Donna Alba - Volumul I

De la Wikisource

Donna Alba de Gib Mihăescu (Volumul I)

Volumul II→→

Am pornit cu stângul în lume, ca şi în război. La demobilizare, acolo, în dosul magaziilor gării, pe câmpul presărat cu mese şi cu soldaţi beţi de fericirea vieţii recâştigate, pe toţi i-am auzit: "Băgaţi de seamă, când vă veţi vedea cu libretul în mână, să porniţi cu dreptul!" Dar eu ştiu că oricât m-am muncit cu gândul, acum un an, să mişc întâi dreptul, când s-o da semnalul de plecare, spre front, din obişnuinţă militărească - deşi acum nu mai răcneau porunci scurte ca la paradă şi nimeni nu se uita cu ce pas o ia omul spre moarte -, am mişcat stângul. Şi iată-mă c-am ajuns prin atâtea ploi de foc, cu picioarele şi cu mâinile zdravene, cu pieptul neîngăurit, tocmai aici, în această zi sfinţită a liberării de orice pericol. Iar astăzi e zi de marţi şi dacă toţi oamenii dimprejurul meu se fac a uita c-au să pornească înapoi pe drumul vieţii, cu tot dreptul mişcat întâi, într-o zi atât de nefastă, eu mă simt din cale-afară de mulţumit. Mai lipseşte să fie astăzi 13. Dar sunt hotărât, de acum înainte, toate faptele mari pe care le voi face să le pornesc în zi de marţi şi de 13, căci sunt hotărât să fac numai fapte mari. Şi am băgat de seamă! acestea sunt zilele oamenilor cu voinţă, şi am mai băgat de seamă, oamenii cu voinţă nu trebuie să se gândească niciodată la astfel de nimicuri şi trebuie să întreprindă tot ce au de întreprins oricând s-o nimeri.

Iar eu am multe de întreprins: mai întâi să-mi refac situaţia mea... civilă. Aşa numesc situaţia pe care o voi avea, pe care trebuie s-o am de-acum înainte în lume.

E foarte drept: războiul m-a vărsat sublocotenent în rezervă. Asta e un lucru înfiorător de important pentru mine şi e o adevărată mustrare, ţinând seamă cum m-a cules acest război de pe drumuri. Nu de pe drumul lung pe care l-am făcut mânat din urmă şi din lături de gradaţii serviciului de recrutare, cu întregul meu contingent de puştani neîmbrăcaţi şi zgomotoşi şi sfârşind să râdă numai când cădeau de răscruntă oboseală sau de schijele zbârnâietoare, împroşcate de un aeroplan hain. Nu de pe drumul ăsta vreau să spun că m-a cules războiul. Acest marş sălbatic, trebuie s-o recunosc, îmi da cel puţin provizoriu o direcţie în viaţă, oricât de bine s-ar fi văzut, la capătul lui, chiar marginile vieţii însăşi.

Dar înainte de a porni într-aci, nu eram decât pur şi simplu o haimana, un vagabond. Am fugit de-acasă, mai degrabă de la şcoală, din clasa a patra de liceu, dar am fugit, se cheamă, de sub scutul şi autoritatea părinţilor, cu mulţi ani în urmă. Trebuie să mă fi urmărit pretutindeni cu poliţie şi telegrame, căci tatăl meu era doctor de târg şi om de stare: avea şi vie şi, acolo la vie, ascultând cum târâie ploaia pe acoperişul hardughiilor cu butoaie goale, lin, teasc şi zdrobitori, prin care îmi plăcea să mă vâr, am plănuit întâia mare îndrăzneală din viaţă. Fluieram a drum lung şi-mi ziceam: când voi pleca anul ăsta la Craiova (adică la liceu) - fiu-fiu, după două săptămâni - fiu-fiu... zbughe-o... Şi râdeam, gândindu-mă nu atât la mutra tatei în faţa acestei împrejurări, cât mai ales a domnului Stiegler, directorul meu de pension... Iar ploaia ţârâia înainte şi eu citeam pe Mihail Sadoveanu, care mă îmbia la ducă... Aşa ţârâia şi-n cărţile lui ploaia pe şindrilele acoperişurilor şi pe covergile căruţelor mocăneşti. Apoi mai glăsuia acolo despre zăvoaie şi despre poduri umblătoare şi alte lucruri multe şi minunate, pe care aproape ardeam să le văd. Astfel de lucruri minunate se găseau ele şi pe la noi, dar eu vream să le văd departe, căci în depărtare ele trebuiau să fie şi mai triste, ca ploaia asta, şi mai dragi. Mai găsisem doi scriitori ruşi care mă invitau la plecare: Gorki şi Gogol - şi cu ei în servietă şi cu Sadoveanu pe deasupra, am şters-o într-o bună zi, cu 38 de lei în buzunar, pe care, parte îi economisisem, parte îi şterpelisem din buzunarul tatei înainte de a lua drumul, chipurile, al şcolii. 7 lei m-a costat trenul până la Brăila, iar de-acolo toate drumurile le-am făcut mai mult pe jos. însă la Brăila m-am făcut hamal în port - eram cel mai bun gimnastic din clasa mea şi puteam să bat pe oricine din cele două clase superioare ale mele. Chiar de la Brăila mi s-a pierdut urma.

Pe urmă, pe unde n-am umblat! Am fost şi la Odesa, numai aşa, ca să dorm o noapte pe chei şi alte vreo două-trei prin stepă; dar mai mult am dormit pe chei, însă pe vagabonzii lui Maxim al meu nu i-am găsit. în locul lor am dat de nişte namile leneşe şi murdare şi care-şi blestemau soarta - cu scandal mare la fiecare clipă - şi scuipau în ea; dacă ar fi putut, ar fi omorât-o, dar pentru că aşa ceva nu era cu putinţă, se înjunghiau uneori între ele într-o hărmălaie de nesuferit. Când am încercat să le spun unora că tocmai o astfel de soartă e frumoasă, că e fără apărare şi fără hotar, erau să mă înjunghie şi pe mine. M-am întors atunci tot la Sadoveanu, la oamenii lui mai mult muţi şi care rezolvau totul cu o îmbiere spre oala cu vin; ăştia nu puneau mâna la cuţit pentru un gând bun ce le aduceai, ba, dimpotrivă, atunci vârau tesacul înapoi la brâu şi deschideau ochii mari spre câmpii, spre culmile, spre zăvoaiele şi apele peste care împărăţeau, şi urechi largi la o poveste chiar fără tâlc sau la o vorbă de duh, fără nici un folos, dar bine adusă.

Pe urmă, cu vârsta, m-a prins dorul călătoriilor pe apă. Dar pe vapoare nu mă primeau fără învoirea părinţilor, fiind încă prea tânăr, din care pricină am început să mint şi să mă prefac: ba am întocmit şi nişte certificate potrivite de minune pentru tot ce mi se cerea. Mai ales iscălitura tatei o trăgeam cu o siguranţă fără pereche, iar peceţile, pe care mi le împrumuta vreun servitor de pe la cine ştie ce oficiu pentru un gologan sau o glumă, ştiam cât să le întorc în loc, astfel ca numele ţării şi al instituţiei de care era nevoie să iasă limpede, dar al localităţii şi al judeţului meu să apară încurcat şi întinat. Astfel am putut să ajung, cum spun, la Odesa, şi mai pe urmă să fiu înrolat pe vase de comerţ, care m-au dus la Constantinopol, în Grecia, în Asia Mică, în Egipt şi chiar până în Amsterdam. Atunci eram împins din urmă de cărţile lui Pierre Loti şi Claude Farrere, pentru că, dacă la alte cărţi de şcoală nici nu mai vream să mă gândesc măcar, îmi plăcea totuşi să citesc povestiri şi romane şi dorinţa de a pătrunde într-o literatură mai mare ca a noastră m-a făcut să pierd multe nopţi (uneori între zilele de munci istovitoare) cu buchisitul unor hârţoage cu istorioare franţuzeşti şi a unor dicţionare vechi şi - băgasem de seamă chiar de pe atunci - puţin cam proaste. Le luasem simbrie de la un anticar brăilean pe care l-am ajutat să se mute. Dar şi la Brăila şi la Galaţi şi la Constanţa îmi plăcea să mă amestec printre marinari străini, uneori le plăteam şi chefurile, ba chiar mă alegeam şi eu cu oasele rupte, oricât eram de voinic (pentru că ei şi la beţie ştiau unde trebuie aruncat un pumn şi unde trebuie prigonit cu altul), numai ca să le prind grai şi obiceiuri. Şi astfel o rupeam niţel englezeşte şi nemţeşte; dar ambiţia mea era să învăţ întâi şi întâi franţuzeşte şi, cum vase franceze nu prea veneau prin părţile noastre, învăţam astfel de la turci, de la greci şi de la alţi străini care ştiau, şi mai cu seamă din cărţile cu istorioare copilăreşti şi din dicţionarele cele stângace.

După ce a izbucnit războiul cel mare, ca la un an, am vrut să plec la Marsilia să mă înrolez în armata franceză; dar abia atunci s-a băgat de seamă că actele mele erau şubrede de tot. Ba s-a mai băgat de seamă - şi eu la fel, abia atunci am băgat de seamă - că uitasem să mă prezint în anul acela la recrutare (pe vapoare nu servisem decât în marina comercială). M-am pomenit, aşadar, oprit la comenduire pentru fals şi nesupunere la legile militare. Şi cum abaterile mele penale se împărţeau între jurisdicţia militară şi cea civilă, m-am pomenit purtat între baionete de la tribunal la comenduire; aşa am putut într-o bună seară s-o şterg binişor din convoi şi atunci tocmai prin munţii Vrancei m-am oprit. Dar pe drum am dat de crame, de dealuri şi văi cu răsunet de sfârlează şi dorul de ai mei m-a încleştat deodată, cu mare tărie. însă eu tot am mai rătăcit până-n miezul iernii pe coclauri neumblate, am răzbătut la drumuri nemaibătute şi la răspântii cu hanuri şi cu focuri de popas ca la începutul pribegiei mele.

Dar pe aici începusem să nu mă mai simt ferit ca în porturi. Am socotit că tot mai nimerit este să mă pierd în vălmăşagul şi-n lavra oraşelor mari. Şi m-am aciuat la Iaşi o dată cu primele ninsori din anul acela 1915. însă chiar într-a doua săptămână m-am întâlnit cu doi concetăţeni din târgul meu oltenesc. Eu i-am recunoscut de îndată, însă credeam că ei nu vor ghici cine sunt sub trăsăturile anilor din urmă şi mai cu seamă cu statura mea cea nouă, care de când fugisem crescuse cu repeziciune de copac.

Totuşi i-am văzut că mă privesc cu luare-aminte şi şo-pocăiesc ceva între dânşii; dacă n-ar fi fost evrei, m-aş fi întrebat ce pot căuta ei tocmai la Iaşi? Au şopocăit şi au privit de mai multe ori în urmă, iar eu am grăbit după colţuri tot mai multe şi mai întortocheate, până la hanul tot ovreiesc unde locuiam. Acolo am tresărit la glas străin în jargon: am întredeschis uşa, crezând că au dat iarăşi de mine conorăşenii mei. Erau alţii, necunoscuţi, dar eu n-am mai ieşit acum din planul nou ce-mi făurisem. Mi-am pus hainele bune, potrivite cu condiţia tatei, pentru că, deşi trăsesem beţii multe, dar un ban tot pusesem deoparte, pentru cărţi de citit, pentru îmbrăcăminte şi pentru vreo lipsă negândită (şi-mi prisosiseră, pentru că umerii mei laţi mi-au găsit totdeauna de lucru; mai ales femeile, când aveau nevoie de muncitori cu ziua, mă angajau de la prima vedere: ştiam eu că eram chipeş, şi nu odată după plată - căci la plată nu renunţam niciodată - sfârşisem angajamentul în patul lor). M-am gătit deci ca un vrednic fiu al domnului doctor Mihalache Aspru din Zăreni şi mi-am luat bilet de tren pentru ţinutul natal. Dacă târguşorul părintesc ar fi avut gară, aş fi luat chiar şi bilet de clasa 2-a ca să cobor cât mai onorabil din vagon în faţa concetăţenilor şi poate şi a tatălui meu. însă din gară de la Uragăşani mai făceam aproape şaizeci kilometri de căruţă, drum de deal şi pădure, până-n târg la Zăreni.

Tata m-a primit cu uimire şi mama s-a pierdut de mai multe ori de bucurie şi lacrimi, când m-au văzut. Pe urmă tata, care era om de realităţi, a umblat şi s-a zbătut în toate părţile, ca să-mi aranjeze starea precară în faţa legilor. A luat de mai multe ori în lung drumul şi mai greu al Râmnicului, capitala judeţului, şi cu deputatul locului şi cu prefectul, care de asemenea i-era prieten politic, mi-au potrivit situaţia. La militărie eram acum amânat pentru o aşa-zisă criză de colici hepatici (în viaţa mea n-am suferit altă durere decât de apăsarea cumplită a ţestei, când mă îmbătăm prea rău), iar chestia falsului, pentru că mai complicată, căpătă o îndreptare şi mai minunată. Procesele fură contopite într-unui şi aduse încoace, la tribunalul judeţului; iar după câteva înfăţişări se stinse totul. Drept mulţumire pentru ostenelile tatălui meu (se prefăcea că umblă pentru mine în urma stăruielilor şi lacrimilor mamei, altfel, după el - m-asigura - n-aveau decât să mă înhaţe la armată şi să mă înghită puşcăria), făgăduii solemn să continuu liceul în particular. Colicicii hepatici îmi mai obţinură o amânare şi, în iunie, spre marea fericire - pe care de astă dată nu o mai putu ascunde - a tatei, obţinui diploma de absolvire a patru clase gimnaziale.

În război am plecat cu contingentele tinere şi cu alţi amânaţi. Nu ne-au recrutat, dar din cauza invaziei au fost ridicaţi toţi cei în stare să poarte arme de la 18 ani în sus şi trimişi în Moldova. Acolo am fost ţinuţi pe lângă oficiile sedentare până ne-o veni rândul să umplem regimentele, iar cei care aveam mai mult de 4 clase de gimnaziu, împărţiţi pe la şcolile militare. în satul acela de lângă Iaşi m-am despărţit de tata, care fusese de asemenea mobilizat cu grad de colonel medic. Când am ieşit din şcoală, proaspăt elev plutonier, şi m-am dus să-l regăsesc, tata murise cu trei luni înainte, de tifos exantematic. în schimbul acestei teribile veşti, comandantul oficiului sedentar mi-a propus să mă repartizeze la regimentul de marş al diviziei. Eu însă am cerut să merg pe front, şi din durere pentru moartea tatei, dar mai ales din curiozitate. Era tocmai în anul luptelor de la Mărăşeşti, dar regimentul a trebuit să stea mai multe zile în rezervă, aproape de apa Şiretului; abia mai târziu, după un marş forţat de o noapte şi o zi cu ploaie călduţă, neîntreruptă şi nesuferită, de august, am fost aruncaţi în foc la Muncel, pe-o latură a Mărăşeştilor. Acolo am rămas după respingerea inamicului, am durat tranşee şi n-am mai fost schimbaţi până la armistiţiu; însă de lupte mari n-am mai avut parte decât o dată, la 14 septembrie, cu prilejul unei rectificări a frontului. încolo, mici hărţuieli neînsemnate şi neîncetatul bombardament al aruncătoarelor de mine; nici o mândrie şi nici un fel de eroism nu-ţi pâlpâia în artere în faţa acestui soi de morţi războinice, persistente şi anonime. în cele din urmă, însă, mă alesei şi eu, care mă "culcam" cel din urmă la începutul bombardamentului, cu frică şi grijă pentru bruma de suflet cât îmi mai rămăsese de pe urma acestui trai de cârtiţă bătută până-n fundul vizuinii, şi acum numai că auzeam cel mai mic şuier şi mă zvârleam, ca un automat, la pieptul pământului ocrotitor.

Am păşit cu stângul la demobilizare - cum am spus -, pentru că şi când am plecat pe front am păşit cu stângul, în schimb, când ne-a luat cercul de recrutare să ne ducă în Moldova, am pornit cu dreptul şi totuşi a murit tata. Dar nici stângul nu mi-a fost cu noroc, pentru că ajuns înapoi la Zăreni - erau încă trupe de ocupaţie în Oltenia - când am confirmat mamei că e adevărat ceea ce aflase despre tata numai pe jumătate de la soldaţii reîntorşi înaintea mea, a căzut greu bolnavă de cordul ei şi peste trei săptămâni a închis ochii şi dânsa. Am rămas deci singur cu casa şi cu via, pe care, scârbit de aceste lovituri, le-am vândut cu preţ bun şi, după plecarea nemţilor, am luat drumul Bucureştilor.

Am inaugurat o viaţă de chefuri, dar când a trebuit în sfârşit să schimb haina militară - aveam voie demobilizaţii să le mai purtăm - m-am revăzut, chiar în haine civile bune şi elegante, vagabondul de odinioară. Atunci crunte ambiţii mi-au cutreierat creierul şi inima: am început să învăţ cu furie, pentru a-mi continua liceul, şi am ştiut aşa de bine la examenul pentru clasa V-a, că am obţinut media cea mai mare. însă atunci am băgat de seamă că faţă de alţi camarazi de război, care aveau grijă să se prezinte în uniformă, profesorii erau nespus de indulgenţi. Asta m-a făcut ca la examenele ce-au urmat să mă prezint şi eu cu studiile numai ameţite, în schimb cu uniforma mea cea veche şi care, în restriştea ponoselii ei, avea aerul cel mai eroic din toate uniformele de faţă. Insă cum, cu vremea, bunăvoinţa profesorilor pentru epoleţii demobilizaţilor începu să se micşoreze, iată iar mijind în mine gândul falsului şi al escrocheriei, ba mai mult încă, iată chiar acest instinct înfăptuindu-se cu de la sine putere, parcă săvârşit de altă fiinţă, dinaintea fiinţei mele uluite şi paralizate. Astfel, la clasa a VII-ea m-am înfăţişat cu mâneca tunicii dungată, deasupra cotului, de două galoane de rănit, iar la clasa a VIII-a, de trei. S-a întâmplat însă ca la clasa a VIII-a să se nimerească unul din profesorii care fusese şi la clasa a VII-ea; mi-a sărit inima din loc când ochii lui s-au oprit atât de scormonitori pe cele trei galoane, care reprezentau cele trei răni închipuite ale mele. însă după nota care am obţinut-o la anatomie - obiectul lui - am văzut că privirea fusese de respect; mai putea omul să-şi amintească după un an ce galoane a văzut la mâneca unui sublocotenent!

Cu uniforma aceasta am făcut minuni şi la facultate: însă precaut, din cauza comenduirii, n-o îmbrăcam decât numai la examene. Afară de-un singur nemernic - şi încă tocmai cel de drept roman! - în care instinctul patriotic era mort pesemne cu desăvârşire, toţi profesorii, înainte de a-mi nota bila în catalog, se inspirau parcă contemplând câteva momente din nou cele patru galoane de fir auriu (deveniseră patru, proporţional cu timpul şi studiile) de pe mâneca tunicii mele, pe care şi acum o păstrez ca pe-o sfântă moaşte, evident însă fără galoane de rănit. Numai, cum spun, profesorul de Roman, cu o nesimţire care ar fi revoltat desigur şi pe cel mai placid cetăţean al României Mari, mi-a considerat mâneca în tăcere şi a întors privirile ostentativ plictisit. Cum, nici patru răni pe câmpul de luptă nu-l impresionau pe acest beneficiar al bugetului patriei? M-a întrebat despre In jure cessio, despre care, mărturisesc, n-am prea ştiut să-i dau prea multe amănunte, însă am accentuat pe singurul care-mi rămăsese clar de la mica lectură a textului, că la romani militarii ce se distinseseră în război erau scutiţi de unele din formalităţile greoaie ale emancipaţiei şi ale acestui In jure cessio. Şi, rostind răspicat acestea, i-am bravat dispreţul din ochi cu privirea mea vulturească, îndesând cotul cu galoane pe masă. Şi, închipuiţi-vă, acest ambuscat, parcă şi-l văd, brun, gras şi inexpresiv ca o tobă mare, m-a trântit, vorba aceea, de mi-au mers fulgii, încât, la sesiunea următoare, m-am simţit nevoit să-i parcurg cursul anost nu mai puţin de şapte ori.

Dar înainte de toate trebuie să reamintesc de acel moment al vieţii mele, care a fost un punct de plecare al întâmplărilor ce vor urma în aceste destăinuiri. A fost clipa, atât de dramatică pentru mine, când am văzut întâia oară pe Alba. însă în minutul acela, care mi-a întors după răsuceala lui aţâţi ani de mai târziu, eu n-am ştiut că femeia gravă şi mândră, înaltă şi încremenitor de frumoasă, care a trecut pe lângă mine, purta numele Alba, nici că purta numele distins de familie, pe care am aflat mai târziu că-l poartă, şi nici că în viaţa noastră cărările ni se vor încrucişa iarăşi aşa cum ni s-au încrucişat.

Destul că peste tot acest tineret în mijlocul căruia mă găseam şi care era îngrămădit dinaintea uşii, cu geamuri întunecate şi cu grele zăbrele, a liceului unde trebuia să ne trecem examenul de absolvire, capacitatea, cum îi spuneam noi, o tăcere de moarte s-a lăsat deodată. Eram toţi strânşi prea devreme. Şi intrarea în liceu, ca şi în curtea liceului, rămânea încă oprită. Băieţi chipeşi, îmbrăcaţi elegant, cei mai mulţi cu primul lor costum civil, stăteau pe ieşiturile ferestruicilor ca de cetate ale subsolului clădirii imense, sau în picioare, în grupuri zgomotoase, toţi cu grijă de dunga de la pantaloni şi toţi îmbătaţi de culorile hainelor civile, cele mai multe - majoritate zdrobitoare - în bleu-marine. Printre grupurile staţionare ale băieţilor, grupurile mobile ale fetelor, câte cinci-şase, cu mâinile petrecute una alteia pe după şale, parcurgeau îngusta şi zgomotoasa tabără, presărând la tot pasul vioaiele şi galeşele lor priviri, flori albastre, verzui, ruginii-închise sau negre ca fiorul din adâncul beznelor înfricoşate. Băieţii le culegeau cu drag, iar alţii, cei mai pirpirii, nici nu se mai uitau la aceste şcolăriţe, ci rostogoleau bulbucaţii lor ochi timizi, cu aere exagerate de îndrăzneală, trecătoarelor elegante sau apariţiilor feminine din maşinile fugare.

Se găseau şi exemplare distonante, în această exuberanţă şi nepăsare, chiar pe treptele pline de ţărână ale scării de intrare, pe care le acaparaseră din vreme ca primi ocupanţi; erau îmbrăcaţi în haine lustruite de băieţi de prăvălie sau în vechi uniforme rebegite. Ei nu vreau să piardă nici ultimele minute, căci răsfoiau atenţi prin cărţi şi maculatoare; din când în când, îşi şopteau înfioraţi, informându-se de vreun membru necunoscut din comisie, pe când dincolo, în grămada nepăsătorilor, se auzeau expresii admirative ca acestea: "Ăla, înaltul şi subţirelul? Ei bine, ăla vorbeşte latineşte, domnule!" sau: "Cine, obraznicul ăla gras, de nu-i mai stă gura? Are scrisoare de la domnu' ministru Duca în buzunar, dragă!"

Şi deodată s-a lăsat acea tăcere, comunicându-se din grup în grup ca o fulgerătoare contagiune: trecea ea, Alba. Cu pas de sus, cu o privire care nu se oprea nicăieri, ea parcurgea talazurile de tineret, care se dau în lături ca valurile Mării Roşii dinaintea pasului lui Moise. Fetele înseşi şi-au strâns florile lor albastre, castanii şi întunecate, şi-n semne de firesc omagiu le-au aruncat asupra ei, până când a ocolit colţul: în ochii celor mai multe nu era invidia, ci mândria şi încrederea în propriul lor viitor, de care nu le mai despărţea acum decât încă vreo două-trei examene. Dar trecătoarea cea minunată nu s-a uitat nici un moment, la nici una şi la nici unul; numai eu am izbutit să întorc spre mine un moment ochii ei de nesigură culoare, dar în orice caz teribil de întunecaţi, şi chiar să smulg un zâmbet, ce spun, un adevărat început de râs, de pe floarea buzelor ei.

Dar cum? Dumnezeule, sinistru succes!

Eu o văzusem încă mult mai de departe, dar când a ajuns în dreptul meu, pentru întâia oară mi s-a întâmplat în viaţă, mâna a început să-mi tremure ca apucată de-un frig nervos şi deodată marile dicţionare, de peste 2 000 de pagini al lui Bailly, format în 8, şi cel de peste 1 500 al lui Quicherat, au început să-mi joace sub braţ: până să întind mâna cealaltă să le opresc, când ea era la un pas de mine, Bailly a şi apucat spre caldarâm, de care s-a oprit cu o detunătură spăimântătoare şi pe urmă a pornit şi Quicherat cu restul de cărţi. Ea m-a privit înminunată de această întâmplare, şi gravitatea ei s-a scuturat de mai multe ori în acele zbucniri de râs pe care totuşi se silea să le oprime.

A devenit oare mai mândră de ea însăşi plecând mai departe? Pentru că era evident, după focul din obrajii mei şi după urechile mele, pe care le simţeam ca două vâlvătăi, ea şi-a dat seama care a fost cauza penibilei stângăcii. Multă vreme în juru-mi a răsunat râsul băieţilor şi al fetelor; ele mă priveau chiar adânc şi lung pe sub genele lăsate, dar când vedeau că întorc ochii într-altă parte nu se puteau stăpâni să nu izbucnească în hohote înfundate, ascunzându-şi capul una după umărul celeilalte.

In tot timpul examinării, gândul mi-a zburat departe în după-amiaza aceea. Fără să vreau, ba chiar silindu-mă să alung astfel de idei neroade, nu puteam să-mi explic de ce trecătoarea, care părea nobilă şi avută, a tresărit atât de vehement la bubuitura dicţionarelor de limbi moarte. De bună seamă, răspunsul e limpede: cine n-ar fi tresărit, când unui cogeamite ofiţer, cu trei galoane de rănit pe mânecă, îi scapă atât de aproape două vârtoase cărţi din mână, bufnind aşa de puternic pe asfalt? Dar mi s-a părut mie... tresărirea aceea, ba da, am văzut bine... era pentru mai mult decât atât... parcă era un zvâcnet de nemulţumire pentru orice zgomot, pentru orice întâmplare nepotrivită cu mersul gândurilor, cu potriveala împrejurărilor pe care femeia aceasta frumoasă le aştepta în drumul ei. A râs ea, fără îndoială, la urmă, şi-n râsul ei pâlpâia orgoliul că-i fusese adresat pe neaşteptate un omagiu atât de insolit, dar acum, când în sala de examen scârţâie doar tocurile, şi ochii pătrund tot mai profund în încâlceala stilului ciceronian, eu văd bine că râsul acela a fost parcă de uşurare, de mulţumire, de bucurie că toată explozia, tot neaşteptatul întâmplării caraghioase, n-a fost decât atât ce-a fost, şi încă un compliment, un umil compliment al unui biet ofiţeraş descins şi demobilizat care-şi trece un examen în restanţă, un stângaci şi sincer compliment adresat involuntar rarei ei frumuseţi.

Dar atât şi nimic mai mult: ea a plecat cu adierea aceea de teamă care i-a pâlpâit deodată în ochi şi-n suflet, a plecat mai departe cu ea, numai acoperită de un zâmbet de mulţumire, de fericire şi orgoliu. Nu ştiu dacă aţi văzut vreun copil fraged şi frumos pălit de cine ştie ce bruscă spaimă şi n-aţi dorit ca spaima aceea să aibă un motiv real, să nu fie stârnită de-o biată vedenie copilărească, pentru a interveni de îndată, până şi riscându-ţi viaţa, numai ca să primeşti de pe buzele subţiri şi din ochii grei un semn de mulţumire, numai pentru a vedea mâinile plăpânde şi febrile îndreptându-se recunoscător spre tine? Dar acum închipuiţi-vă pe această frumoasă femeie, cerându-vă ajutorul într-un moment de cumplită panică, într-o grozavă derută sufletească? Poate fi ceva mai minunat, mai dulce, mai răscolitor, decât recunoştinţa unor ochi frumoşi de femeie? Eu îmi terminasem, cred, bine tezele la latină şi mai ales la greacă (urmasem clasica pentru că prin porturi ajunsesem s-o rup bine în greceasca modernă şi, cu toate deosebirile acesteia de elină veche, mi-era grozav de uşor să descifrez texte şi să mă servesc de dicţionarul enorm, care mă făcuse de ruşine adineaori) şi-n aşteptarea semnalului de plecare, mergeam cu gândul după femeia care-mi mulţumise cu ochii pentru spontana mea gafă admirativă. Dacă sufletul ei era agitat, drumul ei trebuie să ducă pe cărări întortocheate, mă gândeam, şi mă vedeam ieşindu-i dinainte la cel mai greu cot al vieţii. Mi-au plăcut totdeauna drumurile complicate, încercate, al căror sfârşit să nu poată fi văzut, nici măcar ghicit, după primii paşi. Războiul ar fi fost pentru mine un adevărat amuzament, dacă scena luptelor s-ar fi schimbat zilnic ca-n tragedia napoleoniană. Dar monotonia tranşeelor mă exasperase cu desăvârşire, şi toată amintirea acestui formidabil eveniment al vieţii mele nu se traducea decât prin miros de pământ şi prin imaginea unor băltoace de noroi şi sânge: noroioasă glorie!

Acum stăm în odaia asta de şcoală, pe băncile căreia băieţi de oameni aşezaţi se străduiesc să descopere, în încâlceala frazelor antice, drumul cel mai drept al vieţii. Eu însumi m-am zbătui adineaorea la fel, pentru un astfel de drum, cu toate că mă îngrozesc de-acum de netezimea şi monotonia lui; o, capetele astea toate, tunse sau frezate, ondulate, pomădate, oxigenate, şi dracu' mai ştie cum, mă dezgustă literalmente cu încăpăţânarea lor de a-şi afla, prin muncă cinstită sau mici pungăşii pe sub bancă, un rost cât mai clar şi o comoditate cât mai sigură a traiului lor viitor. Mi-e scârbă pur şi simplu, cu toate că nu mă ridic să apostrofez pe profesor, de mizeria acestor formalităţi idioate şi ştiu bine că mâine voi veni la fel, să scriu şi să mă las întrebat, să mă treacă toate năduşelile în căutarea celui mai bun răspuns, că apoi voi merge mai departe la universitate şi voi frecventa regulat şi docil pe toţi aceşti grăduitori ai culturii mele, care trebuie să-mi dea o pecete şi-o iscălitură, să aplice o marcă standard pe clocotul adânc al sufletului meu.

Textul pe care l-am tradus din greceşte descrie primii paşi ai lui Ulise în insula nimfei Calipso. Eu ştiu tot episodul mai departe, şi versurile limpezi şi armonioase, şi frumuseţea sentimentelor care se încheagă aci răsună atât de distonant în această incintă de căpătuială, că mă cutremur. "Lăsaţi-mă după femeia necunoscută, s-o pândesc la colţul străzii, să pătrund cât de puţin în încâlceala cărărilor străbătute de pasul ei majestuos!" imploră ochii mei pe domnul de greacă cu ochelari de celuloid, cu burtă cât un butoi de zece decalitri şi cu degetele pătate de cafeniul trabucurilor proaste pe care le pufăie după program. "Iată unde vă poate duce, bravi băieţi, versurile lui Homer", par a grăi ochii lui crăpând de satisfacţie şi pântecele crăpând de tensiune. Iar băieţii scriu de zor, foarfecă dicţionare şi aruncă sterpe sonde în străfunduri de memorie, pelerini trişti ai vieţii în drum neogoiat spre idolul lor, idealul lor sfânt, burta domnului profesor sau alte burţi, cu cât mai mari, cu atât mai sus pe scara vieţii netede şi drepte.

Se vede că profesorul de limbi vechi a înţeles rugăciunea ochilor mei, că ne-a permis celor ce am terminat să ieşim. M-am postat la răspântia din faţa liceului, pândind în adâncul străzii pe care cotise necunoscuta. Şi mi s-a părut c-o revăd, chiar mai repede decât mă aşteptam. Era încă departe, însă mersul ei de antică regină mă asigura că nu poate fi altcineva. Aş fi vrut s-o urmăresc pas cu pas din depărtare, să-i prind pe încetul firul nemulţumirilor, poema tristeţilor ei parfumate cu grelele picături ale tentaţiilor şi misterului, şi gândul mă duce hăt-departe, mă vedeam apărându-i salvator în armură, în culmea supremei restrişti, când ea avu deodată un moment de ezitare, o maşină a trecut pe lângă dânsa, ea a oprit-o şi s-a urcat repede. Imbecilul, n-am înţeles dintr-un început că mă cunoscuse de la distanţă după enormele dicţionare; maşina a prelins bordura trotuarului pe care mă aflam şi-n trecerea fulgerătoare n-am văzut decât ochii adânci care mă priveau, poate cu spaimă, poate cu mânie, poate cu batjocură, pe deasupra genţii de şarpe deschise în dreptul buzelor şi-al feţei. E îngrozitor cum omul nu vede încă la apropierea semenului său decât dorinţa de a face rău, egoismul şi interesul, şi nici un gând bun şi curat nu acordă intrusului care soseşte dintr-o altă cavernă.

Am aşteptat aci, în locul acestor încrucişări ale soartei cu necunoscutul trecător şi incert, zile de-a rândul. Târziu, la o săptămână, o înmormântare somptuoasă m-a înfăşurat la o revărsare de ape negre la postul meu de veghe; convoiul venea pe drumul de pe care ea-şi luase zborul cu maşina. Mi-am dat seama de la început că mortul e un bărbat, un om cu mare situaţie, şi gândul acesta m-a învăluit îndată, că ea nu e străină de jalnica solemnitate; am cercetat deci cu luare-aminte ferestrele maşinilor grele şi cernite care formau suita, dar chipul ei nu l-am văzut printre gravii şi eleganţii jeluitori. în schimb, dintr-un grup care se răzleţise puţin de grosul alaiului pedestru, am prins aceste vorbe, pe care, curios, nu le-am uitat, cu toate că nu le-am găsit nici o legătură deocamdată, nici cu funebrul convoi, nici, de bună seamă, cu aceea ce mă interesa pe mine. "Şi acum puteţi vedea ce maestru este acest Georges Radu Şerban...", tocmai sfârşea unul de vorbit, când au ajuns în dreptul meu. "Eu cred c-a fost avantajat şi de ardoarea lui obişnuită, care de data asta s-a preschimbat în adevărată furie...", a răspuns după un moment un altul. E atât de straniu cum eu n-am reflectat mai adânc asupra acestor cuvinte, care m-ar fi adus de la început pe drumul cel bun şi, dimpotrivă, ele nu-mi veneau mai târziu în minte, decât ca să ilustreze cât de indiferentă era această ceremonie participanţilor invitaţi şi cât de indiferentă putea fi banala întreţinere a acestora faţă de cu ceea ce se zbătea în sufletul meu.

Astfel, zadarnic am mai pândit la colţul liceului şi la şosea, zadarnic am bătut străzi şi cartiere. Zadarnic am aşteptat prin hall-urile cinematografelor şi vestibulul teatrelor; ciudata frumuseţe trecătoare nu mi-a mai fost dat s-o văd. Cu prilejul atâtor căutări şi aşteptări, am întâlnit alte femei, pe care, asmuţit de nenoroc, le-am urmărit, le-am cunoscut şi m-am înveselit cu ele în intimitate. Degeaba, ochii lor erau limpezi şi rostul vieţii lor din cele mai lămurite. Degeaba, ea nu era, neliniştea acea delicioasă din privirile ei n-o mai găseam şi timpul trecea acum iute, când îmi dam seama şi mă uitam îndărătul vieţii mele. Am încercat apoi primul examen la facultate şi m-am poticnit (ah, nemernicul de "roman" care, cu siguranţă, în ascunsul conştiinţei lui simpatiza cu nemţii, deşi toţi pretindeau că-şi făcuse studiile la Paris, dacă nu era cumva de origine ungurească, aşa cum îl arăta faţa-i rotundă şi ochii mici, negri, jucăuşi), pe urmă l-am câştigat şi apoi l-am câştigat şi pe-al doilea.

în sfârşit, mi-am luat şi licenţa şi acum băteam Calea Victoriei ca unul care nu mai avea nici o osteneală de înfruntat în viaţă; dar ea, ea, zâna neliniştii şi a misterului, nicăieri! Nu-mi rămânea pentru potolirea sufletului meu decât să mă obişnuiesc cu gândul că va fi fost vreo provincială în trecere prin Bucureşti, sau, Doamne! cine ştie ce actuală pariziancă, revenită doar în treacăt prin patria pe care o părăsise de copilă. Şi când astfel de presupuneri îmi cutreierau prin cap, îmi venea uneori gândul să răscolesc ţara în lung şi-n lat, dar ideea Parisului nemărginit mă liniştea îndată ca pe un nebun o găleată de apă cu gheaţă. Bani de mult nu mai aveam, pentru că leul se rostogolise rău de tot, şi scurtă vreme după primele chefuri de capitalist retras la Bucureşti, cu bani la ciorap spart, am băgat de seamă că vândusem pe nimic viişoara şi casa părintească; dar eu ştiam să găsesc uşor şi să duc bine la capăt orice lucru hamalesc, şi în privinţa asta nici Parisul nu m-ar fi înspăimântat. însă acolo eu socot lumea mai călită în nevoi şi disperare; pe când aici, unde buna stare mai trona până mai alaltăieri netulburată şi unde groaza restriştilor ţipă atât de strident, pe toate cărările, în ochii senini şi neobişnuiţi cu greul, e tocmai locul unui brav cavaler rătăcitor ca mine. Deci, la lucru, în căutarea unui devotament, căruia să mă subjug cu tot sufletul şi trupul! Dar unde, dar cum? Durerea plânge pe atâtea feţe, dar eu vreau să fie ceva frumos, complicat şi romantic; ar trebui poate să dau şi un anunţ la ziare. însă toate astea sunt numai glume gratuite şi pure prostii. în gândul meu nu domnea decât o singură femeie şi mai cu seamă lumina aceea ciudată din ochii ei. Iar încăpăţânarea de-a nu o uita, de a nu renunţă la nădejdea găsirii ei, mi-o explicam ca pe o prevenire, ca o asigurare, ca o siguranţă nu numai că o voi mai întâlni odată pe femeia asta, dar că, hotărât, ea va întoarce într-un fel sau altul acul care arată perindarea irevocabilă a seninului şi gravelor intemperii pe cadranul existenţei mele.

Cu toate că urmam Dreptul, ştiinţă care nu-mi plăcea deloc, frecventam Palatul de justiţie nu pentru a învăţa mecanismul proceselor, ci pentru a contempla mizeriile omeneşti şi atâtea taine ale vieţii, pe care numai judecăţile le pot înfăţişa. Eram satisfăcut când vedeam hoţi pedepsişi şi mă necăjeam de-a binelea când vreun avocat izbutea să găsească o chichiţă de amânare, tocmai când sabia tăioasă a sentinţei se coborâse la câţiva milimetri numai de gâtul celui tras la răspundere, în loc să mă bucure chichiţa, ca pe un viitor meşter apărător, în loc să mă facă să murmur şi eu de admiraţie ca gloata de pe băncile din jurul meu, extaziată de acest renghi jucat justiţiei de-un limbut firav, cu zâmbet şiret, cu haină demodată şi pe figură cu stigmatul bolii de ficat, deplângeam pe reclamatul uluit şi deplângeam sentimentul de dreptate, care mi se părea că coboară, din ce în ce mai mult, din conştiinţa oamenilor, cu cât băteam mai des sălile umbroase şi totuşi prăfuite şi anoste ale marelui palat. Aveam impresia limpede, din ce în ce mai limpede, că magistraţi, avocaţi şi legi de-a-mpreună, cu toţi şi cu toate şi-au dat mâna să orbească până la desăvârşire pe zeiţa cu un biet cântăraş în mână şi cu sabie ruginită, şi aşa destul de strâns legată la ochi. Am înţeles repede în această mare clădire că dacă aş avea vreo nefericire personală din pricina vreunui semen al meu, niciodată nu m-aş adresa aci ca să mi se repare nemulţumirea. Şi mă bucurai că nu mai am pe nimeni şi nimic în lume de care să mă tem că s-ar putea înfrupta de atâta strâmbătate câtă plutea aci şi câtă se cocea pe lungile culoare, în grefele mucede, în anticamerele cabinetelor de instrucţie, în sala paşilor pierduţi şi mai cu seamă în aceasta aşa-denumită "Urlătoare", informă şi monotonă, al cărei vuiet era destul de compact ca să acopere bine articularea discretă a atâtor nemernicii.

Procesele de fals mă atrăgeau îndeosebi şi mă scandalizau achitările vinovaţilor. Faptele mele trecute nu-mi puneau câtuşi de puţin în cumpănă revoltele actuale; să fi fost asta semn că m-am îndreptat sufleteşte? Nici vorbă că nu, doar la examene prezentam regulat tunica galonată cu ceaprazurile aurite ale minciunii celei mai sfruntate, ale profanării celei mai neruşinate. Nici nu căutam să găsesc în faptele mele trecute şi prezente motive de scuză legitimă, deşi poate aş fi găsit uneori, şi nici nu încercam să le situez faţă de ceea ce vedeam aci, într-un grad mai benign ori chiar inofensiv. Mă descopeream şi eu un păcătos ca toţi aceştia, iar ceea ce mă deosebea de ei era numai faptul că în loc să mă bucur de-a valma cu dânşii că ne găsim în bună companie, mă răzvrăteam de-a surda contra lor şi contra mea, instinctiv, în faţa câte vreunei sentinţe cu susul în jos, în vreme ce raţional, mai apoi, mă linişteam că aşa trebuie să fie şi că eu însumi, în orice caz, nu eram îndreptăţit să mă ofensez pentru aşa ceva.

Mai ales când auzeam şoapte pe culoare că la cutare magistrat deocheat (vai, şi de câţi nu mai mergea vorba!) tariful pentru amânare era atâta pentru un termen scurt sau lung, după nevoie, era atâta pentru o achitare sau o condamnare, după poziţia celui interesat era atâta, jubilam, cu nespusă tristeţe de altminteri, că nefericitul acela dinaintea barei, învinuit pe nedrept sau fremătând de dorul de a-şi vedea drepturile restabilite, nu mi-e frate sau soră, unchi, văr sau chiar prieten. Individ anonim, sufeream mai uşor nenorocirea ce-l păştea şi pe care eu o ştiam dinainte; în cel mai bun caz ea avea să constea dintr-o pierdere de timp atât de mare, dintr-un jaf al avocaţilor aşa de crâncen, că orice idee de dreptate avea să se transforme pentru bietul om într-un fel de satisfacţie idioată că şi-a zbuciumat zdravăn adversarul, deşi el însuşi n-a avut o soartă mai bună.

Cu această acră şi enervantă dispoziţie, pentru viitoarea mea meserie, eu îmi urmam înainte soarta. Regretam că nu am început medicina, poate şi aceea mi-ar fi săturat setea mea de tainic şi de insolit, dar acum era prea târziu să mai dau îndărăt: mi-era lehamite s-o iau de la capăt cu studiile şi apoi eram grăbit să întreprind ceva serios în lume. Ce? Nu ştiam încă. Să mă fac magistrat nici nu visam; să mă ploconesc pentru a obţine un loc mai bun ar fi fost cea mai teribilă josnicie pentru mine: să fii recunoscător politicianului care a intervenit pentru tine şi totuşi să juri că vei distribui dreptatea în chipul cel mai obiectiv cu putinţă, găseam că e o mişelie, o absurditate la care mi-ar fi fost cu neputinţă să mă pretez; atâta mai trebuie să-mi mai şi scontez turpitudinile! Iar într-un fund adânc de judeţ nu vream să mă duc; ştiam că acolo trebuiesc într-adevăr oameni purificaţi ca mine acum şi însufleţiţi de intenţiile cele mai bune, dar nici prin gând nu-mi trecea să mă înnămolesc atât de departe. Şi mi-era frică: eu, fugarul din tinereţe, apucat din nou de nostalgiile marilor oraşe, nu cumva, în cele din urmă, aveam să pactizez cu monstrul politic, să mă întorc nemernic şi umilit la cea mai sinistră Canossa.

Eram doar un incomplet, îmi dam perfect de bine seama. Mă dezgusta nemernicia şi nedreptatea, dar aveam oare acum în mine oţelul necesar care să nu se poată înmlădia dinainte tentaţiilor? Când, bunăoară, apariţia cea frumoasă şi necunoscută avea întâmplător să-mi taie iarăşi de-a curmeziş drumul vieţii? îmi simţeam apoi sufletul muiat încă în păcătoşenie, pentru că mă surprindeam gândind: după ce-mi voi lua licenţa, n-am să mai uzez de nici o haină cu galoane de rănit, înţelegând prin asta că n-am să mai mă folosesc în avantajul meu de nici o turpitudine oricât de mică. Dar îmi acordam astfel soroace şi asta îmi scădea şi mai mult ideea, şi aşa destul de proastă, ce-mi făceam despre mine. O singură scânteie mai lucea în această ţărână imundă şi anume gândul că eram un om sincer, gata să proclam: "Toţi, cei ca mine deoparte, să lăsăm pe cei buni să judece şi să cârmuiască!" Doamne, câte capre albe ar mai rămâne, când noi, cele negre, le-am face în sfârşit loc... Şi mai aveam o bucurie: toate aste gânduri, pe care la urma urmei puteam să nu le am, îmi dovedeau că părul caprei care reprezenta persoana mea nu era tocmai-tocmai aşa de negru...

în avocatură ştiam că am să-mi sfârşesc veleatul. Şi căutam pe acela care să-mi servească de ideal şi îndemn. I-am auzit pe toţi, şi nu erau puţini cei pe care-i admiram pentru logica neînfrântă a argumentelor, pentru tactica zdrobitoare a momentelor când ştiau să se servească de aceste argumente, pentru strategia gradaţiei în care le mânuiau. Dar în ochiul lor triumfător, în mijlocul bătăliilor câştigate, surprindeam recele ironiei, opacul vitreg ca un ochi mort al lipsei de suflet. Chiar când pledau pentru o cauză nobilă, îi puneam numaidecât în locul adversarilor, susţinând cu ardoare tema inversă. Şi era de ajuns atât: să-i mut cu imaginaţia dintr-un capăt în celălalt al barei, ca să mă îngrozesc de răceala de cuţit, de lipsa de umanitate a acestor aprige dueluri. Eram înfricoşat mai ales văzându-i cât de puţin se sinchisesc de această lipsă, ba chiar o excludeau categoric din preocupările lor, afectând exclusivitatea aşa-zisului adevăr pur, nepăsarea doctorului care străbate cu bisturiul măruntaiele pacientului. Straniu adevăr pur care poate fi dovedit ca valabil pe două feţe contrarii, sinistru chirurg care poate opera şi cu ascuţişul şi cu mânerul cuţitului!

înfricoşat că nu pot prinde un fir, un singur fir conducător firesc şi drept, în această harababură de gânduri şi de revelaţii, mă înfigeam şi mai adânc în amintirea femeii frumoase, ce-mi fusese dat să văd doar în spaţiul strâmt al unei fracţii infime de timp, pe vremea când îmi treceam ultimul examen ideal. Şi, lucru extrem de straniu, cu imaginea ei în minte, dădui în sfârşit peste omul care mi se păru, în activitatea lui de luptător al dreptăţii, animat de-o flacără mai nobilă, mai sfântă. Sau, în orice, caz: urmând o linie unică. Bizară coincidenţă!

Ca unul care-mi dădusem o frumuşică avere, obţinută cu trudă cinstită de nişte oameni cumsecade, pe-o biată sumă, pe care nu atât chefurile mele, cât şi vicisitudinile economice mi-o aduseră repede la neant, mă socoteam o victimă socială şi făceam cor cu cei pe care exproprierea neplătită deloc sau plătită cu preţ în plină devalorizare îi adusese în sapă de lemn. Combăteam, aşadar, pentru o lege a impreviziunii, care mi se părea necesară, în aceste vremuri, atât pentru efectele-i economice salvatoare cât şi pentru moralitatea ei. Cu o astfel de lege mi-aş fi văzut poate reîntoarse casa părintească şi viişoara, pe care nu mi le expropriase nimeni, e drept, însă le dădusem în schimbul unei valori ce-o crezusem constantă ca şi marfa oferită în loc. Băteam deci cu pumnul în masă contra "feloniei marii finanţe" şi contra politicianismului, care bătea monedă şi prospicia din devastarea vechii clase suprapuse, amăgite cu hârtii îndoielnice, în schimbul unui imens avut.

Exact atunci dădui, în secţia comercială a tribunalului, de această statură dreaptă şi subţire ca o tulpină de brad, de această vorbire impetuoasă şi totuşi elegantă, deşi presărată ici-colo de câte o floricică de stil, uneori şi aceasta de mult fanată. De la început simpatia mea alergă spre acest om, el însuşi foarte elegant, şi a cărui barbă mică, neagră, străbătută de două fire argintii, prelungindu-i figura cu ochii adânci, cu pieliţă de fată, îi da înfăţişarea unui chip brâncovenesc, zugrăvit pe mănăstiri voievodale. Numele lui, care pe mine mă tulbura într-un chip deosebit, asemeni avea rezonanţă istorică. Radu Şerban, numele de familie, căci îl purta aşa întreg după al domnului, care pretindea că-i fusese strămoş, stricat însă de pronumele personal, franţuzit după obiceiul clasei din care făcea parte: Georges Radu Şerban. Aşa prinsei şoapta vecinilor din bănci. Prima dată crezusem că e vorba de un boier despuiat de avere, care vroia să dovedească judecătorilor că acei care-i ajutaseră moşia se întrecuseră cu gluma; chiar glasul lui se arăta dojenitor puţin, invocând meritele familiilor boiereşti în cultura şi economia ţării, dacă de celelalte evenimente ale trecutului nu se mai ţine seama. Dar când intră apoi, cu o siguranţă, de sine uimitoare, într-o serie de consideraţiuni juridice, pe care eu însumi nu le pricepui decât pe jumătate, şi când văzui că toată argumentaţia lui se referă la un alt nume boieresc: Râul Ipsilant, înţelesei că e vorba de un avocat. însă cum? Georges Radu Şerban! Judecând după chip şi prestanţă, trebuia să fie om în puterea vârstei şi nu un debutant. Or, eu cunoşteam, cred, toţi avocaţii de seamă ai baroului, pe toţi, deci, care puteau vorbi chiar cu mai puţină bogăţie retorică, argumentaţie juridică şi îndârjire bătăioasă ca acesta. Poate va fi fiind de la Iaşi, vreun profesor universitar gândeam, sau din alt oraş mare: Brăila, Galaţi ori Ploieşti, acest om despre impetuozitatea căruia prinsesem zvon demult, la o întâmplătoare ceremonie funebră. Dar aş fi înţeles atunci ca să pledeze la Curte, în apel sau recurs, dar nu la Tribunal; şi-apoi, cuvântul lui curat muntenesc, ba chiar oltenesc sadea, nu mai lăsa nici o îndoială că nu putea veni de dincolo de Milcov. E un avocat nou, aflai pe urmă. A început de câţiva ani (?!) şi de la început s-a dovedit un bun vorbitor şi un om de studiu temeinic. Era mare proprietar şi un priceput agronom cu întinse învăţături de specialitate. Dar când moşiile i-au fost ciopârţite zdravăn, s-a apucat de meşteşugul dreptului: avea o licenţă veche şi un doctorat neterminat dinainte chiar de a se dedica agronomiei. Imediat după război şi-a întregit titlul cu o teză răsunătoare la Paris şi iată... "promite grozav".

