită mirată la umăr că nu vede nimic. Dar mâna mea s-a şi strecurat ca un şarpe pe sub braţul ei, şi apoi, dintr-o mişcare sigură, i-am acaparat spatele de-a curmezişul. Şi fulgerător cealaltă mână a ridicat-o în acelaşi timp, petrecută pe după cotul lungilor picioare. O expresie de uimire, de stupoare, s-a imprimat pe figura ei înlemnită, crispată, magnetizată de figura moralei înnebunite; şi buzele ei n-au apucat să se mişte decât într-un incomprehensibil suspin de stupoare, că buzele mele le-au şi apucat în lacoma lor ventuză. Asimptotul s-a putut, aşadar, uni totuşi cu braţul de hiperbolă, imposibilul din geometrie a fost rezolvat! chirăie triumfal mintea-mi scoasă din ţâţâni. Numai nici un cuvânt să nu se audă din gura asta cu gust de piersică nouă, care a rostit până adineauri atât de grave decizii! şi de aceea ca un aspirator ermetic gura mea absoarbe orice blestem, orice geamăt, orice sunet. Iar muşchii îmi sunt de oţel. O-ho, donna Alba nu-i mica Voicuţa, mai ales pe înaltul unui întreg etaj de trepte; dar hamalul de demult duce ca pe-un fulg delicioasa povară. Unul din braţele donnei Alba e liber, ar putea să se agite, să lovească, să zgârie, să se apere cu ultima putere a desperării; dar el s-a lăsat moale în jos şi atârnă neputincios şi minunat de romantic, când îl vezi astfel prin marile oglinzi. în dreptul uşilor mă întorc cu spatele şi împing, apăs cu cotul, cruţ pe donna Alba de cea mai neînsemnata izbire, de cel mai mic fir de neplăcere. Mâna ei a cedat desigur, nu e deloc elegant şi aristocratic să baţi şi să zgârii. Dar ochii ei? ce zic ochii ei?... asta e întrebarea la care simt grozav nevoia să am un răspuns acum... îmi aruncă ei tot dispreţul acela teribil, pe care l-am ocolit timp de unsprezece ani, sau încuviinţează şi ei, ca şi braţul, răpuşi de voluptate? Nu pot să-mi dau seama, pentru că n-am sub ochii mei dilataţi de energie şi voinţă întreaga ei faţă. Gura mea continuă să-i stăpânească complet gura ei, şi asta e toată tăria de care trebuie să dau dovadă până la capăt. Mi-am înclinat într-aşa fel capul, ca să-i las liber nasul drept de grecoaică. Dar nările mele stau prost de tot, şi dacă n-ar fi această considerabilă voinţă, simt că n-aş putea rezista până la urmă; simt că m-aş prăbuşi cu ea pe treptele de piatră. Şi iată că la capătul scării într-adevăr sângele mă părăseşte, dar mi-a fost de ajuns să ridic puţin capul şi să-mi umplu dintr-o sorbire plămânii de viaţă, ca apoi, dintr-o mişcare sigură, ca o felină dibace, să-i cuprind iar buzele în carapacea umedă şi catifelată. Ca o felină uriaşă m-am văzut într-adevăr trecând pe dinaintea înaltelor oglinzi, cu gura înfiptă zdravăn în faţă omenească. Din poziţia ei, donna Alba nu poate vedea acest tablou sălbatic, dar dacă l-ar vedea oare, s-ar scârbi într-adevăr de naturaleţea stridentă a acestei privelişti de junglă? în schimb, sufletul meu e fermecat de imaginile cu care mă întâmpină minunatele oglinzi în treacăt: genunchii divinei mele prăzi s-au golit amândoi de acoperământul lor lunecător şi moale, şi pulpele strânse bine în transparenţa mătasei gri descoperă acum în întregime unduirea lor ameţitoare.

Am dus astfel pe donna Alba până la divanul din dormitor, unde nu arde nici o lumină. Şi buzele mele au aspirat iarăşi, numai o dată, larg şi din plin, ca să-şi ia provizia din urmă, pentru lupta aceasta corp la corp, strânsă, înăbuşită, fără cruţare. Mai mult, însă zadarnic, s-a zbătut faţa donnei Alba în dorinţa de aer, pentru că acum în nesfârşitul sărut, în întuneric şi-n hârjoană, aşezarea capetelor noastre se schimba întruna; astfel corpul a trebuit să se supună repede, parcă grăbit să treacă odată în sfârşit prin această dură încercare. Dar liberarea lui şi a ei n-a venit decât abia mai în urmă, după ce s-a scuturat până la ultimă zvâcnire de spasmul prelungit.

M-am retras atunci până la uşa biroului, aşteptând acolo prima mişcare a trupului rămas inert pe canapea. într-un târziu donna Alba a tresărit; s-a ridicat şovăitoare, izbutind cu greu să-şi proptească degetele în învelişul persan al divanului. A ridicat în treacăt unicul intim veşmânt de care-o despuiasem, dar simţindu-mă în uşă, s-a îndreptat nehotărâtă spre uşa dimpotrivă a sălii de baie, unde-a dispărut. Am traversat atunci dormitorul din câteva salturi şi am aşteptat-o acolo lipit de perete. Şi când ea a ieşit după puţin, am cuprins-o din nou pe neaşteptate, repezindu-mă din spate-i şi oprindu-i iarăşi spaima cu gura, aşa cum o adusesem până aci. Am plimbat-o astfel ca pe un copil în lungul şi-n latul odăii; ochii nici de data asta nu-i puteam vedea, deşi acum întunericul era despicat de faşă de lumină ce pătrundea prin uşa întredeschisă a biroului. Numai când străbăteam faşă simţeam că mă privesc; dar graiul lor de-acum mi-era cu neputinţă să-l caut, să-l ascult.

Acum nu mai fu nici o luptă corp la corp, şi când donna Alba dispăru din nou în baie, o auzii deschizând comutatorul electric şi încercând robinetele. Eu o pândeam la uşă mut, căci toate scenele acestea se petrecuseră în cea mai deplină muţenie. Când am văzut că întârzie, mi-am găsit timp să dau drumul mare luminii; apoi m-am întors la locul de pândă. Şi pentru a treia oară am cuprins-o în acelaşi fel; dar acum o plimbam în plină lumină şi vream să-i văd ochii. însă ea îi acoperise cu largile, cu lung îngenatele ei pleoape. Ispita era prea mare, ca să nu-i părăsesc pe neaşteptate gura şi să nu acopăr de sărutări aceste rotunde, încercănate şi calde clape ale vieţii Şi gura ei rămasă liberă putu să rostească, să şoptească în sfârşit prelung, înfiorat, primele cuvinte: "My dear".

Am aşezat-o atunci pe divan şi m-am aplecat asupra ei, să-i povestesc totul, să-i dau pe faţă totul, să mă lepăd de toate aberaţiile şi strategiile stupide, să mă dezvinovăţesc de toată morala...

Dar ea mi-a apăsat obrajii cu degetele întinse şi mi-a şoptit uşor, irezistibil: "Sst... nici o vorbă!..." Şi după ce mă privi lung, transfigurat, continuă ca în extaz: ..."nici azi, nici mâine, nici o vorbă... mâine voi fi iarăşi la tine.... dar nu ne vom spune nimic, nu ne vom mai gândi la nimic, nu v-om face nici un plan şi nici o punere în scenă... Şi când el va veni... vom merge în faţa lui şi-i vom spune totul... voi începe eu şi-i voi descoperi trecutul... iar pentru prezent va fi rândul tău..."

Pe urmă nu mai spuse nimic şi-mi opri şi mie orice cuvânt, apăsându-mi obrajii cu degetele lungi.

Şi-n tăcere de moarte, sub marea lumină a tuturor becurilor, i-am descoperit atunci rând pe rând toate frumuseţile ei ascunse, şi toate au căzut rând pe rând pradă lăcomiei gurii mele, din creştet până la genunchi şi din gleznă până la sâni, şi iarăşi, şi iarăşi, de la umeri până-n mijlocul blond pălit...