M-am apucat stăruitor să urmăresc cariera aceasta bizară. O, în sărăcie lucie nu rămăsese urmaşul domnului care a urcat tronul lui Mihai Viteazu. Moşie mai avea destulă şi cunoştinţele lui de bună seamă făcuse dintr-însa o grădină. Dar spre a se feri de noi surprize sociale, şi-a împărţit munca de câmp cu cea de bară; pământurile lui erau în preajma Bucureştilor, în Valea Prahovei, unde îi rămăsese însemnate întinderi petrolifere şi pe Neajlov. La cele din Oltenia renunţase definitiv în schimbul concesiunilor ce i se făcuseră dincoace.

Georges Radu Şerban - ar fi putut să-şi zică şi Basarab, dar încă din vremea bunicu-său familia renunţase la acest nume, pe care-l acaparaseră atâţia cvasi sau chiar neîndreptăţiţi - proceda cu adevărat boiereşte şi în avocatură. L-am urmărit din sală în sală, din instanţele mai puţin însemnate până la înalta Curte. între cauzele pentru care interpunea talentul şi vitejia lui de luptător cu fibre adânc atavice era o legătură, un sens, Rara avis, mai bine zis unica avis, era în avocat care păstra o atitudine. îşi apăra clasa lui socială, cu energie şi tactică, de valurile tot mai nedomolite ale dezastrului. L-am zărit, desigur, pledând şi în alte procese, fără nici o legătură cu exproprierea; dar şi într-acestea mi se părea că-şi alege totdeauna poziţia cea nobilă, pentru că dreaptă, pentru care făcea să-şi încrucişeze tăişul priceperii cu adversarul.

Dar ce săvârşea omul acesta în procesele agrare era o deplină minune; ce amploare le da el unor chestiuni care în genere păreau anoste şi fără culoare!

Le ridica la proporţii înfiorătoare de tragedie şi de epopee, le găsea totdeauna complicaţii de înaltă logică, dinaintea cărora reprezentanţii ministerului dădeau pas cu pas înapoi, până la înfrângerea finală. Uneori statul sau obştile ţărăneşti îşi întăreau puterile, cerând concursul temutelor celebrităţi ale baroului; a fost o mare îngrijorare pentru mine când am asistat la prima luptă deschisă în acest fel. Dar pe urmă aveam o plăcere să văd cum viteazul acesta răstălmăcea articolele legilor ca pe nişte complicate figuri de floretă, învingând adesea, fiind străpuns şi doborât onorabil de cele mai multe ori.

Era dreaptă şi sfântă împroprietărirea ţăranilor: eu însumi strigasem astfel de atâtea ori, îndată după război. Dar ea trebuia făcută cu dreptate şi înţelegere. Ş-apoi, chiar în cazurile nedrepte, mă simţeam grozav de înduioşat văzând pe omul acesta, încolţit din toate părţile, menţinându-se elegant pe poziţie şi ştiind să cadă aşa cum vor fi căzut strămoşii care i-au adus fală numelui: până în ultima clipă, a năruirii totale, el brava cu îndârjire pe cei care-i doborau casta şi prăbuşeau epoca faimei boiereşti, ochii lui erau luminaţi până la urmă de o credinţă dârză şi era uimitor să vezi această zbatere titanică, de parcă s-ar fi încercat, cu toate forţele lui sleite, un singur biet om, să salveze cu pieptul lui de la înec o corabie imensă. Pe urmă, figura răpusă se brăzda de-o grea dâră de restrişte; parcă era o adâncă tăietură de spadă din mijlocul frunţii până-n rădăcina nasului şi-n negrul bărbiei. Şi uitătura lui de dispreţ era azvârlită întreagă adversarilor, Curţii şi insensibilului public asistent: o, cum ar fi poruncit el atunci să fie bătută cu biciul această grămadă de netrebnici. Spumega neputincios şi crunt, cruntătura asta care avea să mă urmărească apoi până şi-n adâncul viselor, şi atunci vedeam această minune a minunelor în hodorogitul Palat al justiţiei româneşti: un avocat care ştia să sufere pentru o cauză pierdută, nu un simplu actor care-şi scotea masca îndată ce-a rostit ultimul cuvânt, spre a cerşi aplauze vulgului.

La un an şi jumătate după descoperirea lui Georges Radu Şerban şi la vreo două luni după luarea licenţei - era un făcut cu potrivirea aceasta între examene şi marele eveniment al vieţii mele - femeia nespus de frumoasă pentru mine şi cu mândru mers regesc îmi încremeni iarăşi ochii. Fulgerul a căzut pe o stradă retrasă şi boierească pe unde eu tot îmi mai loveam piciorul de caldarâm, din obişnuinţă, căci tot cam la data întâlnirii lui Georges Radu Şerban îmi luasem orice nădejde şi mă cufundasem în misterele dosarelor şi ale articolelor de lege. Automobilul, pe care-l văzusem ieşind dintre aripile unei porţi de fier, cu zece case mai la deal, a venit lin spre mine şi a stopat drept în faţa mea. Şi să mai crezi că nu există o înlănţuire a lucrurilor, o stranie înlănţuire ale cărei verigi le vezi încolăcindu-se una de alta după spaţii de ani sau poate de decenii. Maşina ă stopat şi şoferul a sărit îndată şi apoi a rupt-o la fugă înapoi. A fost uitat ceva acasă?... Prin deschizătura ferestruicii lăsată, căci era acum un noiembrie dulce şi ruginiu, am revăzut-o. Am rămas locului, cu picioarele lipite de pavaj, pietrificat. Ea m-a privit cu indiferenţă şi în faţa insistenţei mele a întors capul plictisită. Pe urmă m-a privit din nou şi parcă am citit un oarecare interes bine disimulat în creşterea imperceptibilă a ochilor ei. M-a recunoscut? în prima clipită am crezut-o, dar pe urmă, când a început să privească iarăşi pe fereastra dimpotrivă ca şi când eu nici n-aş fi existat, m-am îndoit. Oare atât de puţin să mă păstreze în auzul ei ecoul enormelor dicţionare rostogolite de sub braţu-mi paralizat! Adică de ce atât de puţin?... Deloc, deloc, deloc... Nici o amintire, nici o firimitură de amintire din acel bubuit de grenadă, care de-atunci a răsunat de atâtea ori şi atât de puternic în urechile mele, prefăcându-mă în bucăţi de ruşine sau făcându-mă să cresc însuşi în braţe şi-n suflet la gândul că i-am adus involuntar omagiu, o floare de mulţumire spontană şi alta cu miros mai adânc de orgoliu satisfăcut. Şi astăzi, acum, cum răsună de haotic în urechile mele bufnetul acela de demult! Mă uit cu ochii care sorb zarea ca ventuzele să văd după care anume zid o să reapară şoferul, şi număr primele case, până într-acolo, ca măsurătoarea să-mi fie şi mai sigură la ivirea lui. Şi când aceasta se întâmplă şi privirea mi se îndreptă triumfal către ea, îi surprind coada ochiului spre mine, îngrijorată de pricina interesului pe care mi l-a câştigat lungul străzii. Cadenţa grăbită a paşilor şoferului o face să strângă buzele într-o mişcare de înţelegere şi deplină nemulţumire. Şi acum nu mă mai priveşte nici cu coada ochiului şi nici măcar şoferul nu-mi aruncă vreo privire. Pe urmă maşina neagră şi lucie porneşte iar fără nici un zbucium, fără nici o burzuluiala de motor, cu şuiet lin, aşa cum venise; pântecul ei larg, de raţă leşească, pe roatele scurte, şi această pornire fără opintire şi zgomot, toate mă fac să mă simt umilit şi josnic şi cu rădăcini mai adânci în trotuarul de care înţelenisem; apoi, când totul dispăru, mă simţii parcă uşurat de-o grea şi umilitoare povară, îmi privii ghetele puţin scâlciate de noua pingeleală, dunga de la pantaloni crescând ca o creastă deasupra genunchiului şi luciul pardesiului meu scurt, bine periat; şi efluvii de voinţă şi de încăpăţânare mă podidiră din toate adâncurile lăuntrului meu. Pornii cu paşi siguri spre a unsprezecea poartă, ale cărei canaturi grele un îngrijitor în vestă şi cu şorţ alb de abia le închidea. Şi pe emailul unei firme discrete, încrustată în ornamentaţia de fier a gardului, citii aşa de orbit, ca şi de reînnoirea minunatei apariţii: Georges Radu Şerban, doctor de drept de la Paris, avocat. Cons. 9-l1 V2 a.m.

Era o casă retrasă de înaltul portal metalic, la mai mult de douăzeci de metri. O grădină în miniatură, tăiată la mijloc şi pe margini de alei largi cu piatră galbenă în pătrăţele mărunte, poate mai primea razele soarelui numai în zilele din preajma imediată a solstiţiului de vară. înaltele imobile vecine, care porneau chiar din trotuar, aruncau în restul timpului o netulburată umbră. Clădirea în piatră sau zugrăveală sură, era greu de distins ce anume, părea rece şi impunătoare. De proporţii respectabile, n-avea decât câte o fereastră de-a dreapta şi de-a stânga intrării negre în fier; iar etajul, asemeni, o uşă la mijloc cu balcon mic de fier negru din care se lasă asupra parterului un felinar cu sticlă mată fieruit aşijdeiri şi iarăşi câte o fereastră mare de-o parte şi de alta. Doar persienele grele şi brise-bise-le dinăuntru dau căldură şi viaţă acestor ochi de cristal, de-o transparenţă vie şi scormonitoare, de izvor. Treptele largi şi lungi de piatră urcau puţin deasupra solului; la nivelul lor, de o parte şi de alta, vegheau din adânc geamurile zăbrelite ale subsolului.

Acum era după-amiază şi prin urmare n-aveau loc consultaţii; când omul de serviciu pieri pe una din aleile laterale, totul muri dinaintea acestei locuinţe cu atâtea suliţe negre şi chenare de doliu. Acum văzui şi cele două felinare de-o parte şi de alta a porţii de fier; asemeni paralelipipedice, îngustându-se spre bază, din geam mat şi fier negru, forjat, cizelat artistic ca la înmormântările clasa I.

Aş fi vrut să mă îngrozesc de aspectul acesta funebru, ca şi de dispreţul stăpânei şi al slugilor; nici argatul care închisese poarta nu se uitase la mine, cu toate că mă oprisem net în faţa lui. Aş fi vrut să plec cu gândul că în acest mormânt luxos nu este şi nu poate fi chip de pătrundere pentru un om viu şi plin de planuri straşnice pentru viitor ca mine. Bărbuţa neagră, tăiată de două fire argintii, a lui Georges Radu Şerban îmi apăru apoi în minte cu aspectul ei inactual de tablou mural din mucede biserici. Un miros de untdelemn, de candelă şi de tămâie îmi umplu deodată nările şi văzui pe Georges Radu Şerban mânuind o spadă autentică, zbătându-se şi tăind în gol, de-a surda, dinaintea jilţurilor înalte ale înaltei Curţi. Ce apăra Georges Radu Şerban în faţa acestor rânjete vii şi omeneşti: pe morţii din strada asta tăcută, fără nici o suflare, pe care mă apucai s-o parcurg de la un cap la altul, doar oi da de vreo vietate oarecare. însă nimic, nici o mişcare, nici un zgomot; din când în când, porţi largi ca de enorm cavou se căscau lin şi fără nici un scârţâit şi câte-un automobil prindea deodată să alunece pe asfaltul aleii mortuare, fără nici un zgomot, ca-n lumea de apoi. Apoi iarăşi linişte deplină, încremenire.

Tocmai către un capăt, dădui în dosul zăbrelelor de un uriaş câine-lup, odihnindu-se pe pântece şi lăsând să-i spânzure dintre armăturile ascuţite ale dinţilor o limbă lungă şi roşie, ca o panglică. Nici el nu se uită la mine, dar nu mă lăsai până nu-l asmuţii şi nu-l repezii năprasnic împotrivă-mi; îl făcui să muşte zăbrelele groase cu dinţii lui teribili şi plecai satisfăcut că, în sfârşit, trezisem o viaţă în această cetate a morţii. Şi abia atunci frumoasa din basme, pe care o găsisem dormind în pădurea fermecată, îmi reveni cu râsul ei fricos şi satisfăcut de demult, cu mersu-i regesc, cu adâncurile de viaţă şi teamă din ochii de culoare incertă şi înneguraţi. Şi toate nedumeririle, şi toate întrebările, şi toate visurile şi hoinărelile cu gândul, şi toate restriştile şi deznădejdile, pe care minutul trecerii ei pe dinaintea-mi mi le lăsase pe atât amar de timp în suflet, izbucniră deodată în clocot şi ţâşniră cu furie de abur, sub mare presiune, în văzduh. Gânduri mari şi bătăioase îmi fulgerară încă nedeterminate prin zările creierului aşa cum licăresc în profunduri indecise semnele furtunii potopitoare în nopţile de vară. Seva dorinţii mă podidi din toate părţile şi ea era una cu seva dorului de luptă, care trebuie să te ducă la liman. Fatal, chipul luptătorului cu spadă, care loveşte în van, iarăşi se aprinse viu în cadrul minţii mele: domnul Georges Radu Şerban mă aştepta dinaintea casei cu sumbră faţadă. Şi-mi examina cu buzele boţite de scârbă ghetele scâlciate şi dunga pantalonilor, care se înălţa ca o creastă deasupra genunchilor. Dar domnul Georges Radu Şerban primea să se bată cu unul ca mine şi asta era prea mult, era tot... Castelana cu ochi înfioraţi de-o teamă, al cărei rost acum părea că se desluşeşte, n-avea decât să privească din dosul grelelor persiene prin străveziul de izvor al cristalului. Doamne, care? din dreapta sau din stânga? - această luptă inegală dintre un elegant meşter al armelor trecutului şi-o haimana, revenită de prin porturi şi-abia scăpată de puşcărie, care n-avea decât braţul gol şi dârz, dârz ca tinereţea clocotitoare.

Trei zile dădui târcoale casei cu sumbră faţadă, cum aveam s-o numesc de acum înainte. Tot timpul mă ferii dinaintea puţinelor ferestre; stăteam mai mult prin faţa locuinţelor vecine, pândind să văd cine intră şi cine iese din bizarul dornicii. Dimineaţa văzui într-adevăr unii clienţi sunând la poarta avocatului: erau de obicei stranii figuri dărăpănate, elegante perimate, haine ultraperiate şi bătând în verzui, ca ale mele. Pentru aceşti strigoi se războia Georges Radu Şerban; pe ei, sau măcar pe câte unul dintr-înşii vrea el să-l repună nu ceva mai sus decât ajunsese acum, cum i s-ar fi cuvenit poate, dar

în vechi măriri, stăpân al altora şi al lumii. Şi căscai ochii până la refuz dinaintea unui tânăr destul de trecut, cu capul înfundat până aproape de sprâncene într-o adâncă pălărie tare, în pardesiu subţirel cu talia sus, modă care apusese de mult, trăgând totuşi după dânsul, de un lănţuş de metal, o javră pipernicită şi păroasă, cu smocuri de păr sur picurat cu alb căzându-i în ochi. Cuadragenarul - nu putea fi mai tânăr, dacă-l priveai mai atent - cu aer de flăcău avea desigur oarecare eleganţă în mers şi-un surâs fin şi binevoitor, dar întreaga lui persoană respira ceva apus şi demodat. Fu pentru mine o adâncă mirare, cum slujitorul nu-i opri dobitocul afară şi-l lăsă să fie înghiţit o dată cu stăpânul de uşa mare, cu geam mat ca şi al felinarelor mortuare, şi cu ornamentaţii de fier negru, îmbinându-se sepulcral cu florile, şi mai mate decât restul, ale geamului însuşi.

Dar curios, în zilele astea pe dl Georges Radu Şerban nu-l zării, nici măcar ducându-se la tribunal, cu toate că odată mă urnii de pe tăcuta stradă abia pe la cinci după-amiază, să-mi potolesc foamea care mă ghiontea cu disperare. Şi n-o văzui nici pe ea: automobilul cel elegant ieşi şi reveni doar o singură dată, dar gol; îl trimiseseră poate tot la vreo înmormântare a cine ştie cărui scăpătat de aceştia, pe care Dumnezeu îl iertase definitiv, sau dracu' să mai înţeleagă! Ştiu că inima îmi sări din loc când porţile se dădură în lături să-i dea drumul: şi când îl văzui gol, parcă scânci ceva în sufletul meu. Se duce s-o ia! strigai şi aşteptai înfrigurat ca, la ultimul examen de Roman, cu profesorul care nu vrea să ţină seama de galoanele răniţilor de război. Şi el reveni tot gol, de-mi venea să mă reped cu capul în drevele de fier ale grilajului.

"Ah! trebuie făcut ceva!" îmi spuneam.

Această pândă idioată dinaintea casei mi se păru acum de-o stupiditate atât de caraghioasă şi de inutilă, că-mi fu frică de astă dată să nu mă revadă vagabondând pe aci şi aşteptând-o. Pornii cu pas grăbit, şoptind cu disperare ca să umplu vidul din suflet: "Trebuie făcut ceva, trebuie făcut ceva". Dar ce? Şi cu fiecare nou pas pătrundeam şi mai mult în golul de care mă temeam.

Groaza de acest gol, de neantul care se interpunea între mine şi femeia care mă stăpânea, peste voinţa ei, mă înnebunea literalmente şi mă făcea să clănţănesc înainte, cu glas articulat, spre uimirea îngrijată a trecătorilor: "Trebuie să fac ceva", deşi nu-mi trăsnea nici-o iotă prin minte din ce aş fi putut, din ce-ar fi fost de făcut şi gândit. Şi, drace, de ce acest neant cumplit şi negru, ca abisul de la marginea lumii? când stăteam amândoi şi ne întâlnisem doar în aceeaşi lume, în această lume? când ea locuia pe strada asta, la câteva sute de paşi de aci şi acum vorbea cu altul, poate cu domnul cu pălărie tare şi cu o biată javră legată de lanţ? Şi ce poate fi ea lui Georges Radu Şerban? Soţie, sau mai degrabă fiică... Hotărât, avocatul, dacă nu atinsese jumătatea de secol, mult nu mai avea de bună seamă. Iar ea putea foarte bine să se afle şi sub douăzeci şi., cin... la naiba, dar putea să-i fie şi soră... la urma urmei chiar soţie de i-ar fi fost, he, he,... ce dracu', mare lucru ar mai fi fost şi asta: soţia avocatului Georges Radu Şerban, boier vechi şi domn creştin, apărător al dezmoşteniţilor soartei. Un avocat ca mulţi alţii, cum puteam fi şi eu la urma urmei... în orice caz, domnule, onorate domnule Georges, soţia dumitale îmi place şi ce eşti dumneata mai mult ca un avocat... Iată, mâine am să trec pe la secretariatul facultăţii şi am să-mi scot diploma de licenţiat - o fi terminat odată ministerul ăla cu iscăliturile! - şi-n aceeaşi zi, dar exact în aceeaşi zi, adică 17, ba nu, 17 e azi, 18 noiembrie, domnule Georges Radu Şerban, voi merge la baroul de Ilfov şi mă voi înscrie... Şi cu începere de mâine vom fi colegi, domnule Georges Radu şi cum mai te cheamă... Ei, ce atâta mare lucru...

M-am înscris într-adevăr în barou şi pe urmă am dat raită prin sălile tribunalului şi-ale curţilor, să dau de colegul meu cincantenar şi să-l sfidez. Ha, ha, asta era tare nostim: ei bine, Georges Radule Şerban, unde ţi-e hlamida de domn? Strămoşii tăi tăiau şi spânzurau pe oricine ar fi vrut. Pe mine dacă m-ar fi ştiut că-mi ridic ochii păcătoşi la doamna, la doamna ţării, cruntă perspectivă m-aştepta: călăul întâi m-ar fi jupuit de viu şi m-ar fi umplut cu paie, după obiceiul pământului, ca să-mi contemplu singur imaginea din viaţă; pe urmă ar fi tras de sfoară de sus în jos, ca să mă ridice cât mai sus, lângă cuiul spânzurătoarei, să mă contemplu de-acolo şi mai bine, cu limba căzută printre dinţi, ca o panglică roşie, ca a câinelui din curtea boierească. Pe vremea aceea eu nu eram decât un simplu câine, un biet câine nici măcar boieresc; dar acum suntem colegi, domnule Georges, să mori de haz numai auzind. Şi voi lua procese ţărăneşti contra expropriaţilor dumitale, contra acestor bătuţi de nenoroc şi de capriciul timpului; să ştiu că plesnesc ca broasca din fabulă, umflat de învăţătură, dar voi pierde noapte de noapte ca să studiez şi să învârtesc pe degete codurile şi pandectele. Eu îţi făgăduiesc că numele meu se va face auzit în casa dumitale, domnule Radule cel Frumos, cum se mai numea celălalt strămoş al dumitale.

Mi-am găsit în sfârşit adversarul în faţa înaltei Curţi. Aştepta la strana lui, înfundat în jilţ. Cu ochii închişi, cu capul pe piept, cu firele negre ale bărbiei prinse pe piepţii cămăşii părea că doarme somnul de veci al unui mitropolit. Aştepta ca preopinentul său, o forţă a barei, să termine; şi ascultându-l numai pe acest preopinent, din cuvântarea căruia, la fel ca şi pe vremea când eram student, nu înţelesei iarăşi decât lucruri răzleţe, fără legătură, mă închipuii în locu-i şi închipuii pe Georges Radu Şerban în locu-mi, nici măcar înţelegând pe jumătate, din câte ieşeau din bărbuţa mefistofelică a rivalului temut. îl executam, aşadar, maestru în cadenţa focoasă a pledoariei acestui drac juridic simpatic, în pielea căruia mă credeam; iar urmaşul de domnitori îşi lăsa capul brâncovenesc să cadă şi mai adânc sub securea argumentaţiei. îl aneantizasem.

Dar deodată se făcu o tăcere, pe care, spre ruşinea mea de june avocat, nu o prevăzusem: nu-mi dădusem seama că vorbitorul era tocmai la încheiere. Georges Radu Şerban se ridică mai târziu dinaintea magistraţilor muţi şi solemni. Şi începu foarte încet, mi se părea nespus de curios cum nişte judecători aşa de bătrâni pot auzi o cuvântare atât de în surdină. Dar glasul prindea putere încetul cu încetul pentru a se opri apoi la o tonalitate mijlocie, ca a celor la care puterea şi siguranţa de sine striga în locul vocii. Ascultam atent să supun unui examen critic avutul ştiinţific al rivalului meu; vream să văd adică de care parte cade mai greu talgerul în cântarul neînţelegerii mele. Cu cât Georges Radu Şerban avea să fie mai puţin ermetic decât celălalt, cu atât acul balanţei va indica mai bine sărăcia bagajului său juridic; cu modesta mea licenţă, un alt criteriu de apreciere mi-era cu neputinţă de găsit. Şi forţându-mi literalmente luarea-aminte, constatam cu groază că biata mea atenţie alunecă teribil pe de lături: acele ei subţiri nu se prindeau deloc în angrenajul solid al raţionamentelor dezvoltate. Mă mişcai îngrijat în faţa imensului drum pe care aveam să-l parcurg până a ajunge la Georges Radu Şerban; cu cât cuvântarea lui se desfăşura mai în adâncime, cu atât mă simţeam mai uluit, mai îngrozit, mai zdrobit. Atâţia bolovani din vechi cutremure, atâtea piscuri latineşti, atâtea stânci ale doctrinei, atâtea ape perfide ale jurisprudenţelor invocate se înălţau teribile de-a latul drumului ce aveam să urmez până la casa sumbră. Mă ridicai ameţit când el termină şi-l urmării prin toate culoarele, cum înainta încurajat de secretar şi clienţi; mă ţineam după dânsul sărmănuţ şi înfrânt, ca după un părinte aspru, copilul care-şi simte totuşi viaţa cumplit de legată de mâna pedepsitoare. îl urmării tot astfel şi în zilele celelalte.

Prin toate sălile de audienţă şi prin toate coridoarele se rostea numele lui Georges Radu Şerban ca al unui avocat mare. Iar nemernicia mea îmi reieşea şi mai evidentă din nepriceperea pe care mi-o constatam pe zi ce trece, audiind şi alţi avocaţi, incomparabil mai mărunţi, şi din umilinţele la care mă supuneau până şi justiţiabilii: un cetăţean rotofei, cel dintâi la care mă adresai chiar eu, refuză să mă ia apărător gratuit la cea mai îndepărtată de centru judecătorie de ocol, de unde plănuiam să întreprind marşul triumfal înapoi spre înaltele secţiuni ale Curţii şi spre strada funebră a lui Georges Radu Şerban.

Mă năpusteam noaptea cu furie asupra volumelor grele pe care le cumpăram cu preţul a mari sacrificii de la anticarii de lângă chei. Pentru că eram într-adevăr clădit pe scheletul vârtos al unei neînfrânte voinţe şi ambiţii; dar dinţii lăcomiei mele intelectuale se înfigeau ca în săpun în talmudismul autorilor moderni, şi ochii mi se închideau de neputinţă dinaintea vastităţii documentare a tomurilor celor vechi. Pe urmă aflai din şoapta publică o noutate (pentru mine) care mă făcu să holbez cei mai uimiţi ochi care s-au holbat vreodată: temutul avocat ucisese în duel acum trei ani pe un alt purtător de nume istoric: Tudor Buzescu, bogătaş, cu mari capitaluri în întreprinderi, şi membru în multe consilii de administraţie. De bună seamă că prima mea grijă fu atunci să aflu dacă Tudor Buzescu nu locuise cumva într-o anume parte a oraşului, unde văzusem cândva o impunătoare înmormântare, şi dacă duelul n-avusese cumva loc din cauza vreunei femei. Şi aflai că într-adevăr Tudor Buzescu locuise în preajma liceului unde-mi trecusem examenele şi că era un bărbat superb, un renumit sportiv şi o inteligenţă suplă şi fină, că femeile se prăpădeau după chipul lui voluntar, semeţ şi totuşi cu trăsături atât de regulate, deşi adânci; totuşi, că nu o femeie fusese pricina acestui duel, ci o simplă neînţelegere de club, crescută cu timpul şi care izbucnise la un moment dat într-un violent conflict.

Am zâmbit atunci în sine-mi cu adânc înţeles şi am urmat şi mai departe investigaţiile: nu mai încăpea nici o îndoială că neînţelegerea de club, urmată de violentă ciocnire, avea o cauză mai adâncă, o cauză care scăpase tuturor, dar care mie, simplu spectator întâmplător al acelor împrejurări trecute, nu-mi putuse scăpa.

Aflai însă mai departe că cei doi combatanţi nu fuseseră niciodată prieteni, nici înainte, nici după însurătoarea lui Georges, care se petrecuse acum şase ani. Erau şi adversari politici, şi moşteniseră împreună dispreţul şi surda duşmănie reciprocă de la părinţii respectivi, încurcaţi pe vremuri şi într-un greu şi lung proces. Pricina se sfârşise ceva mai înainte de sorocul vieţii celor doi adversari îmbătrâniţi în luptă; o câştigase tatăl lui Tudor, care muri apoi îndată după aceea. Averea lui se împărţi la cei doi moştenitori: casele din Bucureşti, depozitele şi toată averea mobiliară o luă Tudor, iar imensele moşii olteneşti, un frate al lui mai mare, care le tocă apoi repede în ultimii opt ani antebelici în petreceri monstre prin străinătate.

Neamul Buzeştilor se exproprie astfel de pe pământul strămoşesc, fără zbatere şi revoltă - cum se întâmplă cu nemernicii de boieri ce-şi păstrară şi munciră avutul până după război - în curgerea lină a unui vis de fericire, în preajma ruletei din Monte-Carlo, ori dinaintea sticlelor cu vin centenar, care fac să se umple de un luciu aparte ochii curtezanelor cu păr roşu sau blond. Aşa se duse şi pământul câştigat de la Şerbăneşti, pe nimic; Georges ar fi vrut să-l răscumpere din pietate filială, căci locul acela fusese mult drag părintelui său, însă risipitorul, din răutate (probabil, tot pietatea filială îl îndemna la astfel de răutate), îl petrecu unui îmbogăţit acaparator. Nu desigur din acest motiv Tudor începu să deteste pe cel care-şi bătea joc de un nume şi de o moştenire sfântă; ci întreaga risipă el nu i-o putu ierta fratelui său, cu atât mai mult cu cât repetatele înstrăinări le săvârşea fără veste şi parcă în duşmănie. De aceea, în ajunul duelului, Tudor avu grijă să-şi lase întreaga avere pentru binefaceri şi nici o centimă fratelui mână-spartă, lovit cumplit de această pedeapsă, pe care n-o aştepta chiar atât de radicală şi de cruntă: mulţi însă şopteau că bezmeticul aşteptase la poarta sanatoriului vestea morţii ca pe o sfântă salvare şi că pătrunsese în casa frate-său mult mai repede ca oamenii legii. Testamentului desigur nu mai putu să-i facă nimic, căci el fusese dat din ajun de luptă sub formă autentică la tribunal; dar tot ce căzu sub mâna lui de prin cutii şi de pe etajere umplu la moment buzunarele-i şi servieta încăpătoare. Servitorii declaraseră chiar că-l văzuseră în mai multe rânduri revenind sub chip de frate îndurerat pentru a face inspecţia birourilor şi a casei de bani, dar instituţiile legatare renunţară la investigaţii când se putu vedea ce mană imensă le revine din bănci şi acţiuni nominale. Aşa că Buzescu, supravieţuitor cu pronumele, întru ironia soartei, Preda, se alesese şi el cu ceva de pe urma morţii fratelui său, la a cărui înmormântare, în chip de mândră dezaprobare (gurile rele şopteau: pentru a da impresie că nu găsise mai nimic în casa mortului), nu participase; cu toate că, dacă ar fi fost întrebat amical şi discret, cum face de o duce acum, dacă nu atât de bine, în orice caz, destul de convenabil, mulţi credeau că de bună seamă n-ar fi ştiut să răspundă.

Atât de multe lucruri aflai ducând cercetările până la extrema limită, adică până la testamentul lui Tudor Buzescu, pe care trebui chiar să-l citesc, pentru a vedea, nu cumva se găseşte într-însul vreo dispoziţie subtilă, suspectă, însă revelatoare, oricât de puţin, a ceea ce mă aşteptam eu, şi nimeni alt, absolut nimeni, pe cât înţelesei, nu bănuia. Dar nimic, nici un semn, nici un indiciu, cât de slab; însă tocmai lipsa asta, căreia îi găsii o mie şi una de explicaţii, mă convinse în cele din urmă şi mai temeinic că numai eu singur deţineam adevărul întreg, în afară de cei închişi în sumbra casă. Cât despre rest, faptul că Georges Radu Şerban era, pe lângă avocatul de frunte, şi un straşnic mânuitor al armelor, floare la ureche, cu toate că eu nu ştiam să mă bat cu altceva decât cu pumnii şi cuţitul, ca toate haimanalele de taverne.

Faptul că n-am dat până acum crezare gândului care, întărit de atâtea grave aparenţe şi tentat de puterea magică a acestei perspective, mergea până la presupunerea unei ignorante totale din partea domnului Georges Radu Şerban asupra drumurilor străbătute de soţia sa prin preajma casei lui Tudor Buzescu în preziua duelului, n-a fost deloc de natură să mă descurajeze, ca într-o bună zi să-mi strâng cu putere dinţii şi să mă prezint temutului avocat. Toate evenimentele acelea avuseseră loc demult. Tudor Buzescu nu mai era acum cel mult decât o fantomă (şi asta, spun drept, cu toată predilecţia mea pentru mister şi încurcături nu mă întrista deloc, ba dimpotrivă), iar ceea ce mă atrăgea acum spre casa cu funebră înfăţişare era frăgezimea unei zâne albe, închise ermetic într-un decor de doliu. Mai tragic mister decât al acestei grele încarcerări benevole - doamna putea doar ieşi ori de câte ori dorea - nici că putea fi altul, pentru că, iarăşi din investigaţiile mele prin anticamerele diverselor petreceri boiereşti şi din cronicile mondene cu ani în urmă ale gazetelor bucureştene în limba franceză, stabilii uşor că soţii Radu Şerban erau foarte retraşi şi doamna (al cărei pronume tocmai îl aflasem) Alba nu se împărtăşeşte câtuşi de puţin din bucuriile zgomotoase ale vieţii, la care strălucirea sa i-ar fi dat un atât de larg drept. Iubea ea până într-atâta pe soţul ei? Dar atunci ce-au însemnat toate acele împrejurări ale trecutului, care doar mie, martor involuntar, îmi glăsuiseră atât de elocvent, aşa cum îmi glăsuise apoi nopţi de-a rândul acest chip dulce şi mândru, chemându-mă cu glas ispititor de sirenă, pentru a mă izgoni apoi crunt şi neîndurător când ochii mi se ridicau plini de nădejdi spre minunata-i făptură regească. Sub umilinţa acestei a doua înfăţişări a închipuirii mele şi, de bună seamă, aţâţat de ea, am pătruns în sfârşit în casa lui Georges Radu Şerban. Doamne, câte târcoale n-am mai dat atunci acestei case pentru a mă retrage apoi înfrânt, doar că mă vedeam în faţa porţii severe; degetul se apropia tremurând de butonul soneriei şi apoi cădea paralizat. Numai ideea că poate am şi fost ochit de cei din casă şi că mă cercetează uimiţi, îşi bat joc de mine sau sunt îngrijoraţi de această nehotărâre, m-a făcut în cele din urmă să apăs, dar mai mult ideea că ea stă în dosul grelelor persiene şi râde... ca atunci. I-am răspuns cu glas stins valetului, care m-a condus, pentru că era doar ora de primire, şi trebuia să mă conducă. Şi-n sala de aşteptare, monumentală şi luminată parcă artificial prin geamurile de deasupra, stăteam într-un jilţ greu şi închideam ochii din când în când, poate de grozavă mirare sau poate de grozavă fericire.

Încăperea asta înaltă şi destul de largă începuse să mă apese: simţeam atmosfere peste atmosfere lăsându-se pe capu-mi şi pe umeri, gata să mă teşească, dacă jilţul n-ar fi fost cu adevărat moale şi elastic... Am vrut să examinez ornamentaţiile în ghips şi jocul desenelor zugrăvelii, dar n-am priceput nimic şi m-am uitat la vecinii mei. Era unul gros şi astmatic ca o focă: eu n-am văzut foca decât la cinematograf, însă nu ştiu ce mă face să cred că foca are un răsuflet de astmatic. Vecinul meu era îmbrăcat într-o şubă de călătorit iarna într-o căruţă, o şubă enormă, albastră şi cu un enorm guler de vulpe sau de iepure. Era acum în februarie şi rostul şubei ăsteia l-aş fi înţeles afară. Dar cu toate că înăuntru caloriferul dogorea plăcut o căldură discretă şi dulce, omul încotoşmănat astfel parcă nici nu visa să-şi desfacă şuba: numai o deschisese în faţă, lăsând să se vadă un gheroc de pielea dracului, umflat şi acela de parcă mai purta şi alte boarfe pe dedesubt. în picioare avea botfori cu şireturi, înalţi până sub genunchi, ca ofiţerii: fuseseră cândva roşii, dar acum erau înnegriţi şi numai pe alocurea mai scăpau vreo pată din vechea culoare. Mai pe urmă am aflat că îl chema boier Gile, numele de familie i l-am uitat, că era de undeva de pe lângă Olt, făcea poezii în stil popular şi într-adevăr purta pe dedesubtul gherocului de piele de drac încă un rând de haine, deşi părea voinic şi roşu în obraz. Când l-am cunoscut, mi-a mărturisit că la vârsta lui un om nu poate să-şi pricinuiască moartea decât numai prin frig; oricât de şubrede i-ar fi arterele şi celelalte organe, e suficient să se păzească de răceală, ca să nu atingă pe urma ei năruirea generală. De aceea umbla aşa de încotoşmănat şi iarna şi vara şi, cu toate că la analiză s-a dovedit că rinichii lui sunt putrezi, el nu se temea câtuşi de puţin; atâta timp cât îi ţinea la căldură, n-avea habar. Dar astea le-am aflat mai târziu de la el, acum însă îl cântăream cu coada ochiului şi nu puteam să mă dumeresc. Dar prin nimic nu mi se da pe faţă nedumerirea, spre deosebire de celălalt client care aştepta, în rândul de fotolii de dincolo de boier Gile. Acela era bine îmbrăcat şi părea nervos; îşi răsucea mustaţa neagră; aşa cum şi-ar întoarce ceasul un om foarte grăbit, apoi cădea în gânduri adânci, din care răsărea deodată, aruncând priviri de uimire spre bundra enormă a lui boier Gile. îl privea cu ochii atât de mari şi plini de indignare, că l-am crezut la început a fi chiar adversarul de proces al boiernaşului oltean; vroiseră amândoi să angajeze pe Georges Radu Şerban şi nimeriseră în acelaşi moment în camera de aşteptare - rămânea numai de văzut pe care dintre ei îl va alege avocatul. Astfel mi se păru mie - şi împrejurarea asta, care mai la urmă văzui că nu-i decât o simplă închipuire, îmi mai dădu viaţă şi mai puse puţin interes în sufletul meu; altfel parcă mă simţeam lovit de catalepsie şi numai din când în când închideam ochii de mare mirare. Cei doi mă şi văzuseră cum clipesc de des, dar poate îşi închipuiseră că e un simplu tic, ca şi al domnului care se trăgea furios de mustaţă şi-o răsucea, cu o repeziciune uimitoare, după ce privea indignat la bundra lui boier Gile.

Clientul care era înăuntru a ieşit şi după el a mai ieşit un băiat tinerel, foarte elegant, de bună seamă secretarul. El a făcut semn lui boier Gile să intre, spre vădita uşurare a domnului celălalt, care atunci am văzut că nu-i poate fi rival de proces. Tinerelul şi-a oprit ochii pe mine întrebător şi insistent. M-am roşit deodată şi am început să mă încovrighez deasupra pântecelui; dar nu m-a întrebat nimic, nici acum, nici când a venit să ia pe domnul nervos.

Când am rămas singur şi mi-am dat seama că nu mai e nici o putinţă de a evita rândul meu, o presimţire teribilă m-a copleşit deodată: dacă ea va ieşi tocmai acum de după una din uşile acestea? Simţeam cum mă înec de-a binelea numai la acest gând şi ajungeam să doresc chiar ca domnul dinăuntru să termine mai repede, numai presimţirea mea grozavă să nu se realizeze, înainte de a da ochii cu teribilul, în momentele acestea, pentru mine, domnul Georges Radu Serban.

Iar presimţirea se realiză aproape exact cum mă gândisem eu, adică exact când secretarul subţirel mă întrebă în sfârşit mirat, examinându-mă cu o stăruinţă supărătoare:

- Dumneavoastră?...

Atunci ea apăru, dar nu pe vreuna din uşile care dau înăuntru, ci pe uşa cea mare, pentru că venea de afară. Era îmbrăcată de oraş şi valetul îi deschisese. La mine poate nu s-ar fi uitat, dacă nu m-aş fi ridicat tocmai atunci în picioare, încurcat şi de apariţia ei şi de întrebarea care mi se pusese. Doar ochii s-au oprit pe mine în treacăt şi am văzut în lumina lor că m-a cunoscut. A avut numai o mişcare de dispreţ a feţei, pe care a alungat-o atât de repede, că multă vreme m-am întrebat dacă a făcut într-adevăr această schimă ori a păstrat tot timpul ameţitoarei treceri o indiferenţă completă şi mai umilitoare. I-a răspuns plecăciunii secretarului: - "Bonjour, Radu!" cu un accent pronunţat pe u, făcându-mă să mă întreb dacă n-o fi cumva chiar de origine străină. Dar toate gândurile acestea s-au perindat grabnic prin mintea mea, pentru că trecerea ei n-a fost decât o licărire de fulger.

Şi iată-mă dinaintea lui Georges Radu Şerban: urechea stângă îmi tiuia "Bonjour, Radul"... Bonjour, Radoul" La Ra-dou nu m-am uitat o singură clipă, de teama vreunui zâmbet ¦ de dispreţ sau de compătimire pe buzele lui subţiri, care ciripeau un grai atât de piţigăiat. Ceea ce mă uimea cu desăvârşire era numai dârzenia cu care puteam vorbi, deşi îmi simţeam până şi încheieturile muiate de emoţie, şi apoi seriozitatea şi gravitatea cu care mă asculta Georges Radu (sau poate tot Radii?) Şerban. Era de neînchipuit pentru mine că nu mă întrerupsese încă, cu toate că îi ceream un lucru atât de absurd: să mă primească secretar, deşi vedeam bine că are un secretar. (E drept, eu nu pretindeam nici o remuneraţie, oricât de greu ar fi fost lucrul ce-mi asumam, şi această dezinteresare bănească am ţinut s-o subliniez în două rânduri; dar poate că Radu îl ajuta în aceleaşi condiţii, cum era obiceiul la marii avocaţi.) Totuşi, vorbeam înainte, hotărât să spun până la urmă ceea ce pregătisem: era un fel de examen de altminteri de pledoarie, pe care trebuia să-l trec dinaintea lui, această cuvântare a mea. Deşi el mă asculta fără ca vreo fibră să tresară pe obrazul lui feminin, deşi înţelegeam perfect că mă ascultă într-adevăr, cu toate că ochii lui priveau necontenit aceeaşi floricică albastră-marină de pe covorul albastru-cer, totuşi pricepeam de minune că răspunsul îi va fi negativ. Numai când am atins punctul unităţii de atitudine din activitatea lui profesională, pe care îi mărturisii că am urmărit-o pas cu pas, el a făcut o mişcare abia perceptibilă şi a ridicat ochii miraţi la mine. Se mira că am fost singurul care am observat acest lucru? Că l-am admirat pentru asta tocmai eu, care nu fac parte din clasa lui, cum m-am grăbit să-l asigur? Că mai poate fi cineva afară de dânsul care apreciază astăzi o linie dreaptă şi încă doar pentru ea însăşi? Sau - dracu' ştie - să-mi permit ca un inconştient de târgoveţ bădăran ce sunt să-i pun o notă bună?

Dar nu şi-a dezvăluit deloc gândul pe care acest moment al cuvântării mele i l-a deşteptat şi, parcă regretând şi el, ca şi, de bună seamă, preafrumoasa-i soţie, că a putut lăsa măcar numai momentan să i se întrevadă un simplu clin al ascunzişurilor lăuntrice, a coborât din nou ochii la aceeaşi floare albastră şi m-a lăsat netulburat să termin.

Când ultimul cuvânt al meu a zburat în aer, volatilizând orice posibilitate de legătură cu acest om, cu această casă, cu această femeie, d. Georges Radu Şerban mai păstră un timp profundă tăcere. Pe urmă îmi întinse mâna (ceea ce nu se întâmplase la venirea mea) şi-mi spuse:

- Bine, domnule, am să mă gândesc la propunerea dumitale... Treci într-una din zilele acestea ca să-ţi dau răspunsul meu!

Şi-mi strânse degetele cu o singură apăsare a degetelor lui lungi, osoase. De bună seamă că dacă mi s-ar fi vorbit astfel

într-un birou public, aş fi înţeles că trebuie să-mi iau orice nădejde. Dar de-aici plecam cu o mare, cu o puternică bucurie: oricum, căpătasem favoarea de a mai suna o dată la poarta cu negre săgeţi, acum fără nici o sfială; de a mai pătrunde în hall-ul elegant şi sever; de a examina mai bine îmbrăcămintea şi ticurile clienţilor tovarăşi de aşteptare, de a le ceda chiar rândul, numai pentru a prinde iar clipa divină când doamna Georges Radu Şerban se întoarce din plimbarea-i matinală (care "la bogaţii ăştia" are loc cam la aceeaşi oră) şi traversează sala cu mersul ei regal. Să vedem, data viitoare, ce cuvânt, strivit repede în gând, va lăsa totuşi să scape ochii ei? Dar acum veşti triste începură să-mi curgă din viitorul acesta smălţat de fermecătoare culori ale apropiatei mele vizite în sala de aşteptare a d-lui avocat Radu Şerban: dacă doamna se va fi interesat de "clientul acela mai tânăr dintre cei din urmă trei clienţi"... şi va fi povestit soţului ei o întâmplare cu două enorme dicţionare, care au căzut odinioară de omagială stupoare de sub braţul unui ofiţer descins la picioarele ei, şi de asemenea de privirile insolente "ale acestui tânăr", odată, când automobilul casei a trebuit să stopeze brusc şi întâmplător în faţa lui?

La patru zile m-am prezentat iarăşi în sala de aşteptare şi m-am bucurat crâncen când am văzut-o atât de încărcată de împricinaţi; aveam timp acum să aştept aci şi să respir până-n fundul plămânilor această atmosferă călduţă a cărei prospeţime vag parfumată de esenţe necunoscute nu era câtuşi de puţin alterată de atâtea răsufluri. De altminteri, persoanele care adăstau acuma prezentau ţinute decente şi chiar elegante. M-am înfundat deci fericit în fundul larg al fotoliului, când uşa se deschise şi secretarul cu glas piţigăiat apăru însoţind ca de obicei pe clientul care terminase. Domnul care venea la rând se ridică, dar Radu, când dete cu ochii de mine, îl opri:

- Pardon, un moment, dar numai un moment...

Apoi adresându-mi-se mie mă încunoştiinţă că "maestrul" doreşte să-mi vorbească. Am roşit cu desăvârşire şi cele mai negre gânduri mi-au ţâşnit în minte, mai ales pentru graba acestei execuţii cu adevărat sumare, şi numai acel cuvânt familiar între oamenii de drept, "maestrul" în loc de "domnul avocat", mi-a mai picurat parcă o boare de nădejde în haosul din capu-mi. Şi, Dumnezeule, domnul Georges Radu Şerban m-a întâmpinat cu aceste vorbe, care mi-au umplut inima de fericire şi-n acelaşi timp de teamă şi cutremur, într-o măsură cum nu cred să i se fi întâmplat nici celui ce i-a fost dat să audă glasul etern pe Muntele Sinai:

- Am reflectat, domnule, la propunerea d-tale şi răspunsul meu este afirmativ. Asupra salariului dumitale voi putea să mă hotărăsc după primele săptămâni de serviciu...

- Dar... tocmai că... eu... v-am.... că nu...

Domnul Georges Radu Şerban găsi inutil să răspundă la această bâiguială, ca un boier vechi şi bogat, care tocmai pe dezinteresarea mea bănească n-a pus preţ când s-a hotărât să mă angajeze. Replica lui a fost întrebarea dacă sunt dispus să-l ajut chiar de astăzi de dimineaţă. Fără îndoială că i-am răspuns cu vocea plină a hamalului voinic (care la moment s-a şi trezit în mine) când propunătorul îl întrebă dacă e în stare să ducă o povară ceva mai nepotrivită pentru obişnuitele puteri omeneşti. Instinctiv am înţeles că aici, în biroul de faţă, în care secretar al acestui boier era Radu cu accentul pe u, rolul meu nu putea fi decât acela de hamal în adevăratul sens al cuvântului. Şi m-am comportat, spre marea satisfacţie a patronului meu, ca un adevărat hamal. îi găseam domnului Georges Radu Şerban cele mai prăfuite dosare, cu cele mai vechi hârţoage: aveam o obstinaţie în stăruinţele mele care punea în îngrijorare pe toţi grefierii, pe toţi conţopiştii de la starea civilă şi pe toţi funcţionarii deţinători de acte sau emiţători de certificate în legătură cu justiţia. Plecam şi-n provincie, nu numai să descopăr dovezi, pe care nu mă lăsam până nu le aduceam pe gustul domnului Georges Radu Şerban, dar îl şi reprezentam la instanţele mărunte, cerând termene şi chiar punând concluzii potrivit instrucţiunilor sale. Nu mă cruţam intenţionat, oferindu-mă să-mi iau drumul pentru un timp aproape pe jumătate cât mi s-ar fi oferit, şi nu o dată, sosit dimineaţa, după un voiaj de 36 de ore, n-am pregetat să mă ocup de lucrurile din ziua aceea. încât până şi maestrul a trebuit uneori să intervină şi să-mi pună la un punct convenabil acest exces, care, laudă Domnului, oricât nu m-ar crede cineva, pe mine nu mă ruina defel.

- Mi-am dat eu seama că tocmai dumneata îmi trebuieşti! m-a asigurat domnul Georges, atunci când mi-a fixat dintru început salariul la un cuantum neaşteptat de respectabil.

Pe bună românească, vorba asta venea aşa: "Am băgat eu seama că boierului pursânge îi trebuieşte vechil pursânge" - şi am rânjit în sinea mea, cutremurându-mă şi mai teribil că totuşi, în gândul vechilului, trona tot mai tiranic, ca adevărat stăpân, un cap de ceară albă cu dinţi albi în râs încremenit, capul doamnei Georges Radu Şerban, pe care, de altfel, o lună şi jumătate după angajamentul meu, eu n-am mai putut-o întâlni şi vedea. Dar hamalul ştia să aştepte cu anii...

Radu era şi el mlădiţă boierească, era slab şi sidefiu, înalt şi de-un blond lucios, cu dinţii mari şi bătând în gălbejiu. Era bun la suflet şi inteligent, frumuseţea doamnei Radu Şerban, ca orice fel de frumuseţe femeiască de altminteri, părea să nu-l intereseze. în schimb, asculta toate cuvintele patronului cu ochii larg zgâiţi şi avea o plăcere deosebită să comenteze pledoariile şi sentinţele judecătoreşti. Pronunţa un r stropşit, care se subţia şi mai rău când apuca pe poarta unui dinte lipsă din stânga maxilarului de sus. La trei săptămâni după angajament (mă împrietenisem acum bine de tot cu dânsul), când lucram împreună într-o după-amiază în biroul maestrului, plecat la moşie, cu ocazia unei pledoarii prin împrejurimi, uşa se deschise fără să mai fim anunţaţi şi-şi făcu apariţia tânărul tomnatic cu gambeta pe urechi şi cu căţeluşul cu păr creţ peste ochi, pe care-l văzusem odată de pe stradă intrând în această casă. Eram gata să-l întreb ce doreşte, dar bineţele amabile ce schimbă cu Radu mă opriră. Pe urmă furăm prezentaţi: avui astfel plăcerea să cunosc încă un descendent de domn şi de beizadea: Râul (Raoul, cum semna el) Ipsilant. Mi-amintii că auzisem o dată pe maestru pledând pentru un împricinat cu nume similar. Aflai mai pe urmă de la Radu că era vorba chiar de el, dar procesul fusese pierdut şi Raoul rămăsese, din tot patrimoniul lui strămoşesc, doar cu istoricu-i nume. Şi cu o licenţă în drept de la Paris, pe baza căreia, nici mai mult, nici mai puţin, vlăstarul domnesc era, cum mi se spuse chiar la prezentare, coleg cu modesta mea persoană. Mi-am închipuit deci, un coleg generic, coleg de bară, un avocat. Abia după mai multă convorbire luai cunoştinţă cu surpriză că distinsul oaspe din ziua aceea, care ne făcuse onoarea să apară între noi la ora 12 jumătate dimineaţa, era asemeni secretar al patronului, coleg al meu şi-al lui Radu.

- A, poate aţi fost în vreo călătorie? comisei, ca un veritabil burghez provincial ce eram, gafa să-l întreb.

El îmi răspunse însă indiferent că n-a fost în nici o călătorie şi atunci eu mă gândii că o fi zăcut bolnav. Şi împinsei gafa şi mai departe, împărtăşindu-i, gata de gratulare pentru însănătoşire şi revenirea în mijlocul nostru, această destul de logică temere a mea. Noroc că glasu-mi se auzi numai pe jumătate, dându-i prilej să nu-mi răspundă, ocupat să întrebe pe Radu Ies dames sont chez elles". După care îşi luă rămas-bun de la noi şi, trăgându-şi câinele (a cărui mutră mi-aduse aminte de-a unui lăutar bătrân şi a unui mare politician actual) de lănţuşu-i galben, ne părăsi nu pe uşa pe unde intram noi şi clienţii, ci pe uşa laterală, pe unde apărea maestrul.

Radu m-a ajutat binevoitor să ies din toate nedumeririle. Mai întâi "Ies dames" erau doamna Georges Radu Şerban şi mama ei, doamna Smaralda Ruset, născută însăşi Ipsilant, mătuşă lui Raoul, aşadar, văr primar cu doamna Alba. (Mi-adusei într-adevăr aminte de o doamnă cu păr alb pe care o văzusem de vreo două ori trecând prin hali cu un baston în mână, deşi dreaptă şi plină de prestanţă, o dată chiar oprindu-se să se întreţină cu unul clin clienţi şi părând nespus de afectată de vorbele aceluia: mi-am închipuit, o vizitatoare a doamnei Radu Şerban.) Procesul lui Raoul, pierdut la Casaţie, avea de obiect nu numai o expropriere în favoarea obştii, dar mai era încurcat şi de o prescripţie fatală. Doamna Smaralda pierduse pe aceeaşi temă, cu mult mai înainte, pentru că avuse imprudenţa să se încreadă, ca şi restul comoştenitorilor de altminteri, în temenelele unor deţinători - foşti embaticari, care nu răscumpăraseră - pricopsiţi de familia lor şi totuşi trădători; când obştea şi-a mai cerut şi drepturile ei, din mare latifundiară, doamna Smaralda n-a mai rămas decât stăpâna unei sfori de moşie, pe care, degustată de toate netrebniciile suferite, s-a grăbit s-o prefacă în bani sunători. Restul e lesne de ghicit: şi leul şi francul francez - căci trei sferturi din capital şi-l depusese ca prevedere la o bancă din Paris -- au căzut vertiginos. Aceeaşi soartă a avut-o şi casa din Bucureşti, pe care doamna Alba, pe atunci domnişoară Ruset (ea semna însă ca domnişoară, de dragul şi pentru sonoritatea numelui matern: Alba Russet Ypsilant) o moştenise de la tatăl său: convinsă de geniul speculativ al mamei, o vânduse şi ea la rându-i, concomitent, pentru a se vedea apoi, din mare prinţesă trăită numai în străinătate (unde se înfăţişa doar ca prinţesă "bizantină"), cum sărăcia se apropie grozavă cu dinţi şi paşi de lup. Şi numai astfel doamna Alba convenise să accepte mâna lui Georges, cu o decenie şi mai bine mai în vârstă decât dânsa. Astfel, gândul ei plutise în nori şi mai înalţi, la care eu ameţeam numai gândindu-mă, şi, încercând să-i descifrez, rămăsesem cu gura puţin întredeschisă şi cu stiloul înfipt în şănţuleţul bărbiei, poziţie din care mă corectai repede, când Radu sfârşi şi mă privi puţin mirat că pe un om de drept ca mine mă pot impresiona astfel de întâmplări prea obişnuite, şi puţin cam încurcat că mersese prea departe cu vorba tocmai cu unul pe care destăinuirile lui păreau să-l intereseze atât de mult.

Mi-am impus de-acum înainte să nu mai par prea curios, pentru a afla cât mai multe; mai ales felul de a vorbi degajat şi net al lui Radu şi puţina importanţă pe care o acorda evenimentelor zilnice şi familiare, pentru a merita din parte-i vreo discreţie, mă încuraja să-l descos cu multă abilitate. Mă prefăceam că mă interesez mai mult de soarta lui Raoul, a cărui gambetă pe urechi şi al cărui câine cu pedigree păreau să întoarcă în zâmbet şi buzele lui Radu, ale acestui drăguţ copil (el nu era de viţă domnească, numele lui de familie era Mănescu) pe care nimic nu mai putea să-l preocupe în afară de speţele dragi ale maestrului său. Indirect astfel, puteam afla cât mai multe şi de ceilalţi membri ai familiei Ypsilant.

Procesul lui Raoul ţinuse mai îndelung, pentru că, rămas orfan, încă adolescent, minoritatea lui îi fusese într-o privinţă de ajutor: tutorele neglijent însă nu încasase chiriile în formă vizibilă şi deţinătorii uzurapaseră totuşi prin lungă prescripţie sau cu titlul de pro herede. Un mai mare hal de neglijenţă într-o administraţie nici că se mai pomenise! (Gurile rele şopteau că tutorele lui Raoul, care îngrijea totdeodată şi de moşia doamnei Smaralda, absenteistă convinsă, fusese înţeles cu acapărătorii; dar numele lui asemenea istoric - Ghiculescu - îl absolvise de orice fel de bănuială din partea victimelor.) Asta mă făcea să simpatizez pe Raoul, pe acest "secretar de avocat'" care sosea din două în trei zile, între douăsprezece şi jumătate şi unu - tocmai bine când se isprăveau consultaţiile, ba uneori lipsea şi câte o lună! Radu credea că are şi el retribuţie din partea maestrului, dar nu aveam nici un indiciu doveditor, iar acum mă învăţasem să nu mai fac gafa de a mă repezi cu întrebările. Văr cu Alba, Raoul nu putea decât să-mi fie simpatic şi, dacă obţineam cumva prietenia lui, o nădejde încăpăţânată mă făcea să mă legăn în rozele parfumate ale gândului că din când în când ar putea veni vorba şi de mine în conversaţia lor familiară.

Mă purtai ca un veritabil gentleman cu Raoul; sentimentele ce-i arătam nu erau numai interesate, dar admiram în adevăratul înţeles al cuvântului la dânsul nepăsarea cu care îşi amintea, şi de cele mai multe ori izbutea să nu-şi reamintească, dezastrul involuntar al imensei lui averi. Când vorba venea într-acolo, ştia s-o întoarcă de minune, aruncând-o departe de el, ca pe o mânuşă uzată, ca amintirea unui bacşiş nebunesc, zvârlit la o masă de chef. în schimb îi plăcea în chip deosebit să ne întreţină despre câinele lui, Nuşi (!?), şi de nobleţea-i de sânge dovedită cu acte (atunci aflai eu de existenţa pedigree-lor). Dobitocul era într-adevăr simpatic, dar mai mult caraghios. O caricatură de câine: cu toată bunăvoinţa-mi îndârjită nu ajungeam deloc să pricep rostul atâtor atenţii şi în ce constă valoarea lui: l-ar fi făcut praf în două minute oricare javră de mahala.

Nu era nici frumos: părul lui spălat şi răsspălat era de-un alb-roşcovan - acum îl puteam observa mai bine - cu pete mai întunecate, de-un negru-castaniu. Dar tot acest păr îi invada şi faţa, lăsându-se dedesubtul botului ţuguiat ca o barbă neţesălată de troglodit. Poate o fi inteligent, o rasă mai inteligentă decât a celorlalţi semeni ai lui? Cerui lămuriri lui Raoul asupra acestui punct, pentru că vream să-i iubesc câinele cu orice preţ. El mă asigură de acest lucru, dar din exemplele ce-mi dădu nu conchisei nimic favorabil. în cele din urmă, Raoul, văzând că nu mă convinge astfel, mă doborî iar sub povara documentelor de nobleţe. Şi mă uitam curios la acest vlăstar de personaje istorice, care afişa indiferenţă pentru moşia strămoşească pierdută din neglijenţă boierească, dar care se fălea cu neamul boieresc al câinelui său, căutând să insufle javrei anoste virtuţi pe cale de documente. O jale mare mă cuprinse pentru urmaşul de voievod, care însemna totuşi ceva şi el, personal, peste ce-l puteau arăta propriile lui documente. Era suficient să te întreţină despre "Nuşi" al lui şi despre diversele rase canine în general, pentru a te convinge că ai înainte o inteligenţă cu adevărat sclipitoare, care - vai! - nu părea să se aprindă până la acest grad decât când era vorba de animalele lui favorite.

Totuşi, Raoul avea şi cunoştinţe întinse de literatură. Era mult citit şi avea un chip special al lui de a defini o operă şi de a justifica astfel de ce îi place sau nu. Dar, vădit lucru, asupra unor astfel de chestiuni nu era dispus să întindă multă discuţie şi poate că şi asta era o calitate. îl descusui cu încetul, căci ne împrietenisem. Ieşeam adesea seara şi întârziam noaptea de dragul lui: pentru că la dânsul primul pahar trebuia să aibă neapărat urmare, şi încă lungă. Era curios că prefera localurile de mâna a doua şi chiar ordinare. Varieteuri suspecte, cîrciumi cu fală pentru vinurile lor vechi şi fripturile lor indecente şi, ca orice beţiv bucureştean democrat, hala lui Milică Dona din Piaţa Mare, unde ritualul nocturn trebuia neapărat să sfârşească.

Nu mă îngrozeam de nopţile pierdute, pentru că aveam constituţie destul de robustă ca să nici nu le simt. Apoi nici nu mă ameţeam, lasă că nu beam cine ştie ce. însă era o plăcere pentru mine să stau cu Raoul Ypsilanti, vărul doamnei Alba Georges Radu Şerban, născută Russet şi după mamă Ypsilant, noi singuri la o masă. Ce avea omul ăsta din frumuseţea şi eleganţa doamnei Alba? Nimic. Cu pălăria aceea pe urechi, cu nările largi şi cu ochii foarte lucioşi pe-o figură ternă... Ah, luciul ăsta al ochilor le era comun... Da, iată ce trebuie să privesc eu mai mult la dânsul... Ş-apoi se cunoştea că e de neam bun, orice s-ar zice, oricât urechile acelea largi ca nişte frunze de curechi s-ar lăsa cam pleoştit, pornind din ţeasta roşcovană, bine tunsă de la creştet în jos - sau de sub ceapacul negru, prea înfundat pe cap. Era ceva în el care o spunea limpede, răspicat, şi nu mă refer aci - cum se face de obicei - la accentul lui aproape stricat românesc, ori invers, la accentul lui impecabil când vorbea franţuzeşte şi englezeşte.

Am putut constata astfel că există într-adevăr o nobleţe, un mod de a fi, de a te arăta deosebit de al celorlalţi. Că asta provenea din trecerea sângelui printr-un şir de generaţii succesiv bine trăite ori că era cu adevărat un har divin la mijloc, n-aş fi putut răspunde. Dar Raoul Ypsilant îmi făcea limpede impresia că, dacă n-ar fi fost stipendiat de soţul verişoarei sale (de unde putea trăi el altfel?) şi dacă., incapabil de a munci, ar fi decăzut cu desăvârşire, cu siguranţă că şi în zdrenţe, şi cu ceapacul lui atunci mototolit, s-ar fi prezentat altfel decât un vagabond de rând. Sau chiar dacă ar fi fost literalmente lipsit de inteligenţă, tot s-ar fi găsit ceva în felul lui de a fi care l-ar fi transfigurat puţin, l-ar fi făcut să pară un prost mai interesant decât proştii ceilalţi, cei comuni.

De aceea mă pasionam de Raoul după cum el se pasiona de câinele lui, şi-mi închipui că pasiunea mea era incomparabil mai legitimă. în afară de pedigree-ul, Raoul era ceva, era el însuşi cineva. Pe lângă vinul vechi şi fripturile de măruntaie indicibile, lui Raoul îi plăceau femeile cu păr lung. Era o meteahnă sufletească aceasta, care i-a pricinuit, după mine, burghezul, însemnate neajunsuri. Astfel, refuzase două partide, care bucuros i-ar fi adus zestre zdravănă, în schimbul numelui său, ce, precum se vede, reprezenta încă o bună valută. Lucrurile astea se petrecuseră cam imediat după pierderea definitivă a procesului, şi toată lumea crezuse că gestul pretendentelor apăruse cam umilitor prin promptitudinea lui. Şi toată lumea apreciase deci refuzul de înaltă prestanţă al lui Raoul; dar aci, în subsolul cu miros de fleici al lui Mitică Dona, eu singur aflai adevărul adevărat. Pretendentele n-aveau păr lung, uite aşa ca una din cele două tovarăşe ale noastre de masă, aceea care, evident, trebuise să-şi tragă scaunul lângă al lui Raoul şi pe care el o mângâia pe creştet, cu totul şi cu totul transportat. Sărutări pătimaşe urmară destăinuirii pe care el mi-o făcuse pe franţuzeşte, cu superbul lui accent care inspira respect cocotelor, iar mie discretă trufie şi grija să răspund în aceeaşi limbă, însă numai atunci când răspunsurile nu puteau consta în mai mult de un cuvânt. Puţin geloasă, partenera mea mă invită desigur să nu mă las mai prejos: "Dă-i şi tu din gură pe franţuzeşte, micule", dar, pentru că n-o satisfăcui, ea începu să aprecieze cu glas tare calităţile înfăţişării mele, restabilindu-mi superioritatea. Evident că încăpăţânarea ei de a nu mai tăcea mă agasa, cu atât mai mult cu cât n-aş fi vrut să indispun pe Raoul cu nimic, mai ales n-aş fi dorit să i se infiltreze sugestia că într-o societate feminină eu aş putea să fiu preferat dintr-unele foarte puternice privinţe. Şi doar îmi trebuia societate feminină în jurul nostru, numai şi numai pentru ca odată şi odată, când îmi voi simţi sufletul oţelit, să pot aduce vorba de ea; de bună seamă, nu într-o circumstanţă ordinară ca aceasta, dar mai târziu, cine ştie, când, graţie strânsei mele prezenţe lângă dânsul, aş putea pătrunde şi-n altfel de lume decât acea pe care Raoul se obstina acum s-o frecventăm. Noroc însă că princiarul vlăstar care privea cu ochi larg căscaţi pe partenera mea - Doamne, şi ce luciu era atunci în ochii lui! - nu asculta nimic, mai bine, nu auzea nimic din ce spunea ea. Am văzut clar, el aproba necontenit, grozav de bine dispus, pe cea de lângă mine şi, complet transportat, se grăbea să mângâie la fiecare două minute coama neagră-castanie a femeii de lângă dânsul. Atunci înţelesei abia şi această nouă latură a caracterului lui princiar; pentru un simplu gust, în aparenţă neînsemnat, el dă cu pidorul la perspective mândre, la situaţii sigure. Pusei capriciul lui în legătură cu sentimentele ce un veritabil nobil ca dânsul trebuia să le aibă pentru trecut, pentru orice ţine de trecut - şi ce ţine mai bine de trecut decât părul lung la femei? - şi deodată mă întrebai îngrijorat dacă doamna Alba nu poartă cumva părul lung. Netotul ăsta ar fi în stare să-i facă vară-si curte, pe când, în ipostaza contrară, ce minunat de bună s-ar fi prezentat situaţia pentru mine: doamna Alba ar fi valorat ceva mai puţin pentru dânsul, şi asta ar fi însemnat pentru mine o portiţă mai mult, prin sufletul lui, spre ea.

Abia mai târziu văzui ce putere avea această particularitate capilară a femeilor asupra celui ce-mi făcea nespusa onoare de a mă asigura acum, sub grea chezăşie de cinste, de amiciţia lui eternă. Cocota cea brună îi furnizase, în schimbul modestului ei tarif, plăceri incalculabile; în noaptea următoare o căutase singur şi o regăsise la locul ştiut, pe chei. Dar după prima oră de tandreţe, care, precum înţelesei, se consumase mai mult în mângâierea lungului păr, Raoul, cam întrecut cu băutura, adormise. La deşteptare, dezastru! Bruna nemernică nu-şi mai odihnea capul încurcat de bogăţia aceea neagră pe alba pernă princiară. Canalia dispăruse, nu fără a fi trecut în razie toate buzunarele amfitrionului imprudent şi chiar degetele-i înţepenite de somn. Din portefeuille îi luase trei sferturi din retribuţia pe care colegul meu o încasase cu o săptămână înainte de la maestru, şi din degete numai unul din inelele preţioase şi în sine şi ca valoare istorică, şi anume, pe cel cu piatră de rubin.

Acum Raoul mă rugă să-l însoţesc pentru a găsi pe fugara, care de bună seamă îşi schimbase, prudentă, pentru un lung şir de nopţi, vadul comercial. Şi asta de ce credeţi? Pentru tenculeţul de hârtii albastre sau pentru valoarea rubinului şi a incrustaţiei rare a inelului, despre care Raoul îmi şopti că fusese preţuit de curând la o sumă impunătoare de cel mai autentic bijutier al Bucureştilor, dar că el speră să-l treacă şi mai bine la Paris? (Tipul nu era aşa de sărac cum crezusem la început; dar îşi purta cu el toată averea!) Nu, nu pentru valoarea inelului, care făcea cât o casă într-un parc ieftin, mă trăgea prinţul Raoul nopţile după sine, de începusem oarecum să mă ajungă puţin oboseala - că până şi domnul Georges Radu Şerban s-a uitat în vreo două rânduri la cearcănele mele puţin cam ciudat - nu, ci pentru părul lung al hoaţei.

Căutările însă fură zadarnice, şi pentru că mă înfiora perspectiva până-n infinit a nopţilor ce mai aveam de pierdut (poate că prostituata asta care-mi dădea necaz se refugiase în provincie!), am încercat să-i ofer unele mostre noi; ce dracu', mai erau doar femei cu păr lung în Bucureşti! Prinţul se arătă de fiecare dată mulţumit, dar nu încântat, şi dorul de cea dintâi nu i se mai ogoia deloc.

- Crezi dumneata că înainte de ea n-am mai găsit şi altele, cu păr mult mai fin decât al acestora la care mă îmbii; doar a fost, mon cher, pasiunea mea, care m-a îngenuncheat cam la un an după ce monstrul parizian a dat decretul de tunsoare tuturor femeilor de pe glob... (El a şi numit un coafor parizian, dar i-am uitat numele.)

- Ei bine, uite aici! a continuat. (Şi luându-mi mâna mi-o puse pe cârlionţii încâlciţi şi moi ai lui Nuşi.) Ei, ce zici? E totuna cu al javrei ăleia de trece acum pe mijlocul drumului şi în cojocul imund al căreia nu te sfătuiesc să-ţi vâri degetele?... Ha... ha.... ha...

Avea un râs rar, sacadat şi invariabil, necontenit acelaşi; aceeaşi silabă: "ha", aruncată afară cu mişcări largi ale toracelui. Ha... ha... ha... un fel de lătrat vesel, ca al dobitoacelor lui favorite.

Am izbutit în cele din urmă să-l conving că nemernica şi-a luat tălpăşiţa din Bucureşti şi mi-am recâştigat liniştea deplină a nopţilor. Până acum nu făcusem nici o greşeală în serviciul pe care i-l prestam domnului Georges Radu Şerban, ca un argat conştiincios, şi înclinările lui de stăpân care mă plătea - numai că întrevedea posibilitatea de a-i greşi - mă înfricoşau. Aveam pentru dânsul toată stima ce-o merita talentul şi renumele lui, în schimb nu nutream pentru persoana sa nici un fel de sentiment mai adânc, afară, de bună seamă, de îngrijorarea cumplită că m-ar putea îndepărta din această casă. De aceea căutam să-l servesc cât mai bine şi eram convins că depăşesc cu contraserviciile mele cuantumul plăţii lui, pentru a înăbuşi în inima mea orice drept al său la recunoştinţă şi prietenie; vream ca drumul inimii mele spre acea pentru care pătrunsesem aicea să fie liber, neîncurcat de ghimpii nici unui fel de remuşcări, complet, complet liber. De aceea ţineam nespus la compania lui Raoul Ypsilant, în inima căruia mi se părea că ghicesc, sau în orice caz găsisem logic că trebuie să existe, o aversiune surdă pentru cel care-l stipendia fără motiv.

în vremea asta, revăzui pe doamna Alba de mai multe ori; îmi răspundea rece la salut, ba cred că nu m-am înşelat, observând în recele acesta din ochii ei lama de oţel a necazului că existenţa mea aici chiar, după inofensivele împrejurări petrecute, o plictiseşte pur şi simplu. Inima-mi de argat îmi sfârâia atunci ca pusă pe jăratic; mă simţeam neînsemnat şi umil, şi vedeam că distanţa de aici la lună, care mă separa de ea, creşte, de parcă luna, liberată de atracţie, s-ar fi pus într-o bună zi în accelerată mişcare centrifugă.

Dar nu descurajam, asta nu; căci pe măsura acestei distanţări de stupefiante cifre astronomice, creştea, simţeam cum creşte impetuoasă, amiciţia lui Raoul pentru mine; prietenul ăsta care mă întrecea cu doisprezece ani va netezi pentru mine, de bună seamă, un loc în sufletul princiar şi rebel.

într-o zi, doamna Alba, venind din oraş, mă surprinse amuzându-mă de teoriile calorice ale lui boier Gile, al cărui Ford dărăpănat de bună seamă că aştepta afară pe unde trecuse dânsa; atunci văzui şi eu puţină lumină în ochii încă nedefiniţi pentru mine: era o scânteiere lăuntrică ce mă viza direct şi o citii de minune, era ceea ce nici nu mă aşteptam altceva, căutătura de batjocură şi glas mut care-mi spunea: "Evident, ţi-ai găsit teapa care-ţi convine". Pentru că boier Gile, cu cojoaca lui acum în mijlocul verei şi cu buhăitul lui cap enorm, numai a boier, chiar expropriat, nu semăna.

Dar, în sfârşit, era ceva omenesc în atitudinea ei pentru mine, jumătate din atitudinea la care mă obişnuisem s-o văd, parcursă într-o singură mişcare, îndărăt. De aceea doamna Alba nu-mi mai apăru aşa de înaltă, ca înainte tot timpul; dimpotrivă, era o femeie potrivită, aş putea zice înăltuţă, foarte puţin plină, umană şi fină, şi era nespus de frumoasă. Totuşi, deşi o fixam cu ochi arzători (orice ar fi fost să se întâmple!), n-aş fi putut spune pentru nimic în lume dacă părul ei e tuns şi nici ce culoare are; apropierea ei mă orbea.

Totuşi îmi propusei să-i înfrunt strălucirea, mai ales că dispreţul ei vădit, concret, mă încuraja; orice s-ar spune, era un pas larg de apropiere pentru mine, era o fericire neaşteptată, un înger răuvoitor apărându-ţi dintr-o dată, într-o noapte de deznădejde fără sfârşit, dar apărându-ţi. O bravai deci privindu-i părul şi descoperii că era brună, o brună cu ten alb, mat în lumina sălii de aşteptare: o, mult mă costă această descoperire! Mai întâi, ochii ei fulgerară de mânie şi mă săgetară cu veninul cel mai omorâtor; apoi - şi asta fu cea mai grea lovitură - nu mai trecu multă vreme prin sala de aşteptare. Mai aşteptam acum chemarea beizadelei şi condamnarea la adevărată decapitare, ca pe vremea Brânco-venilor: socoteala şi teribilul concediu definitiv. Dar domnul Georges Radu Şerban, de când obrazu-mi restabilit denotă din nou prospeţime şi sănătate şi începu a respira iarăşi înverşunarea aprigă la muncă, se arăta parcă tot mai prietenos cu mine, ceea ce mă îngrijora, şi tot mai încrezător în forţele mele, dându-mi sarcini din ce în ce mai grele, ceea ce mă făcea să-mi înăbuş cu greu în gât chiotul de triumf.

Oare pomenea omul ăsta, domnul ăsta mare şi grav, cât de puţin despre modesta, umila mea persoană, despre bietele mele însuşiri, care-l mulţumeau, în familia lui, la masa de la prânz, sau seara, când se revedea cu ai săi, după oboselile zilei. De bună seamă că nu: eram un argat conştiincios, şi atât. Sau poate pomenea de mine ca de-un argat conştiincios, şi-atât: "A, am găsit în sfârşit un bun secretar". Atât şi nimic mai mult. Nici o comparaţie între activitatea mea şi a lui Radu, şi mai ales nici una între munca mea zilnică şi a lui Raoul. Era ceva firesc ca eu să muncesc înzecit decât oricare dintre dânşii, căci aceasta era menirea mea de om venit din păturile mai joase ale societăţii, unde pâinea se câştigă în mod firesc cu sudoarea frunţii. Şi nici Raoul, de bună seamă că nu pomenea nimic niciodată. Ce însemnătate mai aveam eu pentru el când se găsea în faţa verişoarei sale? Un simplu tovarăş de chefuri nemărturisibile şi atât! Ţi-e şi ruşine să aduci vorba de astfel de tovarăşi. Şi sufletul mi se strânse de durere ca un câine biciuit, când înţelesei că oricât s-ar strânge prietenia noastră, eu nu voi ocupa în gândul lui Raoul alt loc decât într-o sferă exterioară, care nu va coincide niciodată cu sfera cealaltă, adânc intimă, pe care oamenii aceştia de demult, veniţi din fundurile trecutului strălucit, şi-au rezervat-o discret numai pentru ei, pentru cei dintr-o tagmă cu dânşii, în faţa irumpţiei potolitoare la suprafaţă a nemernicimei obscure din adânc.

Atunci aş fi vrut, sub tortura acestor gânduri, să îndeplinesc ceva grozav, să săvârşesc ceva neobişnuit de greu, un lucru dinaintea căruia şi priceperea şi talentul dlui Georges Radu Şerban să rămână în stupoare! Atunci, fără doar şi poate, el va trebui să vorbească, să rostească de mai multe ori cu invidie şi ură numele meu, şi să fie anume ceva, în legătură cu ea, cu interesul ei, cu mulţumirea ei sufletească, drace, cu soarta ei, sau cine ştie cum, astfel ca el să fie obligat să pomenească de faptele mele în faţa ei. Atunci domnul Georges Radu

Şerban, vlăstar de voievozi, va fi înfrânt, va zăcea la pământ, răpus de mine, nemernicul, vagabondul, hamalul din portul Brăila, argatul plătit de el. Dar ce? Dar ce? Dar ce? Evident, doar prin merite cu adevărat uimitoare poate pătrunde un om ca mine în lumea aceasta închisă în sine, pe care nici loviturile timpului, nici ruina în plină creştere n-o zguduie din exclusivismul ei. Dar care putea fi meritul acela astăzi, în epoca asta anostă? O lovitură financiară, cum reuşesc toţi îmbogăţiţii, cum auzi la toate colţurile, pe toţi nespălaţii, toată pleava asta omenească, scormonită de război, aşa cum o rază de soare pune-n agitaţie un muşuroi umed de viermi: "Am dat lovitura! Voi da o lovitură straşnică..."

Lovitură! Ah, care lovitură trebuie dată pentru a ajunge la o ţintă aşa de fericită? îmbogăţirea, haidade... dacă asta ar putea impresiona pe bogata, pe trufaşa doamnă Alba Georges Radu Şerban, descendentă din împăraţi bizantini şi prinţi cu renume istoric, ale cărei visuri mergeau cu mult deasupra soţului său! Altceva, cu mult mai straşnic, mai răsunător... dar ce? dar ce?... un proces din cele mai grele, care să răstoarne la pământ o stare întreagă de lucruri, sau care să instaureze o stare întreagă de lucruri, să instaureze timpurile vechi, puterea şi mărirea doamnei Alba Georges Radu Şerban... Ceva cu totul şi cu totul senzaţional, aproape de imposibil... Dar ce? dar ce?... Doamne, dă-mi pe acest ce, şi-ţi voi ridica 11 de mănăstiri, în cele mai frumoase 77 de părţi ale ţării...

Evrika! am strigat în cele din urmă la capătul acestor torturi, de zile şi nopţi întregi, ale gândului meu. Evrika! Iată: procesul Ypsilanţilor, revizuirea procesului Ypsilanţilor, recâştigarea formidabilei averi, pe care a pierdut-o marele maestru, dl Georges Radu Şerban... Să vezi atunci nu pe doamna Alba, dar pe doamna Smaralda, această cocoană cu mers voievodal şi cu baston, care se oprea uneori în hali, lângă vreo cunoştinţă, şi-o descosea, pentru a-şi văicări la rându-i soarta, în şoaptă, cu discreţie de nobilă înnăscută, când nu mai era nimeni altul decât convorbitorul în larga şi eleganta sală de aşteptare! Cum ar mai vorbi de mine doamna Smaralda, cum m-ar prezenta ea fiicei sale, cum ar şopti intrigată: "Ai văzut, un proces pe care l-a pierdut chiar Georges...?" Şi chiar mult mai mult decât atât putea spune doamna Smaralda fiicei sale: "Oare... nu cumva... această pierdere... s-a întâmplat... pentru că tu visai cu mult deasupra lui..."

Fusesem prezentat de Raoul doamnei Smaralda într-o dimineaţă, cum poate fi dimineaţă pentru Raoul, care, cel mai devreme, se culcă noaptea la 3; aşadar, am fost prezentat cam pe la amiază, când consultaţiile se sfârşiseră şi Raoul venise ca de obicei la slujbă, să se intereseze ce a mai fost în ziua aceea. (Am fost nedrept cu Raoul, afirmând că el nu făcea absolut nimic în birou. Dimpotrivă, privea şi uneori citea conceptele pe care le făcusem în dimineaţa aceea şi, după ce ne consulta dacă a lipit bine timbrele, se apuca să le bată la maşină. Astfel îl găsea uneori maestrul, pe care Raoul îl saluta atunci cu exclamaţii de bună întâmpinare, fără a se urni de pe scaunul lui, ca un om foarte ocupat - el scria repede la maşină, totuşi fără nici o greşeală. Alteori punea întrebări în legătură cu acţiunea pe care o dactilografia, chiar de faţă cu maestrul: "A, aţi făcut acţiune în resciune cu afacerea asta"!

Nu-i răspundea nimeni şi el continua să ţăcăne clapele cu repeziciune, mlădiindu-şi mijlocul elegant dinaintea maşinii şi răspunzându-şi singur: "Foarte bine, foarte bine..." Pe urmă mai punea câte o întrebare, care, câteodată, smulgea un zâmbet fugar subţirelului şi seriosului Radu; pe obrazul maestrului nu se mişca însă nici o cută şi-i spunea numai atât: "Hai, Raoul, lasă asta... eşti aşteptat dincolo... vin şi eu numaidecât la masă!"

Doamna Smaralda întârziase, cu toate că venise cu automobilul (maestrul avea trei maşini şi doi şoferi), şi cu toate că înainta ca de obicei înaltă şi ţanţoşă, apăsa cu dârzenie podul palmei pe mânerul de argint al bastonului mitropolitan. Raoul îi tempera graba, dându-i printre altele de ştire că maestrul nu a revenit din oraş încă, asta mai mult ca s-o oprească pentru a mă prezenta pe mine: "Un eminent avocat, mărturisi el, un viitor mare maestru al baroului!... Georges, care-l cultivă, o să aibă cu el mai târziu de furcă!" anticipă cu convingere, ca şi când, spre marea mea uimire, mi-ar fi citit gândurile. Doamna Smaralda îmi acordă în urma acestor relaţii o atenţie care mă măguli şi mă intimida până la completa fâstâcire. Dacă nobila bătrână va repeta aceste cuvinte fiicei ei? mă gândeam - "o, Doamne, o, Doamne, fă să se întâmple asta!" şi izbutii să-mi recapăt stăpânirea de mine, dând întrebărilor încurajatoare şi dinainte aprobative ale doamnei Smaralda răspunsuri cumpătate şi de bun-simţ. O, cât de mult simţeam că iubesc pe Raoul, cu "r"-ul lui franţuzesc cu care pronunţase cuvintele "Georges", "târziu" şi mai cu seamă "furcă": fu-âr-că... ah, delicios!

Hotărât lucru, averea Ypsilanţilor trebuie salvată... Trebuie luptat cu toată energia, cu toată absurditatea încăpăţânării, pentru ca nu numai această încântătoare şi nobilă bătrână, doamna Smaralda, dar şi acest prieten sublim, acest suflet mare, acest cu adevărat prinţ de neam imperial, acest divin Raoul, pe care eu îl bârfisem în gândul meu, îl acuzasem de egoism şi exclusivism de clasă, să fie repus în drepturile lui, în avuţia lui răpită de pleşcarii tagmei mele. Ce caută aceşti pleşcari, aceşti argaţi şireţi şi linguşitori într-o bogăţie împărătească, în mijlocul căreia nu poate sta bine decât o albă zeiţă ca doamna Alba, destinată, născută să stăpânească, să lovească în prostime cu biciul şi să întindă mâna pentru a fi sărutată de cei ce merită, de cei ce se ridică, dedicându-şi inteligenţa şi viaţa întru apărarea şi preamărirea sfintei ei persoane.

Şi declamând de fericire în felul ăsta, pe când înghiţeam zorit în bufetul Palatului de justiţie un borş naţional şi m-aştepta fumegând alături varza cu carne, îmi închipuiam mâna domniţei Alba întinzându-se din vălurile de borangic spre buzele mele. Eu nu văzusem încă bine mâna domniţei Alba, dar aşa trebuie să fi fost cum mi-o închipuiam eu, ca orice mână de icoană bizantină. Şi blestemai aceste timpuri stupide şi anoste de sinistră nivelare: dacă şi doamna Alba ar fi aidoma acestei neveste durdulii de restaurator, plină de nuri şi de draci şi frumoasă-n toată regula, cu care glumesc toţi avocaţii şi care-mi aduce acum ardei verde pentru varza cu carne, unde ar mai fi şi mai frumosul vieţii, unde treapta de mai sus, spre care trebuie neapărat să ţinteşti cât trăieşti? Lugubru! O, dragă băiete, îmi spuneam tot eu, ascultă-mă pe mine: nobleţea e ceva în sine, în afară de frumuseţe..., e o mare calitate, un sublim atribut al vieţii, pe care-l dărâmăm ca nişte imbecili, îl surpăm încetul cu încetul, de la temelie, în oceanul vulgarităţii, în loc să tindem spre puritatea lui...

Şi ce mai spuneam eu atunci, ştergându-mi vulgar, la intervale dese, dosul de pe bărbie, grăbit să nu mi se strige procesul, în care trebuia să ţin locul maestrului! Şi-mi închipuiam pe maestru, tihnit la masa lui regească, asigurându-şi comesenii că are în sfârşit o mână dreaptă, braţ solid care ştie să ţină duşmanul în loc până la venirea lui. Doamna Smaralda a adus vorba despre mine şi Raoul a secondat-o; iar maestrul a acordat în sfârşit apostila lui hotărâtoare! "Este într-adevăr un straşnic ajutor... va fi un..." Iar domniţa ascultă tăcută, pe gânduri. Nu mai scutură din umerii ei decoltaţi şi marmoreeni, jignită că a putut scăpa în convorbirea din jurul unei astfel de mese un subiect atât de plebeu. Ascultă pe gânduri şi abia reţine un zâmbet: îi răsună în urechi ecoul de bubuitură înfundată a celor două dicţionare... Dar zâmbetul se pierde nesimţit în majestatea gravă a trăsăturilor. E un secret al ei, care alunecă în inimă, lângă taina cealaltă, la care ea încă nu vrea să privească mai atentă: "Care e rostul venirii lui în această casă, dacă nu..."

Dar nu vrea să-şi răspundă şi alungă întrebarea. Nu-i nimic, zeiţă... nu-i nici o grabă... avem ani la dispoziţie pentru asta... avem viaţa întreagă...

Şi m-am repezit pe coridoare şi scări, în urletele prelungi ale aprozilor care strigau primele procese, ca un cavaler în galop, chemat de huietele bătăliei proslăvitoare... Ah, vremurile de demult...

Sunt doi ani, şi mai mult chiar, de când îmi ajut maestrul, şi am prins de minune mare parte din meşteşugul, trebuie să spun, din arta, din marea lui artă juridică. Astfel că efuziile lirice, care-mi vin din când în când şi care-mi plac atâta, mai ales în singurătatea nopţilor din locuinţa mea, acum elegantă şi complicată - o straşnică garsonieră după modelul celei a lui Raoul - sunt alternate de energice perioade de activitate. Nu am descris încă dosarele Ypsilanţilor, dar cred că stăpânesc capitolele prescripţiei şi ale posesiunilor, din mai toţi autorii de seamă, mai bine decât cei mai buni maeştri ai barei. Timpul trece astfel necurmat şi cu el evident acumularea anilor care întăresc stăpânirea uzurpatorilor; dar ar fi fost o copilărie să mă gândesc că s-ar putea revizui un proces de însemnătatea asta prin simplă recalculare a unor termene de prescripţie... dimpotrivă, tactica mea mă îndrumă să redeschid bătălia pe temeiul posesiunilor precare, care anulează orice fel de uzucapiuni. Am găsit lucruri senzaţionale în doctrină şi unele chiar aplicate în jurisprudenţă, noutăţi care cu siguranţă au scăpat dezbaterilor procesului; înainte de a-mi parveni dosarele, care au fost şi duse la pod, clasate, i-am pus unele întrebări lui Raoul. Am deplină siguranţă că sunt pe drumul cel bun; şi chiar dacă n-aş putea salva totul, o bună parte din averea pierdută tot voi redobândi. Raoul nici nu bănuieşte rostul întrebărilor mele; dar când voi avea din filele dosarelor confirmarea că un element atât de esenţial, ca acel care creşte înfricoşător de logică şi adevăr sub taina frunţii mele, îi voi arăta şi maestrului punctul de vedere de la care vreau să pornesc; de bună seamă, Raoul va fi de faţă, pentru a evita vreo manifestare de neplăcere şi mai ales vreo sugestie ori chiar ordin de oprire din partea maestrului. Am impresia că voi deschide atunci propriul lui proces, căci încă nu mi-au ieşit din cap cuvintele lui Radii: "Numai aşa ea convenise să accepte mâna lui Georges, cu o decenie şi mai bine mai în vârstă decât dânsa; altfel gândul ei plutea în nouri şi mai înalţi". In privinţa asta am descusut puţin şi pe Raoul, dar cu mare grijă, era prima oară după atâta timp de prietenie când deschideam cu el vorba despre dânsa. De bună seamă, printre hazurile obişnuite şi cu aerul curiozităţii nestăruitoare, lipsite de orice fel de interes.

Raoul însă, cu obişnuita lui dezinvoltură, mi-a spus tot ce ştia, şi cu siguranţă, dacă i-aş fi mărturisit cât de mult mă interesează capitolul acesta din viaţa patronului meu, ar fi regretat din tot sufletul că nu-mi poate spune mai mult. Pentru că nici el nu ştia mai mult decât Radii; dar ştia prin urmare ce ştia Radii, şi ca atare putui obţine o bună confirmare, însă cu oarecare diferenţe, mai mult de opinie: astfel, Raoul nu credea, ba era chiar convins că Georges n-a displăcut câtuşi de puţin Albei, dimpotrivă. Dar iarăşi era adevărat că visurile ei băteau mult mai departe: era conştientă de frumuseţea ei şi nespus de ambiţioasă. Când a survenit dezastrul, ivirea lui Georges Radu Şerban a fost o mântuire...

Era puţină contrazicere în afirmările lui Raoul; în orice caz eu o vedeam şi o dădeam pe seama leneviei lui de a merge cu scurtarea până-n fundul lucrurilor. Radii, cu dorinţa lui de precizie şi cu pasiunea juridică de a da o logică faptelor, făcuse mai bine legăturile - şi poate el mai exprima părerile şi credinţele familiei lui şi ale societăţii pe care o frecventează: evident că Georges apăruse ca o mântuire în clipele acelea de derută. Dar întrebarea se punea dacă maestrul i-ar fi plăcut tot aşa de mult pe vremea când ea se simţea în deplină mărire şi putere, când n-avea nevoie de nici un mântuitor şi când visurile ei băteau atât de sus...

Nu cumva la procesul ei, domnul Georges Radu Şerban... cum să spun... dându-şi seama că e mai bine... că ei îi stă mai bine pentru dânsul, aşa... când nu e în mărire şi putere, ca visurile ei să nu bată atât de sus...

Dar tăcere... sst, cea mai profundă tăcere. Nici un cuvânt despre asta lui Raoul. Dimpotrivă, să-l lăsăm numai pe el să vorbească; pentru că, iată, nici n-a trecut cine ştie cât de la prima noastră discuţie asupra acestui subiect, că el îmi mai aduce o ştire, care întâi mă nedumereşte, dar care, pe urmă, văd că se integrează minunat în sistemul meu de gândire. "îţi pot spune că acum ei n-o duc prea bine", mă informează Raoul, când pe departe aduc vorba de fericirea care trebuie fatal să domnească în deplinătatea ei între doi inşi aşa de potriviţi, aşa de făcuţi, şi fiziceşte şi moral, unul pentru altul.

- El e un om puţin cam curios, ce să-i faci, vârsta, vârsta, e agasat de toate succesele ei în societate, pe care, crede-mă, ea le obţine în chipul cel mai pasiv cu putinţă. E suficient ca să apară undeva - şi apare foarte rar - ca să se îndrepte îndată spre ea omagiul tuturor privirilor şi al şoaptelor de admiraţie... Căci mă pot mândri cu vară-mea... ce zici? Ha... hă... hă...

Am tresărit ca ars de această întrebare, şi hohotele lui largi şi sacadate, care treziseră din picotit javra pursânge dedesubtul scaunului, ca un lătrat de semen, mi se părură că-mi dezbracă sufletul şi mi-l lasă gol ca un trup impudic, între mesele ocupate de cheflii întârziaţi. M-am simţit roşind chiar, dar când repede mi-am dat seama că nu putea să fie, cum nici nu era, pentru mine nimic insinuant în întrebarea şi râsul lui, am fost copleşit deodată de tristeţe şi mai apoi de vechea umilinţă. Am privit atunci cu ură pe Raoul şi am înţeles de minune sufletul argaţilor şi al embaticarilor de rea-credinţă care le-au suflat pământul. Aveam să mă lupt cu ei, dar îi aprobam şi-i simpatizam; şi le eram recunoscător că îmi dau prilejul în curând să-i lovesc de moarte. Erau de-ai mei şi-mi trebuiau neapărat, pentru a-mi servi de victime trădării mele. Aceasta era doar soarta noastră, să ne izbim de moarte, pentru a ajunge la cei ce ne stăpânesc şi pe care-i iubim mai mult decât pe noi, îi iubim şi-i admirăm cu înverşunare şi cu ură, până ce le smulgem iubirea lor. Nu era nimic paradoxal în gândurile mele; într-adevăr, acesta era termenul, iubeam cu ura cea mai cumplită, în momentele acestea, pe aceea pe care aş fi iubit-o cu sufletul cel mai dumnezeiesc... dar poate că ura asta de-acuma mă făcea să întrevăd dumnezeiescul de mai târziu.

Redevenii lucid şi înţelesei perfect de bine tot acest mecanism complicat al sufletului. Şi mi se păru şi mai legitim rostul tuturor acestor deosebiri (vulgul le spune de clasă, sau de castă).

Dar pentru că eram încă jos, atât de jos, şi numai un lat de masă vulgară mă despărţea de îngerul căzut din faţa mea, încercai să fiu îndrăzneţ şi să-l bravez cu libertatea ce-mi luai

îndată, ba chiar cu o nuanţă de libertinaj în colţul buzelor, de-a admira pe acea faţă de care aveam doar îngăduinţa să ascult cum pot s-o admire numai cei de seama ei.

- E într-adevăr uluitor de frumoasă! rostii atunci, şi mai mult mă înfiora târziul grozav, intervalul extrem de larg de tăcere, după care rostii aceste vorbe, decât vorbele înseşi.

Raoul nu-mi răspunse. Ciocoiul de bună seamă nu-mi aproba curajul. Dar, ca un brav fiu al poporului meu, mă simţeam dus ca de-un şuvoi de încăpăţânare să-mi impun aprecierile, chiar cu riscul oricărei jigniri aruncate şi primite. Şi vă asigur că nu eram beat nici pe jumătate cât era Raoul.

- în apropiere trebuie să fie delicioasă...

Clipii buimăcit de astă dată şi de tăria indiscretă a cuvintelor ce pronunţasem acum şi de aroganţa lor. Când pe urmă putui vedea bine, observai pe buzele lui Raoul un zâmbet calm şi prietenos. El rosti cu mândrie - şi n-aş fi putut spune dacă mândria rasei îi da acest colorit zâmbetului lui sau mândria de a se simţi printre cei mai autorizaţi să glăsuiască în numele unei femei atât de superbe:

- O, în apropiere - mă împărtăşi exagerând emfaza lui obişnuită, când îşi da o părere sau când dezerta asupra raselor canine - la frumuseţea chipului se adaugă şarmul unui spirit deosebit... Dar... înţelegi... trebuie s-o găseşti în momentele ei bune... Altfel...

- Te repede din două vorbe, intervenii eu iarăşi grosolan, regretându-mi cuvintele îndată ce le rostii şi pe urmă regretându-le şi mai vârtos după ce Raoul continuă să vorbească.

- Oh, non, dimpotrivă (aci îşi plescăi buzele în căutarea expresiei celei mai potrivite pentru definirea ce vrea să facă) nu răspunde nimic... dar ştii nimic... are dese momente când e horriblement embetee... oh, în momentele acelea nu suferă nici pe mama ei...

înţelegeam, înţelegeam de minune: nu suferea nici chiar pe mama ei, aşadar, cu atât mai puţin pe domnul Georges Radu Şerban, cu care nu prea "se avea bine de la un timp", înţelegeam de minune şi procesul pe care aveam să-l stârnesc... Hă, hă, e cazul să râd în felul amicului meu Raoul: Ha... hâ... hâ... cum râde dracul în serenada din Faust...

-...e, dar are momentele ei de dispoziţie, continuă Raoul printre plescăituri şi frământări de buze, maxilare şi ochi... mai ales în lume, la o recepţie, un banchet, în sfârşit, la o petrecere mai puţin intimă... mai puţin familiară, vreau să spun...

Şi eu auzeam visând în adâncul meu ca un ecou prelung: "mai ales în lume"... "mai puţin intimă"... "mai puţin familiară"...

- O... o... o... se minună înfiorat Raoul. Atunci sunt o sărbătoare mai mult eleganţa şi dispoziţia ei... E totdeauna nouă şi deci totdeauna dincolo de orice aşteptări... nimic decât o scânteiere de spirit şi de diamante, şi n-ai putea spune care dintre ele e cea mai ghr-ozavă...

Termenii erau cât se poate de spontan găsiţi şi atribui acum, bucuros, deşi uimit, lui Raoul şi talent la vorbire. însă întrecerea acea de scânteieri mă descurajă, întărâtându-mi totuşi ura ce-o nutream pentru ea. Ce aduceam eu, înaintea femeii acesteia, din sedimentul social din care mă trăgeam: spontaneitate, desigur, dar spontaneitatea mea, de care pălii revăzând-o fulgerător zile şi luni în urmă, la palat sau la mesele cu Raoul, grozav de vulgară, ca şi cârciuma asta infectă...

- Ceea ce e mai curios, continuă Raoul, e că femeia asta are o dispoziţie la comandă... Când vrea să fie dispusă, izbuteşte... Şi invers la fel...

Şi pentru că i se păru că eu nu dau însemnătatea cuvenită acestei observaţii, insistă:

- Ce zici?... aşa e... aşa e... e ceva asta, nu? nu găseşti?... această stăpânire de sine şi această impetuozitate după dorinţă... o, e într-adevăr o mare aristocrată... hă... ha... ha...

îi dădui dreptate lui Raoul; asta era totul, asta însemna nobil: o măsură justă în fapte, în gesturi, în vorbe... potrivit cu clipa în care te găseşti... Şi risipă nepăsătoare în lucrurile materiale, sau măcar priceperea de a produce iluzia unei astfel de risipe şi mai ales unei astfel de nepăsări. Dar asta interesa mai puţin când era vorba de Alba... în orice caz, Raoul ăsta e un băiat preţios pentru mine, un burduf cu aur găsit în mijlocul drumului; eu trebuie să iau seama la el, la toate gesturile şi vorbele lui, aşa cum observă îngrijaţi parveniţii, la mesele scumpe, care e tacâmul de peşte şi cum se taie aripa de pui.

Şi aţi băgat de seamă: Raoul nu se îmbată niciodată în sensul ordinar al cuvântului; şi când vrea să spună ceva găseşte forma cea mai aleasă... e ceva asta, nu? nu găseşti? ... Hă... hă... hă...

Sunt luni de când drumul meu nu s-a mai încrucişat cu al doamnei Alba prin sala de aşteptare; de pe fereastră însă o văd de multe ori traversând curtea în maşină şi chiar pe jos. Aşadar, doamna Alba iese uneori şi pe jos. Iluzia ce-mi făceam că mă evită mi-a spulberat-o însă acum câtva timp Radu, care, după primul an de doctorat la Paris, s-a reîntors pentru vacanţă. Până la mijlocul lui noiembrie, când va porni înapoi, el ţine să-şi continue practica la maestrul Georges Radu Şerban. ("La noi", cum îmi place acum să spun.)

De la Radu trebuie să aflu că mai e o intrare a casei, laterală, care dă de-a dreptul la etaj. într-o bună zi, în amurg de octombrie, fac ocolul casei să mă conving: într-adevăr, o uşă mai puţin monumentală şi mai puţin funebră decât cea pe care intrăm de obicei. Scara de serviciu e prin fund, dând în curtea cu multiplele atenanse şi locuinţele servitorilor. Mi se pare extrem de curios că n-am băgat de seamă aceasta mai demult; aş fi fost scutit de o iluzie, a cărei pierdere acum mă costă dur. E o muţenie de nedescris în curtea interioară: parcă n-ar fi locuită de nimeni, deşi ştiu că la cea mai scurtă apăsare de buton, la moment ar ţâşni din căsuţele elegante, în stilul clădirii principale, cel puţin un individ cu mişcări automate de robot. Câte una din ferestrele pierdute prin arbuştii tăiaţi geometric de negură se umple deodată de lumină. Numai casa cea mare rămâne în profundă obscuritate. De aci, din spate, ea pare mai puţin funebră ca din faţă şi imens de înaltă şi grea.

Mă reîntorc; dacă m-aş întâlni cu cineva de-al curţii (mă cunosc ei toţi oare?), m-aş simţi obligat să explic că din pură curiozitate am făcut acest ocol. Dar pe-aci n-aş întâlni de bună seamă decât pe valeţi şi pe cei doi şoferi; ei mă ştiu şi-ar înţelege în mod firesc, fără nici o explicaţie, că un om, tot aşa de al casei ca şi ei, poate avea astfel de curiozităţi. Maestrul tocmai a plecat cu trenul, după-amiază, pentru un complicat proces ce-l are mâine dimineaţă la Curtea de apel din Galaţi. Poate cu această conştiinţă sigură am dat raita asta până-n dosul casei. Dar mă străduiesc să-mi închipui ce ar putea fi dacă inopinat maestrul mi-ar răsări în cale.