Donna Alba se ţinu de cuvânt şi veni a doua zi, rămânând la mine de la cinci după-amiază şi până la unsprezece seara, când primi, ca şi-n ajun, s-o duc până-n apropiere de casă. Refuză şi de astă dată, cu toată logica argumentelor mele protivnice, să mă lase s-o însoţesc până-n faţa porţii, sub cuvânt că nu înţelege ca şi servitorii să fie puşi în curent cu gândurile, cu drumurile şi cu viaţa ei. Apoi n-o mai văzui până la evenimentul tragic care urmă. Rămăsese să mă înştiinţeze la telefon, în orele de dimineaţă, când mă ştia acasă, ziua şi ceasul când trebuia să mă înfăţişez la palatul cu sumbră faţadă. Dar zilele trecură şi aşteptarea mea fu în zadar. Totuşi, ceva trebuia să se petreacă în posomorâta locuinţă: maestrul nu se mai prezenta nici la procesele lui favorite, iar clienţii lui îmi spuseră că erau trimişi la mine de la uşă, de către fecior.

Cred că m-am purtat cu vrednicie în acele teribile zile, îndeplinindu-mi activitatea profesională şi suplinind şi pe maestru în afacerile lui, c-o fermitate care nu s-a dezminţit un moment. Numai seara - şi totdeauna până noaptea târziu - când îmi regăseam singurătatea deplină, pe divanul supremei mele fericiri, îmi aflam refugiul atâtor gânduri negre şi presimţiri în evocarea neîntreruptă a chipului donnei Alba, a albei ei goliciuni şi a mângâierilor ei leneşe şi cutremurătoare. Şi chiar când într-un colţ răsărea deodată chipul de păpuşă de ceară, bărbos şi însângerat ca o figură de muzeu, al prinţului Georges, sau într-un perete începea deodată să se învârtească într-o iuţeală ameţitoare cercurile concentrice de foc, în mijlocul cărora porneau numaidecât să curgă cele o sută de gloanţe fără greş a pistolului său, gândul meu, rătăcit câteva clipe printre aceste îndărătnice vedenii, făcea sforţări desperate să recapete sfânta imagine pierdută, ce revenea apoi, închegându-se din zare ca o fiinţă vie, aducându-mi balsam de alinare şi speranţă.

Iar în dimineaţa zilei a patra, după revenire, maestrul îşi curmă firul vieţii cu revolverul lui fără greş.

Doamna Smaralda sosi în aceeaşi zi pe seară, chemată telegrafic de fiica ei, care avusese tăria să se dispenseze, până şi în zilele de tragică încordare ce urmaseră teribilei destăinuiri, de asistenţa şi încurajarea chiar a mamei sale. Abia după sosirea bătrânei doamne, donna Alba mă cheamă la dânsa, cerându-mi să-i dau tot ajutorul. Apoi se retrase repede, lăsându-mă cu doamna Smaralda să trecem în revistă grijile şi trebuinţele înmormântării.

între hârtiile maestrului se găsi modificat vechiul testament, prin care lăsa întreaga avere soţiei sale, în felul următor: una din moşii rămânea doamnei Smaralda, cu rugăminte să aibă grijă de pomenirea lui creştinească, prinţului Raoul îi lasă 500 mii lei, iar mie toată biblioteca lui juridică. La alineatul care mă privea pe mine, recomanda tuturor clienţilor săi să aibă "nemărginită încredere în talentul şi "onestitatea" mea. Restul averii rămânea tot donnei Alba, pe care o binecuvânta, urându-i să rămână veşnic frumoasă.

Şi astfel, gelos de sfârşitul rivalului său, şi acest urmaş de prinţi ştiu să-şi stingă veninul crâncen din suflet cel puţin tot aşa de demn şi elegant.

In ziua îngropării nu îndrăznii să mă uit la donna Alba; vorbeam amândoi, ca şi în ajun, privind şi unul şi altul într-altă parte. Dar, mai ales, căutai s-o ocolesc, pentru a evita chiar orice vorbă, după ce, printre alte cuvântări funebre, adusei şi eu salutul meu, de fost emul, maestrului care ne părăsea. Eu îmi dau seama că am pus în vorbirea mea - şi toată lumea îmi confirmă asta mai pe urmă - suflet înalt, vibrantă şi sinceră durere; evident, nu mă referii decât la contactul nostru de birou şi de bară, la marele merit care se pierdea, însă, înlăuntrul meu, mă simţeam nespus de stânjenit. De altfel, putui observa că şi ea şi-a impus aceeaşi conduită, mai ales că părea mult abătută şi izbucnea din senin în lungi planşete.