De bună seamă, el nu m-ar întreba nimic, dar eu m-aş simţi literalmente încurcat, dacă trebuie să-i spun sau nu de la mine; fără îndoială aş scoate o exclamaţie admirativă la adresa casei şi a curţei. La care, maestrul, asemeni cu siguranţă, ar răspunde printr-o strâmbătură din buze fără înţeles sau n-ar răspunde nimic. în orice caz, lui n-ar putea să-i treacă prin mintea-i aristocrată nici măcar umbra gândului că ar mai putea fi şi ceva obscur, fără scop imediat, dar cu nucleu bine definit în ascunzimi nebănuite, care a putut îmboldi această curiozitate.

Şi nu ştiu de ce mă bucur din tot sufletul că maestrul nu e acasă şi îmi vine să dau iarăşi târcol, să ocolesc casa în întregime. Ceva stăruitor mă îmboldeşte, şi iată, pornesc s-o fac chiar. Dar când am ajuns din nou la primul colţ din dos, uşa laterală se deschide. Mă opresc în umbră şi sunt gata s-o iau înapoi ca adineaori, cu pas lent, nepăsător.

Dar şi-au făcut apariţia două siluete în costume închise, în lumina mare pe care a împroşcat-o brusc felinarul mortuar (şi care întăreşte negura din ungherul meu) le pot vedea bine. E doamna Smaralda cu fiica ei. Pornesc amândouă spre ieşire, amândouă înalte şi drepte, şi doamna Smaralda se sprijină în bastonul negru, care nu face nici un zgomot pe pavaj. Le văd cum se îndepărtează, şi mijlocul prelung al doamnei Alba mă tulbură şi mă fascinează. E într-un tailleur închis, care-i îmbracă strâns şoldurile şi parcă se opune mişcării coapselor ce se întipărise în necurmat mulaj.

Dacă nu m-ar paraliza în ungherul meu acest felinar sumbru, care împroaşcă totuşi o lumină atât de puternică, de-un verzui straniu, ameţit ca de vis hipnotic, m-aş lua după dânsa. Au dispărut după zidul puternic al casei, în lumina care s-a aprins acum în faţă. Felinarul de lângă mine s-a stins apoi brusc, prăbuşindu-mă în noapte şi în neputinţă. Dar pe după negrele săgeţi ale gardului de fier, ca pe lângă un şir încremenit de lăncieri medievali, cele două siluete negre îmi apar iarăşi; au apucat-o la dreapta pe uliţa boierească, de bună seamă către vreo casă vecină, de vreme ce au pornit-o pe jos. Dau acum drum piciorului nerăbdător, pentru că s-a stins şi felinarul din faţă, şi le revăd în fundul uliţei asfaltate, negri cărbuni mişcători topindu-se în străluciul vag, vărsat de lampioanele trotuarelor. Şi nu pot rezista ispitei de a-mi lăsa pasul într-acolo; simt nevoia aprigă de a revedea, nevăzut şi umil, superbul mijloc îmbrăţişat de taiorul măiestru, pulpanele rochiei zbătându-se să zăgăzuiască ochilor muritori indiscreţia formelor ucigătoare, care dau să-şi arate splendoarea.

Iată-le, acum traversează şi poate privesc încoace; cred că una, cea tânără, doamna Alba, şi-a întors privirile să se convingă poate şi cu ele de liniştea asta de necrezut, încât nici eu nu-mi aud mersul, de parcă înaintez cu paşi de lup. E prea mare distanţa până la mine să mă recunoască; ş-apoi nu cred nici să mă observe aci, în umbra castanului rotund în care m-am oprit. Au dispărut acum: într-o curte? nu... într-o stradă! aşa că pot porni în voie cu graba cea mai mare. Dar nu le mai găsesc; în schimb găsesc foarte aproape o altă gură de stradă, deschizându-se într-aceasta pe care am ajuns-o. De aci le văd bine iarăşi; şi-au schimbat alura acum, păşesc repede şi discută animat. Bastonul doamnei Smaralda se desprinde şi re-cade în tact repede la pământ; e o energie şi o tinereţe întreagă în doamna Smaralda, în chipul cum ea înaintează, în chipul grozav de animat cu care vorbeşte fiicei sale; şi fiica sa n-o mai întrerupe, o ascultă, pe gânduri, înaintând repede, vertiginos. Le aştept să intre adânc în negura de departe, pentru a mă avânta în lumina felinarului în care ele au înotat până acum. Şi traversez această zonă trădătoare din câţiva paşi săltaţi; calea e puţin întoarsă, le pierd, pentru a le revedea iarăşi, înaintând şi mai repede şi mai decise parcă, în aria unei alte roate de lumină. Calea se încovoaie acum mereu, şi ele merg aşa de repede, că nu mai găsesc nici o piedecă s-o iau la rându-mi bine la picior.

Aci aproape, ştiu, este o grădină publică, seara, aproape pustie, luminată chiorâş de câteva felinare searbăde, prizărite printre tufişuri, dinainte de război, neţesălate. Vara e vad nocturn pentru gradaţi şi servitoare şi dormitor pentru vagabonzi; când vremea se răceşte, locul devine suspect şi periculos. Şi este cumplită uimirea mea când, terminând grăbit curba străzii, văd pe cele două femei că s-au oprit, acum, la mai bine de două ore după faptul serii, în capul grădinii deocheate, îşi şuşotesc una alteia grăbit şi stăruitor, apoi doamna Alba părăseşte pe bătrâna, care rămâne nemişcată, dreaptă şi neagră, sprijinită în bastonu-i negru, aproape invizibilă pe fondul întunecat al frunzişului. Iar doamna Alba a ocolit puţin gardul scund şi a intrat prin deschizătura largă a aleii cu pas maiestuos şi ferm. Nu mai înţeleg nimic, de ce doamna Alba intră singură în grădină şi ce au însemnat şoaptele lor însufleţite; poate mama încerca să oprească pe fiică de la un pas rău? Mi-aş fi putut desigur răspunde uşor la această nedumerire, dacă doamna Smaralda n-ar fi rămas santinelă neclintită la postul ei, păzind cu îndârjire misterul care crunt mă munceşte. Eu mă găsesc la o depărtare destul de apreciabilă de dânsa şi dacă aş bufni din umbra colţului şi a copacului între care mă feresc de luminiştea înconjurătoare, de bună seamă n-ar putea să mă identifice. Cu toate astea nu îndrăznesc să-mi părăsesc adăpostul: dacă cumva ochiul ei, oricât de bătrân, are uşurinţa să descifreze mai limpede decât văzul meu?

Deodată doamna Smaralda începe să se mişte; se apropie încet de intrarea grădinii şi, la un pas de ea, se întoarce pe loc; aşteaptă puţin, parcă trage cu urechea, şi o ia înapoi. Merge iarăşi câtva, se opreşte şi revine. Santinela începe astfel să străbată, de o parte şi de alta, porţiunea îngustă a postului de pază. Aştept ca amplitudinile acestei pendulări încete şi plictisite să se lungească, şi îndată fac colţul, întorcându-i spatele şi luând-o agale - spre a nu trezi nici măcar posibilitatea vreunei bănuieli -, pe uliţa obscură, care înconjoară opus poziţiei ei grădina tăcută şi pustie. Imposibil astfel să mă recunoască, şi după câţiva paşi sunt sigur că m-am şi abătut din linia vederii ei. Totuşi, din precauţie nu mă uit înapoi decât mult mai departe, şi abia atunci traversez spre gardul scund al grădinii, să cotrobăiesc prin semiobscuritate vreo portiţă dosnică. Şi-o găsesc într-adevăr cam pe la jumătatea pântecului ce grădina îl face într-acoace. înaintez cu precauţiune, desfăcând tufişurile cu pieptul şi lăsându-mă plesnit bucuros de şfichiurile mlădielor pe care le tulbură insolita-mi invazie. Mă încurc de-a surda pe câteva cărări pierdute, sperii vietăţi mărunte, care buşnesc cu zgomot printre rădăcini, şi întârzii evident retragerea unei legănătoare perechi strâns înlănţuite sub coviltirul gros al frunzişului.

Disperarea mă cuprinde că am ajuns prea târziu. Şi când dau în sfârşit de luminişul curiozităţii mele nebune, mi se pare că un uriaş a scos din rădăcini cel mai înalt plop din grădina asta, aşa cum scoteau copaci întregi din pământ obuzele în război, şi mă izbeşte cu el cu putere, pe unde nimereşte, în crucea frunţii, în creştet, în cerbice şi pretutindeni. Şi totuşi stau dârz sub ploaia loviturilor şi suport priveliştea cu bărbăţie. Am sosit prea târziu, de bună seamă; domnul acum salută cu respect mare şi doamna porneşte cu pas maiestuos, ieşind din largul luminii felinarului din mijloc, de care probabil se ferise. Domnul o însoţeşte câtăva vreme, dar ea se întoarce, şi-atunci îi revăd minunat faţa, îi face un semn de renunţare desigur şi el se înclină din nou elegant şi revine. Acum, când s-a întors, îi revăd şi lui faţa; curios, o faţă răvăşită, trecută, în lumina cea mare de care se reapropie, chiar adânc cutată, dar distinsă, foarte distinsă. Să fie oare vreun prinţ de-al ei? Dar cu prinţii se întâlneşte o prinţesă într-o grădină publică, într-o ponosită grădină cu proastă faimă ca asta, cu perechi ce abia se mai ţin pe picioare de beţia epidermei, înainte de a se rostogoli în rutul naturii, printre rădăcini dubioase, cu şobolani şi alte rozătoare?

Sufletul mi-e desigur deşirat ca o cortină de-o gheară, de sus şi până jos, dar neînţelegerea din minte-mi, aceasta-i cea care mai mă ţine. Totuşi aud în urechi răsunându-mi ca un cânt triumfal din afară: Misterul! Misterul! Misterul! Misterul n-a murit cu prinţul Tudor Buzescu? Totuşi, triumful acesta al subconştientului depărtat nu mă însufleţeşte şi nu mă face să ţâşnesc în sus de bucurie: minute întregi am senzaţia rigidităţii de cadavru, în toate cotloanele corpului meu. Apoi iată-mă iar pe străzi încovoiate şi opace, pas la pas, după pasul acestui prinţ, pe care nu-l aşteaptă nici o maşină de partea cealaltă a grădinii, şi care mă trage după el prin locuri din ce în ce mai obscure, mai neumblate şi mai nesigure. Deşi aş fi vrut, deşi-mi simţeam inima sufocată de dorinţă, de trebuinţa de a reveni în goană nebună pe drumul pe care venisem, să mă îmbăt pas cu pas de talia lungă a doamnei Alba şi de piciorul ei lung, pe care pulpana rochiei se zbate în mersul grăbit, ca sufletul meu de dorinţe!

"Prinţul" cu faţa brăzdată de cute m-a adus dinaintea unui imobil enorm, un block-house cu şapte etaje, într-o răspântie puţin umblată, dar nu prea depărtată de Calea Victoriei. Am ochit bine scara pe care a apucat, nu era chiar cea principală, dar asta a turnat încă puţină esenţă în focul tulburării şi al neştiinţei din sufletul meu. Am aşteptat mai multă vreme aci,

învârtindu-mă pe trotuarul colţului dimpotrivă, să văd unde izbucnesc luminile pentru cel întors, la care etaj, în care parte a imobilului? Dar nicăieri nu se aprinse nici o lumină, afară numai de mansardă, unde un petic pitic şi întunecat de geam clipi deodată de vioaie strălucire, însă asta echivala, pentru că aşteptam eu, cu nimic, cu nicăieri. Personajul rămânea pentru mine în acelaşi adânc mister; apartamentul lui de bună seamă era destul de întins ca să constea şi din altceva decât din două-trei camere la stradă. Insă prinţul meu, celălalt, autentic, Raoul Ypsilant, avea să mă scoată din toate aceste nedumeriri. Fără îndoială n-aveam să-i spun nimic lui Raoul de escapada nocturnă a doamnei Alba şi a mamei sale; asta era doar secretul meu intim, durerea şi totuşi bucuria vieţii mele, misterul, misterul mult dorit şi visat de cavalerul rătăcitor al vieţii mele de student. Dar el trebuie să ştie ce om de familie bună, ce beizadea, ori ataşat de legaţie cu nume de istorică faimă, locuieşte în block-house-ul din răspântia cutare, la etajul de bună seamă întâi... maximum al doilea...? Şi dacă nu ştie, nu-i greu, desigur, să afle.

însă simţii o neplăcere adâncă, un gust amar umplându-mi gura până-n rădăcina limbii, când mă văzui într-o subită lumină, înaintând spre Alba, spre candida zeiţă mândră şi neînduplecată a gândurilor mele, prin portiţa meschină a acestei ciudate şi neaşteptate descoperiri. Nici o idee precisă nu mă jigni desigur; poate mi se însăilau astfel în fund de cuget linii vagi de contur, însă respinsei dezgustat orice gânduri meschine. "Niciodată, niciodată!" glăsuii tare, ca să mă aud eu însumi şi să-mi dau şi mai bine seamă în ce neruşinare lâncezeşte acum gândul meu. Glasul tare are putere de gheaţă pură, de zăpadă albă, ca numele ei sfânt, care în contact cu fruntea îţi alungă într-o clipită toate miasmele din dosul ei. Şi-mi strunii cu vigoare şi cu sănătoasă voluptate gândul la procesul cel mare, răsunător, pe care aveam să-l deschid. Cum puteau rezista prinţi de-aceştia neputincioşi, cu faţa răvăşită de toate stricăciunile lumii, istoviţi de viaţă leneşă şi de cele mai rafinate perversiuni, dinaintea procesului grozav, a pledoariei uimitoare, care avea să refacă puterea unei familii, să învie morţii din pământ!

Scârbit la culme de ceea ce putuse trece prin mintea mea, nici nu întrebai pe Raoul de individul pe care-l urmărisem noaptea trecută. Şi-n zilele ce urmară mă aruncai înverşunat asupra studiilor mele. Săptămâni şi luni trecură; din când în când totuşi luai drumul spre block-house-ul greoi din răspântia neumblată. Martor mi-e Dumnezeu că numai indiscreţia nu mă aduse încoace, după cum nu mă ducea, în fiecare seară, aproape involuntar, spre grădina din ce în ce mai pustie, cu cât era mai golită de frunze... Era, aveţi dreptul să spuneţi, necazul, invidia, gelozia, iată cuvântul! Asta da! Dar indiscreţia? Dorul de a şti cât mai multe lucruri ascunse, pentru ca la momentul dat...? Eroare... Se poate limpede citi doar în sufletul meu... Profundă eroare... Nici prin gând, nici prin vis nu-mi pot trece astfel de gânduri, căutam eu să mă conving, şi înverşunat de contrazicerea interioară a acestei frământări şi a ideii că "misterul" există oricum, i-am dat de urmă şi-l stăpânesc definitiv, mă aruncam ca un turbat asupra cărţilor mele.

Devenisem atât de stăpân pe materia care mă preocupa, încât într-o împrejurare oarecare, pe când pregăteam iţele unei grele bătălii juridice, combătui făţiş pe maestru în biroul nostru. Avu loc între noi un schimb de replici calme şi sigure, spre uimirea considerabilă a lui Radu, care-şi mai întârziase plecarea la Paris. Maestrul mă contrazise la început, pe urmă trebui să cadă de acord, şi văzui atunci în colţul buzei lui acea răsfrângere de neplăcere pe care o mai văzusem de-atâtea ori la tribunal, ori la Curte. în marile lui înfrângeri. O, nu era tot atât de dureroasă, dar se vedea cât colo, era strâmbătura beizadelei care-a avut de îndurat o neplăcere de la un argat, îmi surâse apoi în semn de recunoaştere şi de îndemn la mai mult, dar nimic, nici o căldură, nici un elan în expresia lui. Ca şi până acum de altminteri, ori de câte ori îmi mulţumea pentru servicii, pentru munca şi zelul meu. Nici nu mă aşteptam la altceva şi nici n-aş fi dorit; ba încă m-ar fi îngrozit cumplit: o coborâre câteva trepte spre mine, sau, Doamne, o scuturare caldă de mână, braţe întinse, Dumnezeule! ce m-aş fi făcut dinaintea acestei izbucniri sufleteşti de apropiere? Pe când mâna lui rece, atingerea acea scurtă cu vârful degetelor, asta ne aşeza oricând la bună distanţă unul de altul, şi distanţa îmi trebuie neapărat pentru a avea perspectivă spre doamna Alba. Altfel mi-ar mai rămâne vreun pic de tărie pentru lovitura de măciucă a procesului?

Drept admiraţie, probabil, că am putut contrazice cu succes pe maestru, Radu mi-a făcut cunoştinţă cu una din surorile lui. Nu ştiu dacă a fost chiar cea refuzată de Raoul - pe cât mă lăsase Raoul să întrevăd, una din partidele refuzate de el, pe motiv capilar, fusese o soră a lui Radu - dar fetişcana asta este nespus de drăguţă. E mică şi iute ca argintul-viu. A venit desigur "întâmplător" să-şi ia fratele la cinematograf şi a dat şi de mine în studiul maestrului. Pe urmă am stat de vorbă; se agita subţirică pe scaunul fără spetează, întorcându-se de la unul la altul şi râzând cu dinţişorii ei de şoricel. Are gura puţin cam mare, dar parcă anume făcută să-i taie faţa într-un chip destul de amuzant. îi place să-şi dea pălărioara pe spate, şi-atunci deasupra frunţii îi ies şuviţele retezate. E o armonie întreagă în micul ei corp şi o mobilitate fără pereche. Caut să-i arăt că-mi place, şi asta pare să nu-i displacă, ba chiar s-o încânte. Şi asta mă bucură grozav. Am nevoie de prietenie şi, dacă aş putea, de admiraţia fetei acesteia. Nu de iubirea ei, evident, dar la nevoie... în schimb, un titirez ca asta poate să turuie vrute şi nevrute în faţa doamnei Alba. El poate nu numai să aducă vorba de vreo frază a mea de spirit sau de subiectul vreunei discuţii la care am luat parte, dar chiar să mă ridice în slăvi. "Titirezul", cum îi voi zice de-acum înainte, mi-e nespus de preţios.

La despărţire nu uită să mă invite la masă pentru o zi din săptămâna următoare, şi a doua zi chiar, Radu îmi aduce aminte de această invitaţie. E primul meu pas pe care-l fac, cum se spune, într-o familie bună.

Arhivarul, pe care l-am plătit anume, îmi dă în sfârşit vestea senzaţională: după o lungă şi îndărătnică investigaţie prin podul Palatului de justiţie a putut da de primul dosar al afacerii Ypsilant. Adică de cel privitor la moştenirea Albei. Îl revizuiesc în pripă şi nu mă mir că nu găsesc ce mă interesează chiar de la prima ochire: sunt lucruri grele, lucruri subtile ce vreau eu să aflu aci, şi pentru asta îmi trebuiesc câteva zile pline, câteva duminici, pentru a-l citi filă cu filă. E grozav de voluminos, iar în celelalte zile sunt extrem de ocupat: până şi duminică dimineaţa trebuie să fiu de faţă în studiul maestrului. Iar seara arhivele se închid... şi pe urmă seara trebuie să dau raita obişnuită în grădinuţa suspectă, care mi-a devenit atât de dragă. Şi pe urmă să parcurg dus şi întors drumul încovoiat care mă duce la block-house-ul prinţului misterios. O spun încă, nu din spirit meschin de iscoadă, şi am pentru asta cea mai bună dovadă, cea mai hotărâtă: sunt mulţumit când nu descopăr nimic nou, când mă întorc descurajat acasă că de-atâta amar de vreme bat drumurile degeaba. Dar asta nu mă determină câtuşi de puţin să încetez hoinăreala serală şi nici, mai ales, când văd pe fereastra biroului pe doamna Alba plecând, să nu mai fiu muncit de cele mai absurde şi mai crâncene gânduri.

În această hărţuială fără sens şi fără ieşire care are loc în sufletul meu, râsul Voicuţei (iscăleşte Voicoutza), al titirezului meu, este într-adevăr o rază de soare. Voicuţa, nu e greu să văd, s-a încurcat zdravăn în căngile pe care sufletul meu numai pentru ea nu le întinsese. Dar asta nu mă îngrijeşte; mi-e foarte simpatică şi, dacă inima mi-ar fi liberă de orice griji, m-aş arunca şi eu cu tot avântul în largul de ocean al pasiunii, la care atât de micuţa ei făptură mă îmbie. E un bibelou scump Voicuţa; după masa pe care am luat-o în familia ei, s-a obişnuit de dă ceva mai des pe la biroul nostru. Asta pentru că eu nu prea răspund la desele ei invitaţii; nu pentru că m-aş teme că mă angajez prea mult, doar nici însurătoarea nu m-ar înspăimânta; la urma urmei, şi ea e măritată. Ar putea fi o treaptă mai sus spre înălţimea la care tind, însă nu ştiu ce ar putea să zică părinţii ei, dacă ar fi să mă iau după această nebunatică. Eu am rămas cu vechile concepţii din târguşorul în care m-am născut: n-am avut soră, dar ştiu cum părinţii îşi ţineau fetele acolo. Evident, eram adesea invitaţi la prietenii noştri cu surori; dar pe ele nu le puteam vedea decât în anume împrejurări sau mai degrabă după anume formalităţi, când lucrul era aranjat din vreme anume pentru asta. Altfel abia dacă ne dam ziua bună în treacăt.

Pe când, dacă aş fi să sun toată ziua la uşa Voicuţei, aşa cum mă cicăleşte ea că n-o fac, îmi închipui că aş scandaliza pe aceşti oameni serioşi şi bogaţi, care sunt părinţii ei şi cu care aduce mai mult gravul Radu şi cealaltă soră a lui, decât zglobia aceasta de Voicuţa. Ea însă socoate că fac unele rezerve şi, fără a mai insista, se mulţumeşte să mă persifleze înlăuntrul ei, lăsând să ţâşnească spre mine doar o rază ironică din ochii drăcoşi, din care, ca şi dintr-o anume strâmbătură a colţului gurii, eu trebuie să înţeleg că nici ea nu se sinchiseşte prea mult de mofturile mele.

însă se sinchiseşte zdravăn. Mai ales după ce Radu a plecat la Paris, trebuie să răspund aproape zilnic la întâlnirile noastre care, din cauza încăpăţânării mele, au loc mai mult în oraş. Uneori, când îi dovedesc că sunt prea ocupat - şi mă obligă să-i dovedesc asta -, trebuie totuşi cel puţin să ne încrucişăm drumul măcar două minute, "măcar pentru a ne spune bonjour". Şi trebuie s-o fac, pentru că mititica asta, cu mişcări de viermişor, ştie cum să ţi se strecoare în suflet şi să-ţi smulgă o făgăduinţă. Din pricina timpului meu atât de ocupat în curgerea zilei, şi cum seara ea nu poate ieşi decât până la o anumită oră, sunt nevoit să sacrific pentru dânsa după-amiezele duminicilor şi sărbătorilor, adică tocmai vremea rezervată studierii dosarului Ypsilant. Asta mă încurcă teribil, şi dacă n-ar fi Voicuţa, o repet, fără îndoială că n-aş plăti pentru nimic în lume simpatia ei atât de atroce, cu un preţ ce mi se pare aşa de scump. Totuşi, izbutesc uneori, sub pretexte foarte complicate, să mă sustrag ordinelor ei, ba chiar îmi permit, cu riscul unor teribile "figuri", pe care nu ezită să mi le toarne la viitoarele întâlniri, chiar în mijlocul drumului, să lipsesc de la rendez-vous.

Astfel, cercetarea dosarului merge nespus de încet; şi de câte ori doamna Alba îmi răsare dinaintea ochilor, fie încrucişându-mi drumul, fie părăsind curtea în maşină, mustrări cumplite mă devorează. Cu atât mai mult mă simt mai vinovat şi mai nevrednic faţă de ea, cu cât, de la un timp de vreme, nu ştiu zău dacă nu de când cu escapada aceea serală, privirile ce-i scapă involuntar spre mine sunt de o răceală de oţel. Răspunsul la salut pare oarecum deferent, în orice caz îmi acordă însemnătatea, dacă pot spune, neînsemnată pentru dânsa, pe care o am în biroul soţului ei, dar cu o răceală şi de distanţă care mă ameţesc. Dacă n-aş fi observat că odată şi lui Radu i-a adresat cuvânt de bineţe atât de străină, atât de absentă, că până şi acest brav băiat, dedicat în întregime studiului, a făcut o schimă de nedumerire, aş fi putut crede că am fost observat de doamna Smaralda, când"ani cotifgfădma", în seara urmăririi.

Dar poate ar fi fost mai bine să mă muncească această nelinişte, decât să pun în legătură strânsă noua ei dispoziţie faţă de "noi" toţi ai casei, cu acea întâlnire insolită şi a cărei urmare n-o mai pot câtuşi de puţin surprinde. Pentru că, trebuie să mărturisesc, în timpul absenţei maestrului, cea mai mare parte a timpului mi-o petrec în faţa clădirii celei în care a dispărut prinţul misterios. Toate ieşirile şi toate intrările le controlez; toate maşinile care stopează aci mă fac să tresar violent. Dar nimic, nici o urmă, nici un semn din necunoscutul chinuitor care mă atrage într-acolo...

Şi ghearele cumplite ale geloziei nesigure se înfig fără milă în cugetul meu. Urăsc de moarte figura acea brăzdată şi distinsă pe care am urmărit-o şi regret că n-am urcat scara dosnică pe care s-a făcut nevăzută. Oare m-ar fi putut opri cineva? Câţi nu locuiesc doară în acest imens edificiu, mai ales în mansardele acelea care privesc pitiş pe sub streşini cu ochiurile lor de geam? Oare se cunosc ei toţi aceşti oameni care şi-au găsit sălaş sub acelaşi acoperiş imens? Nu-mi voi ierta niciodată greşeala aceasta, mai bine-zis, lipsa mea de curaj.

Pe urmă mă simt duşmănind chiar pe doamna Alba, pentru acest gust al ei, care mi se pare cu totul dubios. în definitiv, întru cât poate fi socotit inferior domnul Georges Radu Şerban acelui tomnatic şi putred individ nocturn? Ce turi incredibile, ce îndrăzneli uluitoare a putut înscrie la activul său acest bizar personaj, ca o femeie atât de destinsă să-i sacrifice un bărbat, în care se răsfrânge, ca infinitul cerului într-o picătură de apă, măreţia unui întreg trecut, unei întregi istorii? Să fie ea într-adevăr dominată de vicii şi perversiuni irezistibile, doamna Alba, aşa ca bunăoară vărul ei, gata de orice sacrificiu pentru o brună coamă femeiască? Poate aşa s-ar explica şi răceala dintre ea şi soţul său, de care îmi pomenise Raoul! Sau produce asupra ei o impresie atât de profundă, bolnăvicioasă, isterică şi de-a dreptul caraghioasă, rezonanţa deşartă a unui nume care simbolizează un grad mai mult decât al maestrului pe scara putredă a valorilor defuncte, negociate ca o emblemă de comerţ de epigoni fără valoare? O, ar dovedi destulă debilitate intelectuală această femeie, pe care exteriorul te face s-o vezi negrăit altfel, şi atunci toată zbaterea asta, care mă frământă, n-ar fi însăşi un bluff ridicol, o sinistră farsă pe care mi-o joc eu însumi cu atâta ardoare? întru cât doar sforţările mele, temerara mea întreprindere s-ar putea bucura de încoronarea pe care o aştept în nopţi înfrigurate, din mâinile ei roze, când în biata minte de pasăre a domniţei mult visate nu preţuieşte nici măcar urmaşul de neam ilustru, care se învredniceşte cu adevărat de numele ce-l poartă? Ce-aş mai putea însemna eu atunci dinaintea celui din urmă imbecil fără alt merit decât simplul nume câştigat de alţii, eu care tocmai vreau să răstorn în sufletul ei toate aceste prejudecăţi stupide, cu sforţare uriaşă ce plănuiesc cu proaspăta-mi energie, întru frumuseţea şi fericirea ei?...

Dar mi-e de ajuns să revăd într-o bună dimineaţă pe doamna Alba, în obraji, şi-n grumazul uşor decoltat, cu toată frăgezimea roză a acelei dimineţi de început de iarnă, ca toate emanaţiile acestea otrăviciose, izvorâte în nopţi de nesomn, să dispară deodată şi să mă încleştez ca un zănatic de visul meu, dârz ca o piatră cioplită, simbolizând cea mai fermă voinţă umană. In aceste dimineţi de zare stropită cu sânge, am descoperit un lucru care pentru mine are mai multă însemnătate decât chiar pactul de la Locarno, marşul asupra Romei, sau trecerea oceanului în avion. Doamna Alba are un păr dulce, castaniu şi nu negru cum mi se păruse la început. Iată o bucurie mai mult şi o rază de pace în noaptea de îndoieli în care mă zbucium; nu pentru că doamna Alba mi-ar plăcea mai mult şatenă decât brună, ea fiind pentru mine o minune totală, indiferent de atributele-i divine contemplate în parte; dar pentru că descoperind un amănunt sigur din adevărul în sine al făpturii ei, pentru mine încă insesizabilă, ca noţiunea lui Dumnezeu pentru un filozof, mă simt mai aproape de ea, o simt mai lângă mine, mai susceptibilă de a-mi dezvălui şi alte armonice detalii ale perfectei ei structuri.

Voicuţa are o slăbiciune deosebită pentru dancing-mile de la ora 5. Acolo îi place să ne refugiem, mai ales în zilele mocnite şi ploioase. Şi mă văd, astfel bălăbănindu-mă vreo două-trei ceasuri în mijlocul perechilor necunoscute, necontenit cu ea, eu mare şi lat în umeri, ea măruntă şi agăţată de mijlocu-mi, imitând bâţâiala fără de repaus din jur, la scrâşnetele şi sughiţările prelungi ale unei orchestre bizar alcătuite. Muzica asta mi-aduce aminte de bâlciurile de la Zăreni, când clarinetul se lamenta şi cimpoiul se dezumfla într-o larmă inestetică şi jalnică, îmbărbătând ţăranii turmentaţi să-şi umple paharele de rachiu şi să mugească animaţi de instinctele din cavernă. Acum nu mai întâlnesc, în aceste săli înăbuşitoare, acei ochi pe care-i revăd ca prin ceaţă, sângeroşi şi îndobitociţi; dar au, desigur, mult din ei, privirile din faţă, rătăcite, înfiorate de atingeri, pleoştite de necurmată oboseală. Şi monotonia asta e ucigătoare: perechi-perechi de indivizi de sex contrariu, care se alung[ă] reciproc, ca într-un loc neogoit de morişcă; şi un zvâcnet incontinuu din pântece şi din şezut, care mă ruşinează de mine însumi - şi dacă toţi de aci ar înceta la un moment dat să mai mişte, lăsându-mă singur în plină activitate coregrafică, aş urla cu siguranţă şi aş lua-o nebun pe străzi, ca surprins săvârşind o faptă necuviincioasă. Dar aci, ascuns de consensul general, mă zvârcolesc cu aplicaţie, şi căldura trupuşorului Voicuţei îmi dă îndrăzneală şi bici de îndemn la exagerare. Exerciţiul acesta afrodiziac pe ea o transportă şi o face languroasă; îmi caută de la înălţimea joasă a ochilor ei privirile mele, în care se pierde lung şi frenetic. Buzele uscate atunci îi tremură şi-o aud monosilabisind gutural, în vreme ce mânuţele ei rotunde tresar înfiorate de-a lungul coloanei mele vertebrale. Atunci se-agaţă literalmente de umerii mei şi o duc ca un vârtej prin ameţeala generală, înnebuniţi de imprimarea reciprocă a contururilor răzvrătite. Pe urmă ne oprim adânc tulburaţi şi îngroziţi de noi înşine, atunci gândul meu fuge înapoi, supus şi pocăit, îngenunchind dinaintea celei care mă alungă şi mă dispreţuieşte: dar ochii lucioşi ai Voicuţei mă cheamă iarăşi la ea, umezi şi înfricoşaţi, braţele ei tari îmi înlănţuie iar umerii, colac, şi zbor cu ea, parcă ducând-o înot, prin oceanul de dorinţe răvăşite şi asmuţite.

La dancing-urile astea am putut cunoaşte pe unele din prietenele Voicuţei. Trebuia atunci să dansez şi cu ele, însă nu puteam să leg nici o prietenie, căci după fiecare cunoştinţă, mica mea tovarăşă de joc schimba imediat dancing-ul. O singură dată îmi şopti înveselită:

- E şi Smărăndiţa aci, cu tipul ei...

- Care Smărăndiţa...?

- Asta-i acum... Soră-mea...

- Ah, da...

Abia recunoscui pe Smărăndiţa prin marea de capete: era mai răsărită decât Voicuţa, dar nu mai dezvoltată. "Tipul" ei era tot un vlăjgan înalt, subţirel şi cam şlampăt la mers şi la vorbă. Dansa cocoşat, rotunjind lung mişcările, aşa cum îi ieşeau şi vorbele din gură; dar era vesel băiat, oacheş ca şi partenera lui şi neobosit la dans. Era fiul unui avocat cunoscut, el însuşi secretar al tatălui sau, probabil o mediocritate, căci nu-l întâlnisem niciodată, cu toate că dasem piept de vreo două ori cu părintele lui. La prezentare, Smărăndiţa îi apăsase puţin numele de familie, pentru a marca, fără prea multă intenţie de altminteri, mai mult din obişnuinţă, că luam contact iarăşi cu unul din neam cunoscut. Asta însă mu îndârji puţin şi mă făcu să fiu foarte prompt cu răspunsurile la întrebările lui şi foarte repede cu întrebările mele, pentru a lăsa în urmă răspunsurile lui, spre marea satisfacţie a Voicuţei, care mă înhaţă de umeri şi se înfipse în mine cu dărnicie, în dansul în care ne avântarăm la moment. Când ne reîntrunirăm, Smărăndiţa ne certă familiar, că ne tot răzleţim de "banda lor", şi mă invită pe-a treia zi la ele acasă, la un ceai, "unde vom fi toţi în păr". Voicuţa primi pentru mine invitaţia, sărind în sus şi bătând din palme. A treia zi, la ceai, constatai că Voicuţa îşi făcea un punct de onoare din venirea şi prezentarea mea: eram ambiţia ei.

Prietenii şi mai cu seamă prietenele din "bandă" - una răspundea asemenea la nume domnesc - mă acceptară binevoitor, chiar înainte de a deschide gura! Mărturisesc că eram puţin intimidat, îmi pregăteam cu luare-aminte vorbele, şi aşa pregătite abia le puteam face dincolo de nodul gâtului, întru atât mă temeam să nu răspund sub "aşteptarea" generală, care, precum înţelesei, era de mult stârnită şi împinsă până la un grad de curiozitate destul de ridicat.

Cred că am răspuns cu succes la examen, pentru că, iată purtătoarea de nume domnesc, Lilica Mavrogheni, îmi aruncă ocheade adânci de lângă partenerul ei, un băiat zdravăn - toţi de-aci sunt zdraveni şi sportivi - flăcău de bogătaşi craio-veni, abia scăpat de armată, având ca situaţie perspectiva unei fabuloase moşteniri. Lilica Mavrogheni e şi ea fiică de bogătaş, păcat că nu tocmai frumoasă, aşa cum aş fi dorit să fie potrivit cu numele ei. Avea statura Smărăndiţei, dar părea mai scundă, ca mai dolofană. O strica oarecum un nas ceva mai lung pe o faţă rotundă, încununată de bucle negre. Totuşi, îmi impunea cu numele ei fanariot, care-mi amintea de vestitele jafuri ale ţării, de către domnii trimişi de Sublima Poartă acu o sută de ani şi mai bine. Cum toţi din societatea de faţă erau mai tineri ca mine, asta mă îndemna să fiu ceva mai atent cu purtarea şi cuvintele mele. La fel, cei din juru-mi păreau puţin cam rezervaţi, perechile dispuse simetric în fotolii îşi împărtăşeau cele ce aveau de spus cu glas scăzut; din când în când numai, când undeva izbucneau hohote, toţi ceilalţi cereau vehement, dornici de participare, să li se comunice de îndată cauza veseliei. După ceai se desfăcură şi câteva butelii de vin, pentru dezmorţirea curajului. Fetele izbucneau în râs mare acum, lângă tovarăşul respectiv, şi dau pe faţă pricina ilarităţii, de astă dată fără invitaţie. Numai când gluma părea cam nesărată, trecea atunci din ureche în ureche, făcând întregul ocol al asistenţei, din care cea feminină se prăpădea de râs, cu conştiinţa împăcată că discreţia a fost astfel salvată. Câte una, cu subite reticenţe de pudoare, protesta cu îndârjire, când vecina de fotoliu se arăta gata să-i transmită baliverna mai departe; Smărăndiţa, care părea cea mai obrăznicuţă, intervenea îndată împăciuitoare şi, după ce afla cauza neînţelegerii, o da ea pe şleau, pe răspunderea ei, fără nici o jenă, în vreme ce compania de sex slab îşi acoperea ochii, da chiote înăbuşite şi mă privea pe sub degetele răşchirate, cu care îşi acoperea pudic satisfacţia de pe figură.

Găsii că e locul să mă amuz (deşi cu un uşor aer protector, pe care mă sileam să-l afişez ca fiind cât mai de formă) cu toată inima, spre uşurarea de suflet a Voicuţei, care până acum râdea neliniştită de dispoziţia mea încă nedefinită. Vroiam să pătrund până în adânc în familiaritatea acestei societăţi, să mă identific cu ea, să am toată libertatea mişcărilor ei, în lumea ei, în cercul ei, care din afară se părea atât de magic şi de strâns. Trebuie să lămuresc aci că mai ales fetele de faţă aveau cultură solidă şi titluri universitare; totuşi, rareori conversaţia lor se rătăcea pe un teren solid. Curios, totdeauna băieţii atunci, dacă nu luau parte la discuţie, acordau respectuos interes celor două specimene dintre dânşii, care se aventurau, cu temeritate şi supleţe de saltimbanci pe trapeze, în gimnastica ideilor. Fetele se grăbeau să participe însă toate cu competenţă şi zgomot, şi desigur cu aceeaşi uşurinţă, ca şi când ar fi vorbit într-o limbă străină, demult învăţată şi la perfecţie cunoscută. Dar îndată ideile începeau să se concretizeze, vântul persiflagiului le da cheag şi vârtoşenie, şi totul naufragia în hohotul glumei de gust sau fără, sau în smârcul acoperit al trivialităţii fine ori chiar grosolane. Aci dispoziţia generală, deplasată o clipă din echilibru, se reîntorcea în sine, menţinându-se constantă la beau-fixe. Sunt oameni care abordează deodată subiecte subtile de vorbit, din nevoie pedantă ori numai pentru a face impresia că nu sunt prea proşti; aceştia din urmă se grăbesc apoi la timp potrivit să revie din domeniul încălcat, care le-ar putea fi fatal. Lumea aceasta mică şi gălăgioasă în care mă găseam nu se aventura în vârtejul ideilor nici din nevoia celor dintâi şi nu-l părăsea grăbită nici de teama celor de-al doilea; ci pur şi simplu pentru că era puţin muşcată de incisivii cu otravă dulce ai libertinajului. Beneficiari ai unei libertăţi pe care îşi dau seama că le-o acordă întâmplător o cotitură a vremii, arătau cu vrednicie că înţeleg să profite zdravăn de ea.

Din toată această tânără şi neastâmpărată reuniune, o singură persoană da drum glasului mai puţin; în schimb, ochii ei vorbeau fără întrerupere, îmi vorbeau mie direct şi sigur şi, dacă mă feream de scandalul pe care-l făceau, e că mă miram cumplit cum nimeni, nici chiar Voicuţa, nu observa larma-i mută şi totuşi asurzitoare. Mai târziu dădurăm scaunele în lături şi dansarăm: Lilica Mavrogheni se strânse în pieptul meu şi-şi exprimă dorinţa să danseze cu mine într-o sală mai încăpătoare. Numai un dancing pentru a doua zi după-amiază, şi ea acceptă cu o înclinare leneşă a pleoapelor.

- O să fii acolo cu Voicuţa? mă întrebă cu semnificativă indiferenţă.

- Nu...

Pe urmă repetai şi eu printre buze întrebarea:

- O să fii cu Oswald?(evident, era vorba de "tipul" ei). Şi ea răspunse cu vagă nuanţă de râs:

- Nu.

A doua zi ne întâlnirăm într-adevăr la dancing şi două ceasuri de joc strâns, corp la corp şi suflet în suflet, fură de ajuns ca să ne căutăm apoi zoriţi refugiu în garsoniera mea, care, spre bun augur, îşi inaugura astfel menirea cu izbândă totală asupra unui vlăstar domnesc.

În reuniunile care urmară eram cam stingherit de duplicitatea pe care trebuia s-o joc faţă de Voicuţa şi de curajul franc al ochilor Lilicăi. Dar "izbânda" mea îşi găsi loc obişnuit tot alături de Oswaldul ei, iar la mine aproape că nici nu mai privi, ceea ce în loc să mă liniştească, simţii bine, oricât vream să mă conving de contrariu, mă nemulţumi. Numai când obţineam vreun succes în discuţie sau făceam adunarea să râdă cu anecdote inedite, ochii Lilicăi se înfigeau iarăşi în ochii mei, comandându-mi să mă apropii şi s-o iau la dans. Şi-atunci îmi şoptea, râzând, fără altă introducere:

- Mâine, la 7, o să fie Voicuţa la tine?

Şi după o pauză scurtă reluam şi eu în glumă:

- O să vii cu Oswald?

- Nu.

Acest schimb de vorbe redeveni semnalul obişnuit. Dar pentru a-l provoca, trebuia să fac adunarea să râdă zdravăn. Şi asta era nespus de greu pentru că la moara ei se vânturase cele mai felurite glume şi cancanuri, toate spiritele de la reviste şi de prin publicaţiile hazoase ori obscene, cu toate variantele lor.

Se întâmplă însă, ca după un astfel de mic succes al meu, Lilica să nu mai mă cheme cu ochii. M-am apropiat atunci eu de ea şi i-am pus întrebare:

- Mâine la 7 o să vii cu Oswald... Ea râse ca de obicei şi-mi răspunse:

- Da, dacă vrei.

- Adică "nu", vrei să zici...

- Totuşi zic da... dacă doreşti să-ţi facem o vizită, deşi noi proiectasem altceva...

Şi a doua zi într-adevăr nu veni. în schimb văzui că ochii ei se fixau de-acum înainte, cu persistenţa ce-mi dăruise mie la început, asupra "tipului" Smărăndiţei. Şi, curios, nimeni, nici chiar Smărăndiţa, nu băgă de seamă. Cât despre Oswald, nici pomeneală. Iar eu, la rându-mi, găsii că lucrul cel mai elegant era să nu mai urmăresc astfel de manevre. Totuşi, fără voie, băgăm de seamă evoluţiile celor doi ochi negri ai urmaşei de voievod asupra diferiţilor amici ai prietenelor sale. Ciclul se apropia din nou destul de alert de mine. Şi mă minunam grozav că într-o lume atât de restrânsă nimeni nu observă nimic. Atribuii deci junei societăţi, poate din cauza acestei juneţi însăşi, gradul de inferioritate căruia-i incumba o astfel de insuficienţă a spiritului de observaţie.

Nici prin gând nu-mi trecu să-mi insult compania cu învinuirea promiscuităţii. Iar uluiala mea fu groaznică, într-o seară, când avusei cu Smărăndiţa conversaţia următoare:

- în definitiv, ce fel de om e Oswald acesta?...

- Ah... te-a cucerit şi pe dumneata Lilica?...

- Nu înţeleg, cum... de ce să mă...

- Atunci îţi va veni rândul în curând... Ea ne-a cucerit pe rând toţi amicii noştri foşti şi actuali... Cum apărea unul nou în arenă...

Şi, izbucnind în râs mare, cu sinceritatea ei cinică şi drăguţă:

- în privinţa asta îi suntem toate recunoscătoare, că ne scapă de ei, când încep să devină prea obraznici... Şi-mi râse iar în faţă, uimită de uimirea mea, pe care acum o afectam.

- Dar Oswald?

- Oswald e un băiat tare bun, el va fi soţul cel mai fericit cu putinţă. Natura l-a înzestrat cu darul nepreţuit al lipsei spiritului de observaţie...

Apoi redevenind o nuanţă serioasă, Smărăndiţa mă conjură, ca soră şi fată bună:

- însă ia seama, numai două dintre noi am băgat de seamă micile trădări ale Lilicăi... Pentru că sunt trecătoare, nu le dăm nici o atenţie... Dar Voicuţa nu ştie nimic şi nu ştiu, zău, dacă ar accepta filozofic conduita fostei ei colege de universitate, căci ea a adus-o printre noi... Mi-e teamă să nu-ţi aprinzi rău paiele în cap cu dânsa... Deci te sfătuiesc prieteneşte: Nu-i pune şi ei aceeaşi întrebare...

- Care anume?

- Care mi-ai pus-o mie întâi: "Ce fel de om e Oswald acesta?"

Seară de întâlnire cu Voicuţa, rece şi ploioasă. Parcurgem străzile domol, ferindu-ne obrajii de biciuirile reci şi subţiri ale ploii fine, împroşcate ca de vaporizatori nevăzuţi, din norii plumburii şi joşi. Ne găsim drum necontenit, astfel ca vântul să ne bată din spate, umflându-ne treanch-coat-urile, în care, de la mijloc în sus, suntem împachetaţi ca nişte mumii. Trotteur-ii mărunţi ai Voicuţei bat repede asfaltul luciu al trotuarului, ca să ţină la înălţimea pasului meu larg, pe care-l marchează pantoful modern, enorm ca un bocanc, cu vârful bont. Şi această frecvenţă deosebită de mers mi-aduce aminte de undele nevăzute ale fluidelor fizice, care, deşi de lungimi felurite, toate ajung la ţintă în aceeaşi durată de timp. îi comunic această impresie Voicuţei şi ea se mâhneşte teribil, că am putut să mă plictisesc într-atâta, încât să mă gândesc la lucruri aşa de depărtate, în raport cu clipa de faţă. îi ripostez că piciorul ei mic şi grăbit era fatal să-mi sugereze goana undelor de lumină, diafane şi fine, şi asta o împacă, făcând-o să-mi arunce, de jos în sus, recunoştinţa măslinie a ochilor ei largi. Dar se simte obosită şi eu îi propun filmul recent, de mare senzaţie, la un cinematograf apropiat. Ea se supără iarăşi, nemaiavând acum nici o îndoială de plictiseala pe care presupune că mi-o produce apropierea ei. Mă arăt nespus de mirat de această hipocondrie psihică şi-i acord ei iniţiativa propunerilor. îmi declară că ar vrea să se vadă într-o odaie caldă, să-şi scoată pantofii şi eu să-i povestesc ceva. Mă prefac că nu pricep cam despre ce odaie ar putea fi vorba, pentru că înţeleg să rămân de-o pasivitate de metal în tot acest joc drăgăstos.

Mă tem de vreo legătură prea strânsă, mai cu seamă când nu e nici un Oswald, care să restabilească la un moment dat echilibrul strict, doar în glumă şi treacăt, al stărilor dinainte. Şi de Voicuţa mi-e teamă în special: mi-am schimbat hotărât gândurile în privinţa avantajelor unei perspective matrimoniale, şi-apoi prefer să mă amuze ca o copilită, şi o tratez ca atare, ceea ce o necăjeşte în special. Totuşi pasiunea ei îmi convine: aş vrea chiar să se audă undeva că sunt în stare să rezist la sentimente şi la o partidă strălucită. Ba îmi place uneori să merg cu visul şi mai departe: să trec drept cauză rece şi îndărătnică a unei cumplite disperări sufleteşti. Sunt sinistru, îmi dau seama, mai ales când privesc cu coada ochiului pe această copilă plăpândă, frumoasă şi sinceră, pe care simt că aş iubi-o cu adevărat, nu numai cu sufletul, dar şi cu gândul. O consider ca pe-o drăguţă şi inocentă victimă, pe care o atrag după mine, pe căi sure, cu ieşiri teribile. Şi cu toate astea, mă păstrez într-o ţinută de rezervă bine calculată: orice mişcare aş face, oricât de departe aş duce-o s-o cumpăr eu însumi în târgul de sclavi, totul să pară că porneşte de la ea; ea să dea întruna ideea fiecărui pas nou.

Şi iată, acum o simt iar oscilând pe-o muche periculoasă; aştept deci fără prea multă emoţie de altminteri (o, dacă ar fi cine doresc eu, cât de zănatică ar sări inima în piept!) şi nu mă mir când rosteşte, în sfârşit, ceea ce tocmai de-o săptămână aşteptam:

- Haidem la tine... sunt foarte curioasă să-ţi văd garsoniera...

Evident, n-a lipsit nici un mic scrâşnet de revoltă să însoţească această hotărâre, pentru că nu eu fusesem cel care să dea ideea şi ea să reziste cu toate graţiile cuvenite în astfel de împrejurări, din ce în ce mai slab, mai patetic, până la încuviinţarea finală.

Dar acasă m-am purtat ca un brav camarad: i-am scos pantofii, i-am încălzit picioarele în mâinile mele şi, când ea tocmai se găsea în cea mai ademenitoare exuberanţă de chiote şi langori, i-am acoperit picioruşele cu un pled şi eu m-am aşezat lângă divan ca un doctor lângă un suferind. I-am vorbit lucruri foarte serioase, am adus vorba de procese şi chiar de un "dosar pe care aveam să-l cercetez în curând pentru a face cu el o revizuire de formidabil răsunet".

- A, va fi ceva extraordinar, Voicuţa, voi da o lovitură grozavă, din care fac punctul cel mai de onoare al carierei mele. Nimeni nu se aşteaptă, nimeni nu bănuieşte ce plănuiesc. Numai eu îmi pregătesc această mare fericire în taina sufletului meu, înţelegi, Voicuţa, aci în adâncul ăsta insondabil - mă bătui cu mâna pe piept, de astă dată cu toată sinceritatea -, de unde va ţâşni adevărul şi lumina vieţii mele.

Fata mă privea uimită şi confuză. Era poate şi puţină admiraţie în ochiul ei râzător, dar mai mult acea simpatie ironică, pe care o au domnişoarele supercivilizate pentru junii idealişti, umpluţi până-n creştet de-o inteligenţă unilaterală şi naivă. Eu acceptam sentinţa aceasta bucuros, căci graţie ei, fatal, Voicuţa trebuia să mă aducă la realitatea secolului, învăţându-mă cu satisfacţia celui ce împărtăşeşte lumină gustul mai precis al actualului. (Totuşi, ea acorda considerabil credit potentelor ce ghicea în mine, pentru a nu mă îndepărta sau a mă batjocori într-un fel sau altul ca o Lilică pe un Os-wald oarecare.)

De-acum încolo fu mai uşor şi pentru întâlnirile noastre. Ea venea direct la mine şi astfel scăpai de povara dancing-urilor, care-mi avalau atât de nesăţios timpul. Puteam citi în aşteptare-i şi chiar o rugam să-mi mai acorde câteva minute, ca să termin un pasaj început. Şi astfel câştigam .chiar câte o jumătate de ceas, în care timp ea răsfoia reviste pe canapea. Observasem că păstra măcar suficient respect citaniilor mele juridice; numai când o făceam să aştepte din cauza lor nu se supăra, şi niciodată, ea care râdea de toate, nu scăpase vreo răutate sau chiar glumă inofensivă la adresa cărţilor şi a bibliotecii mele juridice.

într-o seară, eram în păr, toată banda, la "Ruşi". Era un zgomot infernal şi eu mă găseam într-o vervă straşnică. Eram îngrămădiţi cu toţii într-o nişă şi vinul generos pusese îndrăzneală în gâtul şi-n gesturile tuturor şi mai ales pişcase straşnic fetele de limbă. Ele fumau acum necontenit, ţinând ţigările între degete la înălţimea nasului, trăgând în piept şi sufiând rotocoale în aer. Unele chiar îl suflau dizgraţios pe nări ca nişte fumătoare de veche carieră. Comandau ele însele, chemând chelneriţa şi pe picoli, şi-şi exprimau dorinţa de-a dreptul, fără a se mai servi de intermediul cavalerului respectiv. Ceea ce-i amuza pe toţi deopotrivă era mai ales faptul că erau serviţi de nobili veritabili, de membri din aristocraţia Odesei, a Kievului şi chiar a Moscovei şi Petrogradului. Conţi şi contese şi chiar rude directe de mari duci. Evident, aruncau comenzile cu destulă deferentă, însoţindu-le de cât mai multe expresii atenuante, dar cum pleca "baricinea" la executare, comentariile începeau să curgă:

- M-a servit dama de onoare a ţarinei...

- Cu siguranţă că era ducesă...

- Manierele n-o dezmint nici ca servitoare...

"Tipul" Smărăndiţei plecă în investigaţie şi aduse răspunsul că eram serviţi de baroneasa Kulicova, fiica unui şambelan de la curtea ţarului.

Şi totuşi, după senzaţionala veste nici una din aceste urmaşe de domnitori şi logofeţi, beizadele şi alte feţe boiereşti nu făcu gestul, nu avu nici măcar gândul de a pofti la masă pe chelneriţa noastră ca pe o simplă tovarăşă lovită crud de soartă. Dimpotrivă, simţeau o voluptate surdă să-i dea mai mult de ocupaţie, s-o vadă venind cu dexteritate aproximativă, încărcată de tăvile de metal, de tingiri argintate şi de castronul de porţelan al cruşonului, care în acest local rusesc era de rigoare.

La rându-mi, mă amuzam de acest tratament între membrii aceleiaşi lumi bune, aceleiaşi mari familii care-şi disputa odinioară peticele globului: nici umbră din solidaritatea celor de jos, uniţi întru dărâmarea vechii lumi. Nici măcar compătimire, decât o delicată, dar plină de rezerve, atenţie... Ceva rece şi ironic, ascuns şi neîndurător, ca şi când ar fi avut în faţă pe autoarea foarte simpatică a unei grave greşeli, care nu se putea totuşi numai din acest secundar motiv să fie iertată. Un consens amarnic de milă obiectivă şi distantă, dar atât şi nimic mai mult, pentru cel ce se făcuse culpabil de groaznica vină de a nu-şi fi putut păstra locul, chiar în mijlocul unui catastrofal cutremur de pământ.

La drept vorbind, mă bucură această revelaţie ce mă face să-mi amintesc mai cu răspicare o frântură de gând pe care nu-mi prea place să-l iau pe şleau la cercetat. E vorba de raportul dintre mine şi domnul Georges Radu Şerban, în zariştea cugetului ascuns ce nutresc în casa lui, eu, hrănitul cu banii lui, cel ce m-am făcut renumit cu renumele lui. Pot să alung acum deci cu mai mult curaj această stupidă idee, care mă supără din când în când ca o muscă, în somnul după-amiezelor de vară: iată morala acestei societăţi! Şi, bucuros 1 peste fire că mai am şi această ieşire dintr-o obsesie, pe care am dărâmat-o de atâtea ori, chem pe baroneasa Kulicova şi-i ofer un bacşiş gras, prevestitor al celui ce va primi la urmă. Fiica şambelanului ţarului îl primeşte fără să roşească şi asta mă înveseleşte şi mai mult. "Fiecare pentru el!" îi strig, bătând pe umăr pe baroneasă şi apoi glăsuiesc baroneselor din jurul meu, în chip de comandament moral:

- Nu roşi, când gologanul ţi se oferă!

Ele încuviinţează cu totul, dar redevin reci când propun să invităm pe baroneasă la masă. întorc capetele şi vorba, iar Lilica îmi răspunde verde că nu-mi găseşte propunerea deloc originală.

- Mai e destulă lume în local! mă îndepărtează de la astfel de toană stupidă Smărăndiţa, iar toţi "tipii" lor îşi vâră nasul în farfurie, ca să râdă satisfăcuţi de gafa mea.

Totuşi, pentru că sunt puţin cam ameţit, nu mă opresc să nu ofer un pahar de cruşon fierbinte Kulicovei, primul pahar din castronul repetat şi pe care tocmai îl aduce într-un nor de aburi, ce fac să-i vedem ca prin străveziul argint al unei ape figura întru nimic tristă, nici măcar cu aer de resemnare, ci fericită de activitatea la care o supunem. Kulicova mă refuză cu un surâs dulce, arătând spre "mareşalul nobilimii din Sebastopol", care tocmai trece în frac, printre mese, plimbând pe dinaintea tuturor barba lui enormă de aramă, acum simplu gaspadin Ivan, patron al acestui local. Dar fiica şambelanului imperial, afectată de bunăvoinţa mea, surprinzând zâmbetul stânjenit al celorlalţi comeseni, îşi strânge buzele, înalţă capul şi ne părăseşte demnă, eroic şi - cel puţin cât mai rămâne în ochii noştri - fără nici o umbră de umilinţă sau de şovăire.

- Ăştia-s oamenii mei! strig atunci înăuntru-mi, întorcându-mi privirile spre luciul aspru, oţelit, al tuturor ochilor de faţă, o clipă înfricoşaţi că intrusul ce sunt le va cocoloşi puţin prestanţa.

"N-aveţi nici o grijă!" par a le spune, liniştindu-i cu noul aspect al dispoziţiei mele... şi mă gândesc acum cu toată siguranţa de mine şi cu toată limpiditatea sufletească la domnul Georges Radu Şerban, care în zilele marilor mele succese, după ce mă felicita rece şi corect, se întorcea afabil spre prinţul Raoul ori spre Radu, exagerat mai afabil ca de obicei, şi se

întreţinea cu el ostentativ, ignorându-mă complet la masa mea, între tomurile şi dosarele deschise.

Şi soarele chipului Albei răsări pe un fond albastru, perfect senin, în sufletul meu. Destul cu gafele acum! Acum trebuie să revenim iar la verva noastră de la început, pentru a acoperi stângăciile de neofit şi pentru a legitima dreptul la mândria de a mă simţi în mijlocul acestor amici! Trebuie neapărat să se audă de spiritul meu, de glumele mele, de gândurile mele, ce nu trebuie niciodată, oricât de serios substrat ar avea, să îmbrace altă haină decât a hazului uşor cinic, a cancanului zglobiu, a hohotului spumos; iluzia aruncării nepăsătoare a tot ce ai mai scump în tine, ca bucăţi compacte dintr-o avere imensă, într-o seară, la o masă de joc.

Pe dreptunghiul de parchet lăsat liber la mijloc, după ce s-a perindat un cor de cazaci de circumstanţă, doi copii de sex contrar, care trag o căzăcească pe vine, şi un virtuoz al balalaicii, irumpe deodată, roză şi aproape goală, înaltă şi mlădie ca un lujer în vânt, o femeie cu adevărat frumoasă. însăşi comesenii mei şoptesc: "Olga Petrowna... Olga Petrowna", şi înţeleg atunci că e o dansatoare renumită. Pe urmă, sprintenia mişcărilor, salturile înalte pe care le fac într-o parte şi într-alta picioarele perfecte, câte unul sau amândouă deodată, zbuciumul acela de hamadriadă lovită de panică, la care concură ca o fiinţă inteligentă capătul de faşă ce se desprinde din mătasea albă de peste mijloc,- toate acestea legitimează cu prisosinţă şoaptele admirative care circulaseră în prealabil. Baroneasa Kulicova ne lămureşte că dansul simbolizează deznădejdea sufletului nobil rusesc, lovit de valurile revoluţiei proletare. Jocul începe astfel în abstract, concretizându-se apoi cu încetul în expresia decadenţei femeii de sus în drojdia cumetrelor revoluţiei, pentru a sucomba apoi într-un suprem elan de revenire şi regret.

Cu această explicaţie mai ales, jocul devine extrem de interesant, iar sfârşitul monomimei este de un tragism remarcabil. Baroneasa Kulicova ne mai informează că Olga Petrowna îşi joacă însăşi povestea ei. Dar pentru că informatoarea devine la rându-i patetică, nu mai dăm nici o ascultare povestirii ce ne schiţează ademenitor, pentru a o invita să treacă la amănunte. Nu ne îndoim nici unul că subiectele acestea de film, compuse ad-hoc, fac parte din programul întreprinderii, convingere pe care avea să mi-o dezmintă peste câtva timp o vizită cu totul neaşteptată în studiul maestrului meu.

Dar dacă legenda ne lasă rece, jocul în sine al Olgăi Petrowna a rămas prin arta şi graţia lui adânc înfipt în sufletele noastre, pe care le-a răvăşit ca un spulber sălbatic de iarnă. Ea nu mai joacă de mult, dar noi încă păstrăm tăcere admirativă şi fetele de la masa noastră privesc cu mai multă simpatie la fiica şambelanului. Pe urmă, însăşi Olga Petrowna se iveşte, după ce s-a gătit în cabina ei, şi-şi ia loc în fundul unei boxe în vederea alei noastre; e primită acolo cu multă deferentă şi bucurie, ea râde cu voie bună, dar din când în când rămâne cu ochii pierduţi în norii fumului de ţigarete, care urcă spre tavan în târcoale leneşe, înconjurând ca nişte zdrenţe de nouri strălucitoarele globuri de opal. Eu o privesc amuţit de stupoare, căci acum, îmbrăcată, ea îmi pare şi mai asemănătoare mândriei şi frumuseţii doamnei Alba. Am observat bine mersul identic şi acum privirile mi-au rămas la părul şaten, ieşind de sub pălăria de postav negru cu boruri aduse în jos, şi la ochii cu neputinţă de definit. Lângă mine, comesenii au prins acum fir nou de vorbă. Asmuţiţi de arta rusoaicei, ei plănuiesc să dea, fete şi băieţi de elită, un mare spectacol, dar numai pentru elita bucureşteană. Vor pune preţuri enorme, ca să nu vie decât high-life-ul şi câştigul va fi vărsat la fondul destinat fetelor orfane şi sărace. Ideea odată emisă pare să prindă cheag. Aud pentru prima oară de Scumpa Caragea al cărei talent, mi se spune, e uimitor. întreb în ce constă acest talent şi mi se afirmă că e proteic: dansatoare, cântăreaţă, artistă. Cei de faţă n-ar putea să mă lămurească dacă-i vorba de-o descendentă directă a domnitorului Caragea, dar e probabil; şi gândul meu fuge atunci spre domniţa Ralu şi spre teatrul ei domnesc, cea dintâi manifestare artistică în oraşul ciobanului Bucur.

Spectacolul va consta dintr-o revistă al cărei text îl va scrie Barbu Crăsnaru, amicul Smărăndiţei, iar muzica, un cronicar monden de la "La grande Roumanie", cu vechi renume în specialitate. Sunt întrebat dacă mă aflu dispus să dau vreun concurs oarecare. Din nefericire nu cânt din nimic şi nu mi-am observat vreun talent dramatic. Le pun la dispoziţie deci numai sufletul şi bunăvoinţa mea, evident, luminat brusc de speranţa surdă, dar robustă şi de un îndărătnic optimism, că voi putea în sfârşit vedea odată, o seară întreagă, într-o ţinută mai vaporoasă, într-un aspect mai apropiat de intimitatea ei, pe doamna Alba şi voi face tot ce-mi va sta în putinţă să vorbesc cu dânsa, după reprezentaţie, pentru că statul-major din juru-mi a decis cu unanimitate de voturi spectacolul proiectat să se termine printr-un bal cu figuri vivante şi ingenioase surprize.

îmboldit de această perspectivă mai ales, m-am schimbat cu desăvârşire şi sunt uluit eu însumi de succesul meu. Mă închipui de-acum în faţa doamnei Alba şi rostesc galanterii subtile, compun picanterii rafinate, care impresionează societatea feminină şi fac să răsune, prin contrast, ca lătrături de lup, bădărane, deşi cu destulă sare, apropourile deocheate ale tovarăşilor de masă masculini. Nivelul conversaţiilor aburite de spirtul fiert coboară necontenit, dar eu ştiu să mă menţin la suprafaţă. Acum Smărăndiţa îşi ia libertatea să înjure bărbăteşte pe amicul ei, pronunţând graţios cu "r"-ul ei incomplet cele mai autentice expresii surugeşti. Lilica, încurajată, se preface stângaci că încearcă s-o imite, dovedind mai degrabă un vechi exerciţiu, cu îndrăzneala căruia vrea să ne familiarizeze pentru viitor. E o măreţie să auzi aceste buze delicate şi fine, încrustări de pumnal pe catifeaua dulce a tenului, întrecându-se să ciripească istorioare ruşinoase, fără nici un ocol, pronunţând cuvintele oprite cu o savoare specială, un ceas numai sau două, după ce strâmbaseră din nas că invitasem pe baroneasa Kulicova la masă.

Eu însă m-am preschimbat în cavaler cu perucă pudrată şi proclam pe Voicuţa, care-mi arată o severă răceală de când cu Kulicova, marchiză de Lamballe, tratând-o preţios, cu afectate complimente înflorite în stil hotel de Rambouillet. Gimnastica asta mă amuză nespus şi uneori izbutesc să săvârşesc volte interesante, pe care le regret că răsună în gol; şi-mi place să-mi închipui pe Alba în locul Voicuţei, făcând pe supărata şi respingându-mi rând pe rând madrigalele, pentru a zâmbi în cele din urmă, câştigată de perfecţiunea la care chipul ei - acum vai! doar închipuirea ei - mă face să ajung. Şi iată, fermecată, în locul ei, Voicuţa mă iartă şi mă aplaudă şi mă ceartă în surdină... că nu mai mă gândesc la dosarul senzaţional de care i-am vorbit. Biata mititică, ea pune puţin mister în această dojana, pe care o aud numai eu, trăgând astfel o linie de despărţire între seriozitatea legăturii noastre şi collage-urile de suprafaţă ale celorlalte perechi.

Insă îmbătat de închipuirea Albei, eu mă întrec pe mine însumi şi nu se poate, eu, îngăduitul, parvenitul, să nu schimb aerul scăzut al vorbelor, să nu-l primenesc până la cuviinţa expresiilor mele, întâi pe al băieţilor şi abia pe urmă pe al Smărăndiţei şi al Lilicăi. Şi regret iarăşi orice spirit cu totul rar care-mi scapă, şi care s-ar fi potrivit de minune cu prezenţa ei, dar care deocamdată îmbujorează numai pe Voicuţa. Fetele mă privesc acum cu lumină mare de simpatie, iar pe sub sprâncenele scoborâte ale Lilicăi ghicesc că ceasul meu a sunat din nou. Izbânda mi-e încununată, acum, când mesele celelalte surit deşarte, şi numai din câteva boxe vecine şi invizibile mai vine zgomot vesel, când deci nu mai ameninţă nici un risc dimprejur, de gestul neaşteptat şi îndelung aplaudat al Marioarei Dracopol, cea mai înfumurată fată din bandă, de a invita pe Kulicova să ia loc între noi.

Orice s-ar zice, câştigasem o bătălie, şi asta era de straşnic augur pentru ascunsele mele străduinţe; o primă şi solidă scontare pentru victoria finală. Mă simt câteva clipe stăpân peste toţi aceşti stăpâni ai vieţii pământeşti; până şi doamna Kulicova ciocneşte cu mine în semn de recunoştinţă. Asta de bună seamă, însă, fără a asculta o iotă din sporovăială duioasă şi complicată, ce se simte obligată s-o facă acum asupra trecutului său. Sunt beat de biruinţă, aşa după cum cei din jurul meu sunt beţi de vin şi de cruşon. Şi plecăm într-o zarvă nemaipomenită în oraşul cu colţurile şi fundul străzilor încă scăldate de restul întunecimilor, dar cu acoperişurile şi cu largile frontoane ale edificiilor masive incendiate simbolic de întâile reflexe ale aurorei.

Raoul, cu care mă întâlnesc a doua zi la birou, îmi comunică lucruri uimitoare: a fost vorba despre mine la masa domnului Georges Radu Şerban! Sumbra casă a maestrului, deduc din împărtăşirile lui Raoul, trece printr-o perioadă de armistiţiu. Domnul Georges Radu Şerban e mai comunicativ acum şi chiar el a adus vorba de mine. Pare satisfăcut în chip deosebit de ajutorul ce i-l dau şi-mi prezice un viitor din cele mai straşnice.

- Ţi-am spus eu? Ţi-am spus eu? Nu mă îndoiam de asta! îl întregeşte acum în faţa mea Raoul, mustrându-mă amical că nu-mi cunosc bine puterile, pe care el, cu mirosul lui, împrumutat de la... Nuşi, l-a recunoscut de la început.

Aş vrea să-l întreb atât numai: "Dar ea a zis ceva? şi-a dat vreo părere?" -, însă până la urmă nu izbutesc să-mi însuşesc acest curaj.

Raoul, după ce dă raită cu vorba după felul lui şi prin alte domenii, se întoarce iarăşi la ce mă sugrumă de emoţie, şi cuvintele lui răsună rând pe rând în urechi, cutremurătoare, ca un verdict pronunţat răspicat şi în cadenţă:

- A... vorbea foarte convins cumnatul meu... Până şi varhă-mea, înţelegi, care nu dă atenţie la astfel de... vreau să spun care e complet absentă, când se vorbeşte de lucruri care n-o privesc direct, a ascultat şi părea cu destul interes... Cât priveşte de mătuşă-mea, ea s-a interesat de-a dreptul; nici nu ştii cât de entuziasmată de dumneata e această femeie...

Nu, n-am înnebunit de-a binelea. îmi pipăi mâinile şi observ că sunt încă sensibil; iar prinţul Raoul e în faţa mea şi mi-a vorbit în cea mai perfectă românească. El priveşte într-un colţ cu ochii lui mici, tătăreşti şi lucioşi, pe care îi asmute să vadă mai bine, cu clipiri repezi din pleoapele mai vinete decât restul figurii rase cu îngrijire. îşi mângâie apoi câinele, care şi mie mi-a devenit din nou nespus de simpatic şi mă fericeşte deodată, iarăşi fără introducere, după ce-mi povestise de-o proaspătă dovadă de inteligenţă a lui Nuşi şi despre apropiata cădere a guvernului:

- A, nu, ascultă, adevăratul succes pentru dumneata, se aude vocea lui joasă cu dese ridicări piţigăiate, cu rh-ul lui iremediabil şi cu accentul pur franţuzesc pe vorbele valahe - e că ea a ascultat... Aha, eu o cunosc bine pe Alba... trebuie că în vorbele bărbatu-său a fost ceva anume care a impresionat... dar ce? dracul ştie... asta m-am răzgândit mult şi încă nu văd... Convingerea cu care vorbea Georges? Şi asta e prea puţin...

Ciulisem urechile ca un prepelicar la vânat şi-mi ascuţeam de zor mintea să pricep şi eu. Simţeam totuşi că serviciul imens pe care mi-l făcuse maestrul mă neliniştea, mă indispunea în momente care alternau cu chiuiturile mute de fericire din sufletul meu. întoarcerea asta subită a lui mă încurca oarecum... Şi-mi repetam necontenit în mine: "E prea târziu, e prea târziu... Ce mai pot face? Cum mai pot să dau înapoi, când ea e atât de albă, atât de mândră, atât de elegantă, atât de frumoasă? Ş-apoi ea m-a adus aici, în casa asta... ea m-a făcut s-ajung la elogiile tardive, extrem de tardive, ale domnului Georges Radu Şerban!..."

Prinţul Raoul şi-a ridicat circumflexele sprâncenelor, descoperind fundul roz al pleoapelor, parcă lipite cu ceară.

- Eu cred, continuă el muncit de obsesia acestei nedumeriri, căreia tocmai el, psihologul emerit - cum mi se prezentase într-un moment de confesiune mai intimă - nu-i găsea dezlegarea, eu cred că în glasul lui Georges răsuna prea multă sinceritate, prea multă încuviinţare... cum să spun... prea multă recunoaştere, la care cu greu se resemnase... a meritelor dumitale... o înclinare ca înaintea unui om de care în cele din urmă trebuie să ţii seama... Ah, asta e... am găsit! izbucni el fericit, în râsul bizar şi sacadat: Hâ, hă, ha, hâ...

Mă uitam înciudat la prinţul Raoul. Eram beat de bucurie desigur, dar nu izbuteam să ajung la rându-mi la înţelegerea acestei simple nedumeriri: pentru ce îmi spunea el toate acestea? Poate că descoperea astfel dinaintea ochilor mei pe d. Georges Radu Şerban, care-l stipendia din inutilă generozitate? Şi de ce aducea, fără nici o strâmtorare, fără nici o retenţie sufletească ori mintală, imaginea principial inaccesibilă a doamnei Alba, dinaintea unor ochi profani de fiu anonim al poporului?

După ce mă înştiinţa că a descoperit o Ocazie pe care va face tot posibilul să n-o scape, un câine tot din rasa lui Nuşi dar cu un pedigree incomparabil superior, prinţul Raoul mă scoase de la sine, cu sporovăială lui necurmat din profunda-mi nepricepere:

- E... uite... Georges e, netăgăduit, un nobil... un descendent voievodal... asupra punctului ăstuia nu mai rămâne nici o îndoială... Neamul lui, care nu e Basarab, îţi sfârşit, legătura cu Basarabii n-o poate face într-un chip din cele mai clare... (aci prinţul plescăi, după obiceiul lui)... lipsesc câteva... quelques chaînons, înţelegi, câteva legături... noduri... verigi... a... da... Originile Radu Şerbanilor nu par a trece dincolo de trei secole şi jumătate... (îl priveam uimit Pentru că eu credeam tocmai contrariul, dar ce mă mai priveau acum toate astea?) Ş-apoi chiar aşa fiind, n-are nici o importanţă... urmaş de domni pământeni... foarte respectabili., viteji... aventuroşi... mă înclin adânc în faţa lor, da, da... nu vorbesc dintr-un punct de vedere al valorii istorice... da, da... însă care au rămas, ca persoane, ca oameni, vorbesc, "avec Ies tares de leur race"... cum să spun, cu teama aceea de ziua de mâine cu spiritul neisprăvitului, al grijii pentru ce Va mai fi... E... he... he... un vrai aristocrate, mon cher, s'en fout pas mai de tout ce que arrivera... e he... eu sunt un fanariot... ha ha eu am rămas întreg, cum m-a lăsat rasa mea, cahre-şi arhe obârhşia, mon cher, în gineceurile porfirogeneţilor...

Şi Raoul îşi scutura în aer pentru a mă convinge mai bine antebraţele şi degetele răşchirate.

-...Ah, pe mine ziua de mâine nu mă interesează decât dacă-mi oferă noutatea unui match senzaţional, a sosirii unui artist cu renume, a ascultării unei conferinţe, d'un vrai homme de lettres, et savant, ou peut-etre politique, enfin un grand homme, şi mai mult decât toate, ţi-o spun eu, care sunt profund scârbit de oameni: o expoziţie canină... Şi când va sosi ziua în care voi băga de seamă că nu mai am pas meme un sou, c'est alors que je me ressouviendrai qui ce jour lâ, ii faut chercher quelque chose a manger...

...Dar, se indignă el făcând să-i scânteieze ochii tătăreşti şi devenind livid de mânie, să mă gândesc eu că trebuie să strâng pentru a avea altădată, că trebuie să fac ceva, qu'il faut que je travaille, când nu mă obligă nimic... o, acest spirit de marc-hand de vin et des cereale's eu nu-l voi avea niciodată... şi nici unul din neamul meu... Te asigur că voi şti ce să fac în ziua aceea, da, da, da... Georges..., scoborî apoi tonul după ce rămăsese câtva tăcut, probabil pentru a-şi reproduce mintal ce va avea de făcut în ziua aceea,... Georges e altfel construit, el s-a lansat în avocatură, deşi averea lui nu se înjumătăţise şi putea trăi încă princiar... e... dacă nu chiar ca înainte de război... mais en tout cas, cât se poate de... e... e... nobil potrivit hrhangului seu...

Cu toate că logosul prinţului Raoul îmi contrazicea radical ideile pe care mi le făcusem şi despre strămoşii săi, despre care şi cel mai umil şcolar român e informat că luau voievodatele în arendă, le jecmăneau după toate regulile unei conştiincioase spoliaţii şi le abandonau la timp nimerit, câteva clipe înainte de sosirea funcţionarului turcesc, însărcinat cu ridicarea vieţii aceluia ce se întrecuse cu măsura şi a comorilor acumulate, totuşi îl ascultam cu simpatie şi eram dispus să-i acord orice aprobare.

- El spune, continuă prinţul Raoul, vorbind de maestru, el spune qu'lfaut tra... că adică am ajuns, noi, aristocraţia de sânge... n'est-ce pas... am ajuns la acel coin de l'histoire, când trebuie să ne amestecăm în vălmăşagul social, şi pentru că nu se mai poate lutter avec l'epe'e, în schimb trebuie să ne menţinem cu oricare dintre mijloacele moderne de luptă: politica, avocatura, medicina, diplomaţia... El are dreptate evident în ce priveşte aceasta din urmă şi la politique... De asemeni dacă simţi talentul de scriitor ori spirit de savant, ecrire des romans ou avoir son laboratoire, asta se înţelege de la sine... Admit, evident, şi de ce zic admit, că şi asta se înţelege de la sine... dacă ai avere să-ţi îngrijeşti moşiile... (din când în când în vorbirea prinţului Raoul î şi ă se prefăceau în a, e şi i) se joci la bursă... se-ţi ai grajd de cai... se concuri la premiile aviatice... enfin, înţeleg dacă ai talent de bază să faci avocatură e... ca dânsul... deşi găsesc că face prea mult exces, că-l preocupă prea mult câştigul, pe el, care are atâta avere, când ar trebui să coboare acolo numai dus de amorul artei, pentru o mare afacere, pentru cette grande idee, cette admiraţie et, d'apres moi, veritablement noble preoccupation de sauver la grande propriete, qui lui a servi de pretexte, pour endosser la robe d'avocat... caje le comprends, je l'approuve, etje Vai felicite si souvent...

...Dar trebuie să recunoaştem că el şi-a depăşit linia de activitate... el a luat în serios le metier, ceea ce se cheamă meseria de... de... de avocat...

De data asta privesc consternat la prinţul Raoul, dar sunt hotărât să-l ascult până la capăt şi să nu-l contrazic, fie chiar la orice concluzie ar ajunge. Drace, dacă descendentul lui Radu Şerban Voievod nu şi-ar fi preschimbat distracţia în meserie şi n-ar mai fi fost şi aglomerat cu lucrări pe deasupra, ar mai fi avut el nevoie de un secretar muncitor, aş mai călca eu zilnic sub acoperişul doamnei Alba şi aş mai fi avut plăcerea să ascult divagaţiile acestui"charmant" prinţ Raoul!? Noroc că maestrul e descendent de domni pământeni, şi acum înţeleg mai bine de ce a avut el nevoie drept ajutor de un băiat care nu descinde din gineceurile porfirogeneţilor, nici măcar din iatacurile voievodiţelor şi boieriţelor autohtone. Şi binecuvântez această ţară a neamului lui Radu Şerban-Vodă, pe care interlocutorul meu, azi cu multă poftă de vorbă, o combate atât de convins...

- Dar, enfin, concede şi de data asta prinţul Raoul... cu talentul lui de vorbitor şi având pasiunea pe care o are, admit şi această îndeletnicire, care-l ţine aci şi care împiedică pe vara mea să-şi împartă anul între Nisa, Saint-Moritz, Biarritz, Juan-les-Pins (hm, hm, atenţie mare, aci, Mihai Aspru!) şi mai ştiu eu, Paris, Londres, Monte-Carlo, oh dans je ne sais pas quel transatlantique... dar unul ca mine, care n-am, mon cher... e n-am... e n-am, e, recunosc eu singur, acest talent al lui... e, nu mă poţi sili. se... se... se... se... mă port cu servieta de ici până colo (din reticenţa lui eu recunoscui că a evitat pentru mine expresia: "să duc servieta cuiva") aşteptând norocul vreunui client... (Prinţul Raoul scăpa din vedere că tocmai graţie maestrului ar fi fost scutit de neplăcerea pe care o evocă) o, această oroare n-aş fi suportat-o pentru nimic în lume... Eh bien, decât asta mai bine să ştiu că plesnesc... O, ho, cejour-lă eu voi şti ce voi face...

Din confesiunea neaşteptată a prinţului Raoul am înţeles că opinia maestrului privitoare la rolul nobilimii, cu prilejul noii cotituri a istoriei, ar fi putut să fie şi un îndemn deghizat pentru dânsul personal la muncă serioasă. Asta e o părere a mea cu totul şi cu totul burgheză; şi mai aveam o nedumerire faţă de tot ce-mi spusese prinţul Raoul, evident, de ordin tot aşa de burghez ca şi prima, dacă nu de-a dreptul grobian. Dar oricum va fi fost să fie, ceea ce mă surprinse şi chiar îmi fură un zâmbet cu totul invizibil în faţa sa, fu că prinţul Raoul veni singur să-mi spulbere această nedumerire, chiar fără să i-o fi comunicat în nici un fel, afară numai dacă telepatia nu e într-adevăr un fenomen real şi automat. Mai mult chiar, îmi mărturisi că m-a căutat şi pe la Palat, ceea ce mă întări în bănuiala că nevoia de a o elucida cât mai repede chinuise destul de amarnic pe bunul meu amic. Era, nici mai mult, nici măi puţin, vorba despre stipendia pe care mâinile lui princiare o încasau lunar din caseta domnului Georges Radu Şerban. Bineînţeles că prinţul Raoul nu-mi mărturisi că m-a căutat la Palat anume pentru asta. Era doar o simplă deducere a mea; însă, acum, reîntâlnindu-ne ca de obicei în sala de consultaţii a maestrului, şi tot ca ieri, în lipsa lui, după largi ocoluri şi întrebări cu totul străine de subiect, prinţul Raoul aborda "întâmplător" tema din ajun, tocmai pentru a aduce vorba de ceea ce m-ar fi putut nedumeri pe mine. Fu, desigur, o destăinuire fugară, cu totul în treacăt, aş putea spune o simplă informaţie: nu era nici dar şi nici indemnizaţie suma cu care era trecut în bugetul lunar al maestrului, ci pur şi simplu un fel de acont (cel puţin aşa l-am definit tot eu cu burghezeasca-mi construcţie mintală) periodic asupra unor afaceri pe care le-au pus amândoi la cale.

- A, e o afacere cu .totul originală, mă mai împărtăşi, prinţul Raoul. Ai să vezi şi dumneata atunci ce rol pot juca... da, da... câinii de rasă în situaţia unui om. E... e... e... văd că nu-ţi scapă nici un zâmbet dumitale şi nu pot citi si vous sou-riez interieurement; mais oricât ar râde unii şi alţii, asta nu mă va abate din drumul meu. Totdeauna au fost luaţi în râs cei prea nestrămutaţi în ideile lor...

Trebuie să mărturisesc că mă sileam zadarnic să pot vedea pe d. Georges Radu Şerban, cu privirea lui de oţel şi cu zâmbetul tăios deasupra bărbii voievodale şi severe, făcând afaceri cu câinii de rasă. Oricât prinţul Raoul îmi înşira acum preţurile cu care posesorii unor pedigree-uri seculare sunt solicitaţi la expoziţiile internaţionale.

- Unii au făcut avere cu caii de curse, domnul meu, chiar într-o ţară ca a noastră... unde preocupările originale sunt articole de satiră... eu însă, care cunosc bine străinătatea, ştiu ce va să zică interesul pe care-l pot avea zeci şi sute de mii de oameni şi pentru alte animale. în străinătate nu e om mai subţire, care să nu aibă câinele său favorit. La noi vezi ici-colea, doar câte o femeie... E un început bun, dar eu voi desăvârşi răspândirea acestui obicei civilizat şi boieresc... Vom mai vorbi noi despre acest lucru... după ce îmi voi negocia primele mostre, pe care plănuiesc să le desfac pe piaţa londoneză... Pe urmă încep cu expoziţiile în România.

Aici prinţul Raoul intră într-o largă consideraţie, de altfel foarte judicioasă şi plină de bun-simţ, asupra rasei câinilor pur româneşti şi a ameliorărilor ce le-ar putea suferi pentru a se obţine o rasă demnă de a participa la expoziţiile străine şi mai ales a purta un nume care să ne onoreze şi pe noi ca popor.

încetul cu încetul proiectele prinţului Raoul prindeau proporţii uimitoare, aşa că fără să mai fi adus cât de puţin vorba de stipendia sa lunară, eu şi începusem să cred în seriozitatea motivului ei.

Dar din confesiunea lui, în afară de ceea ce-l privea pe dânsul, reţinui dorinţa înlănţuită a Albei de a cutreiera metropolele străine şi localităţile balneare şi sportive cu mondial renume. Motivele acelei perpetue neînţelegeri, cu puţine şi trecătoare punţi de împăcare între cei doi soţi, îmi apăreau astfel din ce în ce mai lămurite. Visul ei rămăsese încă la mărimile şi strălucirile pe care le dorise frumuseţea ei, pe care o captase însă şi o ţinea în cuşcă gelozia rece, şi cu reflex de ochi oţeliţi, a domnului Georges Radu Şerban. închipuiţi-vă pe marele Alexandru, prins copilandru de-un şef de nomazi din deşert, cu piciorul legat de butuc într-un cort de purpură, ridicând doar în deşertăciunea visului imensul său imperiu.

Aşadar, doamna Alba, ascunsul meu ideal, are însăşi un ideal ascuns: o simt astfel incomensurabil mai depărtată de mine, şi biata mea năzuinţă de a-i reface avutul şi a-i reda libertatea îmi apare acum curmându-se într-o victorie sumbră pentru mine, funebră. îmi va răsplăti totul cu un zâmbet, drace, poate cu un onorariu din cele mai grase. îmi va zice poate şi "maestre", sau cine ştie, îmi va promite că mă va recomanda şi la alte rude sau prieteni. înnebunesc gândindu-mă că tot visul meu se prăbuşeşte atât de sinistru, sub cel dintâi avânt al visului ei, care prin mine îşi va putea lua zborul.

Şi totuşi, e atât de frumoasă doamna Alba; am văzut-o iarăşi traversând scuarul mic din faţa casei. E atâta distincţie în mersul ei, că nobilele mele amiciţii, de care m-am legat pentru dânsa, îmi apar atât de meschine, cu înjurăturile lor bărbăteşti, cu degajarea aceea băieţească şi nepăsătoare, cu pedanteria ascunsă mai mult sau mai puţin după o perdea de naturaleţe afectată, de sinceritate calculată. Cum pot să-mi închipui că voi obţine ceva prin ele? Cum pot să le închipui destăinuindu-şi chiulhanurile dinaintea doamnei Alba, care le-ar îngheţa cu privirea ei superbă? Grefierul m-a întrebat astăzi dacă-mi mai trebuie dosarul pe care l-a scos din funduri de pivniţă sau de pod pentru mine. "Evident, evident că-mi mai trebuie!" m-am grăbit să-i răspund, deşi întrebarea lui mi-a răscolit şi mai adânc amărăciunea şi lipsa de curaj în care mă găsesc.

- Fără îndoială! i-am repetat totuşi şi i-am explicat că afaceri multiple şi grele m-au ţinut departe de studierea lui. Dar l-am asigurat că în curând mă voi întoarce la dânsul şi i-am dat şi date pe care el le-a primit desigur cu ridicare din umeri. Parcă-l privesc ceva pe dânsul motivele, pe care le schimb mereu, şi asupra cărora insist prosteşte, ce m-au ţinut departe de răsfoirea lui? Mă priveşte înciudat domnul grefier că-i dau atâtea explicaţii, de parcă m-aş dezvinovăţi de ceva rău, şi eu însumi îmi par mie foarte ciudat şi stângaci în scuzele pe care mi le fac desigur mie însumi, cu glas tare şi mustrător, astfel că mă grăbesc să plec, salutându-l cu o afabilitate ce-l uimeşte şi mai vârtos.

Umblu acum pe străzi cât mai departe de casa mea, unde trebuie să fi sunat în zadar Voicuţa. Trebuie să fi ieşit îngrijitoarea etajului şi să-i fi spus că nu m-am reîntors, spre marea ei uimire şi dezolare, doar i-am dat ceas de întâlnire. De aceea sunt hotărât să mă abat cât mai departe de ea, de casa mea, de tot ce-ar putea să-mi iasă în cale şi să mă oprească din drum; umblu dezmetic; ca un câine rătăcit, căutând parcă un răspuns la o întrebare pe care nici măcar nu izbutesc să mi-o formulez.

Ce mai aştept? De ce nu mă întorc la dosarul Ypsilanţilor? Am tot timpul în după-amiaza asta, când nici un proces nu mă cheamă, să mă dedic întreg răscolirii mormanelor de uitare sub care a fost lăsată voluminoasa hârţoagă, să sap subterane şi să arunc lumina biruitoare a felinarului meu necruţător pe pereţii mucezi ai misterului în care a fost îngropat. Ce mai întârzii? Haideţi, haidem la Palat...

Şi cu toate astea, mi-e cu neputinţă să-mi îndrumez paşii într-acolo. Frumuseţea doamnei Alba mă împinge într-adevăr spre misteriosul dosar şi tot ea îmi taie calea şi mă respinge, îngrozindu-mă cu râsul ei sonor, clopot de argint, care sună înfricoşător de clar şi de dulce sub bolţi adânci de biserici voievodale. Norocul ei nu poate fi decât nenorocul meu; suntem amândoi la polii opuşi ai aceluiaşi ax, care ne separă diametral, oricum s-ar învârti.

Şi mai e ceva mai teribil decât atât, mai teribil şi mai crunt decât orişice pe lume, pentru mine... asta mă goneşte şi mai zănatic pe străzile îndepărtate, tot mai îndepărtate, şi asta m-a gonit şi până acuma, văd bine şi trebuie s-o spun: teama, groaza, spaima de moarte, care mă face să tresar noaptea din somn, înfierbântat de călduri şi sudoare, ce se răceşte lipicioasă, că dosarul nu va cuprinde nimic deosebit, nici un secret teribil, nimic, nici măcar o portiţă neumblată, nici o fereastră care să se poată deschide cu sforţări chiar şi supraomeneşti, larg, spre frumuseţea idealului meu...

Când, deodată, de necrezut!... Omul ciudat, pe care n-aş mai fi nădăjduit să-l mai recunosc şi pe care-l văd şi recunosc destul de bine, de la prima aruncare a ochilor, cu toată buimăceala mea. Este el, într-adevăr, omul din uitata grădină publică, din noapte şi din necunoscut. El vine în sens opus mersului meu, traversând podul acesta pustiu al Dâmboviţei şi traversând viaţa mea, ce-mi apăru astăzi rânjind atât de pustiu. Şi se ivi astfel cu dubioasa lui prestanţă de aristocrat, aşa cum apar unele mărunte circumstanţe, unele lucruri de nimic, să dezlege, ca o nimica toată, grele, irezolvabile probleme seculare. Nu ştiu de ce îmi vine să-l salut, să mă reped la dânsul, să-l îmbrăţişez..., însă îl las să treacă, solemn şi grav, pentru că într-adevăr este nespus de solemn şi grav, deşi hainele-i negre, cam închise pentru un nobil, la o oră încă devreme, ca asta, arată limpede, în transparenţa crudă a zilei mohorâte, semnele periei des întrebuinţate. Am lăsat să înainteze cât trebuie şi apoi mă întorc îndată în loc şi o iau lin şi uşor după dânsul. Mă simt grozav de uşor, ca şi când cu adevărat aş fi dezlegat cea mai penibilă întrebare, până acum fără răspuns, a vieţii mele.

Omul acesta nu-mi poate fi decât duşman, cel mai aprig duşman, mai rău poate pentru mine decât însuşi protectorul meu, domnul Georges Radu Şerban. Şi totuşi nu ştiu de ce nu pot să-l urăsc, mai mult, mi-e silă că acest mers dârz, care nu mă poate înşela că nu aparţine unui... cvincvagenar, se îndreaptă sau se îndepărtează, s-a îndreptat spre şi s-a îndepărtat de la întâlniri cu Alba, că strălucitoarea ei eleganţă s-a lăsat strânsă de aceste haine periate cu grijă şi negre la ora patru şi jumătate după-amiază, că mâinile acelea cam lungi, cărora le atribui firesc un început de scorojală, au putut strânge mijlocul nud al Albei, viziune mistică, aducătoare de moarte imprudentului muritor de rând, căruia i s-ar dezvălui întâmplător. Şi-l urmăresc cu tot dezgustul ce-l pot acumula în mine pe acest om, care parcă mă trage după sine, cu puterea unui odgon de fier ce mi l-a petrecut pe după şale. Ghicesc instinctiv că de drumul lui îmi depinde acum fericirea şi scopul vieţii, pe care n-o înţeleg câtuşi de puţin fără acea care tronează de ani asupra tuturor visurilor mele de noapte şi de zi. Şi cum mă poate atrage acest individ sumbru şi cu mers ţeapăn spre locul unde stă ascunsă, ferită de ochii lumii, zâna fermecată?... înţeleg, deodată, străfulgerat iarăşi de o veche idee, pe care am alungat-o răpus de groază şi ruşine... Cu lăcomia unui hamal din port sau cu lubricitatea unui beţivan de la hale, rotunjesc acum acest gând în cap şi-l pipăi ca pe-un şold de femeie. Şi văd, răscolit de ură şi injectat de sânge în cuget, o înaltă şi maiestuoasă apariţie, înfăşurată în alb şi uşoare văluri, închizând după sine, fericită, o uşă discretă. Iar pasul meu neşovăitor loveşte greu şi nervos asfaltul; ca o bătaie a destinului în poarta vieţii. încrucişez nobila şi grăbita înaintare chiar lângă uşa păcatului, şi ochii mei străpung figura, crispată de uluire şi moarte, ca ascuţişuri de neiertătoare lănci. Şi apoi, desigur, zâmbetul de recunoaştere şi înţelegere şi un salut larg, larg, care spune şi făgăduieşte multe şi... hă, ha, hă, ca să râdem ca prinţul Raoul... cere asemenea ceva...

Sunt electrizat de magica perspectivă, dar mă trezesc muiat de sudoare, ca de ceva imund, fetid. Unde-i dosarul Ypsilanţilor, unde-i avântata pledoarie şi măreţul gest al liberării neaşteptate, pe care-l aduc, nobil şi generos cavaler din vremi imemoriale, acum, în plina larmă de claxoane, avertisment de tramvaie, explozii de camere cauciucate, duduit de păsări mecanice în aer? - îl aduc frumoasei închise sub şapte sute de zăvoare şi lacăte grele, în turnul imens şi posomorât, în sumbrul castel înălţat din enorme şi sure pietroaie? îl aduc Donnei Alba, care are oricând ieşire liberă din casa cu sumbra faţadă, care poate să aibă şi rendez-vous-uri de cel mai straniu şi mai îndoielnic gust, dar care rămâne totuşi fieruită aici, în cetatea posomorâtă a iluziilor stinse, a avânturilor oprite sub grea osândă, a aripilor tăiate din rădăcini... Şi libertatea neaşteptată ţâşneşte deodată din stânca neştiută, izbită de spada mea... hă, hă, hă, hă... a acestui biet don Quichotte, care visează cai verzi pe pereţi, ziua în amiaza mare - şi, uite, dacă nu făceam un salt înapoi la timp, era să mă calce tramvaiul... don Quichotte din Zăreni... Mă podideşte râsul şi lumea se uită la mine uimită...

însă merg înainte, în ritmul secolului meu, după acest individ, care mă atrage spre o foarte modernă şi ignobilă ispravă. Oricum, e mai precisă şi mai sigură de rezultat. Şi iată, acum se ridică dinainte block-house-ul cunoscut. Parcă, deşi încă enorm, nu-i aşa de vast ca până acuma şi are contururi ferme, linii dure; mi se pare mai real, aşa cum mi-a apărut şi donna Alba, când am băgat de seamă că e şatenă şi când am băgat de seamă mai ales că e o femeie în carne şi-n oase, o femeiuşcă nostimă, cu fasoane princiare şi mofturi multe, dar care prinsă la aman va şti să nu reziste... Pe când, dacă vrei să faci pe don Quichotte cu ea... he, he... băiatule naiv de pe apa Cernei... don Quichotte de pe Cerna...

Necunoscutul trece pe lângă marele portal central al clădirii şi se îndreaptă, cu pas sigur, spre aripa mai mică din strada laterală, cu intrare modestă. Când am ajuns la colţ, el şi dispăruse, şi m-am oprit apoi în dreptul micii intrări prin care putuse să dispară. Era o uşă de serviciu, nu mai încăpea nici o îndoială, acum, la lumina zilei. Ba chiar fusese lăsată întredeschisă şi se agita încă în balamale pe urma celui care o repezise în urmă-i, indiferent, ca pe orice uşă comună. în dosu-i se vedea urcând în spirală o scară de piatră, îngustă şi murdară. Avusei un moment de teamă şi stupoare: individul nu putea fi decât un simplu intermediar, de care se servea din când în când doamna Alba; era cu neputinţă de închipuit ca ea să-şi dea altfel de întâlniri cu un om cu haine lustruite şi care urcă pe-o scară ca aceasta. Şi o bucurie surdă mă copleşi, în cinstea nobleţei şi frumuseţii donnei Alba; el, acela, adversarul adevărat, duşmanul invizibil, pe care şi începusem să-l urăsc de moarte, fără a cunoaşte nimic din persoana lui, nu putea fi decât altfel. Poate tânăr, desigur elegant, poate frumos, bogat, desigur nobil. Cu fiecare nouă calitate pe care i-o adăugam în plus, simţeam că-l urăsc şi mai mult, şi în acelaşi timp cu atât mai mult mă simţeam mai mândru de el şi de ea.

O domnişoară vopsită zdravăn trecu pe lângă mine şi mă atinse în treacăt; lărgind întredeschizătura uşii, aruncă o privire în urmă-i, examinându-mă curios şi apoi schiţând o licărire chemătoare din ochii exagerat de înnegriţi. în urmă începu să urce încet, lăsând pulpele strânse în ciorapi deschişi şi lucii să întârzie pe fiecare treaptă spre a desăvârşi chemarea. "Aici locuiesc, aşadar, şi cocote!" îmi străbătu atunci prin gând, şi ideea "intermediarului" se înrădăcina acum temeinic în mintea mea. Mă aşezai în întredeschizătura uşii şi ascultai zgomotul pantofilor pe treptele de piatră. Tocurile înalte băteau din ce în ce mai rar în susul scării; apoi încetară. A ajuns la etajul ei domnişoara prea vopsită sau aşteaptă; mă aşteaptă? Probabil că asta era; căci după câteva minute de zadarnică zăbavă, zgomotul suişului reîncepu să-mi vină: întâi tot aşa de rar, apoi grăbit, foarte grăbit, cu modificări de tact la cotiturile etajelor.

Când nu mai auzii nimic, pornii la rându-mi pe lunga scară. La toate caturile, uşile care dau încoace erau de lemn plin, închise şi soioase: uşi care răzbăteau în scara de serviciu. Abia sus de tot, la capătul scării, dădui de-un spaţiu larg: era mansarda, care de bună seamă că mai avea altă comunicaţie cu restul etajelor. Şi-mi amintii de prima noapte, când prinţul misterios dispăruse pe această scară, iar eu mă postasem la colţul de vis-a-vis, să văd la ce etaj izbucneşte lumină; îmi amintii bine, numai la mansardă se aprinsese atunci o fereastră. Nu mai încăpea nici o îndoială că omul meu locuia aci sus şi nu se abătuse prin nici una din intrările de serviciu. O luai deci de-a lungul coridorului întunecat şi dispus în unghi drept şi privii la toate uşile. Prin două luminatoare portocalii sau prea murdare, răzbătea chiorâş o lumină searbădă, umbrită până la obscuritate în unele locuri. Abia puteam descifra pe cărţile de vizită: Mitzi Szeckelly (asta se vedea bine, pentru că era în dreptul intrării). Apoi: Cară Co... cos... amb... ambeanu... Cosambeano, Clara Cosâmbeanu... Mari... ette... Be... culescu.. artistă, Mattide Sola... Constanţa... Bă... Bă... beanu... studentă, Yvonne Bo... Ro... bin... în sfârşit un bărbat: Saşa Menserossi, pictor... Un rus?... italian? sârb? hm, hm... Menserossi... un artist, n-am mai auzit de el... Apoi coridorul coteşte: înainte, înainte... câteva uşi goale... iar pe cealaltă latură! Irma Caraczony... şi-au mai rămas doar două cărţi de vizită! Aurica Botez şi alături, tocmai în fundul coridorului: Pre... Preda... Bu... Buzescu... De astă dată, deşi am descifrat repede, silabisesc încă. Pre... da... Buze... seu... Văd şi totuşi nu pot să cred, pricep că am zărit în sfârşit ceea ce căutam şi totuşi nu mai înţeleg nimic. Cheia locatarului Preda Buzescu e înfiptă pe dinafară: vasăzică s-a întors de curând şi are de gând să iasă iarăşi. Prin urmare e bine să mai aşteptăm puţin. Reiau cititul biletelor de vizită înapoi; şi e o tăcere adâncă în coridorul ăsta, unde nu răzbate nici un zgomot al străzii şi unde doar paşii mei, când mă mişc, răsună pe scândurile goale. Nu iese nimeni, nu iese nici locatarul Preda Buzescu. Dacă aş ciocăni uşor într-una din uşile acestea: nu la domnişoara Constanţa Băbeanu, care e studentă, şi nici la Maneta Beculescu, care e artistă... Dar la această Irma Caraczony, sau Matilde Sola, sau nu mai ştiu cum, Szeckelly... care stă vis-â-vis de intrare... poate mi-ar ieşi înainte domnişoara cu ochii prea înnegriţi şi cu obrajii prea roşiţi de adineaori... poate ea mi-ar da vreo desluşire despre domnul...

Totuşi, mă răzgândesc apoi repede, de bună seamă nu trebuie să cer nici o desluşire de la nimeni. Trebuie eu singur să observ dacă de după uşa cu cheie în afară iese sau nu omul de adineaori şi de odinioară, din grădina publică... Doamne, cum să împărtăşesc cuiva că el mă interesează... Dar o cunoştinţă bunăoară cu domnişoara Aurica Botez, care e vecină cu domnul Preda Buzescu, aşa doar de dragul cunoştinţei nu văd ce m-ar opri...?