După înmormântare avusei noi convorbiri cu doamna Smaralda, care mă reţinu la masa de seară; donna Alba însă nu se arătă. Invitările la masă continuară şi-n restul săptămânii care urmă; însă donna Alba se ţinu strict de obişnuinţa ce-şi luase de a nu se găsi singură cu mine pe-un loc niciodată. De altfel, n-o mai vedeam acum decât în timpul mesei de la prânz, când de obicei mă găseam cu dânsa, în afară de doamna Smaralda, pe Anişoara Sava, ori chiar şi pe tatăl acesteia, precum şi alţi musafiri. Mi-era astfel cu neputinţă să pot afla amănunţit de la ea cum se desfăşurase scena groaznicei mărturisiri şi mai ales motivul pentru care mă înlăturase pe mine din periculoasa întreprindere ce ne legasem amândoi să săvârşim, fapt despre care testamentul maestrului nu mai lăsa nici o îndoială. Depăşise orice margine mânia prinţului în faţa primei revelaţii, pentru ca o inimă omenoasă să mai fie în stare a arunca în clocotul desperării lui şi pe a doua, sau în ultimul moment donna Alba se gândise să mă cruţe de tragedia care şi-ar fi canalizat poate dezlegarea cumplită în sancţionarea delicioasei şi-n veci neuitatei mele nelegiuiri? în van mă frământam să aflu vreo dumerire; cât stăm în casa donnei Alba, doamna Smaralda nu se mişca de lângă mine, iar când chemam aceeaşi casă la telefon, îmi răspundea doamna Smaralda, pe care fiica ei o ţinea pesemne nedespărţită de dânsa.

Donna Alba hotărâse ca în camera în care îşi găsise sfârşit soţul ei (dormitorul lor) să ardă zi şi noapte timp de un an două mari lumânări şi sfeşnice grele, bisericeşti; câte o astfel de lumânare trebuia să ardă şase luni în fosta cameră mortuară (un mare salon) precum şi în birou.

Ea se mutase în apartamentul mamei sale. Vara ne despărţirăm, amândouă plecând la moşie, iar eu la mare. încercai atunci prin accentele sincere şi pătimaşe ale scrisorilor mele să fac pe donna Alba a-mi limpezi taina. Dar ea-mi răspunse foarte pe larg numai la prima, descriindu-mi zbuciumul ei în acele momente. N-a avut puterea să privească în faţă pe maestrul, când a început mărturisirea: s-a lăsat pierdută pe-un scaun, a închis ochii şi a început să turuie ca pe-o lecţie învăţată. La cel mai mic zgomot care venea din partea lui, ea strângea şi mai tare pleoapele aşteptând detunătura pedepsitoare. Şi când vedea că nu vine nimic, continua. Ochii i-a deschis, când el a întrerupt-o cu vorbele: "Vreau să văd scrisorile şi testamentul!" Şi ea i le-a adus, fără să îndrăznească nici atunci să ridice ochii. Şi când el a întrebat-o foarte calm şi foarte blând dacă mai are ceva de adăugat peste cele spuse şi peste conţinutul scrisorilor, ea i-a împărtăşit hotărârea ei irevocabilă de a-l părăsi, apoi a izbucnit în lacrimi, s-a apropiat de el orbeşte din cauza plânsului, şi-a căzut în genunchi, cerându-i iertare şi sărutându-i mâinile. El şi-a lăsat capul în palmă şi a rugat-o să-l lase singur. Chiar din seara aceea donna Alba s-a mutat în apartamentul mamei sale; la masă, prinţul n-a venit decât în două rânduri, dar n-au schimbat nici un cuvânt împreună. în ajunul sinuciderii a bătut la uşa ei, a intrat atât de descompus, că ea s-a speriat; în mână ţinea cutia de scrisori pe care i-a predat-o; apoi a dat să spună ceva, dar şi-a muşcat deodată buzele şi ochii i s-au umezit. A ieşit repede. Donna Alba n-a dormit toată noaptea şi probabil nici el. S-a sinucis în zorii zilei, aşa cum ştiam...