Dar asta desigur numai din spirit avocăţesc, pentru a merge cu identificarea până la capăt. însă lucrul e limpede. Vasăzică, domnul Preda Buzescu e omul din grădina nocturnă, omul care are întâlniri cu doamna Alba Ypsilant pe înserate, pe când afară, la poarta grădinii de doici şi vagabonzi, aştepta, sprijinită în baston, doamna Smaralda, născută Ypsilant, soţie de Russet? Acest nobil declasat, învinuit de jaf în camera mortuară a fratelui său...

Nu, e limpede, spuneţi dacă nu e limpede ca ziua...? Aşadar, Georges Radu Şerban ştia ce n-a ştiut şi ce n-a putut afla toată lumea, precum am bănuit întocmai. Duelul a avut loc pentru un pretext oarecare, la care cei doi nobili au convenit cavalereşte, iar fratele deşucheat, care şi-a vârât ghearele în secretele mortului, de bună seamă că a dat de ceva foarte important, de vreme ce şi fiica şi mama au trebuit să alerge alarmate, spre obscur şi suspect loc de întâlnire, în lipsa soţului, la căderea nopţii... Dar de ce întâmplarea avea loc după atâţia ani de la moartea lui Tudor şi de ce mamă şi fiică alergau cu atâta ardoare la comanda răufăcătorului, dacă maestrul era în deplină cunoştinţă de cauză? A fost chinuit el doar de o simplă bănuială, pe care acest Preda ar putea s-o transforme în siguranţă prea cumplită ca să nu devoreze, ca să nu devasteze seninătăţi sufleteşti cu greu redobândite, chiar acum, după ani de uitare, când aventurierul, ajuns la capătul resurselor, a aruncat în sfârşit năvodul temut, păstrat atâta vreme în umbră?

Continuam să mă îndeletnicesc cu descifratul cărţilor de vizită de pe uşi, deşi le ştiam acum la perfecţie, pentru a nu fi găsit chiar fără de rost de prima vieţuitoare a casei ce-mi va ieşi întâi înainte, dar ochii-mi râdeau de repeziciunea cu care sufletul meu exaltat ca-n faţa unei comori neaşteptate descifra până la limpezime încâlceala tuturor acestor împrejurări... Misterul! Misterul! striga cu putere sufletul meu de-a lungul coridorului mut. Misterul! E-n mâinile mele misterul, nimic nu-mi mai poate să mi-l smulgă...

Dar ce poate fi cu această Aurică Botez, vecina domnului Preda Buzescu? mă întreb plin de fericire, când mă găsesc iarăşi dinaintea odăii ei. Nu e oare vreuna din acelea care nu-ţi ia în nume de rău când le baţi discret în uşă? în definitiv, am să mă scuz că vreau să cer oarecare lămuriri... mă rog, unde?... mă rog, ce?... mă rog, cine?... ce dracului să întreb dacă-mi iese înainte cine ştie ce namilă robustă şi cvincvage-nară... ah, da... asta... domniş... doamnă, văd câteva uşi fără cărţi de vizită... mă rog, sunt libere? aş putea să le văd... a, nu sunteţi dvs... pardon, pardon... dar aţi putea să mă îndreptaţi, unde trebuie... poate aci, alături, la domnul Preda

Buzescu... dacă m-aţi îndreptat dvs., bat cu plăcere la uşa lui... Aurica Botez, aş prefera să fii tânără şi... şi să ne putem înţelege de-aproape... vecinătatea asta va preţui pentru mine incomensurabil...

La prima bătaie n-am primit nici un răspuns, aşa că a doua oară am bătut într-o doară, deşi foarte energic: poate de dincolo, atras de violenţa zgomotului, va ieşi domnul Preda Buzescu, a cărui figură a devenit iarăşi cel mai chinuitor semn de întrebare. Dar, cu oarecare întârziere, primesc răspuns din dosul uşii în care am bătut: un zgomot sec ca de pat smucit zdravăn şi apoi o voce clară şi prietenoasă şi parcă familiară:

- Cine e?... Nu ştiu ce să cred asupra naturii zgomotului de adineaori, dar întrebarea se repetă, foarte curioasă. Cine-i?

îngăimez, desigur complet neînţeles prin uşa şi la distanţa ce mă separă de glasul întrebător:

- Scuzaţi... scuzaţi... am crezut... am vrut să întreb... Şi-aş vrea şi mai vârtos să apară de după uşa lui, enervat de bâiguielile mele, domnul Preda Buzescu, pentru a putea şti dacă într-adevăr am nevoie să mă interesez de ceva aici...

Zgomotul de adineauri se repetă acum şi mai pronunţat: nu mai e nici o îndoială, un pat părăsit de persoana care adineaori s-a ridicat numai pe şezut...

- Vin numaidecât... aud acelaşi glas pe care cu siguranţă l-am mai auzit undeva.

Ş-apoi uşa se deschide şi prin crăpătura ei apare un cap blond şi zburlit, o figură prea închisă la culoare pentru un păr atât de deschis... Nu cunosc desigur persoana asta, dar seamănă cu cineva cunoscut, de bună seamă...

- Doriţi ceva?...

întrebându-mă, şi-a scos şi mai mult capul prin între-deschizătură, şi-acum văd un gât lung şi alb-brunit, cu desenul fibrelor musculare precis şi energic; gropiţa deasupra claviculei se vede şi ea acum, ca şi triunghiul intim al decoltajului. Dar o mână grăbită le acoperă pe toate cu revenirile pijamalei, când rădăcinile sânilor la rându-le încep să se destindă în afară, moleşitor.

I-am răspuns arătându-i intenţia mea în privinţa vreuneia din camerele care n-au cărţi de vizită la uşă... M-a informat atunci binevoitoare că pentru asta trebuie să mă adresez la uşa pe care scrie: Matilda Sola, dar se îndoieşte dacă la ora asta madam Matilda este acasă... Are de făcut o vizită la spital şi se întoarce pe la 6. Dacă nu sunt grăbit, însă, domnişoara Aurica îmi dă azil la dânsa până la ora 6; numai s-o scuz că e prea deranjat prin odaie. S-a culcat foarte târziu, pe la 7 dimineaţa, şi iată, nu s-a trezit nici să mănânce; îmi mulţumeşte deci că am deşteptat-o, altfel cine ştie cât mai dormea. Şi-mi face loc, înfăşurându-se în pijamaua lungă, bărbătească, sub care mă lăsa să întrevăd străveziurile certe ale unei cămăşi de noapte foarte subţiri.

E o pijama uşoară, liliachie; şalvarii, care o completează, nu se grăbeşte să treacă în dosul paravanului, unde se pare că are spălătorul, să şi-i pună. Rămâne astfel cu picioarele goale în papucii roşii cu toc înalt; şi cerând noi scuze că mă primeşte aşa, îşi potriveşte cu largi aplecări, care-i descoperă pulpele lungi şi dârze până deasupra jaretelor, cuvertura pe pat. Pe urmă se întoarce şi se aşează la margine, picior peste picior, cu mâinile în buzunarele pijamalei. Trebuie să recunosc că picioarele goale până la genunchi ale domnişoarei Aurica sunt interesante şi senzuale; mă pregătesc să-i comunic această primă constatare, pentru a tranşa mai repede prietenia, când ea mi-o ia înainte:

- Şi zi, vrei să te faci vecin cu noi, puiule? Cântăresc în minte dacă, nelămurit încă deplin asupra identităţii vecinului, nu e mai convenabil să-i spun că povestea cu odaia de închiriat a fost un pretext, mai ales că ovalul pulpelor punctate rar de rădăcina perilor fini negri-aurii mă tentează straşnic. Dar Aurica apreciază întârzierea răspunsului în felul ei:

- Eşti cam timid, puiule... dar lasă, cu noi ai să te înveţi mai curajos... suntem mai multe aici, de-astea, care ne sculăm cam pe la ora asta... Dar cred că n-ai să te superi de atâta lucru. încolo, să ştii, suntem fete bune... oricând poţi găsi la mine o cafea cu caimac... Acum să-mi dai voie să-ţi prepar un ceai... sper că n-ai să mă refuzi să-mi ţii de urât la mâncare... Mi-e o foame de lup...

Şi Aurica trecu în dosul paravanului, de unde răzbătu bufnetul benzinei transformate în flacără şi pompatul îndesat al siriusului. Reveni îmbujorată la faţă, zâmbindu-mi prieteneşte. Iată fata care-mi trebuia! gândii şi, cum mă privea aşa de sus, râzătoare, asemănarea ei cu cineva de-aproape mă izbi iarăşi chinuitor:

- Ascultă, semeni cu cineva cunoscut, dar nu pot spune cu cine... Şi cu toate astea...

- Eşti timid, eşti timid... asta e... mă mângâie ea pe sub bărbie... Asta e vorba tuturor timizilor: "parcă te-am mai văzut undeva"... sau "semeni foarte mult cu o prietenă a mea". Asta nu-i imposibil... în profesiunea noastră toate suntem la fel... ţinu ea să-mi amintească îndată că, oricât de prietenoasă se arată, nimic între noi nu poate să treacă dincolo de limita profesionalului.

- Şi glasul ţi l-am mai auzit undeva? insistai, iar ea se întoarse de la jumătatea drumului către siriusul duduitor, se apropie de mine, şi, ridicându-mi bărbia cu vârful degetelor, începu să mă examineze cu atenţie.

Privi în lături strângând sprâncenele, apoi mă cercetă lung şi dete din umeri.

- Da, parcă te-aş asemui şi eu cu cineva.

Apoi mai ridică o dată din umeri şi fugi îngrijată după paravan. Mă ridicai şi începui să cercetez fotografiile şi ţesătura covorului din perete. Când reveni cu ceaiurile, hotărârăm să nu ne mai chinuim cu asemuirea asta, căreia nu izbuteam să-i dăm de rost. Totuşi, rămăsese legământ, cel care va nimeri întâi adevărul, va avea de la celălalt... ce? întrebă ea, scrutându-mă deodată cu ochi scormonitori, pentru a-mi surprinde şi stimula în acelaşi timp complezenţa...

- O masă la "Chateaubriand" în chambre separee! răspunsei prompt... Dumneata?...

- Ai să vezi atunci! mă îmboldi uşor cu cotul, licărindu-şi ochii negri şi scuturându-se de un fior.

Fierbinţeala ceaiului şi pijamaua care acum se întredeschisese prea de tot, coapsa zdravănă care se desemna dur, cum sta picior peste picior, mă îmboldi să trec la propuneri concrete.

- Dar ca să văd acum ce-ar fi să văd atunci ce trebuie să fac...

Ea mă cântări şăgalnic cu ochii şi mă ameninţă cu degetul. Cu vecinii nu obişnuieşte să lege altceva decât prietenie, dar pentru că încă nu pot să spun că i-am devenit vecin, acceptă: îi sunt simpatic şi are impresia sigură că trebuie să fiu generos.

Mă silii să nu-i stric această impresie, mai ales că ea ştiu să-mi dovedească remarcabile însuşiri profesionale. Acum mă simţeam mai în siguranţă întru începerea iscodirilor: după actul nostru de intimitate, orice întrebare părea un banal mijloc de a scăpa din fatala jenă a partenerilor de amor, după potolirea simţurilor.

- Vas-zică asta e conduita ta, păpuşico, faţă de vecinii de cameră... Iată, cu asta mă faci să nu mai mă mut aci... Spun drept că am toată compătimirea pentru amicul ăsta care stă în fund: Hărzescu, Bărzescu... ori cum îl mai cheamă...

- A, domnul Buzescu...

- Sau Buzescu... E... n-a fost nimic... între voi, niciodată...? L-ai dat afară aşa, pur şi simplu, pentru simplul motiv că ţi-e vecin...

- O, la ce gândeşti... nici n-a încercat...

- Cum, n-a apreciat el o fată atât de simpatică, cu nişte şolduri atât de solide...? Or e vreun moş ramolit de 85 de ani...?

Şi-o plesnii cu latul palmei pe crupă, în semn de compliment. Ea-mi mulţumi cu un zâmbet dulce, ţinând să-mi explice că domnul Buzescu, care, departe de a fi moş, "dimpotrivă e un bărbat frumos, are mustaţă dulce, neagră şi seamănă cu Eminescu, când s-a fotografiat înainte de a muri", nu a tratat-o totuşi decât cu "prietenie", pentru că e un om foarte serios. Vine de multe ori şi-i împrumută ba chibrituri, ba îi cere puţină apă caldă... şi ea-i cere la rându-i un jurnal sau vreo carte de citit..., dar atât şi nimic mai mult. Gândul lui e totdeauna departe şi madam Matilda le-a informat că iubeşte o femeie foarte frumoasă. Chiar le-a şi chemat o dată îngrijitoarea, pe ea şi pe colega ei Irma, să le arate o fotografie pe care stă scris ceva în englezeşte. (Nu poate fi pe altă limbă, pentru că Aurica ştie şi ea franţuzeşte, madam Matilda e italiancă după tată şi austriacă după mamă, Irma unguroaică... pictorul Saşa e sârb, el le-a spus că e englezeşte, dar n-a ştiut să traducă...)

- Dar cum iscălea? abia putui îngăima, sufocat de-o groaznică bănuială...

- Nu e iscălit... sau poate e acoperit de ramă, dar nu se vede...

- Ei şi? ce... e atât de grozavă simpatia lui încât să nu se mai uite nici în dreapta, nici în stânga...? Tot omul are o simpatie, dădui eu înainte cu gura, flecar şi nepăsător, forţându-mă să articulez cât mai rotunjit cuvintele... asta nu însemnează că nu mai poţi călca şi cu stângul câteodată. Ai?... ce zici?... îi cerui opinia râzător, pentru a-i stârni pofta de vorbă.

Aurica nu-mi răspunse îndată. întorsei privirile spre dânsa şi o surprinsei clătinând uşor capul; ochii îi erau duşi cine ştie unde... Vream să repet întrebarea, când ea dădu drum cuvântului, care porni cu un şuierător oftat:

- Când iubeşti o femeie ca asta, greu să te mai uiţi la alta...

Mi-am stăpânit energic tresărirea: omagiul acesta pe care o individă cu graţiile tarifate îl aducea unei necunoscute, din lumea cealaltă, vrăşmăşită, a celor denumite în limbajul cocotelor, în derâdere şi ciudă, "cinstite", mă zgudui adânc şi prin sinceritatea lui simplă şi melancolică şi mai ales pentru că avusei impresia lămurită că retinele sufleteşti ale Auricăi reflectau în momentele acestea imaginea sfântă a Albei: cu neputinţă să fi avut alt chip în minte, în momentele unei astfel de spontane şi sincere expansiuni admirative.

- Mai ales la o cocotă..., îşi completă ea umilită ideea.

- Zău, e chiar aşa de straşnică? Dar cât e de frumoasă, cum văd, tot obişnuieşte să dea câte un târcol şi prin mansardele locuite de cocote - ca să întrebuinţez termenul dumitale - frumuseţea domnului Buzoianu?... rasei cu sufletul dărâmat, pentru Aurica hohotul meu însemnând însă asigurare prietenoasă că nu fac nici o deosebire între cocote şi celelalte femei.

Şi nu-ul ei lung şi dureros zâmbitor, în semn că mă găsesc în nedreaptă şi cumplită eroare, mă cutremură de sus până jos. Nu, nu i-a văzut nimeni de aici niciodată decât fotografia, care e "superbă", iar domnul Buzescu, nu Buzoianu, nu prea vorbeşte de dânsa. întrebat o dată de madam Matilda, a răspuns pur şi simplu că e o "cunoştinţă", atât... "Pare de familie bună!..." a iscodit madam Matilda... "Da, e de familie domnească şi e foarte bogată, adică bărbatul ei e bogat", a explicat domnul Buzescu. însă o întors apoi vorba brusc pentru a arăta madamei că doreşte să nu mai fie întrebat nimic asupra acestei fotografii. însă madama şi fetele şi-au făcut atunci convingerea că el o cunoştea de când era şi dânsul bogat...

- Buzescu, ce dracu', n-ai auzit de Buzeşti la şcoală?:

Iar Buzescu Preda Vede cu durere Floarea României Ce pe vale piere...

A fost căpitanul lui Mihai Viteazu... ce tot îi dai zor cu Buzoianu şi Bârzotescu...

- Vasăzică, e după vremea lui Mihai Viteazu vecinul dumitale, avusei puterea să mai glumesc idiot pentru a deruta orice eventuală bănuială de frământare lăuntrică şi interes crescând pentru cele ce aflasem sau aveam a mai afla.

- Da, din vremea lui Mihai Viteazu, să ştii că de atunci... Pentru că e foarte cavaler şi se vede de departe omul subţire. Noi îl respectăm toate şi chiar îl iubim... Irma e moartă după el... şi ea se pretinde de neam nobil, zice că se trage din nişte conţi ungureşti, dar el nici nu se uită la dânsa. Ea crede că el se vede cu iubita lui într-ascuns şi că ea i-ar da şi ceva bani, altfel cum are el, că parcă n-ar avea nici o ocupaţie... Dar eu şi cu madam Matilda credem că el încă mai are rămăşiţe de avere, care mai demult a fost mare şi a tocat-o cu dânsa... Pe măsuţa de noapte mai e şi o fotografie, da mai mică, a unei copilite de şcoală... Despre asta, toate credem că e fata ei, făcută cu el. Madam Matilda l-a întrebat şi despre fetiţă, dar el n-a vrut să răspundă decât foarte plictisit: "Ce te priveşte pe dumneata...?"

Cât e de nobil şi de fin, devine foarte ursuz când e vorba de fotografii.

Când am pornit spre uşă grăbit şi înfricoşat, Aurica m-a întrebat mirată dacă nu mai doresc să mă prezinte madamei Matilda. I-am mulţumit pentru bunăvoinţă, însă am scăpat repede de dânsa, pretextându-i o afacere urgentă de care mi-am adus aminte. Dar voi veni mâine să mă înţeleg cu madam Matilda, am asigurat-o, mâine dimineaţă când sper c-o voi găsi.

- Da, poţi să vii pe la zece, când face curăţenie la studentă, la pictor şi la domnul Buzescu.

Este tocmai ce vreau să aflu, şi a doua zi dimineaţa, pretextând telefonic o scuză personală inexorabilă domnului Georges Radu Şerban, urc de trei ori scara lungă de piatră la mansarda unde stă domnul Preda Buzescu. După întâia ascensiune cobor, pentru că doar uşa studentei e deschisă. Aud zgomot de sticle şi apă care curge în chiuvetă; madam Matilda face curăţenie înăuntru şi nu vreau deloc să o chem sau să mă găsească pe sală, pentru a trata aci tocmeala de închiriere, căci m-am hotărât definitiv să devin locatarul ei şi vecinul domnului Preda Buzescu: dacă se poate şi sper că se va putea, chiar prietenul lui. A doua oară socotesc greşit timpul şi nimeresc când menajera mansardei e ocupată cu odaia pictorului. Dar sus, la capătul scării, mă întâmpină o surpriză fericită şi insuportabilă în acelaşi timp, care-mi anulează cu desăvârşire disperarea că voi trebui să mai urc o dată această scară de piatră covârşitor de lungă: domnul Buzescu, în persoană, înaintează grav de după colţul coridorului. Este el într-adevăr: omul din grădina nocturnă. Eu citesc cu afectată curiozitate prima carte de vizită din dreptul intrării: Mitzi Szeckelly. Apoi trec să descifrez cu grav interes numele de pe uşa Clarei Cosâmbeanu. înaintând cercetător spre a treia uşă, pot să examinez în voie pe domnul Preda Buzescu, pe care tocmai cade raza tulbure a primului luminator. E mijlociu la statură, mi se pare chiar mai scund decât m-am obişnuit să-l cred. Figura măslinie are în lumina asta cute regulate şi mai puţin adânci, ochii negri şi măriţi de cearcăne îi dau o expresie distinsă şi visătoare, un aer romantic şi suferind de la sfârşitul secolului trecut. Eminescu în pragul morţii, a spus Aurica şi se poate să aibă dreptate; mustaţa trist adusă a poetului din ultima lui fotografie. Aurica nu-i chiar o fată simplă, de asta m-am convins singur.

Domnul Preda Buzescu a trecut pe lângă mine, aruncându-mi doar o privire fugară. I-am dat timp să coboare, pentru a coborî apoi şi eu, desigur cu toate precauţiunile de a nu-l ajunge din urmă. Dacă e adevărat că Alba şi-a dat sufletul omului ăstuia, îmi spuneam, de bună seamă că ei nu se întâlnesc decât în încăperi luminate la fel ca şi coridorul madamei Matilda. Aşadar, trebuie să fi rămas cu simţurile complet stăpânite de izul vremilor de demult: eroul melancolic şi palid şi evident ruinat. Foarte bine, foarte bine, toate astea sunt bune, întrucât priveşte sufletul ei, care a rămas cel puţin cu două decenii în urmă. Dar corpul ei, minunatul ei corp, eleganţa aceea a mersului de mare doamnă, pe care zadarnic îl cauţi la teatru, în stadioane sau pe pânza de cinematograf, corpul ăsta mi-e imposibil să-l văd gol lângă goliciunea romantică - măslinie a domnului Buzescu, oricât fecior de boieri vechi şi domni creştini va fi dânsul. Mi-e imposibil, mi-e literalmente imposibil. Dar ce are a căuta aci duelul de demult cu fratele - acela într-adevăr de credibilă potrivă cu doamna Alba -? e întrebarea care m-a chinuit toată noaptea şi dimineaţa asta. E cu neputinţă de a înţelege încă o iotă din toată această amestecătură. S-o fi iubit-o amândoi fraţii? Dar de ce mezinul, care şi-a alcătuit cu atâta discernământ testamentul în ajunul ieşirii fatale pe teren, n-a lăsat o lăscaie iubitei sărace şi ferecate de mizantropia şi bicisnicia domnului Georges Radu Şerban? Era cea mai nimerită lovitură pe care i-o putea da, de dincolo de moarte. Şi ce zdravănă încă! Doamna Alba reîmbogăţită iarăşi... liberă, cu aripi noi şi puternice!... Mă simt în profundă beznă. Poate asta să rămână singura rază care mai poate răzbate în atâta întuneric: o iubeau amândoi fraţii şi cel mai în vârstă a fost mai norocos. Domnul Georges Radu Şerban a simţit, nu avea nici un indiciu la îndemână, poate a confundat pe unul cu celălalt... Mai tenebros!... Domnul Georges Radu Şerban a proferat un cuvânt mai greu la adresa familiei adverse... Şi... în definitiv, la oamenii aceştia, chiar când insulta porneşte împotriva unui frate declasat şi repudiat, defăimarea numelui comun atrage totuşi automat ridicarea săbiei. Mai cavaler, Tudor a murit spălând onoarea numelui, pentru a putea da prilej fratelui nedemn să-l poarte în glorie şi amor. Şi chefuri, evident. Nu pot să-mi reţin un zâmbet în faţa hazului unei astfel de absurdităţi, care poate totuşi să fi fost faţa cea justă şi reală a evenimentului demult petrecut. E un zâmbet aruncat desigur ridicolului tuturor acestor conjecturi cu trezit miros de vechitură şi foileton muced no. 32, dar îl simt nu mai puţin usturător pe buzele-mi, care-l schiţează...

Şi, profund nemulţumit că toate ieşirile îmi sunt închise, urc iarăşi, pentru a treia oară, într-un suflet, să prind pe doamna Matilda în camera cu fotografie revelatoare, lângă pat.

Madam Matilda n-a ajuns încă la odaia din fund; însă a trecut de colţul coridorului şi mă va scuti desigur de a coborî urca din nou scara. Voi rămâne aci, adăpostit de unghiul zidului, când ea va părăsi camera în care se află acum şi pe care o ghicesc după uşa larg deschisă, cu smocul de chei şi passe-partout-uri înfipt în broască. Numai de n-ar veni încoa, între timp, spre uşa ei... Dar unde va fi curăţind acuma? Aurica mi-a spus că numai în trei camere îşi face de lucru dimineaţa. Uşa care e deschisă nu are pe ea nici o carte de vizită; are haz să pregătească tocmai odaia pe care mi-o va prezenta mie; e posibil ca Aurica s-o fi prevenit de venirea mea. Asta trebuie să fie!

De după canatul deschis îşi face apariţia o femeie voinică şi dreaptă, cu păr sur, însă ondulat, cu ten negricios, îmbrăcată în capot multicolorat de motive japoneze, cu şnur peste mijloc, cu ciorapi de mătase, în târlici de pâslă. Madam Matilda prea mult apropiată de semicentenarul naşterii sale, însă se ţine bine, iar mie mi-e simpatică, pentru că, deşi se mai codeşte în loc, dacă să vie încoace sau să treacă mai departe, smulge după un scurt răsucit smocul de chei din uşă şi porneşte drept în fund, spre uşa terminus a sălii. Salut în gând sfântul noroc şi ascult cu plăcere clinchetul metalic, care înseamnă alegerea cheii potrivite. Şi uşa marelui mister se dă în lături uşor şi banal, ca orice uşă obişnuită. Insă după ce rămâne puţin înăuntru, madama apare iarăşi în coridor şi eu mă retrag zorit după colţ, neliniştit şi nefericit. Madam Matilda se pare că şi-a adus aminte de ceva şi se îndreaptă spre camera ei. Mă întreb dacă mai am timp să dispar complet dinainte-i sau s-o aştept, hotărât, să întind discuţia până ce se întoarce în odaia uitată deschisă, s-o însoţesc într-acolo, ducând-o cu vorba nesimţit.

Durata nehotărârii mele a fost însă marcată de secunde care au trecut; îmi dau seama că madam Matilda ar fi trebuit să fie acum în dreptul uşii sale, unde mă aflu cu degetul întins spre ciocănit, ca un om proaspăt sosit. Revin nedumerit spre colţul sălii şi arunc o ochire mirată. Madam Matilda trage atentă cu urechea la uşa Auricăi. Vorbeşte oare cu ea? în cazul acesta ar trebui să glăsuiască şi dânsa ceva, dar nu rosteşte nimic, dimpotrivă a rămas nemişcată şi capul i s-a lipit de tot de lemnul cenuşiu al uşii. S-a întâmplat ceva grav în odaia Auricăi? Mai degrabă îmi închipui că e un client nou acolo şi madam Matilda adulmecă fără saţ zvonul ecourilor risipite din belşug de somiera stricată a patului. Fără îndoială că nu-i tulbur regatul sufletesc, pentru că îmi închipui, cu cât va întârzia, cu atât va găsi mai în avantajul ei continuarea unei tocmeli într-o încăpere străină de discuţie, împlinindu-şi concomitent ocupaţia neglijată.

Mi se pare că n-am aşteptat prea mult: madam Matilda îşi ridică torsul încovoiat, vădit tulburată; se observă asta mai ales din ultimele ei şovăiri de a părăsi postul de ascultare şi din nesiguranţa, din primul moment, a paşilor.

După ce a intrat în camera lui Buzescu, o mai las câteva minute la treabă şi apoi mă apropii de uşa deschisă. Bat cu oarecare discreţie, ca unul ce ezită în nesiguranţă că va găsi aci ce caută. Şi înfig apoi voiniceşte bustul înăuntru, cercetător, cu ochii de-a dreptul spre cele două colţuri din fund, însă în fund nu e nici pat, nu sunt nici fotografii. Aci e numai un vestibul, unde dau dintr-o parte şi dintr-alta două uşi, una închisă, alta deschisă, pe care tocmai apare întrebătoare madam Matilda. Aşadar, domnul Buzescu ocupă un întreg apartament.

îmi declin scopul vizitei, şi madam Matilda mă invită îndată să-mi arate camera ce mi-a ales. Eu însă vreau s-o întârzii, cu întrebări prealabile, dacă e zgomot noaptea pe coridor, dacă e lumină destulă în noua odaie.

- Poftim numai s-o vede...

- ...dacă are igrasie...

- Igrasia la mansardă?!

- O, desigur, ce n-aţi văzut aşa...?

Şi începui să-i demonstrez prietenos cum infiltraţia regulată a apelor de ploaie poate produce umezeală chiar la un zgârie-nor american.

- Cu atât mal mult cu cât e mai aproape de nor...

- La tote aste ve do respuns chiar camera... Mie mi-a vorbit de aseră domnişoara Aurica aşa che am şi pregătite.

- Foarte bine, foarte bine, vom merge şi acolo, însă dacă vă zoriţi... continuaţi-vă dumneavoastră treaba.

- Nu me zoreşte nimic... Poftiţi...

Şi întinse mâna atât de categoric spre sală, că teama de începutul vreunei bănuieli mă făcu să pornesc elastic şi săltăreţ, ca şi când atâta aş fi aşteptat şi eu. La câţiva paşi de odaia Auricăi, întorcându-mă brusc, surprinsei pe madam Matilda ciulind urechea într-acolo şi oftând uşor.

- Aici? întrebai arătând uşa lângă care mă oprisem, cea mai aproape de intrarea lui Buzescu, pe linia dimpotrivă celei a prietenei mele de ieri.

De bună seamă, observasem adineaori că odaia rezervată mie era mult mal departe, aproape de colţul coridorului: dar mă păli zdravăn dorinţa să fiu vis-ă-vis de Aurica, vecinul cel mai apropiat de domnul Buzescu pe coridor. La semnul negativ al madamei, îmi exprimai totuşi, într-o doară, preferinţa:

- Mi-ar plăcea să fiu vecin cu domnişoara Aurica.

- Nu e bine să fii vecin cu cine place! mă contrazise glumeţ îngrijitoarea mansardei.

Apoi îmi explică că odăile - erau două, deservite de aceeaşi intrare - sunt rele, amândouă având ciment pe jos. Ar fi fost să fie bucătăria şi baia apartamentului ocupat de Buzescu, dar de la război erau lipsite de instalaţiile respective. Din cauza cimentului nu se închiriau niciodată, iar proprietarul sta la îndoială dacă să le monteze din nou sau să bată podele de scânduri şi să le dea cu luna. De această ezitare a profitat domnul Buzescu, care le ţine şi cheia, fără să le întrebuinţeze şi fără să plătească pentru ele chirie. E un om foarte ciudat Buzescu: nu-i place să aibă vecini în camerele care răspund pe dinăuntru cu apartamentul lui prin uşi, fie ele chiar zăvorâte şi lăcătuite zdravăn; s-a angajat chiar, dacă se ridică vreun pretendent, să plătească în plus şi pentru ele. Cum însă, de câţiva ani încoace, coridorul nu s-a mai ocupat vreodată complet, lucrurile au rămas aşa şi nici madama - din vara trecută, de când le-a curăţat de praful pe dinăuntru - n-a mai dat prin ele.

- Da ce păzeşte el cu atâta grijă?

- Spune că lucrează noapte, scrie, eu nu ştie ce face... şi nu vrea zgomot deloc linghe biroul lui, căci spre parte cuela şi-a pus birou...

M-am prefăcut că examinez cu multă luare-aminte încăperea ce mi se prezenta, am încercat droturile patului şi dacă merge bine robinetul, am pipăit între degete cearşaful şi cuvertura. M-am interesat din nou asupra zgomotului şi a obiceiurilor vecinilor, iar la preţ n-am făcut nici o obiecţiune şi am plătit pe două luni înainte. Apoi mi-am lăsat pe un bileţel numele, spunând că voi aduce pe urmă carte de vizită. Numele meu era: Constant Bănicel. Şi mi-am luat rămas-bun repede, ca să nu fiu întrebat ceva asupra profesiei.

Deoarece profesia mi-am declinat-o abia zece minute mai pe urmă, în dormitorul domnului Preda Buzescu, unde am regăsit pe madamă, pentru a-i comunica acest lucru important, pe care-l scăpasem.

Sunt comis-voiajor la comptuarul"Electric Counting house" (nu-i mai indicai strada acestui comptuar imaginar, dar îi rostii firma cu atâta gravitate, că madam Matilda încuviinţă cu oftat cunoscător), şi se întâmplă uneori să fiu trimis pe neaşteptate în provincie - chiar diseară e posibil să lipsesc - iar alteori pot să rămân zile întregi acasă, aşa că să nu se neliniştească dacă de multe ori îmi va zări dimineaţa patul nedesfăcut, sau, alteori, n-am să liberez camera pentru curăţenie decât după-amiaza, târziu...

- Sunt învăţată, acceptă ea cu un clipit şiret, întinzând vârful bărbiei către peretele dinspre Aurica.

Iar acolo, pe peretele acela, fotografia deasupra măsuţei de noapte mă chema cu un zâmbet vag, vaporos, de pe pragul depărtat unde mă găseam şi de unde înşiram toate astea cu aer grăbit şi aferat.

Lumina ce năpădea prin fereastra deschisă o bătea pieziş, imprecis, o făcea puţin ştearsă. Totuşi, pata acea de sepia în tonuri variate îmi spunea destul, chiar la depărtarea la care mă aflam.

înaintai cu pas şovăielnic, să văd - motivai râzând stupid şi grosolan - "gustul domnului Budescu".

- M' de ce Budescu? Budzescu... este urmaş de la Preda Budzescu şi-l chiama tot Preda... Asta fost mare viteaz şi nobil, trebuie să ştie dumneata.

Şi-mi recită şi ea, spre a mă pune la punct, versurile pe care le auzise probabil tot de la Aurica:

Dar Budzescu Preda Vede cu durere Flore de la România Chepe vale siperde...

Era o fotografie pe care o estompa mult învelişul transparent şi încreţit de celuloid, dar era ea, într-adevăr, Alba, bustul ei, fără pălărie, cu părul pe care nu i-l ştiam aşa de zburlit şi care da un aspect şi mai flou întregii imagini. Era prinsă într-o ramă de lemn pirogravat, cu ferestruica nepotrivită pentru dimensiunile cartonului, astfel că inscripţia de dedesubt era tăiată de ramă. Se vedea doar: "To my dear..." şi apoi din rândul de desubt, pentru că scrisul mergea de jos în sus, ieşea numai un "faithful" izolat. Aşadar, scumpul şi credinciosul ei Preda Buzescu... Această mărturisire scrisă şi de bună seamă subscrisă de degetele ei, pe care nu mi le puteam închipui decât lunguieţe şi fine - vai, încă nu le văzusem de aproape! - în încăperea asta sărăcăcioasă, cu pat de fier, cu depozite de mirosuri străvechi şi râncede răzbătând din dulăpiorul măsuţei de noapte, cu verdele închis al postavului pătat, căzând în falduri roase, din colţurile mesei de la mijloc, cu garderoba ştirbă de perechile ornamentelor şi cu aşchii sărite din luciul învelişului de nuc, cu nelipsita maşină de spirt pe policioara de sticlă a chiuvetei, îmi strânse inima de durere şi-mi împâcli zarea veselă a minţii mele clar cuprinzătoare. Şi, cu toate astea, observai bine, trăsăturile chipului, pe care în sfârşit puteam să-l contemplu în voie, erau de-o fermitate dulce şi maiestuoasă, iar ochii şi aerul împrăştiau atâta vrajă nedefinită, privirile limpezi - atâta neînţeles şăgalnic şi trist în acelaşi timp, şi iarăşi totul marca atâta nobleţe şi părea atât de distant, că pricepui îndată admiraţia plină de respect şi legendă a Auricăi şi a madamei (care tocmai o formula în ditirambe italieneşti), pentru această expresie atât de complexă şi totuşi aşa de unitară a doamnei Alba, iubita rămasă până astăzi credincioasă unui declasat.

Mâhnit de moarte, am plecat din locuinţa acestui fericit nemernic şi am parcurs coridorul îndoit al mansardei ca pe un gang lugubru de cavou. Dar când am ieşit la lumina zilei adevărate, soare s-a făcut şi sub bolta frunţii mele. Dacă doamna Alba poate păstra sentiment statornic unui astfel de individ, care nu poate fi văzut decât în anume combinaţii de clarobscur, pentru a evidenţia doar o asemănare cu un poet celebru (singurul lui merit, în afară de acel, tot aşa de pasiv, al naşterii!), întru cât n-ar putea păşi triumfător, sub orizontul vieţii ei, luptătorul actual şi viguros, care-i aduce înapoi, din crâncen război, averea strămoşească!? într-adevăr, acum e nespus de verde şi luminos în jurul meu, pe largul bulevard în care am răzbit, în frumoasa zi de început de mai. M-ar fi putut mohorî cu drept cuvânt fotografia ei, tabloul ei încununat de-o ramură de aur, într-o încăpere cu totul şi cu totul de aur. Acolo mi-aş fi resimţit într-adevăr, o dată cu umilinţa numelui meu, infimă şi nebunească - aşa cum i-ar trăsni cuiva prin minte incendierea Bucureştilor - zănatica şi fixa idee de a revizui dosarul Ypsilanţilor. însă aşa cum stau lucrurile, nu pot decât să râd cu hohote în sufletul meu; doamna Alba nu mai poate păstra pentru vechiul ei prieten decât rămăşiţe pe fundul cutiei: boabe de milă şi atât. E o mare virtute a doamnei Alba constanţa ei faţă de un cvasicvincvagenar într-un amor început de bună seamă la frageda vârstă de 20 de ani, pentru o eminesciană figură, purtată pe arunci de un bărbat în adevăratul înţeles al cuvântului, de 38-39 ani, cu mare renume de aventurier. Asta e tot ce doream să ştiu; îi plăceau bărbaţii aventuroşi doamnei Alba, şi nu căuta dacă aventura consta într-o meschină risipire de avere părintească, în orgii şi rixuri prin capitale străine, dorul amarnic de ducă, atât de chinuitor şi pentru dânsa, în raport cu viaţa cumpănită, cu meticulozitatea mecanică şi oarecum avară a soţului.

Cât de simplu şi de mignon totul! Dar ei trebuie să-i arate cineva ce însemnează marea şi nobila aventură! Aventura, care singură a împărtăşit şi va împărtăşi întotdeauna adevăratele titluri de nobleţe. Inerţia de repaus - e o propoziţie foarte banală asta - poate fi preschimbată de oricine în mişcare perpetuă numai printr-un simplu bobârnac; dar nu oricine poate săvârşi imensa îndrăzneală de a pompa viaţă unei stări de lucruri demult înmormântate.

La Curte, unde aveam un recurs greu, domnul Georges Radu Şerban îşi aşteaptă rândul ca de obicei într-o strană de stejar atât de potrivită cu barba lui revărsată pe plastronul alb, de care şi-a rezemat bărbia. Mă apropii de dânsul şi-mi vestesc sosirea printr-un compliment mut; el îmi răspunde numai cu pleoapele, invitându-mă să mă aşez lângă dânsul. Când începe procesul, iau eu cuvântul şi domnul Georges Radu Şerban aprobă cu aceeaşi clipire gravă a pleoapelor. Iar vocea mea se ridică din ce în ce mai sonoră. Mi-e indiferent ce impresie fac cuvintele mele pe feţele imobile şi dărăpănate de vârstă ale celor şapte înalţi magistraţi; mi-e cu totul indiferent ce cred colegii de barou şi partea adversă; la publicul asistent aproape nici nu gândesc, cel mult am pentru el un zâmbet, amintindu-mi ignoranţa mea de începător când audiam ca student pledoariile maestrului din dreapta-mi. Şi-acum numai la acesta caută cu grijă coada ochiului meu, când glasu-mi se complace în cele mai răsucite volute de raţionamente. Aşez cu îndrăzneală etaje peste etaje de considerente, dau de la mine generos loc larg argumentaţiei eventuale a adversarilor şi apoi le dărâm rând pe rând toate posibilităţile de discuţie. Maestrul mă aprobă cu aceleaşi înclinări aproape imperceptibile ale frunţii; uneori, când mă abat prea departe pe căi aventuroase, deschizând singur taberei contrare putinţe de replică, la care poate nu s-a gândit, fruntea lui rămâne suspendată între aprobare şi incertitudine. Iar eu zâmbesc de siguranţa uimitoare de mâine şi încep deodată să dărâm ceea ce am clădit pentru ei. Maestrul mă priveşte uimit, impasibil pentru lumea cealaltă, dar eu ştiu bine când el se află pradă uimirii. Nu pot spune dacă în principiu încuviinţează această tactică de luptă, dar mi-e de ajuns că l-am lăsat cu desăvârşire interzis pentru îndrăzneala şi independenţa mea. Căci procedeul ăsta oratoric nu face parte din bagajele lui de război; el luptă totdeauna îngrădit şi se fereşte de orice sugestie care ar putea folosi părţii adverse. însă mă aprobă la urmă, şi-apoi, când mă reped din nou să smulg din posibilităţile celorlalţi ultimele argumente de zdrobit, rămâne iarăşi nedecis dacă să încline fruntea sau nu. Şi o înclină în cele din urmă, iar eu iau asta drept închinare a acestui fiu de domni în faţa biruinţei mele. Şi-mi aud iarăşi vocea sonoră şi spulberătoare, ca un marş de victorie din instrumente de alamă.

Am terminat de vorbit şi maestrul aşteaptă replica, pentru a răspunde în cele din urmă. Dar abia acum poate vedea el dibăcia metodei mele: replica e cvăsicompromisă: Curtea a aflat din vreme ce trebuie să afle şi ştie la ce poate să se aştepte: adversarii sunt stânjeniţi de propriile lor argumente care au devenit locuri comune. Zadarnic ei caută să le răstălmăcească, despicând, cum se spune în popor, firul în patru. Ei nu fac decât să mă repete, iar răspunsul pe care l-au auzit aprioric îi încurcă teribil de caraghios. Preşedintele zâmbeşte, cu cei şase membri, chiar şopteşte ceva celui din dreapta în dosul cartonului de termene ridicat anume ca să ascundă această trecătoare lipsă de deferentă a Curţii fată de ea însăşi, însă nu e nevoie să se audă ce şoptesc, pentru că toată lumea ştie bine ce pot să-şi şoptească. Ceilalţi magistraţi, fără să fi auzit nimic, surâd şi ei, cum surâde toată lumea, cum surâde lângă mine însuşi domnul Georges Radu Şerban, puţin cam interzis el însuşi. Iar când preşedintele îmi întreabă adversarii dacă au cu adevărat "ceva nou" de adăugat, victoria mea e definitivă. Domnul Georges Radu Şerban, întrebat la rându-i dacă mai găseşte că e ceva de spus în folosul cauzei noastre, ridică şi dânsul din umeri şi e nevoit să surâdă ceva, ceva mai pronunţat. Decizia care vine mai târziu, după retragerea în deliberare a înalţilor judecători, nu confirmă decât un fapt împlinit: o mare, o fulgerătoare victorie.

Şi-n ziua aceasta de biruinţă, când ştiu că triumful meu va vărsa benzină în clocotul urlătoarei, când a pornit tumultuos să facă ocolul coridoarelor, sălilor de audienţă şi de consiliu, grefelor şi arhivelor, eu mă retrag în dosul drevelor de lemn, la măsuţa pe care mi-o pune la dispoziţie ajutorul de arhivar şi unde stă deschis în sfârşit dinainte-mi, pentru adânc şi hotărât studiu, dosarul Ypsilanţilor. Ştiu că Voicuţa se va supăra iarăşi, poate mai rău ca data trecută, când va suna de-a surda la uşa garsonierei mele, la ora convenită. O văd sosind cu săculeţul ei, în care îşi are ghemul cu lână verzuie şi acele lungi de împletit tricouri pentru copii săraci; de multe ori vine acum astfel la mine, să stea de vorbă şi cu lucru, ca la un prieten vechi. Vorbim lucruri serioase şi numai ochii ei aşa de mari, pe faţa mignonă, îmi spun un lucru prea bine ştiut de mine, că dacă aş face un semn, ea ar părăsi îndată această vorbă aşezată şi acest împletit cuminte şi mi s-ar repezi învinsă şi înfrigurată cu mâinile pe după umerii mei înalţi, ca pe vremea vechilor noastre escapade în dancing-uri. Dar pentru că eu continui să-i spun numai lucruri serioase, Voicuţa stă înţeleaptă, cu un picior sub şezut, şi împleteşte înainte cuminte cu acele lucioase şi lungi, de-i trec de umăr în neîntreruptul lor joc. Mă voi scuza că mi-am luat în cele din urmă inima în dinţi şi i-am urmat sfatul: studiul dosarului, de care ea ştie acum atât de mult, fără a cunoaşte numai amănuntul esenţial: persoana de care dosarul se ocupă. Pentru asta Voicuţa mă va ierta cu siguranţă, prevăd chiar privirea ei încărcată de reproşuri care încuviinţează cu un fermecător regret, aşa cum simt că-mi iartă şi-mi interpretează drept timiditate ezitarea mea de a traduce în faptă dorinţa aprigă a ochilor, când îi învălui trupul mic, cu aprinse priviri, câteodată. Dar lăsaţi-mă, lăsaţi-mă, am dat de urme prea covârşitoare şi sunt acaparat de gânduri prea grele ca să-mi mai complic existenţa! Şi apoi acum, iată, numai am parcurs primele jurnale fără importanţă, care mă întâmpină în cele dintâi foi întoarse, că am şi uitat de Voicuţa, de ajutorul de arhivar de lângă mine, de domnul Georges Radu Şerban şi chiar de triumful meu de adineaori.

Până azi, cu atât de largi intermitenţe şi-n bucăţele de timp, extrem de repezi, am frunzărit toată evoluţia procedurală a procesului dinaintea primei instanţe. Acum am păşit la fond, însă primele jurnale de şedinţă sunt şi aci destul de fără importanţă. Unele chestii de fapt, mărturii, interogatorii şi contra-interogatorii, cereri de prezentare personală în instanţă, amânări pentru verificarea semnăturilor. Dar acum sunt hotărât să nu mă scol de pe acest scaun până nu voi frunzări serios dosarul până-n ultima filă, mai mult chiar, până n-oi citi cuvânt cu cuvânt jurnalele importante, ca un avocat conştiincios, înscris de curând în barou. De la 5, de când am sfârşit procesul, sunt aici, şi acum e 7, oră când se suspendă şedinţele şi încep să se închidă cancelariile. Intru deci în vorbă cu slujbaşul judecătoresc, care nu mă poate lăsa singur aici, şi-l conrup să-şi continue lucrul şi mai departe, fluturându-i perspectiva unei copioase răsplătiri, proporţională cu mărimea sacrificiului. Iar domnul arhivar-ajutor acceptă, îşi scoate iar haina, îşi răsuceşte o ţigară din tabachera de metal îngălbenit, redeschide opisele şi trage spre el vrafurile de dosare, puse deoparte pentru a doua zi. Dă drumul becului electric, şi într-o scobitură de zid anume, cu verdele zugrăvelii pătat iremediabil de rugina negrului de fum, el prepară cu îndemânare, la flacăra filozofică a spitului, un ibricel spumos de cafea cu aromă puternică şi asmuţitoare. îi refuz aferat ceaşca oferită, dar îl asigur că dacă va mai pune ibricelul de mai multe ori, plăcerea mea va fi perfect satisfăcută, pentru că de la cafea mă îmbată numai aroma. Apoi, după ce mă asigură de calitatea superioară a materialului întrebuinţat şi după ce-mi indică adresa armeanului de unde şi-l furnizează, mă lăsă în lumea dosarului meu şi el îşi văzu înţelegător de lucru.

Citeam adâncit în textele încâlcite, a căror grafie imposibilă izbuteam totuşi s-o descifrez; fiecare cuvânt nu trebuia să-mi scape. Când dam iar de locuri fără importanţă, îmi plimbam ochii pentru reconfortare pe rafturile adânci şi primitive de lemn, printre teancurile de dosare şi hârţoage de hârtie ordinară, orânduite după anii scrişi cu pensula muiată în cerneală violetă pe indicatoarele sfâşiate de hârtie; şi-mi aminteam biroul sobru al maestrului, cu bibliotecile lăcuite, cu vitraliile de cristal, cu piedestalele înalte de mahon, pe care priveau încoa, din alte lumi, busturi de-ale marilor jurişti credeţi? - nu, busturile câtorva voievozi munteni. Noaptea înaintase adânc şi eu citeam înainte, eram acum în faţa Curţii de apel şi mai aveam puţin până la Casaţie. De afară zgomotul nocturn al străzii venea tot mai potolit, tramvaiele încetaseră, iar domnul ajutor-arhivar urmărea din picioare, prin pâcla fumului de tutun, coloanele unui mare registru, cu un ochi închis, înspre partea de unde un muc arzător de ţigară, lipit de colţul buzei, îi trimitea necurmat o şuviţă jucăuşă şi supărătoare de fum.

Zadarnic. Zadarnic mă străduiesc şi caut, dezghioc fraze încâlcite şi mă bucur cu straniu rânjet invizibil când nu dau de temele ce mi-am propus. Căci pagini mai rămân cu sutele în urmă şi negre surprize mă pot întâmpina la tot momentul. Şi, într-adevăr, două nădejdi mi se duc la interval scurt, una după alta. Domnul Georges Radu Şerban a condus totul cu pricepere, cu înfocare, cu genială tactică aş putea zice. Nu e nimic care să-i fi scăpat, afară de unica nădejde ce mi-a mai rămas şi care mai stă agăţată doar de un fir de păr. Acum urmăresc şirurile multiplelor scrisuri de mână şi multiplelor scrisuri de maşină cu inima la gură şi-mi închipui pe maestru zvârcolindu-se întru căutarea aprigă a izbânzii. Văd zbaterea mea de acum în zbaterea lui de atunci şi-i acord înapoi, ruşinat, marca înaltei lui probităţi. Vai, domniţa Ypsilant nu e familiarizată cu limbajul dreptului, ca să înţeleagă cu ce îndârjire, cu ce eleganţă totuşi, cu ce frumuseţe s-a luptat soţul ei pentru dânsa. Ea poate va merge cu gândul până să-şi închipuie inconştient şi injust contrariul; iar eu văd acum cu durere şi disperare cât de nobil, cât de măreţ a fost soţul ei. Şi dacă nu mi-ar mai rămâne nici ultima speranţă pe care nici o pagină nouă nu mi-a spulberat-o încă, aş scrâşni de teroare şi deznădejde, că mie nu mi-a lăsat nimic, nici cea mai neînsemnată firimitură de prilej pentru îndrăzneală şi măreţie.

Iar când, cu ultimele file, s-a dus şi ultima nădejde, când cu sufletul la gură, aspirând larg şi şuierător, am urmărit rând cu rând cum maestrul a atacat şi a susţinut cu adevărată şi rară eleganţă şi această năstruşnică idee, de care îmi legasem toate năzuinţele, singura care mă îndemnase să încerc nebuneasca reluare a atacului, mi-am lăsat capul să cadă, parcă sub un pumn neînchipuit de puternic pe foile cu miros de hârtie învechită şi închisă. Mecanic şi îmboldit de stupidă curiozitate, am urmărit înainte, năuc, toate fazele luptei, surprinderea şi panica adversarilor, dilatoriile cerute în pripă şi apoi rezistenţa disperată, lupta aproape corp la corp şi în cele din urmă înfrângerea totală a maestrului. îi văd ca prin vis zâmbetul acela caracteristic al restriştilor lui sufleteşti, zâmbetul dispreţuitor şi rău. Văd bine, aceeaşi soartă ar fi aşteptat şi atacul meu, dar poate norocul ar fi vorbit altfel cu mine; oricum, maestrul mi-ar fi fost aliatul în luptă şi meritul ar fi fost înjumătăţit. Meritul înfrângerii, desigur, pentru că văd, îmi închipui limpede, n-aş fi putut face nimic mai mult decât dânsul. Dar oricum, orice nădejde e dusă; în chip de consolare, nu pot decât să-mi reproduc chipul maestrului, pe-atunci simplu aspirant la mâna ei, trebuind să aducă singur Albei, nerăbdătoarei Alba, vestea grozavă a căderii, să suporte schima uşoară a trăsăturilor divine, umbra momentană de sub arcurile ochilor şi zâmbetul acela teribil, glacial, ironic, care întoarce vestitorului încuviinţarea umilitoare a neputinţei lui sau poate chiar a relei-credinţe. Răstorn considerentele Curţii peste maldărul de file parcurse şi mă ridic ameţit. Funcţionarul dreptăţii mă priveşte tot cu un singur ochi, căci pe celălalt îl închide îndărătnic şuviţa de fum care-i iese din colţul gurii.

- E, aţi găsit ceva? mă întreabă el din obişnuinţă, înveselit brusc că a scăpat de corvoadă.

Îl răsplătesc regeşte şi o iau pe negrele coridoare, clătinându-mă.

- Pe-aici, pe-aici! îmi strigă el din urmă, indicându-mi drumul prin străveziul primelor semne ale zilei ce o să mai urmeze.

Mă scoate printr-o uşă subterană şi eu îi strâng mâna cu febrilitate şi recunoştinţă, ca şi când mi-ar fi dat posibilitate să evadez din temniţele provizorii ale Palatului, pe lângă care m-a condus. îmi încrucişez drumul cu plutoanele deţinuţilor, care sosesc în bine străjuite transporturi pentru procesele de mâine. Şi niciodată, pe oamenii aceştia, pe care i-am apărat uneori - îmi plac mai mult cauzele civile şi comerciale -, nu i-am simţit mai aproape de sufletul meu. La fel cu mine, mulţi din ei trebuie să fi fost însufleţiţi de o nobilă ardoare, ei vor fi vrut să readucă fericirea şi libertatea pierdută unei domniţe Alba, aşa cum le va fi văzut şi le va fi înţeles sufletul fiecăruia. Dar au găsit ca şi mine drumul astupat de avânturi anterioare, respinse şi doborâte şi acelea... ca şi mine...

Mă feresc să continui firul acestei asemănări. Sunt acum pe podul gârlei, pe care-l traversez spre strada Carol. Activitatea în piaţă a început: grupuri neguroase de muncitori trec încoa şi încolo, şi semnalul primelor tramvaie răsună strident în răcoarea dimineţii. Zarva începe să crească, şi-n faţa acestei activităţi voioase, care cloceşte în faptul ultimelor neguri, văd şi mai absurdă, mai prezumţioasă, mai donquichottească, sărmana mea năzuinţă, reprimată atât de crud în noaptea asta de prinţul sângelui şi al gândului, Georges Radu Şerban. Oare n-am fost cu adevărat caraghios când mi-am închipuit că mintea lui n-ar fi putut îmbrăţişa până în ultimele posibilităţi crâncena zbatere pentru apărarea frumoasei lui Alba? A lui şi a declasatului cu profil eminescian, nobilul de mansarde, adoratul în surdină al cocotelor, urmaşul lui Preda Buzescu... Şi convoaiele de deţinuţi încep să se apropie iar de gândul meu, cu surâsuri largi, prietenoase. Soldaţii conduc docili pe ocnaşi încoace; şi declasaţii ăştia râd şi încuviinţează: iată, şi ei au fost animaţi de cele mai frumoase gânduri!

Iar un râs şi mai apropiat, sacadat şi cunoscut mă face să tresar.

- Da trebuie să fi petrecut grozav de nu m-ai auzit; te-am strigat de două ori...

E prinţul Raoul, cel care a luat acum loc transporturilor de răufăcători. Prinţul Raoul se întoarce de la Mitică Dona. E extrem de fericit, de aceea a ţinut să mă strige mai ales şi să mă întrerupă din dulcile reverii, din care se scuză că mă deşteaptă aşa de brutal.

- însă e timpul! îmi arată el dojenitor şi protector cuptorul înroşit al cerului spre răsărit şi aripile roze de zări, alunecând agile spre toate punctele bolţii.

Apoi îmi arătă, cu o satisfacţie pe care rar am văzut-o în ochii cuiva, câinele cel nou pe care l-a cumpărat în locul lui Nuşi. Pe acesta îl cheamă Topsy. Dar nu există posibilitate de comparaţie cu acesta a celui pe care l-a petrecut. Aud un preţ impunător, despre care el mă asigură că e derizoriu, apoi o genealogie întreagă, care, nu ştiu de ce, mă face să mă gândesc de astă dată la ultimul urmaş al Buzeştilor. Şi răsună în sfârşit râsul sacadat şi plin de accent, atât de felurit de accentul râsurilor obişnuite:

- Hă, hă, hă... ignohranţi, mon cher, ei n-au putut şti ce vând... li s-a păhrut că fac o bună afacehre... E-he... e... he... evident că nu m-am gândit să le stric buna lor dispoziţie... Afacerile sunt afaceri... Or, pot spune că am dat o lovithură... o vehritabilă lovithură...

Prinţul Raoul s-a îndepărtat cu câinele şi cu fericirea lui. Imobilitatea şi cvasimuţenia mea l-au convins că are de-a face cu unul care s-a îmbătat în noaptea asta mai mult decât este cu putinţă să se îmbete cineva. Cavalereşte s-a oferit să mă conducă acasă, aşa cum făceam cu dânsul la primele noastre escapade nocturne. Prinţul Raoul îşi lua astfel revanşa. Dar melancolia adâncă ce se revărsa de bună seamă din ochii mei, cu nemiluita, l-a asigurat că în starea în care mă aflam tot aerul tare al începutului de zi este remediul ce mi se cuvine. Şi m-a părăsit, urându-mi toate fericirile şi privind de mai multe ori îndărăt, să mă aştepte binevoitor, dacă m-am hotărât cumva să mă desfac de parapetul de metal al podului, de care spatele meu parcă se lipise. Prinţul Raoul, constat acum, nu se mai îmbată zdravăn; s-a lansat în afacerile cu câinii de rasă şi a devenit om serios, cum se cuvine unui businessman. El are însă ceva în capul lui, o fericire, un ţel, un ideal, pe când la mine totul e zdrobit, sfărâmat, cioburi. Ceva şi mai grozav: nici măcar atâta! Căci mijlocul meu de luptă pe care-l socoteam atât de înalt, atât de serios în comparaţie cu preocupările canine ale amicului meu princiar, era factice, inexistent. Era tot aşa de inexistent ca şi crima aceluia care săvârşeşte un atentat, cu un pistol de copii. Arma adevărată, puternică, răsunătoare, fusese întrebuinţată la vreme de prinţul Georges şi plesnise în mâinile lui. Plesnise, plesnise... ea a crezut că n-a fost nici o armă în mâinile lui, ci un blujf... tot un pistol de copii... dar ce importanţă poate să mai aibă asta pentru mine?

Pe când strada care se mişca, pe când toate aceste grupuri care se întâlnesc aci, în gura pieţei, se adună în faţa depozitelor en gros, ce se deschid cu puternice pârâitiiri de obloane, umplu şi dezumplu platformele tramvaielor şi pântecele roşii ale autobuzelor, toată această zarvă şi agitaţie are un scop precis, bine lămurit: foamea, stomacul, grija zilei noi care soseşte. Mijloacele nu interesează. Mijloacele nu interesează. Pentru bucata de pâine a copiilor lui, individul acesta enorm, cu şorţ alb, pătat de sânge, măcelar de bună seamă, care trece pe lângă mine şi-mi priveşte mirat hainele prea elegante pentru o lume atât de matinală, ar trage lungul lui cuţit înfipt pe după carâmbul cizmei şi ar lovi cu deznădejde... Aşa voi lovi şi eu... Pentru că un cuţit am şi eu, aci în carâmbul sufletului meu, din care mireasma oricărei frumoase... generoase intenţii s-a volatilizat... a rămas doar cuţitul, aşa cum în creierul ocnaşilor de adineaori a rămas doar zgura neagră a crimei, după ce oricare fărâmă de gând bun a devenit neant... secretul domniţei Alba... Preda Buzescu... fotografia cu periculoasă inscripţie... To my dear... faithful... secretul teribil care poate fi mânuit ca o teribilă armă...

Şi-acum, mă urnesc în direcţia în care a apucat-o prinţul Raoul... Idealul lui era legat de lanţ şi e un câine... Dar e un ideal bine pieptănat şi curat... prinţul însuşi îi face baie zilnică... E ceva curat şi, ca tot ce e curat, sfânt... într-un cuvânt, e un ideal...

în gândul meu acum, simt totul necurat şi meschin... am gustul acestei amărăciuni pe limbă... dar e singura poartă... în ochii mei nu mai văd decât un cap ras de deţinut, cu râs larg şi îmbietor... Ce mai rămâne de făcut? hai, ce zici? se prăpădeşte el în hohote...

Şi urmându-mă greu, cu adevărat ca un om beat, în lumea asta a dimineţii, care nu s-ar da de la nimic în lături pentru o boabă de fericire, fie ea chiar o felie de pâine, eu mă gândesc încă la frumuseţea sfântă, haotică, a donquichottescului meu vis, care s-a năruit în noaptea asta în bulgări grei de realitate.

Şi pornesc, în sensul cel adevărat al secolului meu, să trag cu urechea la uşi şi să prind firul întâlnirilor secrete ale donnei Alba, cu nobilul declasat şi demodat din mansarda obscură şi suspectă, în care mi-am găsit trist şi dubios sălaş.

în dimineaţa asta de început de iunie, domniţa Alba mi-a ieşit înainte cu frăgezimea ei de auroră, în grădinuţa geometrică din faţa casei sumbre, pe când mi se deschidea poarta grea de fier. I se deschisese şi ei, în acelaşi timp, uşa cu aspect funebru a marelui portal. Doamne, era un făcut cu domniţa Alba: ea rămăsese singura fiinţă, cred, care mai punea un preţ pe ultimul vlăstar al Buzeştilor, pe meritul de a te trage dintr-un anume sânge, merit care acum trecuse în partea cailor şi-a câinilor. (Pentru că, sunt sigur, dacă ar fi posibil să ofer prinţului Raoul pe Preda Buzescu, în locul câinelui cel nou, mi-ar râde pur şi simplu în nas.) Acum domniţa însoţea în chipul cel mai tandru pe-o domnişoară care-şi ajunsese de bună seamă al treizecilea an al vieţii. O văzusem adesea pe această domnişoară intrând în casă şi ştiam că e fiica domnului smolit şi nervos, pe care-l găsisem în camera de aşteptare a maestrului, o dată cu boier Gile, când pătrunsesem pentru prima oară aci, într-o doară, să-mi încerc şi aşa norocul. (Vai, cât timp e de atunci şi cât de puţin m-am deplasat, în sensul adevărat al prezenţei mele în această casă, din locul în care mă găseam în acel timp; dar vremea mi se pare că a sosit, a precipitării lucrurilor!) Mai ştiam că domnişoara a fost colegă de pensionat cu domniţa Alba, domnişoara Anişoara Sava, fiica tot a unui soi de Buzesc poate, un Buzesc în devenire, dar din alte motive: pentru că povestea lui nu e decât una din variantele multiplei tragedii a claselor româneşti suprapuse, pe urma loviturii cumplite a reformei agrare. Domnul Manolache Sava, văzându-şi moşia înjumătăţită, şi-a vândut şi restul neexpropriat ţăranilor, pentru a-şi cumpăra imobile la oraş: o mare casă de raport pe-o arteră activă a capitalei şi o alta, de locuit, o vilă boierească, într-unui din cartierele noi şi elegante ale Bucureştilor. Dar primul imobil, grevat de angarale ascunse, i-a fost repede smuls la licitaţie, pe baza unei senzaţionale acţiuni pauliene, deschise şi câştigate de creditorii neipotecari ai vânzătorului, astfel că din frumoasele milioane vărsate drept preţ de boierul Sava, el nu se alese, pe urma socotelilor portărelului, decât cu vreo câteva sute de mii, în chip de mângâiere. Dar se vede că un destin aprig urmărea pe nefericitul boier: la câţiva ani după lichidarea celei mai însemnate părţi a averii sale, se iscă grav pericol şi pentru cea de a doua clădire. Vânzătorul ei către domnul Sava tocmai murise, dar proprietarul anterior al locului, pe care răposatul ridicase vila, deschisese proces în anularea actului de înstrăinare a terenului (actul acesta se făcuse în timpul ocupaţiei germane, pe valuta de-atunci şi într-o vreme când parcul, în care se ridicase mai târziu vila cu bucluc, nu avea nici pe departe valoarea de astăzi). Procesul acesta, început demult, din o mulţime de motive de fapt şi juridice, era din cale-afară de periculos pentru domnul Sava, noroc nu numai că apărător al său s-a erijat chiar domnul Georges Radu Şerban, dar şi că maestrul îşi făcea un punct de onoare din dobândirea victoriei, în această luptă ingrată,

împotriva foştilor precupeţi, cavafi şi papugii de Bucureşti, mulţi ajutaţi de milă domnească şi boierească, ca şi a funcţionarilor parveniţi prin incorectitudine, sălbatici la orice fel de câştig şi gata să-şi calce cele mai sfinte angajamente. (La procesul dintâi, când domnul Sava pierduse prima casă, maestrul, pe atunci în plin debut, nu fusese angajat.)

în timpul din urmă am luat şi eu parte la această luptă inegală (căci cele mai multe şanse sunt de partea cealaltă), care mă însufleţeşte tocmai din acest motiv, şi cu toată spaima domnului Manolache Sava, când a văzut că maestrul îi trimite locţiitor, am izbutit să obţin pe baza unor incidente destul de isteţe două amânări, ce s-au bucurat de oarecare vâlvă în culisele Palatului. Totuşi, tocmai această ocolire abilă a decisivei fondului de către maestru e de natură a speria mult pe boier Manolache, care a ajuns de-o nervozitate de neînchipuit, şi a abate cu desăvârşire pe simpatica lui copilă, care poate presimte şi se scutură de pe acum de răceala duhului negru şi apropiat al sărăciei aproape lucii, pentru oameni ca ei, învăţaţi în belşug.

Poate tocmai din cauza acestei situaţii foarte precare a unor suflete din tagma ei, dacă nu va fi o afecţiune chiar cu adevărat din cele mai puternice, doamna Alba arată o atât de pasionată prietenie Anişoarei Sava. O ţinea cu braţul petrecut pe după şale, ea, doamna Alba, pe care o socoteam rece şi în orice caz cu totul reţinută la efuziuni, mai ales dinaintea unei terţe persoane. Ii căuta necontenit ochii şi când trecui pe lângă dânsele, auzii conversaţia întreruptă de două ori de aceeaşi exclamaţie, emisă pe-un ton puţin prelungit, de-un patetism vibrant şi învăluitor: "My dear!" care m-a făcut să tresar aproape vizibil. Vasăzică, astfel rosteşte ea pe acest my dear; cum trebuie să-l şoptească oare? mi-am spus atât de tulburat, că am salutat cu braţul tremurând literalmente. Mi-au răspuns amândouă cu surâsuri de bunăvoinţă şi apoi am auzit conversaţia îndepărtându-se, cu cel de-al doilea my dear, care însoţea, dacă nu mă înşel, stabilirea datei unei revederi. însă trebuie să mai fi şi văzut cineva pe doamna Alba în dimineaţa aceasta de iunie, pentru a-şi putea face o idee cât de slabă de starea mea sufletească, după ce mi-a pătruns în auz tonul cuvintelor de pe fotografie. Tot sufletul meu vibra la unison şi mi s-a părut că sunt întreg o notă muzicală şi alt nimic; am avut limpede senzaţia prefacerii unui corp material în sunet, în fluid, în vibraţie, aşa cum trebuie să se rezolve materia în suflet, când bate ceasul destinului.

Nu ştiu dacă aţi avut vreodată această impresie, dar ori de câte ori am văzut o femeie frumoasă într-o dimineaţă de iunie, am crezut că ea se încheagă chiar pe loc din nelămuritul acela prea luminos al aerului îmbătător de tare. Dacă n:ar fi fost alături Anişoara, care, oricât de fină, de distinsă şi cu un plăcut prelung al feţei, era totuşi o realitate, aş fi crezut, văzând singură pe Alba, într-o înfăptuire mitologică. înfăptuirea se realiza pe măsura apropierii unuia de celălalt, pentru că vaporoasele înşelăciuni ale surplusului de lumină dispăreau cu cât înaintai spre adevăr; dar în afară de acest joc al ochiului, care acum se manifesta cu o intensitate rară, ceea ce de data aceasta m-a uimit peste măsură a fost părul Albei, pe care azi îl vedeam întâia oară neacoperiţ de nimic, aşa zburlit şi parcă topindu-se pe îndelete pe fondul perspectivei, întocmai ca în fotografie. Dar, minune a minunilor, i-am descoperit şi nuanţa lui adevărată, care de-acum înainte nu va mai avea cum să mai mă înşele. Am plecat de la brun, ca să mă opresc la culoarea castanei, şi iată-l acum, înşelătorul, prins în autentica lui înfăţişare. E aproape blond, un blond cenuşiu, care sub intensităţi felurite de lumină poate lua aspecte felurite; dar, liber de orice văl, e blond cenuşiu, un cenuşiu mătăsos şi schimbător, care dă o paloare anume, un mat sobru şi distant exuberanţei de alb din figură, atenuând astfel şi întunecimea, atât de pronunţată când e adumbrită de boruri, a ochilor. Am acum în faţă personajul din fotografie şi aud glasul, cu intonaţii prelungi şi cântătoare, pronunţând pe acel my dear pe care el l-a auzit de atâtea ori şi mai răscolitor, şi mai sfâşietor de suflet, în şoaptă. "Spuneţi-mi, mă adresez treptelor pe care le urc poticnindu-mă, spuneţi-mi dacă n-am dreptate să nu-mi apar mie însumi atât de meschin, trecând în revistă, cu o luciditate de ucigaş în preajma loviturii, diversele faze ale acţiunii ce pregătesc.

Acest sunet my dear şi această învăluire, a braţului... mi-e cu neputinţă să văd acest gest nemuritor, această viaţă pură strângând stârvul lui Buzescu, această muzică a patimii şoptind la urechea craniului eminescian de muribund: My dear... Eu nu cred - poate pentru că o aud mai rar - dar de acum înainte îmi va fi imposibil să cred că există într-altă limbă o expresie mai potrivită pentru o astfel de şoaptă şi pentru atâta iubire... dar de ce cântecul ăsta se adresa Anişoarei Sava? Pentru că, reexaminând cu toată seriozitatea desfăşurarea lucrurilor, mi-e cu neputinţă, în glumă măcar, să atribui acestui patetism al tonului o cât de neînsemnată intenţie, în legătură cu trecerea mea concomitentă pe acolo... S-a pierdut casa boierului Sava şi e nevoie de consolaţie mai patetică, sau...? Prinţul Raoul mi-a lămurit, puţin mai târziu, povestindu-mi de afecţiunea într-adevăr neobişnuită a Albei pentru prietena ei de copilărie şi pension, ameninţată acum de sărăcie şi rămasă nemăritată.

Iată-mă-s deci întors din pretinsele pribegii ale ocupaţiei mele - care fac pe madam Matilda să-mi câinească soarta - în mansarda înnobilată de istoric şi romantic vlăstar boieresc, prizărit printre cocote şi alte epave ale existenţei. Aurica e fericită de revedere şi mă invită chiar în prima după-amiază la cafelele ei. îmi face cunoştinţă, dar cam peste mână, cu Irma Caraczony, căreia, amintindu-mi de povestirea Auricăi, îi spun "contesă".

- Aşadar (mă străduiesc în orice moment să aduc vorba despre Buzescu fără a părea că o doresc anume), aşadar, avem onoarea să fim vecini cu un prinţ şi o contesă...

- Eu nu mai sunt contesă, oftează atunci Irma Caraczony, şi ochii ei cu cearcăne uşoare, vag încreţite, rămân câtva căscaţi în vreun trecut real ori închipuit... Nici n-am fost vreudate... însă mama mea... să ştie dumneta... a fost fiche de contesă.

- Nu mă îndoiesc deloc, cum nu mă îndoiesc nici de prinţul din fund.

Irma, crezând că încă glumesc, se simţi obligată să-mi recite strofa din balada populară, cu vitejia Buzeştilor, pe care o aud astfel şi în această a treia versiune, de astă dată cu accent unguresc. Avea o gură mică, căptuşită cu un roşu prea viu, căruia rujul de pe buze nu-i adăuga aproape nici un luciu umed, caracteristic, şi ochii-i erau încondeiaţi pe deasupra de sprâncene negre, cu fir mărunt, răsucit şi mat, pe care nu şi le subţia prea mult. Era într-adevăr în toată fiinţa ei o delicateţe, şi-n cuvânt şi-n gest, care mă făcea s-o cred dintr-o obârşie mai subţire şi tocmai din cauza asta mă amuzam mult s-o văd lângă Aurica, s-o ştiu câştigându-şi existenţa la fel ca Aurica şi să-mi amintesc întruna că dincolo de peretele Auricăi locuieşte nobilul domn Preda Buzescu. însă Aurica părea cam agasată de interesul pe care-l arătam Irmei; ea mă înfăţişase anticipat, de bună seamă, drept amicul ei - mai de-aproape - cu toate că-i răsplătisem cu supratarif dărniciile ei fizice şi sentimentele (sau poate tocmai de aceea) şi acum, la prima cunoştinţă cu o nouă vecină, iată, legătura noastră nu părea să reziste deloc. însă eu doream să cunosc cât mai de aproape toate vecinele domnului Buzescu, să mă arăt generos cu toate, să pot intra oricând în camera fiecăreia, la nevoie să mă servesc chiar de eventualul lor concurs, în măsuri pe care nu le pot încă prevedea, în acţiunea ce mi-am propus. Dar, toate astea trebuie să se petreacă pe nesimţite, să par un băiat cheltuitor şi stricat, foarte fericit că mă găsesc în vecinătatea atâtor fete de viaţă şi cu totul nepăsător că am un vecin prinţ, pe care mi-e indiferent că-l cheamă Buzescu, fie chiar şi Preda pe deasupra. Apoi mai trebuie să mă arăt şi inconstant, tocmai pentru a învedera că nimic serios şi cu logică suită nu poate trece prin capul meu şi pentru a putea culege cât mai multe date asupra persoanei domnului Buzescu, a-l reconstitui după cât mai diverse impresii, fie ele chiar ale unor femei simple; în sfârşit, pentru a deveni eroul mansardei şi a face ca zvon despre mine să ajungă şi la urechile Alteţei sale, cu care ţin neapărat să mă împrietenesc şi să-l trag (eu, chefliul şi nepăsătorul în sentimente, omul care trece din femeie în femeie, singurul în care poate avea încredere cel ce iubeşte cu adevărat), la câteva şedinţe cu vin şi cu cântec, unde sufletul se desţeleneşte şi unde orgoliul de a te arăta iubit de cineva anume, de deasupra tuturor nădejdilor şi trecând peste toate convenienţele, se împăunează şi plesneşte în adevărate crize de destăinuire şi sinceritate. (Mai ales când ascultătorul pare un biet nefericit, osândit să nu aibă parte niciodată de-un astfel de noroc.)

Dar "contesa" Irma mă interesează îndeosebi. Aurica (eu ţin acum minte şi cele mai neînsemnate amănunte din conversaţiile ce sunt nevoit să am cu aceste femei) mi-a împărtăşit că Irma, mai ales, iubeşte pe prinţ şi că el nici nu se uită la dânsa. Dacă-l iubeşte cu adevărat, ea trebuie să mai fi mirosit unele lucruri, pe care poate nu le-a destăinuit celorlalte colege de locuinţă şi profesie. Şi, oricât, e interesant de aflat, chiar de la o femeie uşoară ca ea, sau, mai bine zis, tocmai de la o femeie blazată ca ea, ce înteres poate produce într-un suflet femeiesc alura şi chipul de ceară al prinţului cu seamăn de poet genial. Iată de ce, când, scoasă din fire de cochetăriile pe care le schimbam cu prietena ei "cea mai bună", Aurica ne trimise indignată la dracu', mă retrasei la Irma, pe care ţinui s-o copleşesc cu glumele, cu râsul şi mai cu seamă cu generozitatea largă, cu care ştiam să răsplătesc fetele bune, ce mi se dau azi cu trupul, mâine cu sufletul. Fără îndoială că numai cantitatea gologănetului de pe colţul mesei îndemnă pe unguroaica focoasă şi cu zgomotoasă tandreţe şi pasiune, să accepte onorariul şi să nu insiste în copilăria de a-l refuza, cum avu aerul, pe când îl aşezam în locul ştiut, cu discreţia cuvenită. In orice caz curioasa ei ezitare fu de natură a mă îmbărbăta: îi plăcusem femeiuştii, afară numai dacă nu fusese o stratagemă bine jucată pentru a mă câştiga definitiv prietenei sale Aurica. Din spirit de prevedere, mă ferii să mai aduc vorba de Buzescu, rezervându-mi satisfacerea acestei curiozităţi pe îndelete şi cu savantă metodă. Dar a doua oară când revenii la mansardă, chipurile din voiajurile mele de afaceri, observai că Irma mă aştepta oarecum. Găsii flori proaspete într-un pahar pe măsuţa de noapte - probabil, le înnoia zilnic - şi când se trezi după-amiază (eu ştiam când trebuie să vin aci, ca să dau de oamenii mei), veni bucuroasă să-mi confirme că ea mi le-a pus. De asemeni îmi aduse şi o cravată - cadou din banii pe care-i dădusem -- şi mă înştiinţa glumind, că ori de câte ori mă vei bucura de dânsa îmi va pretinde bani pentru a-mi lua câte ceva.

- Fetiţo, dar tu cu ce ai să trăieşti? o mustrai cu afectat dulce interes. E vreun prinţ care te întreţine?...

- Asta nu te priveşte pe tine... şi te rog se nu-mi mai întinde vreodată un ban, ca se me simte insultată... Am se-ţi cum-per eu cadou.., din bani de la mine...

Vasăzică, aici în mansarda cocotelor şi a nobililor pierduţi, înfrânsesem pe prinţ. Teribil succes, mă felicitam cu amară ironie, dar, trebuie să spun, şi cu destul amor propriu răscolit şi războinic. Mă grăbii să fac semn cu ochii în direcţia unde venea apartamentul lui Buzescu:

- Nu cumva o fi tocmai prinţul nostru, din fundul coridorului? insistai s-o descos, pentru a nu pierde această nimerită cotitură de conversaţie...

- O, ţi-ai ghesit, râse ea, dând înveselită din umeri.

- Aurica mi-a spus că eşti nebună după el...

- Auriche minte, ea se leşină după dânsul şi nu vine se-i spună...

- Şi el nu te bagă în seamă.

- Eu nu baghe în seamă la mine? Se spune eu: el nu baghe în seama pe ea... Asta s-o ştii de la mine! înclină ea de mai multe ori din cap, privindu-mă convingător...

- Mi se pare că vă lăudaţi amândouă.

- Eu n-am nevoie se laude... Eu sint plictisite până-n gât de prinţ aste serite la cap şi gonit de amante...!

- Gonit?! Ha, ha... ha... Nu mai spune, l-a şi gonit.., care amantă? Aha... aia din fotografie, te pomeneşti...

- O iubeşte ca nebun... da ea nu vrea se vede la el... i dă dor de pomană, un ban, colo, ca la chine...

îmi exprimai nedumerirea pentru această atitudine: nu-l mai iubeşte şi-i dă bani, stimulând, cu lipsa mea de înţelegere, cu hazul şi cu contrazicerile mele, pe Irma să-mi lămurească această bizarerie, de care mă minunam din cale-afară de exagerat. Şi explicaţia Irmei fu din cele mai simple şi mai fireşti: nenorocitul a fost iubit cândva de femeia frumoasă din fotografie. Pe urmă ea şi-a găsit un bărbat foarte bogat, cu care s-a măritat, şi pe el a început să-l uite... totuşi, pentru că avea scrisori şi fotografii de la ea, îl mai ajută din când în când, dar nu mai vrea să-l mai vadă...

- Cum, are şi scrisori?

- Trebuie se aibe... El o are la mune cu ceva, de trimete la el atâta bănet... Dar el e prepădit... o iubeşte ca nebun... şi-i vine se-şi zboare creierile de dorul seu...

Mai rămânea să-mi adaoge Irma pe ce temei întocmise ea suita asta de deducţii, care mi se părea foarte naturală. Numai punctul de plecare îl găseam încă obscur. Oare să-l fi iubit înainte de a se mărita şi să-l fi trădat numai de dragul bogăţiei... oare ăsta să fi fost cuvântul insultător al fratelui ucis în duel?... Să fi scrâşnit la urechea domnului Georges Radu Şerban că a fost preferat unui frate decăzut, pentru parale... Irma asta îmi făcea impresia că se bazează pe o certitudine reală mai puternică decât orice sistem deductiv... Totuşi, nu mai insistai cu întrebările deocamdată, dimpotrivă, dădui la dracu' toate aceste basme care nu "ne" privesc şi o strânsei cu ardoare la piept. Şi nu fără cel mai sincer avânt. Unguroaica asta era o comoară de inteligenţă şi bun-simţ; ea mă scutea de a mai face investigaţii în aripa cealaltă a coridorului, unde aveam impresia că istoria asta nici nu pătrunsese. Aici, în dosul frunţii nu prea înalte, dar drepte şi catifelate, unde pieliţa fină era imprimată într-o parte de o vagă urmă de tăietură sau lovitură, trebuie să sălăşluiască bobul de adevăr care-i va dărui înţelegerii mele întregul fir al vieţii prinţului Preda. îmi comprimam deci nerăbdarea de a şti totul, încercând şi izbutind uneori să găsesc calităţi alese mângâierilor şi purtării intime a Irmei. Alternând voluptatea cu glume şi istorisiri inventate de mine ad-hoc, pentru a readuce iar conversaţia asupra subiectului pe care-l alungasem din preocupările noastre cu atâta indiferenţă, mai putui obţine de la pasionata mea prietenă unele amănunte complimentare asupra misteriosului personaj. Totuşi, observam că Irma mi-ascunde cu grijă ceva, mai lămurit, ocoleşte să-mi explice răspicat ce sens are mărturisirea ei de la început că e plictisită până-n gât de "prinţul ăsta sărit la cap şi gonit de amante". Nu e greu desigur să trag eu o trăsură de unire: de dorul Albei, care l-a uitat, prinţul încearcă să-şi îngâne nefericirile sufleteşti cu această femeie pierdută, cu pretenţii şi cu oarecare aparenţă de nobleţe.

Foarte bine, foarte bine. Dar tocmai pentru că noul aspect al împrejurării îmi surâde de minune - Alba nu se mai uită la dânsul, totuşi are nevoie de tăcerea lui -, vreau certitudine deplină, nici cel mai mic punct de îndoială. Mai e şi un punct de zare care se închide pentru putinţele de realizare ale planurilor mele confuze încă, incomplet trasate în tumultul de neştiinţă şi nesiguranţă care mă domină: între cei doi nu mai are loc nici o întâlnire. Deci o posibilitate mai puţin de dominare a frumoasei stăpâne a visurilor mele. De multe ori doar, după dezastrul dosarului, am legănat în minte, am compus şi întregit ca pe un episod de roman ori de dramă, momentele gradate ale întretăierii drumurilor noastre în preajma cuibului ei de fericire cu prinţul nefericit. într-adevăr: o trecere bruscă, bine socotită, desigur ca din întâmplare, pe dinaintea uşii care se deschide discret. îmi închipuiam chiar o misterioasă uşă, dând într-un apartament ferit, o garsonieră plasată cu meşteşug şi cu dublă ieşire, pe care trebuia s-o studiez bine (desigur a unui prieten binevoitor, care o cedează din când în când, pentru două ceasuri pe săptămână, amicului ruinat) sau, în sfârşit, o căsuţă retrasă cine ştie unde, după o perdea de boschete, de tei ori de plopi. O vedeam din ce în ce mai clar, mai în potrivire cu circumstanţele momentului, pe donna Alba, înaintând înfiorată de aventură şi de pericolul eventualităţilor grave; evident, o închipuiam şi eu (şi asta mi-a plăcut mai ales din toată turuiala cu accent maghiar a Irmei) plictisită, obosită de această aventură veche şi fără ieşire, dar pe care o continuă din obişnuinţă şi din spirit de surdă revoltă pentru autocratismul domnului Georges Radu Şerban. Şi exact în clipele înfrigurate ale iscodirilor înconjurătăţii, iată-mă şi pe mine, privind-o mirat şi salutând-o cu jenă, preschimbată repede în râs încurajator şi complice. Uneori mai complic grotesc şi ieftin scena tulburătoare: o doresc această surprindere în tovărăşia amantului sau - oricât îmi repugnă şi mă revoltă această închipuire -, pentru eficacitatea manevrei, în plin sărut de despărţire de amantul eminescian, desfigurat total de amor şi de satisfacţie împlinită...

Aci reflecţii grele şi supărătoare mă inundă: raţiunea nu vrea s-o vadă pe domniţa Alba micşorată de această apropiere râncedă şi ridicolă, de gust şi fason perimat. Dar chiar fără s-o întâlnesc real îndată după aceea, numai închipuind-o în înfăţişarea matinală, cu care m-a întâmpinat pe când îşi conducea prietena, şi ea se îndreaptă îndată maiestuoasă în puterea minţii mele, regină de drept divin şi etern, chiar dacă aş descoperi-o aici, într-una din odăile mansardei acesteia, vânzându-se cu chibzuită tocmeală, trăind voit şi pervers aventura nocturnă a anticei Messalina.

Abia acum, în braţele cocotei acesteia, care mi-a adus şi de la care mai aştept revelaţii (şi poate un concurs şi mai activ, mai practic, pe care numai îl bănuiesc), care respiră în somn adânc dinaintea gurii mele şi-mi înăbuşă propria mea respiraţie cu adierile stătute ale urmelor de parfumuri violente, simt cât de adânc e îmbibat sufletul meu de emanaţiile telepatice ale domniţei Alba. O simt întreagă în mine, în mâinile mele curge sângele ei şi, mângâindu-i căldura ca să mă îmbăt mai bine de curgerea lui, dau de rotunjimea albă sidefie a braţelor sale. Ea este toată în mine ca o otravă plăcută, care a crescut nesimţit după lenta-i inoculare şi acum mă paralizează în neaşteptate momente pentru durate mai lungi, ori mai scurte, dar cu intensitate şi cu exclusivitate de crud şi nimicitor acces; numai că eu aştept fericit această amorţire divină, o invoc şi o sorb şi mă dăruiesc ei, cu voluptatea şi înfiorarea candidă a celui ce-şi zvârle singur sufletul şi carnea beţiilor mistice sau reci.

Trebuie să fie a mea doamna Alba, căci nu fără alt scop a trecut pe dinainte-mi acum şapte ani, când pregăteam de sârg examene întârziate, desigur tot pentru ea, necunoscuta. Ea a trecut, ca să-mi spună, cu râsul ei mut, că pentru ea şi pentru viaţa ei va fi toată truda vieţii mele...

De la Irma n-am mai putut să smulg mai mult deocamdată; pare să se ferească, biata fată, să-mi dea relaţii mai cuprinzătoare asupra întâlnirilor sau convorbirilor ei cu prinţul Preda. Acum observ bine, insistenţele mele, oricât de voalate, ea le interpretează drept un fel de geloasă curiozitate din parte-mi, ceea ce o face să fie mai prevăzătoare în cuvânt. Şi nu insist: patima mea, care s-a dezvoltat atât de reţinut, atât de comprimat, cu atâtea menajamente din parte-mi, aşa cum trebuie să umbli cu periculoasele preparate de laborator, cum acumulezi gazele inflamabile, gata de dezastru la cea mai neînsemnată mişcare greşită, e prea lucidă ca să mă precipite vreo nerăbdare, să mă facă să trezesc bănuieli cu o persistentă inutilă. Nici cele mai mici, mai infime bănuieli nu trebuie să trezesc.

Mai ales acum, când Alba e întreagă în mine, când gândul meu o pipăie clar, lucid, aşa cum aş pipăi tăblia asta de pat, aşa cum pipăi femeia asta care doarme lângă mine, cum o pipăi din ce în ce mai apăsat, mai sălbatic, pentru a o trezi, pentru a o simţi şi mai aproape de mine, a o simţi în mine, căci ea e domniţa Alba dincoace de pleoapele mele închise cu străşnicie. Până în clipele acestea n-aş fi putut defini atât de clar, atât de decupat, atât de categoric, picătura cărui elixir căzuse în sufletul meu din ochii ei, a căror culoare nici acum n-o cunosc: dorinţă, încăpăţânare, ambiţie, îndârjire, umilinţă care se cere înfrântă, năucire... Dar acum văd limpede, citesc limpede: viaţa mea nu are sens fără doamna Alba. Şi-n vreme ce liberez pe Irma somnului ei adânc, mă rostogolesc alături şi mi se pare că mă cufund în moliciunea asudată a patului ca într-o baie de noroi la meschinul gând ce mi-a năzărit hidos, al surprinderii ignobile, cu consens de răsplătire pentru complicitate, Dumnezeule mare! al acestei fotografii - ultima ratio - sustrase unui decăzut (în caz când Irma are dreptate că întâlnirile lor au încetat) şi purtate pe dinaintea ochilor vinovaţi de departe, ca o invitaţie pentru cea mai sordidă negociere.

Şi iarăşi donquichottescul vis pierdut al procesului formidabil mă umileşte din înălţimea inaccesibilă şi candidă a purităţii lui de zăpadă pe vârf de munte, a eleganţei lui atât de rare, atât de îndrăzneţe, atât de îndepărtate de noaptea asta de insomnie, de mansarda asta cu prinţi şi artişti rataţi, cu cocote şi josnice gânduri de cambriolaj.

De mansarda asta sordidă, în care însuşi minunatul meu vis alb îmi porunceşte totuşi irevocabil să rămân.

La o întreprindere de mâna întâia, un comis-voiajor de mâna întâi! Astfel trebuie să gândească conlocatarele mansardei, considerând lungile mele evadări, în timpul cărora pot să-mi văd de afacerile mele, să locuiesc în garsoniera mea propriu-zisă din parcul Filipescu, să primesc pe Voicuţa acolo şi să par dincoace tocmai pentru atâtea absenţe un funcţionar muncitor şi conştiincios, înhămat la o mare şi serioasă treabă, în privinţa asta n-am nici o grijă: toate fetele mă laudă, cu madam Matilda în cap. Dar îmi rămâne o singură şi cea mai serioasă îngrijorare: opinia prinţului Preda. Am băgat de seamă din rarele noastre încrucişări pe coridor că Alteţa sa a luat cunoştinţă de prezenţa mea aici şi, ca atare, de existenţa mea pe pământ. întrebarea care mă munceşte este aceasta: nu cumva însă ştia el de aceeaşi existenţă ceva mai înainte de prezenţa-mi curioasă sub acest acoperiş? într-adevăr, un adorator al soţiei maestrului meu nu a avut el cumva curiozitatea să afle cam ce fel de indivizi se găsesc în apropierea iubitei lui? Ce invitaţi păşesc prea des în casa ei, ce secretari şi comişi lucrează în biroul bărbatului său? Din atitudinea la început perfect indiferentă a prinţului Preda, mai apoi din uşoara bunăvoinţă ce-mi trimitea de sub mustaţa-i tristă, de câte ori ne întâlneam pe sală, în sfârşit din satisfacţia deosebită ce i-o produse primul meu salut, pe care-mi luai inima în dinţi să i-l fac - fără să ne fi prezentat nimeni -, în amurgul coridorului, observai că prinţul meu nu mai e în curent, de mult (sau poate nu l-a interesat niciodată), cu personalul de birou al soţului iubitei sale. Era singura concluzie cu putinţă de tras din purtarea lui drăguţă şi totuşi încă rezervată, distantă faţă de mine; afară numai dacă nu aveam a face cu un actor de mâna întâia, care a simţit repede primejdia şi aşteaptă cu linişte şi încredere, ca agentul fostei sale iubite - cum în cazul acesta ar trebui să mă socotească - să încerce primul asalt pentru cucerirea, să zicem bunăoară, a fotografiei din perete. Dar şi după ce-mi luai a doua oară inima în dinţi şi mă prezentai singur, extrem de politicos şi deferent, făcându-i un larg compliment şi cerându-mi scuze că-mi iau din proprie iniţiativă o astfel de îndrăzneală, el nu se arătă surprins deloc, ba dimpotrivă îmi păru extrem de măgulit de gestul meu; încă şi mai mult, făcându-mi iarăşi de vorbă cu madam Matilda, tocmai când era ocupată cu aranjamentul apartamentului princiar, văzui că fotografia Albei rămăsese netulburată la locul ei.

într-o noapte, era târziu şi Irma nu mă lăsa să dorm, auzirăm un ciocănit discret la uşă. Era la mine, era la Irma? (uşa ei se afla cam în faţa alei mele, ceva-ceva mai la stânga) nu aş fi putut spune. Cu degetul la buze, Irma îmi făcu semn de tăcere, zâmbi apoi, vroi să-mi şoptească cine ştie ce, dar renunţă. Şi mă privi poznaş şi oarecum nesigur, puţin îngrijorată. Ceva mai târziu apoi, pe când eram pradă înlănţuirilor ei sălbatice şi a tuturor interjecţiunilor din vocabularul unguresc, aceeaşi bătaie discretă îşi făcu loc în urechile mele. Când criza conteni, auzirăm distinct în noapte ciocănitul, de astă dată din ce în ce mai tare, şi mă putui orienta uşor asupra uşii în care răsuna. Se auzea lămurit, când se întrerupeau ciocăniturile: "Irma!... Irma... Comtesse Irma... c'est moi... Preda..."

Irma zâmbea la mine, făcându-mi necontenit semnul discreţiei. Nu eram luminaţi decât de becul de pe măsuţa de noapte, pe care-l acoperisem într-un ziar mototolit, pentru a-i micşora puterea. Pe sub uşa mea nu se putea, aşadar, vedea nici o dungă de lumină, ca să tulbure pe prinţ din chemarea lui, care mi se păru tremurătoare şi patetică...

- Irma, mon ange... ouvre... c'est moi... viens... viens... ma cherie... ma tres douce...

Şi bătea iarăşi repede şi modest. în cele din urmă zgâlţâi şi mânerul şi-i auzirăm pasul târşindu-se pe podeaua sălii.

- E beat? întrebai în şoaptă.

- Puţin. Nu se îmbate niciodate de toţ. Inse me chiame în fiecare noapte, când se face dor de ea... me strânge prea, tare... şi mai mult decât me strânge... me serute...

Am izbutit apoi să smulg vorbă cu vorbă Irmei toate amănuntele scenelor ei de dragoste cu prinţul. N-o strigă pe numele celeilalte şi nici nu se uită la portretul ei, în momentele acelea. Are grijă de altminteri să stingă lumina şi tot timpul nu vorbeşte decât franţuzeşte, grai din care Irma nu pricepe decât câteva cuvinte. Lucrul se petrece mai la cinci-şase nopţi. Dar niciodată nu e lipsit de delicateţe: dimpotrivă, dovedeşte un exces de galanterie, de fineţe intimă, a cărei amintire face pe Irma, probabil pentru a-mi produce plăcere, să râdă dezgustată, deşi, văd bine, ochii ei nu par câtuşi de puţin înfricoşaţi, nici măcar uluiţi de procedeele lui. Irma, pe care o vrea totdeauna goală de sus până jos, mărturiseşte în cele din urmă că se complăcea în rafinamentele lui mai mult platonice, în care sărutul juca rolul principal. Dar este o margine în toate şi ea îl părăsea de cele mai multe ori, în apropierea dimineţii, îngrozitor de tulburată, deşi amuzată şi încântată. îmi declară însă că preferă iubirea unui tânăr vlăjgan ca mine, sănătoasă şi liniştitoare, chinurilor erotice ale unor astfel de degeneraţi, bolnăvicioşi şi libidinoşi.

- O iştenem... l-aş da lui Auriche cu plăcere... dar nu vrea să aude de ea...

Nu-mi venea să râd deloc de transporturile nocturne ale prinţului Preda, deşi acum aveam la rându-mi certitudinea absolută că între el şi domniţa Alba nu mai există de mult - dacă nu, în orice caz, la distanţe extrem de largi - întâlniri intime. Revederea aceea din gradină, cu consimţământul şi aproape sub supravegherea mamei, mă întăreşte şi mai mult în supoziţiile mele, deşi amestecul doamnei Esmeralda mi se pare încă extrem de curios şi-mi deschide porţile unor noi şi grele nedumeriri.

Nu râd deloc de sărmanul prinţ decăzut şi degenerat, pentru că ar fi să râd de mine; iată-mă aci, în acest loc care mă degradează, în acest pat în care mă dau cu împrumut unei prostituate, pentru a o găsi pe ea, acolo sus, deasupra, dincolo de toate gândurile şi acţiunile mele. Fără de ea ce-ar însemna toate aceste gânduri şi acţiuni, ce rost ar putea avea ele în tinereţea mea singuratică, pe care altfel o întrezăresc îngrozitor de tristă. Voicuţa, Lilica, fructe pe care le culegi îndată, numai doar să întinzi mâna. Ş-apoi unde mai găseşti frumuseţea Albei, această supremă frumuseţe în ordinea pretinsă de comandamentele sufletului meu? Frumuseţe scumpă şi avară, pentru că inaccesibilă şi încă indefinisabilă. Ea rămâne necontenit pe linia vieţii mele, monarh absolut la capătul tuturor ţelurilor şi actelor ce săvârşesc, necondiţionată de amăgirea misterului, căci cu fiecare pas înainte, cu fiecare voal căzut, cu fiecare nouă aparenţă, ea se înfrânge pe ea însăşi, se înalţă tot mai fermecătoare, peste strâmtul sau largul orizont al inteligenţei mele. Ea e pentru mine un pretext de luptă, şi asta e totul, aşa cum nelămuritul zărilor şi otrava lecturilor mi-a fost pretext de goană şi pribegie în adolescenţă. Zvârlit înapoi de reflexul cenuşiu şi imens al războiului, spuneţi dacă în zilele astea sure, când toţi au căzut din cer, păstrarea unuia singur, care poate n-are decât acest unic atribut, exterior dacă vreţi, dar tot al dumnezeirii: frumuseţea, spuneţi dacă păstrarea asta, căutarea asta de raze în oceanul tern, nu-i o îndrăzneală, şi o frumuseţe. Tot o frumuseţe.

Suntem doar trei înşi în vuietul enorm al secolului, care ne zbatem pentru idolul acestei religii atât de restrânse şi de delicioase. încolo, nu ştie nimeni nimic, din larga lumea asta, care începe acum să huruie pe străzi, o dată cu înalbăstrirea ferestrelor de mansardă. Acolo, în fund, nemernicul afurisit şi izgonit din raiul pe care şi-l evocă înălţându-şi falşi idoli; atotputernicul care locuieşte astăzi cerul şi păzeşte la poartă-i cu paloş de flăcări; şi păcătosul pe care-l auziţi destăinuindu-şi păcatele şi târându-se prin noroaiele cele mai abjecte, pentru a se învrednici cel mai de pe urmă de minunea extremei frumuseţi.

Trei credincioşi, trei fanatici, trei fraţi de soartă şi de durere, care ne vom întredevora în curând sub măreţia cerului, sub privirile sfinte ale zeului pe care-l dorim exclusiv.

încolo, nimeni nu ştie nimic de noi, iar ei doi, nici măcar de mine.

Pe sala în care un bec orb şi uzat abia mai luminează la doi paşi şi unde abia la ora asta a început cu adevărat domnia somnului, se aude un târşet dinainte înfrânt şi umilit, un ciocănit trist şi înfricoşat: Irma... comtesse Irma... chere comtesse... chere petite...

Iar Irma zace răsturnată alături de mine în somn profund şi mut, dezvelită aproape toată, cu un braţ apărându-şi sânul stâng, cu altul căzut peste dunga patului, cu albeaţa goliciunii pătată indecent de umbrele tari ale încheieturilor.

- Viens, o, ma beaute, viens, mon ange, mon bonheur... mon unique...

Glasul a crescut mai lăcrimos şi mai umilit decât poate fi cu putinţă. Iar eu râd liniştit şi fericit, sigur de acest simulacru de lemn, pe care l-aş ceda bucuros prinţului izgonit de adevăratul idol. Şi-n învigurarea albă a dimineţii de vară trasez primele linii hotărâte ale meschinului meu plan de acţiune.

Dacă la început nu i-o fi părut curios Voicuţei interesul pe care-l arătam informărilor ce-mi da despre Alba, e fără îndoială cât se poate de firesc. Orice secretar de avocat e în drept să se intereseze de familia patronului său; şi-apoi, un brav elev al maestrului Georges Radu Şerban ştia doar să spună o întrebare fără a trezi o cât de îndepărtată suspiciune. Afară de asta, aveam grijă oricând, în conversaţiile noastre, s-o întreb cu un interes şi mai mare despre familia ei, despre Smărăndiţa şi tipul ei, despre ea însăşi, despre progresele făcute cu revista teatrală, plănuită la "Ruşi", şi pe care o şi scriseseră autorii solicitaţi. Acum se împărţiseră chiar rolurile şi începeau repetiţiile. După îndemnul meu, Voicuţa primise şi ea să joace; făcea întâi pe-un înger mic şi cuvios, pe care vremurile noi, întoarse la păgânism, îl prefac în amoraş obraznic, şi-apoi, în alte tablouri, pe-o fetiţă de şcoală, care dă relaţii naive despre cursurile ce urmează, încât, din jocul meşteşugit al cuvintelor şi-al locului răspunsurilor, să răsară întorsături hazoase şi aluzii necuviincioase. Voicuţa era amuzată de rolurile ei tocmai pentru că vedea că eu mă amuz la rându-mi, mai ales că replicile ce trebuia să dea nu erau lipsite de sare şi meşteşug. Şi asta motiva îndeajuns îndemnurile mele de a se dedica mai amplu şi mai adânc studiului lor şi ambiţiei de a se înfăţişa o bună artistă, deşi conveneam amândoi că în fond totul nu-i decât o copilărie şi textul ce trebuia să înveţe, o ridicolă meschinărie. îmi plăcea că aceste rezerve ţinea să le readucă adesea în convorbire însăşi Voicuţa, care se complăcea însă de minune în noua ei preocupare; tocmai pentru a atenua impresia acestui zel în ochii mei, ea vroia desigur să-mi ateste şi mai în glumă şi mai în serios că nu pune nici un preţ pe această simplă distracţie, ca oricare alta.