Şi atât... despre mine, nimic. La scrisorile următoare, în numele fiicei sale, îmi răspundea necontenit doamna Smaralda.

Când reveniră, toamna târziu, mă prezentai chiar în ziua sosirii, să le aduc omagiile mele. Scăpasem de la tribunal cam târziu, şi feciorul mă introduse în fostul birou, unde mai ardea încă groasa lumânare pusă din ordinul donnei Alba. Mobilierul vechi fusese înlocuit, căci mi se dăduse mie, o dată cu cărţile, şi dulapurile de mahon şi cristal. Din noul decor îmi atrase atenţia o oglindă mai mare de înălţimea unui om, putându-se mişca pe-un ax înfipt într-o ramă de-o rară artă. Trebuii să aştept aci ceva mai mult, pentru că atât mama cât şi fiica se aflau în oraş, unde plecaseră să viziteze o amică şi rubedenie a doamnei Smaralda, pe cât mi se spuse, bolnavă. Nu ştiu dacă revenise doar donna Alba, dar mă pomenii numai cu ea singură, intrând râzătoare. O clipă statui înmărmurit de frumuseţea ei în mare doliu, în cadrul oglinzii, ca într-un tablou de renumit maestru; mă întorsei apoi repede şi mă înclinai până-n pământ. Donna Alba înainta veselă spre mine, cu amândouă mâinile întinse.

- Te uitai în oglindă? mă întrebă ea. Nu e bine, lângă o lumânare care arde pentru un mort...

- Lângă dumneata (mă dezobişnuisem s-o tutuiesc) nu mi-e şi nu mi-ar fi fost teamă de nimic niciodată! îi răspunsei cu toată seriozitatea... Şi niciodată sufletul meu nu se va simţi împăcat de mâhnirea că insignifianta-mi prezenţă a fost eludată dintr-o grozavă împrejurare, de care eram direct responsabil, şi mai ales că această eludare a fost săvârşită de cineva anume, de care nu mi-aş fi putut închipui niciodată că m-ar mai putea îndepărta de la oricare din acţiunile ei...

- Sigur? Sigur, domnule moralist, care-ai jignit grav orgoliul meu feminin şi ai ucis un om cu preceptele absolute şi cu marile dumitale gesturi? râse ea, foarte dispusă de acrul meu morocănos şi acum stupefiat... Atunci uită-te înainte în oglindă!

Se îndepărtă şi stinse lumina electrică. Se întunecă atunci zdravăn, şi lumina nestatornică a lumânării abia îmi ajută la început să-mi disting figura înciudată de intenţiile donnei Alba. Când mă învăţai cu clarobscurul ce se făcuse, o văzui înaintând spre mine repede, cu fâlfăitoarele ei văluri. Ridică mâinile ca nişte aripi negre deasupră-mi şi mă întrebă:

- Nici acum nu ţi-e frică...?

Mă întorsei şi-o cuprinsei; şi ea-şi lăsa valurile cernite peste mine, ca un nemaipomenit de frumos simbol al morţii. Flacăra lumânării pâlpâia molcom prin luciul oglinzii. îmbrăţişarea fu scurtă şi pătimaşă. Frumoasa moarte se desparţi ameţită şi se îndreptă şovăitoare să dea iar drum luminii cele mari. Al doilea sărut fu numai în treacăt, apoi mă ameninţă cu degetul:

- Asta să-ţi ajungă până la sfârşitul doliului. Astă-seară nu te pot reţine la masă, pentru că nu e mama aci. De mâine însă restabilim regula: nu ne vedem decât în prezenţa ei. Mai ai şapte luni, am făcut eu socoteala pentru tine.

Şi dulcea moarte, care secerase până acum numai două fragede vieţi, îmi trimise din uşă un ultim sărut, cu vârful degetelor pe râsul ucigător al albilor şi minunaţilor ei dinţi.