Dar tocmai această nepăsare, afectată şi totuşi dezminţită la fiecare moment de fapte, dovedea fragilitatea sufletului Voicuţei, inconsistenţa lui, lipsa lui de interes substanţial pentru orişice pe lume. Singura ei grijă pe care şi-o trăda cu voie ori fără voie la fiecare moment, de a părea că n-o surprinde nimic, că n-o poate încânta, decât superficial, nimic, exerciţiu pe care şi-l însuşise până la falsificarea propriului său suflet, dovedea golul spăimântător dinăuntrul acestui bibelou, pe care altfel nu l-aş lăsa aşa uşor din braţe. Voicuţa vroia, aşadar, să-mi arate că, la fel cu Smărăndiţa şi cu celelalte prietene ale ei, e o blazată şi o hipercivilizată; nu face caz de cultura ei, pentru că, asemeni, ţine morţiş de pedanterie să nu fie acuzată. însă dacă doreşti să cunoşti gradul ei de cultură, n-ai decât să apeşi pe-un buton: atunci ea va începe să turuie orice te interesează din literatura franceză, germană, engleză şi chiar română, precum şi tot ce e îndeobşte cunoscut din literaturile celelalte, va începe să turuie despre orice temă din filozofie, pe care a urmat-o la facultate, luându-şi licenţa cu bile albe şi distincţie; însă se va da bătută, chiar fără s-o întrebi, în privinţa limbilor vechi, care o plictiseau, matematicii, "pe care n-a înţeles-o niciodată şi a învăţat-o papagaliceşte, deşi a avut note mari la ea", şi în sfârşit teologiei, pe care o adăugă în chip de haz. Ştiam de asemenea că ea citea mult şi era atât de satisfăcută de bagajul cunoştinţelor ei, încât licărul acela de bucurie care-i umplea ochiul, când abordai o temă de discuţie ce-i era familiară - de exemplu dacă aduceai vorba despre Proust, despre Paul Valery, despre predilecţiile invertite ale lui Rimbaud sau despre Montaigne, de omni re scibili din domeniile pe care ţi le indica la început - cu cât o dovedea mai informată şi mai mulţumită de sine, cu atât o făcea să-mi pară mai mărginită. Discuţia odată terminată, ea se prefăcea în copilă dulce, afecta pe mititica scumpă, ce vrea să fie răzgâiată şi găsea că teribilul, după intenţia ei, contrast între omniştiinţa ei şi între nevoia de copilărie, de zbenguială, de alintare, de gungureală de copil, care se uită la tine cu ochi bulbucaţi de frica pedepsei, e tot ce poate fi mai original şi mai cuceritor. Se da peste cap pe divanul meu, lăsând să-i cadă rochiţa, şi aşa destul de scurtă - era pe vremea rochiilor scurte -, descoperindu-şi astfel linia perfectă a picioruşelor şi mătasea neagră a pantalonaşilor bufanţi, în care ciorapii lucioşi, pentru ea mult prea lungi, se înfigeau modulând pulpele şi începutul coapselor, ca la pajii regilor de demult. Asta se întâmpla desigur după alte zbenguieli mai mărunte, pe care Voicuţa le făcea pe covor şi printre fotolii, făcea pe căţeluşul care mârâie, sărea de pe scaune, făcea gimnastică, iar când în ardoarea mişcărilor, ca într-un fel de uitare a locului unde se afla, îşi dezvelea astfel dedesubturile mătăsoase, se roşea toată, îşi ascundea faţa în palme, privind cu aceiaşi ochi, atât de drăgălaş bulbucaţi, prin gratiile degetelor desfăcute, pentru a controla, evident, cu acelaşi aer copilăresc, impresia pe care nu îndrăzneala gestului, ci noutatea priveliştii putuse s-o pricinuiască. Odată veni cu o carte împachetată proaspăt de la librărie. Pentru că intenţionat întârziam s-o întreb ce are acolo, deşi aşezasem pachetul ostentativ pe colţul biroului (eram sigur că vrea să mă dea gata cu cine ştie ce nume abracadabrant), nu se putu să nu-mi destăinuiască din proprie iniţiativă:

- Nu ştii ce şi-a cumpărat fetiţa aici?

Ridicai ignorant din umeri.

Desfăcu învelişul şi-mi plimbă pe dinaintea ochilor o carte pentru copii, de curând apărută. Şi mă asigură că de la un timp s-a dedat cu desăvârşire lecturilor pentru copii, singurele care o mai amuză şi-i împrospătează sufletul.

Destăinuirea poate că ar fi fost interesantă, dacă nu ar fi fost făcută cu această nevinovată miză în scenă.

Mă arătai foarte minunat de noua ei dispoziţie sufletească şi mă declarai în deplin acord cu seceta de veritabilă literatură din ultima vreme. însă pentru a ocoli eventualitatea vreunor considerente de mai lungă durată şi perspectiva unui eventual comerţ de volume puero-literare, schimbai vorba, informându-mă de progresele partenerilor ei la repetiţiile revistei, îmi povesti şi despre cei prieteni şi despre cei numai cunoscuţi. Admiraţia ei mergea mai ales spre domnişoara Scumpa Caragea, al cărei talent, îmi afirma categoric, e deasupra oricărei aşteptări. Mai ales naturaleţea jocului în atât de variate faţete - pentru că ea deţinea cele mai multe şi mai importante roluri - este într-adevăr uimitoare.

- Dacă e cu adevărat descendenta domniţei Ralu, îmi dădui cu părerea, lucrul e cât se poate de firesc.

Dar Voicuţa nu ştiu să-mi precizeze din care Caragea descindea această Scumpă. Pentru că ne găseam totuşi la capitolul beizadelelor, o întrebai într-o doară dacă n-au oferit vreun rol şi Albei Ypsilant. Fu pentru prima oară acum, când observai o uşoară contractare între sprâncenele Voicuţei.

Precum e limpede de bănuit, principala legătură care mă ţinuse atât de strâns de fata aceasta mică era tocmai putinţa de a-mi sătura, prin ea, curiozitatea pentru o mie şi unu de lucruri, privind pe cea care mă interesa mai mult decât orice pe lume. Voicuţa avusese câmp larg să creadă şi să rostească despre doamna Radu Şerban tot ce putea să-i treacă prin minte. N-o contraziceam deloc şi nu-mi dam nici un fel de părere, chiar atunci când vedeam clar ţâşnind exagerările şi fierbând, oricât de voalat, eterna invidie femeiască. Eu nu făceam decât să aţâţ tăciunii, când focul vorbirii ameninţa să se stingă. Astfel putusem afla de dubla "grandomanie" a doamnei Alba, adică de "exagerata" părere ce-o avea atât despre obârşia, cât şi despre frumuseţea ei, de "aerele ei de filantroapă cu care vrea să "epateze", de "sărăcia" din care a scos-o soţul ei, de "frica nebună" de a nu-i displace printr-un fel sau altul şi a se trezi într-o bună dimineaţă deposedată de palat, de bijuterii, de automobile şi de toate "fumurile" ei de mare doamnă, în sfârşit de groaza şi mai mare a doamnei Esmaralda ca fiica ei să nu se aventureze în cine ştie ce greşeală, care ar fi trimis-o cu toată familia (familia era: mama şi vărul) pe stradă. De la Voicuţa aflai că doamna Alba primise în dar de la soţul ei casa din Bucureşti şi una din moşii, dar că, donaţia fiind între soţi, ea putea fi oricând revocată (recunoscui aci competenţa juridică a lui Radu).

Ea îmi aduse chiar câteva lumini mai mult asupra caracterului lui Georges Radu Şerban, care, ştia şi ea, în viaţa conjugală se purta într-adevăr ca un tiran, desigur cu mânuşi, dar tiran. Voinţa lui era lege pentru toţi ai casei şi, mai mult sub influenţa mamei ei, doamna Alba trebuise să se supună, pentru a-şi salva situaţia. Afară de asta, în toate familiile mai în contact cu casa maestrului, se credea că acesta se dedicase şi mai amplu, după căsătorie, avocaturii tocmai pentru a pune capăt călătoriilor ei şi ambiţiei de a-şi etala în străinătate frumuseţea, bogăţia şi aerele. Adică exact ceea ce-mi şoptise şi Raoul. în câteva cuvinte, ea conchidea apoi că toată mândria nemăsurată a doamnei Alba se năruia lamentabil la picioarele soţului ei, acceptând, fie sub îndemn, fie pentru că se obişnuise astfel, trista stare de roabă, de dragul câtorva bijuterii şi de groaza sărăciei. Or, asta nu dovedea câtuşi de puţin un suflet princiar, căci tot orgoliul ei demăsurat devenea astfel caduc şi ridicol...

- Poate că-şi iubeşte soţul? mă interesai cu groază.

- Da... foarte mult... între ei e o diferenţă de douăzeci de ani... Desigur, contează că va "crăpa" înaintea ei şi atunci donaţia redevine valabilă. Asta i-e toată iubirea... însă se înşală în aceste roze speranţe... prinţul Georges se ţine prea bine şi duce o viaţă prea restrânsă, ca visul să i se poată realiza, n-avea grijă. Pe urmă, când va ajunge de 50 de ani, ce o să mai folosească donaţia ambiţiilor ei... o să fie o păcăleală, de-o să râdă şi ea singură, muşcându-şi mâinile de necaz.

Când vrea să fie crudă, Voicuţa ştie să te înfîoare cu noutatea ei, tocmai pentru că era aşa mică şi ochii îi luceau atât de tare, parcă vibra de ură tot corpul ei într-atât de mic că alt sentiment nu mai avea loc să precumpănească; din lipsă de spaţiu, sentimentele se manifestau pe rând în acest trupuşor frumos. De aceea eu nu puteam conveni că logica ei este adevărată până-n adâncul tuturor consecinţelor. Premisele sunt certe: domnul Georges Radu Şerban îşi tiranizează într-un fel soţia, adică n-o lasă în voia fanteziilor ei de femeie frumoasă şi dorurilor ei de ducă; punctul acesta pare a fi adevărat şi-mi convine de minune, îmi place. Dar ea nu se hotărăşte încă să se scuture de robie, nu din cauza diamantelor, a moşiei şi a aerelor de grande dame, ci pentru că nu se poate hotărî îndeajuns. Voicuţa a mai atins şi un alt punct, care-mi convine iarăşi nespus, şi e confirmat de-un fapt indubitabil, la care am fost martor şi al cărui rost adevărat abia acum începe să-mi apară. Alături de ea e bătrâna doamnă Esmaralda, care poate cu adevărat să fie obsedată de groaza mizeriilor de tot felul ce pândesc din umbră şi care chinuie în aste vremuri vitrege pe aţâţi urmaşi ai stăpânilor trecutului, pe aţâţi moştenitori de nume şi de sânge ilustru. Ea într-adevăr trebuie să fie prea atentă la mişcările fiicei sale, ea nu se sfieşte s-o însoţească, supraveghind-o de departe, chiar la un rendez-vous, după toate aparenţele de adio, al fiicei sale, ea trebuie să joace un rol covârşitor în nefericire sentimentală din ultimul timp a bietului prince Preda din mansarda madam Matildei.

Dar întrebarea care începe să se zbată acum în mine şi să mă frământe cu putere este: dacă un îndemn contrar ar veni tot aşa de persistent dintr-o direcţie opusă, doamna Alba nu s-ar găsi oare într-o prea sensibilă cumpănă? Hm, iată ceva care merită multă meditaţie: în orice caz, acest îndemn contrar n-ar avea de luptat numai cu bătrâna mamă şi cu un copios act de donaţie, a cărui validitate atârnă ca un fir de păr deasupra faptelor ei. Dar peste actul acesta şi peste bijuterii, amintirea unei anume priviri a ochilor ei, ca şi acea aplecare înfruntătoare a capului pe spate, mă face să trec îndată. Voicuţa a mai enumărat: aere de grande dame, dar rostind astfel, ea aşază în sens peiorativ punctul pe adevăratul i în această ordine de lucruri. Aşa cum am văzut-o pe Alba în realitate şi aşa cum gândul meu o vede neîntrerupt, înţeleg de minune că stăpânul ei nu e acest tiran de Georges Radu Şerban, pe care, din datele mele ştiu că nu-l iubeşte şi nu l-a iubit niciodată, ci unul căruia i se dă cu toată ardoarea, cu tot sufletul, cu tot corpul: aristocraticul, sensul, înclinarea spre aristocratic, son penchant pour. Ea nu poate concepe altfel trecerea ei prin viaţă, căderea materială i se pare un atentat la dreptul ei de a străluci, i se pare un ultragiu al frumuseţii ei desăvârşite, deposedarea acestei frumuseţi de podoabele pietrelor strălucitoare şi mai ales de podoaba cea mai de seamă: posibilitatea de a împrăştia, în clipa în care ar fi dorit, binefacerile de care poate dispune.

Voicuţa traduce toate astea prin cele mai materiale expresii cu putinţă, dar eu ştiu ce trebuie să aleg din dispoziţia ei de a bârfi. Se poate să mă şi înşel în această privinţă: oricum, însă, am impresia limpede, că Voicuţa nu găseşte înăuntrul ei nici un sâmbure de nelinişte ori de îndoială, care ar pune-o în încurcătură înaintea întrebărilor şi atacurilor vieţii. La ea totul e drept şi fără complicaţii: îi place ori nu-i place ceva. Considerente laterale, care să se interpună în calea voinţei ei, constituind adevărate piedici cu totul şi cu totul de neînvins, aşa ceva nu există pentru înfiorător de marii ei ochi pe faţa mignonă. Şi totuşi, în cinstea ochilor ăstora, s-ar fi cuvenit mai multe posibilităţi de crâncenă ezitare, de luptă cu sine însăşi. Aş fi dorit-o o fiică de comunist intransigent, bunăoară, ea însăşi o înverşunată adeptă a teoriilor roşii. Acaparat în întregime de lanţurile vieţii burgheze, în care observ că-mi merge convenabil, ba chiar peste aşteptări, aş fi contrazis concepţiile ei, cu ardoarea avocăţească a celei mai calde convingeri, deşi n-am stat niciodată să mă întreb serios, nici când făceam pe hamalul la Brăila, care sistem social ar putea fi mai suportabil. Pe vremea aceea e drept că frecventam unele cercuri socialiste, dar numai curiozitatea mă ducea acolo, şi parcă în răzvrătirea frenetică a oamenilor acelora, în scrâşnetele lor de revoltă şi-n poticnirea raţionamentelor lor (erau unii adorabili în ignoranţa lor şi-n stângăcia aproape bufă, cu care conduceau greoiul car al logicii retorice) mă simţeam mai la îndemână eu, fugarul fără motiv, vagabondul de amorul artei. Pasiunea m-a atras sub toate formele ei de manifestare şi oamenii aceia, unii extraordinar de inteligenţi, deşi orbiţi de credinţă, alţii mai nevoiaşi la cap (cea mai cumplită inegalitate, cea mai ţipătoare nedreptate cu distribuirea calităţilor naturale, a inteligenţei şi a meritelor, acolo am văzut-o), dar însufleţiţi de aceeaşi patimă fără zăgaz, clocot enorm de cascadă, mă ţineau parcă magnetizat sub luciul straniu al urii şi dorului lor de răzbunare.

Dacă acum însă, ferit de cuirasa maturităţii şi de lama rece a unei lucidităţi sceptice, care uneori mă nemulţumeşte ori chiar mă agasează literalmente, aş putea rezista tenace oricărei tentaţii ideologico-sentimentale, fie ea plasată în stânga, în dreapta ori la mijloc, cu siguranţă însă că aş ocupa bucuros o poziţie extremă şi diametral opusă, când aş găsi o fată ca Voicuţa, aşezată din timp, şi nu din diletantism, de bună seamă, în poziţia adversă. Jocul contrastelor şi al contrariilor e tot ce mă amuză mai mult, mă covârşeşte, mă înfi-oară şi mă asmute, şi sunt nespus de fericit că domniţa Alba ocupă real şi mai cu seamă sufleteşte un turn de fildeş închis muritorilor de rând, la umărul cărora tocmai pentru asta mă simt nespus de mulţumit, în aceste momente de mare tensiune a vieţii mele, că mă găsesc.

In schimb Voicuţa ştie să anihileze, împreunând elemente care se anulează reciproc, orice diferenţe care ar constitui vreo stavilă satisfacerii gusturilor ei de moment. împrejurarea face ca ea să nu fie numaidecât o Ypsilant, o Basarab, sau mai ştiu ce alt mare nume. Dar chiar de-ar fi astfel, îi citesc prin transparenţa gândurilor că diferenţa dintre noi n-ar deschide neapărat înăuntru-i un teatru de luptă; dimpotrivă, dacă acel care-ar întâmpina-o cu omagiile lui i-ar fi pe plac, poarta sufletului ei s-ar deschide de la sine, indiferent de punctul de plecare al nou-venitului sau de ce-ar putea clocoti sub crusta aparenţei sale.

E pentru prima oară, aşadar, când Voicuţa lasă să-i scape această contractare a frunţii, pentru că numele doamnei Alba a căzut iar între noi. Şi cum ţin să-l port din nou de-a lungul convorbirii noastre, pe care ea se sileşte s-o păstreze întruna tot în jurul revistei teatrale, observ că nu mai e nici o înşelare. Voicuţa e pur şi simplu scandalizată de această doamnă, pe care ştiu bine, o vizitează din când în când cu mare deferentă şi se mândreşte că are acces la ziua ei de primire. Iată, nu se lasă nici acum până nu-mi repetă, cu un aer de degajare care mă înveseleşte, că adesea e "nevoită" să-i calce, din motive "familiare", pragul şi să-i suporte săptămânal "fasoanele şi prezumţiozităţile". Şi, pentru că-mi ghiceşte necontenit zâmbetul, pe care nu ştiu cum să-l ascund mai bine sub mina mea cea mai serioasă cu putinţă (poate tocmai mina asta mă demască), ea se irită din ce în ce mai mult, muşcă şi zgârie şi izbucneşte într-o adevărată furie când încerc s-o contrazic. N-am mai văzut-o niciodată pe Voicuţa pradă unui astfel de acces, n-am mai văzut-o niciodată pradă oricărui fel de acces. Sub forma asta ea mă atrage nespus şi pieptul mic, dar plin şi semeţ, îşi modelează sub impetuozitatea zbuciumului şi mai precis şi mai enervant dublul amănunt al rotundelor lui accidente.

Şi iar mi-aduc aminte o întrebare care-mi răsare uneori, dimineaţa, în căldura patului, când încă nu sunt deplin trezit de lumina dintâi a zilei: cum se face că Voicuţa vine şi pleacă de la a nu ştiu câta vizită în apartamentul meu, aşa cum a venit şi a plecat la întâia? Teama unei complicaţii în plus, pe care la început am dorit-o, dar pe care pe urmă am evitat-o, mi-a servit de răspuns desigur; dar totdeauna mi s-a părut incomplet, nesatisfăcător, acest răspuns. Acum văd însă că a fost şi stupid.

Mă apuc deci să zâmbesc dulce Voicuţei şi sunt gata s-o asigur că am vrut s-o necăjesc. Dar cum am început această demonstraţie, văd că n-am izbutit altceva decât să torn şi mai mult gaz peste foc. Mă apropii tremurând de ea şi încerc s-o mângâi, însă mă respinge cu furie, îmi aruncă mustrări grele, îşi ia bascul şi se duce să şi-l aşeze în faţa oglinzii. Dar cum se vede plânsă, cu ochii înroşiţi, îl trânteşte de pământ, izbucneşte de-a binelea în lacrimi şi se repede la divan, pe care se azvârle cu o vigoare neaşteptată, făcându-l să se lase şi să se ridice în repezi şi adânci amplitudini, de parcă ar fi cântărit întreit. Mă aşez lângă ea pe covor şi o mângâi, şoptindu-i cuvinte de împăcare, amestecate subtil cu declaraţii de admiraţie. Cu tot zbuciumul ce o agită în mişcări ritmice, la care participă dintr-o dată întregul ei corp, văd bine că mă ascultă. Pe urmă suspinele se răresc şi mâna mea îi mângâie fruntea şi părul... pentru a mă trezi pe nesimţite atingându-i umărul şi braţul. Voicuţa a încetat să suspine şi nu mai face nici o mişcare; parcă ar aştepta ceva. Parcă ar urmări mersul mâinii mele, care acum alunecă, reptilă caldă, pe şoldul ei spre coapsa plină. Dar când vreau să-i prind buzele sub buzele mele, se fereşte; în schimb, mâna poate să mi se plimbe netulburată pe străveziul neted şi lucios al ciorapilor de mătase, pe genunchii şi pe pulpele vii şi tari, de mică sportivă. Când dau a doua oară s-o sărut, ea se ridică fără un cuvânt, ca o hipnotizată, traversează biroul, intră în dormitor şi apoi în sala de baie, a cărei uşă o lasă deschisă. încearcă duşul, apoi aud clar zgomotul pantofilor trezind pe rând sonoritatea plăcilor de faianţă, aud plesnetul rochiei şi al rufelor în aer, le aud căderea limpede şi marchez intervalele dintre aceste zgomote cu imaginea copleşitoare a gestului cuvenit. Acum Voicuţa a rămas numai să-şi tragă ciorapii, şi mi-o închipui în câte-un picior, în faţa oglinzii înclinate, trăgându-i cu supărarea şi energia cu care s-a despuiat şi de celelalte veşminte. Iar uşa rămâne necontenit deschisă. Mă apropii nesimţit, şovăitor, umilit, gata să-i cer iertare, îmbrăţişându-i genunchii, sărutându-i mijlocul gol. Şi ezit la fiecare pas, nesigur, surprins, fericit. Ciorapii au căzut şi ei, i-am auzit, căci luciul alb al faianţei vibrează şi la atingerea mătasei, iar auzu-mi congestionat ar înregistra acum şi zborul unui infuzor. Iar de acolo nu mai vine acum nici o mişcare, nici cel mai neînsemnat zgomot: sunt aşteptat desigur, totuşi mă apropii tiptil, ca un hoţ. N-am atins nimic, n-am provocat nici cel mai slab sunet; aşa că e de mirare cum uşa a fost repezită în pervazul ei cu puternica-i detunătură caracteristică, tocmai când degetele-mi tremurătoare se întindeau, să mă sprijine, spre acelaşi pervaz mântuitor. Totuşi cheia n-a fost întoarsă şi acum foşnetul dens şi răscolitor al duşului bombardează vehement pereţii de porţelan ai căzii cu moleculele milioanelor de proiectile pulverizate. Şi uşa stă între noi, barieră docilă, gata să cedeze la prima împingere. De ce n-a întors cheia şi de ce a aşteptat atâta până să arunce uşa în pervaz? Dintr-un anume punct al dormitorului aş fi putut urmări în voie toate mişcările ei, î-aş fi putut vedea nestânjenit de nimic toate misterele corpului. Aş fi putut - dar n-am căutat acest loc fermecat, deşi am fost aşteptat atâta. Şi uşa a revenit, parcă ea însăşi uimită de nătângia mea, să-şi îmbuce cadrul cu acel clac sec şi dispreţuitor. Dar cheia n-a fost întoarsă şi asta e semn că s-a lăsat anume şi-un mijloc de corijare: o simplă, o uşoară presiune şi zâna stropilor de rouă îmi va apărea toată, în toată minunăţia farmecelor ei mignone, în ceaţa ploii irizate de razele verii, strâmbate de groasele geamuri gofrate. Răpăitul duşului e o chemare energică, imperativă: acum s-a oprit. A pornit iar, ca să se oprească din nou scurt: un aviz, o somaţie... A doua somaţie... Pauză... A treia somaţie...

Văd pielea fină strepezită de recele aspru al periei de apă şi nu mai văd nimic. Izbesc uşa şi înaintez...

Mă primeşte un ţipăt îngrozitor, de moarte. Mă loveşte ca un drug greu şi mă abate în lături. Voicuţa s-a chircit melc în mijlocul conului de apă, în ceaţa fină a picăturilor reflectate de fundul căzii. E toată o spirală albă Voicuţa şi-i văd acum în bătaia duşului doar încovoierea spinării lucii şi rotundul unui şold exagerat de nefirescul poziţiei. Dar vorbele ei sunt grele şi ţipătul ei hotărât; trebuie să dau înapoi orbit, zăpăcit de ploaia şi de tonul categoric al indignării teribile. M-am refugiat tocmai în fundul biroului, în dosul mesei mele de lucru. Prin întredeschizătura uşii de la baie, pe care n-am avut puterea s-o arunc zdravăn după mine, în rama-i ermetică, am auzit chiar, îndată după ieşirea mea, încetarea bruscă a răpăitului de apă. Peste câteva minute numai - trebuie să subliniez asta, într-un interval de timp mai puţin de zecimea celui ce i-a trebuit să se dezbrace, deşi logica lucrurilor ar fi cerut invers - Voicuţa a traversat dormitorul îmbrăcată perfect de corect, în uşorul ei costum creme de vară, pudrată gata şi cu bascul de mătase, de aceeaşi culoare ca şi rochia, aşezat strict în locul unde ştia ea atât de cochet să şi-l aşeze. Când a tăiat apoi biroul cu pasul mic şi înţepat, mi-a aruncat în treacăt, mândră şi înecată toată în cel mai sarcastic dispreţ:

- Credeaţi c-o să meargă aşa uşor... cum ar merge cu vreo doamnă Radu Şerban oarecare?

La bătăile în uşă discrete şi semnificative ale contesei Irma n-am răspuns deloc, de două nopţi în şir. De altfel m-am întors în odăiţa mea din mansardă trecând cu multă precauţiune pe coridorul gol. Numai în prima seară, în fundul cotului care duce la apartamentul prinţului Preda, am surprins iar pe madam Matilda încovoiată de la mijloc cu urechea lipită de uşa Auricăi. Dar păşeam atât de încet, că ea nu m-a simţit şi, pentru a nu-i da de veste că am sosit din peregrinările mele provinciale, m-am refugiat pe vârful picioarelor înapoi, şi-am mai rătăcit vreo două-trei ore până să mă reîntorc şi, nevăzut de nimeni, să-mi reiau în primire camera. Cum ştiam mai de mult, din propria-i mărturisire, Irma, de câte ori revenea din oraş singură, încerca la uşa mea dacă sunt "acasă". Şi-acum încercă la fel, în prima noapte, ş-apoi în a doua: aşteptam molcom să reintre la ea şi să se culce şi-apoi pândeam cu urechea venirea prinţului Preda din oraş sau pasu-i târşit de la uşa lui spre odăiţa ei. Dar cum nimic nu se auzea, plecam după vreo trei ceasuri în garsoniera mea, ca să dorm cum trebuie. A treia noapte mă odihnii bine acasă, pe divanul cel larg şi bun, ca să-mi restabilesc lipsurile de somn. A patra revenii din vreme la mansardă; madam Matilda mă simţi tocmai când întorceam cheia în uşă şi-mi ură bună venire. Cum băgasem de seamă, în aste două nopţi din urmă petrecute aci, ea se culca înainte de venirea Irmei, aşa că în noaptea asta n-avea cum să-i dea de veste. Şi întâmplarea făcu ca tocmai în noaptea asta să se petreacă aceea ce doream, astfel că lucrurile ieşiră de minune. Pe la unu şi jumătate să fi fost, nu puteam distinge clar pe cadranul fosforat al ceasului de mână, Irma reveni singură ca de obicei şi încercă la uşa mea. Irma venea totdeauna singură, pentru că prefera să-şi exercite profesia acasă la clienţi ori la hotel; în odăiţa ei avea fotografii şi obiecte reprezentând amintiri, pe care ţinea să le ferească de obscenităţile verbale şi faptice la care se dedau muşterii. De altfel, pe cât putusem prinde de la ea, avea clientelă constantă şi cu orar stabilit: oameni însuraţi, studenţi serioşi, doi preoţi catolici şi unul ortodox, o doamnă în vârstă cu lornion şi liceeni sfielnici; contingenţa zilnică nu era prea bogată - oricum o prefira cu atenţie şi în majoritatea cazurilor o permanentiza, mai ales că aproape toată i-era adusă sub garanţia prieteniilor mai vechi. Aşadar, nu răspunsei Irmei, nu dădui semn de viaţă. O auzii cum închise după sine uşa ei şi-apoi aşteptai calm, încercând să stabilesc poziţia exactă a acului vag luminos, care indică orele dreptunghiularului meu Longines. Locul minutarului îl puteam stabili uşor; însă orarul, oricât de luminos, pentru că prea scurt şi rotund, greşeam totdeauna să-l aşez exact la locul lui pe linia dreaptă a celor două şiruri de cifre. Mă necăjeam cu nespusă plăcere de această neizbutinţă, care mă făcea, ca şi în cele două nopţi trecute, să-mi găsesc de lucru pe întuneric. Ridicam butonul şi învârteam acele la întâmplare; apoi căutam să le stabilesc direcţia cu multă luare-aminte, în sfârşit dam drum pentru control unui mic felinar electric, pe care-l luasem anume în vederea acestor nopţi de veghe şi al altora cu un rost ce până acuma doar îl năzăream. Şi nu izbuteam să ghicesc decât rar adevărul; mă îndârjeam în adevăratul înţeles al cuvântului şi nu simţeam câtuşi de puţin povara timpului. Dar uşa prinţului Preda o auzii deschizându-se, cu toate că slaba suită de sunete ce veneau de acolo putea să mă înşele. Lăsai ceasul în pace şi încordai intens auzul: pasul abia îl percepeam, dar momentele ritmice ale atingerii cu podeaua îmi înfăţişau mersul acesta mai sprinten, mai hotărât, deşi rar şi precaut. Numai la întors, prinţul Preda îşi târşea picioarele, înfrânt şi umilit. Acum se auzea limpede şi zgomotul discret al ciocănitului în uşa Irmei. Apoi din ce în ce mai îndesat, mai stăruitor.

- Chere comtesse Irma... ouvrez je vous en prie... je vous supplie... începu vocea plângătoare.

Ascult cu sufletul la gură şi parcă mă zbat să-mi proiectez voinţa afară, prin pereţi, spre patul Irmei, ca un hipnotizator:

"Ridică-te, Irma, şi-l urmează! îi poruncesc. Ridică-te! Mai tare, prinţule...!"

Dar rugăciunile prinţului au contenit şi ascult zdrobit cum se târşeşte pe sală, jalnic şi înfrânt, pasul lui nefericit... Disperarea mă cuprinde şi mă strânge zdravăn în braţe: încă o noapte pierdută...

Nu ştiu de ce nu-mi vine să plec, de ce mă încăpăţânez să mă joc iar cu lumina înşelătoare de fosfor a ceasornicului meu oblong. Dar acum jocul nu izbuteşte să mai mă câştige ca Ia început. Ba se pare că i-am prins şi secretul, dar n-am nici o satisfacţie pentru asta. Aş dori să plec şi totuşi de la uşă mă întorc la fereastră, privesc luminile oraşului în negură şi blocurile de zid într-atât cât intră în cercurile felinarelor. Pe urmă iar vreau să plec... Mă aplec, cu o îndrăzneală care mă înfi-oară abia după ce o săvârşesc, deasupra largii streşini a mansardei, să văd dacă la capătul ferestrelor este lumină; dar îmi amintesc la timp că prinţul Preda îşi are dormitorul pe şirul odăilor Auricăi şi Irmei, aşa că e inutil să-mi exagerez curajul deasupra abisului mut şi întunecat. în sfârşit...

Am sărit în urmă-mi ca o panteră. Şi m-am lipit de uşă înfiorat... paşi pe coridor, paşii rari, acum şovăitori şi la dus, ai prinţului. îmi vine să strig de bucurie: am avut tot dreptul să muşc iarăşi zdravăn din nevoia mea de odihnă, când mâine am atât de lucru, să rămân aci şi să aştept! Bătaia rugătoare reîncepe şi o dată cu ea glasul plângător. Şi, Doamne, un zgomot lămurit de cheie care se învârteşte. Un dialog care răsună în şoaptă, în şoapte tremurătoare, rugătoare, în alternanţă cu altele energice, şfichiuitoare. îmi vin chiar lămurit în urechea mea:

- El n-a venit, iţi jur... am încercat eu singur la uşa lui... ca să poţi fi sigură...

Ş-apoi, după o scurtă pauză, sentinţa:

- Bine, aşteaptă...

"El n-a venit, îţi jur"... Poate eu...? Desigur... La uşa cărui "lui" ar mai fi putut încerca prinţul, în interesul Irmei, pe tot coridorul ăsta?... Ah, prinţul meu e fermecător, cum îmi vine el singur în mână! Acum uşa Irmei se aude din nou. De bună seamă că a ieşit şi o încuie, şi văd parcă prin lemn, cum nefericitul radios îi ia în posesie braţul rotund şi cald de somnul întrerupt. Atunci dau lumină mare în odaia mea şi întorc cheia cu zgomot. Dar nu mai era nevoie. Irma văzuse dunga de lumină aprinzându-se sub uşă şi nici n-am apucat bine să descui ca lumea, că ea şi lovea lemnul, cu mâna, cu braţele, cu tot trupul:

- Ai venit... deschide.

Am deschis larg şi Irma mi-a căzut în braţe. Pe deasupra umerilor ei am văzut capul lui Eminescu mort. Nu mai era aproape de moarte: în clipele astea el murise de-a binelea... Ochii holbaţi mai trădau o viaţă pe această mască mortuară, sinistră mască de ceară...

Foarte graţios şi binevoitor l-am poftit pe prinţ să intre. Dar Irma i-a răcnit înfuriată în obrazul stins:

- Mincinos, mincinos, ai spus che ciochenite în uşe a lui. Negru - pentru că prinţul trecuse acum de la starea de agonie, la aceea a decesului declarat, şi de aci starea de mumificare cu o repeziciune înfiorătoare - obrazul lui se lăsa lovit de revolta ei, umilit, cădea într-o parte, plesnit de hazul şi de ironiile ei.

Nădejdile mele nu merseseră până aicea; jignirea ce vream să-i fac prin gestul mărinimos care avea să urmeze nu era îmbrăcată în acest aparat dramatic, pe care i-l da atât de copios bucuria de a mă vedea şi satisfacţia de a-l înjosi pentru mine, ce eclatau acum de pe buzele Irmei. Incapabil să rostească un cuvânt, incapabil să se mişte, prinţul replica doar cu ochii. Ochii lui prinseseră în sfârşit viaţă şi reacţionau cu lumini de spaimă la fiecare cuvânt al ei. Dar ceea ce îl dobora pe prinţ cu desăvârşire, şi anume ceea ce socotisem eu că are să-l doboare, era tocmai propria lui laşitate, groaza de rupere definitivă, care-l ţineau atât de imobil, în ploaia de ocări a unei cocote de mansardă, pe el, prinţul Preda, urmaşul prinţilor Buzeşti, şi asta în faţa unui străin, a unui comis-voiajor, la salutul respectuos al căruia el răspunsese cu atâta graţie înaltă, cu atâta rezervă princiară.

Era timpul deci să reintru şi eu în scenă: repetai poftirea şi chiar apucai pe nenorocit de braţ, împingându-l cu uşurinţă, aşa de moleşit de neaşteptatele lovituri cum era, pe uşa larg deschisă, înăuntru, spre marea nedumerire a Irmei. Venise rândul ei să-şi holbeze ochii. Dar ceea ce trebuia să urmeze născocisem şi pusesem la punct cu multă meticulozitate: până acum avusese loc numai un prolog neaşteptat, care-mi aducea, evident, un considerabil ajutor. Răspunsei deci privirilor răscolite de uimire şi de indignare ale Irmei cu înclinări din cap, concesive şi milostive. Prinţul, care stătea ca un manechin pe picioarele răşchirate, urmărea şi el, şi mai distrus ca înainte, scofâlcit şi descompus acuma ca un cadavru învechit şi dezgropat, limbajul, pe care mă prefăceam că vreau să-l feresc de ochii lui, al feţei mele. Semnele binevoitoare şi protectoare ale unui comis-voiajor, care intervine la o cocotă pentru un prinţ... Şi în ce condiţii nimicitoare?... prins cu minciuna... minţind în dezavantajul chiar acestui comis-voiajor... neizbutind să reacţioneze în nici un fel... surprins printr-o bruscă dezvăluire ca un ulcerat de lepră de pe care ai smuls brusc cearşaful, descoperindu-l în cea mai josnică şi putredă decădere trupească şi morală!

Pentru ca să duc lucrurile până la capăt, după planul meu, am vrut să ies zorit, să pretextez un voiaj urgent cu un tren care pleacă la 4 dimineaţa. Am încercat să reabilitez pe prinţ, mărturisind că într-adevăr am auzit bătaia lui în uşă, că ea m-a trezit din somnul adânc în care căzusem îmbrăcat, de aseară, când şi madam Matilda a văzut că m-am înapoiat. îl apăram însă stângaci, aşteptându-mă ca Irma să izbucnească îndată că şi ea a zguduit destul de tare uşa mea şi n-a primit totuşi nici un răspuns. Dar prinţul a zguduit-o incomparabil mai tare, credeam că se dărâmă casa, exageram eu, pentru a face şi mai incredibile argumentele ce invocam. Cu trenul de la ora 4 avu loc o adevărată furtună: cu ardoarea ei ungurească, Irma putu descoperi tentativa mea de minciună - oricât avusei aerul că mă apăr de dibaci - şi luând pe prinţ de umeri, îl aruncă afară cu un picior aplicat în şezut. Mersei cu perfidia până acolo încât încercai să mă iau după cel izgonit spre a-l asigura de simpatia mea, dar astfel ca ea să mă smulgă din uşă, şi satisfăcut că totul ieşise de minune, cu desăvârşire dincolo de aşteptările mele, răsplătii pe Irma în restul nopţii cu sincere dovezi de iubire, reflectând fericit că în momentele acestea, în întunericul profund, în patul sterpelor lui invocaţii către chipul invizibil din perete, prinţul decăzut îşi imaginează cum scumpa lui fotografie e terfelită de râsul unei cocote şi al unui comis-voiajor, în plin rut dezlănţuit. Şi acest coşmar aievea de o noapte întreagă va trebui să biciuiască sângele lui albastru, oricât de îngroşat şi moleşit, să-i împroaşte sufletul de indignare, să-l împungă cu greaua nevoie a reabilitării, să-l facă să mă caute singur, să-mi vorbească, să se explice, să se ridice... şi să se şteargă.

Dacă mai poate fi cu putinţă să facă toate astea... Dacă nu, voi vedea, voi găsi altceva... altceva... dracul ştie ce voi mai putea găsi...

Mai ales acum, omul acesta mă interesa covârşitor. Priveliştea recentă îmi zugrăvise halul lui de decădere şi-mi colorase iarăşi la orizont cu azur şi portocaliu cerul nădejdilor şi străduinţelor mele. Plumbul opac de deasupra acestei orbecăiri prin mansarde şi prin intimităţi de cocote se spărsese într-o parte, şi valuri de speranţă curgeau încoace, înconjurându-mă şi săltându-mă, făcându-mă să respir o atmosferă mai pură. Nu mai aveam nici o îndoială, prinţul Preda era un înger izgonit. Se prăbuşise definitiv din gândurile ei şi acum se zbătea în ţărână, cu braţele întinse după zeul care-l alungase. Acum zelul meu prin aceste obscure şi infamante locuri avea un sens în proprii mei ochi, cel puţin un sens avuabil, la al cărui capăt şi izbutinţă nu mai reuşeam să mă gândesc. Zilele frumoase ale dosarului dătător de nebuneşti iluzii reînviaseră: don Quichotte, naivul şi romanticul, se întorsese, dar astăzi gloaba lui călca pe teren solid, spre o ţintă care nu mai era o simplă vânturătoare în gol.

Prinţul Preda are o fotografie cu autograf şi mai are, de bună seamă, şi alte urme ale trecutului... ele pot fi obiecte scumpe de frumoasă aducere-aminte, dar se pot preface şi-n arme extrem de periculoase împotriva celui ce n-ar mai vrea să audă glasul aceluiaşi trecut. Oare o astfel de pradă dusă la picioarele donnei Alba, pentru că ea redevine donna, o dată cu limpezirea orizontului, n-ar fi într-adevăr încoronarea unei lupte tot aşa de sălbatice, de dârze şi de nobile, ca o victorie într-un proces răsunător? Şi încă, gândiţi-vă prin câte paragini de mister trebuie să treacă imaginaţia ei înapoi, pentru a reconstitui eroismul de-acuma... Dar să tăcem acum, încă nu ştim nimic, încă n-am dobândit nici un punct statornic de reper... Nimic decât o simplă, o vagă, dar minunată speranţă... braţele albe nu mai sunt pătate de balele lubrice ale acestui isteric decăzut.

L-am revăzut pe prinţ în zilele următoare şi l-am salutat cu destulă deferentă, am primit cu mare satisfacţie mâna lui, l-am însoţit de câteva ori pe drumul lui, bună bucată de cale. Am discutat cu el despre vreme, despre politică şi literatură, şi m-am speriat chiar într-o privinţă de prea buna părere ce-i dam prilejul să-şi facă de-un simplu comis-voiajor. Dar el nu părea speriat deloc de competenţa mea, pe care hotărâi totuşi s-o înfrânez şi s-o mânuiesc pe viitor cu mai multă zgârcenie şi băgare de seamă. în schimb, dacă prinţul mă privea îndoielnic, şi cam speriat, era, am citit bine în ochii lui, să vadă numai dacă n-am păstrat în memorie imaginea ridicolului în care se înecase în noaptea dezastrului său şi dacă în dosul tuturor manifestărilor mele de prietenie şi respect nu se ascunde un sâmbure de amară ironie şi o intenţie de renghi. Evitam, aşadar, să aduc vorba de evenimentul petrecut, având oarecum aerul că găsesc nedelicat a o face, încă lăsându-l în acest chip să clocotească şi mai mult de nedumerire şi nesiguranţă, în cele din urmă, în faţa unui pahar de vin, prinţul Preda se hazarda să pătrundă în subiectul de vorbă până acum atât de cu grijă ocolit de amândoi. Teama lui de seamă, a bietului nobil scăpătat, era să nu-mi fi închipuit eu că Irma i-ar fi metresă şi încă atât de stăpână pe dânsul, "că-mi face orice fel de mizerii vrând să mă abandoneze, iar eu îi înghit toate numai şi numai să nu mă părăsească de tot". Nu, înainte de toate, asta trebuia să-mi iasă din minte, că dacă ea mă preferă acuma, el ar avea ceva de pierdut ori de câştigat: între el şi dânsa n-au fost totdeauna decât relaţii corect tarifate şi dacă, în seara cu pricina, el s-a purtat cum s-a purtat, asta n-a făcut-o decât pentru că avea a face cu o cocotă, pe care, pentru a evita orice fel de scandal, nu trebuie niciodată s-o contrazici.

Prinţul însuşi observă, de bună seamă, reamintindu-şi desigur şi de alte diferite amănunte ale întâmplării trecute, că explicaţia lui e neîndestulătoare. Dar eu mă grăbii să-l întrerup, pentru a-l lăsa cu această impresie, şi a-l lăsa, aşadar, cu nevoia să revină mai apoi cu dezvoltări şi mai ample. Şi săvârşii prima tentativă de a pătrunde în templul părăsit şi închis pentru trecătorul străin, mărturisindu-i cu cel mai perfect aer de sinceritate că nici prin gând nu mi-a trecut ca un om ca dânsul să poată iubi o simplă cocotă, oricât Irma se străduise prin tapajul ei să mă convingă de contrariul. Ea vrea, evident, profitând de o delicateţe rară de suflet, pe care o ia, probabil, drept slăbiciune, să-mi demonstreze ce sacrificiu face pentru mine, renunţând la un om ales şi de mare neam; dar asta sunt simple manevre de femeie de stradă cu care sunt prea obişnuit şi nu-mi mai fac nici o impresie, cu atât mai mult cu cât mi-e perfect egal dacă o femeie de teapa sa, şi chiar orice fel de femeie, mi se dă pentru că mă preferă altuia sau pentru că a fost luată la goană de foştii ei amanţi.

Ascultătorului păru că-i place, din parte-mi, această profesie de credinţă în materie de femei, dar cu siguranţă că lumina ochiului meu, pe care o lăsam deschisă într-un anumit mod, nu-i plăcu chiar la fel. Profitai de ocazie să merg încă un pas mai departe, exprimându-mi admiraţia pentru oameni făcuţi dintr-o bucată, ca mine, pentru care femeia nu joacă nici un rol, şi exprimându-mi compătimirea, nu lipsită de oarecare ironie (de astă dată şi în glas nu numai în ochi), pentru cei care nu se pot mândri cu tăria mea sufletească. Prinţul Preda căscă ochii mari la mine, dar încă nu-l lăsă să-i scape ceva; primele mele asalturi căzură astfel zdrobite de duritatea neîncrederii lui. Teama de a nu-i da astfel tocmai acum de bănuit mă făcu să bat în retragere şi să-i vorbesc de diverse afaceri de ale mele prin provincie: dacă omul ăsta ar pândi o singură zi înaintea casei Radu Şerban sau dacă l-ar aduce dracu' în instanţă, tocmai în momentul când iau cuvântul, ridicându-mă de lângă maestru, toată întreprinderea de acum - căreia-i sacrific nopţi, vigoare şi dreptul de a fi stăpânul meu însuşi şi căreia i-aduc tăria de a nu roşi de propriile mele gesturi - s-ar nărui deodată; ca şi vasta construcţie bătută din lespezi de imagini a dosarului.

încetinii deci zelul meu în juru-i, fără totuşi a mă decide să părăsesc pentru un timp mansarda; afectai chiar că-l ocolesc uneori, pentru a-i învedera indirect că sunt absorbit şi de alte lucruri mai serioase decât de astfel de conciliabule în doi, la berărie, despre femei şi politică. Ba căutai să mă reîmprietenesc şi cu Aurica, pe care n-o mai văzusem de multă vreme şi care nu mă întâmpină prea veselă, de bună seamă informată poate chiar de buna ei prietenă despre legătura cu Irma şi despre ultimele evenimente ale mansardei. Odată mă prefăcui atât de bine că evit a-l întâlni, încât a doua zi mă căută singur. II văzusem de departe, tocmai când încuiam să plec; mă prefăcui că nu-i observ zâmbetul de bună revedere ce mi-l trimitea prin lumina slabă a becului din coridor şi nici măcar că-l observ pe dânsul: avusei impresia chiar că mă strigă, dar eu fugeam de zor şi astfel dădui buzna peste Aurica, în cotul celălalt al coridorului; ea tocmai urcase scara, era îmbrăcată de oraş şi avea pălăria în cap. Astfel putui să-mi amintesc unde mai cunoscusem eu pe Aurica; pălăria ce-o purta acum mi-o trăda. însă nu mă grăbii să-i comunic descoperirea mea, căci prinţul tocmai ajungea din urmă în dreptul nostru; abia acum mă făcui că-l văd şi-l salutai, cu o anume mişcare a ochiului, în raport cu compania în care mă găseam şi din care el trebuia să deducă cât de indiferente mi-s femeile şi cât de puţin sunt de constant sau am predilecţie pentru una anume.

- Aurico, acum te-am aflat, am pus mâna pe tine... îi strigai vesel, evident mai vesel de purtarea mea cu prinţul, care-mi ieşise de minune, decât de constatarea ce făcusem cu Aurica. Aşa e că-ţi oxigenezi părul şi ţi l-ai tăiat de curând...? De fapt eşti brună şi până acum un an şi jumătate, doi, ba trei, dacă nu mă înşel, aveai un minunat păr negru... Spune repede, repede, dacă nu e adevărat...

- Ce te-a găsit, îmi răspunse ea şi mă privi bănuielnic...

- Mă recunoşti acum?

- Nu te recunosc...

- De prinţul Ypsilant ţi-aduci aminte?

- Prinţul... Yp... cum i-ai zis?... Iartă-mă, dragă, dar eu nu cunosc decât pe prinţul Buzescu...

O urmai în camera ei, unde-şi scoase pălăria şi unde buclele ei scurte şi blonde tot nu mă dezarmară!

- Dar spune dacă nu-i adevărat că purtai părul lung... şi negru...?

O priveam drept în ochi, pentru a-i surprinde orice ezitare, orice ocolire a adevărului, contemplându-i pielea oacheşă, cum nu poate avea o femeie blondă.

- E adevărat că mi-l oxigenez, dar nu l-am mai purtat lung de când eram fetiţă, râse ea nu fără oarecare nelinişte în sunet şi priviri... Dar ce vrei să spui cu prinţul ăla? reluă apoi cu oarecare seriozitate şi nepăsare... cum zici că-l cheamă?...

- Ypsilant...

- A, ha, Ypsilante...

- Atunci ţi-aduci aminte...

- Da, da, mi-aduc... am învăţat şi despre ăsta la istorie. Trebuii să-i povestesc atunci, cu ochiul necontenit în gardă, despre prinţul Raoul, despre pasiunea lui pentru femeile cu părul lung şi mai cu seamă pentru una anume, pe care chiar c-o iubea în adevăratul înţeles al cuvântului. Nenorocita n-a ştiut însă să aprecieze acest sentiment, care putea să ducă la urmări foarte serioase pentru ea (deşi prinţul nu mai e aşa de bogat astăzi, totuşi...!) şi a fugit într-o noapte, şterpelindu-i un inel cu care ai fi putut cumpăra o casă...

- O-ho, o casă, îţi cam place să exagerezi dumneata!...

- O casă, o casă, repetai cu aplomb, care nu mai poate da loc la nici o contradicţie, în glas.

- Ce spui!... atât valora! scăpă Aurica, îngălbenindu-se şi mişcându-se agitată pe scaun.

- O, foarte scump era, întregii, şi idioata trebuie să-l fi dat pe nimic... Să nu-ţi închipui c-ar fi putut cumpăra un imobil ca ăsta în care stăm, în schimbul lui... dar 600 000 lei lua pe el, de la orice giuvaiergiu de pe Calea Victoriei.

Aurica devenise neagră-pământie şi nu-şi putea stăpâni neliniştea care-o apucase ca frigurile, subit, nemailăsându-mi nici o îndoială asupra persoanei pe care o aveam în faţă.

Ea păru să cuprindă apoi deodată toată gravitatea situaţiei prezente, şi, tocmai când mă pregăteam s-o întreb discret şi cu semn de liniştire: "Ti-aminteşti acum?", izbucni brusc în imprecaţiuni şi insulte la adresa celei cu care o asemănăm şi care se purtase aşa de rău cu un om atât de subţire. Insă băgai repede de seamă că toată ciuda ei asupra "idioatei aceleia, cum bine-i zici", se referea mai ales la uşurinţa cu care, "probabil" negociase un inel atât de scump. Şi încetă teribilul discurs, care era o adevărată izbucnire de mustrări, adresate parcă unei persoane de faţă, atunci când îşi dădu seama bine de culoarea cea adevărată a rânjetului meu. Atunci mă apucă de umăr şi mă zgudui, râzând iarăşi vesel şi nepăsător, încât mă puse din nou în nedumerire:

- Ştii ce, vrei să-mi faci şi mie cunoştinţă cu prietenul tău... cu prinţul acela...?

- E inutil... nu-i plac decât femeile cu părul lung... asta e lege la el...

- Ce idiot! ridică atunci din umeri şi râse cu obidă: Păcat! - încât acum chiar că mă îndoii de-a binelea dacă Aurica era cu adevărat, aşa cum bănuisem la început.

Acum în urmă am adoptat altă metodă: când mă întâlnesc cu prinţul Preda, de orice sunt gata să vorbesc, afară de femei. Şi întorc repede cuvântul, când glasul lui începe să alunece pe nesimţite într-acolo. Mă vede acum mai des în compania Auricăi şi-i place să mă tachineze, pentru a mă încuraja, aprobându-mi şi admirându-mi noul meu gust. înţeleg că vrea să mă îndepărteze astfel de Irma; iar într-o seară Aurica îmi mărturiseşte că prinţul i-a vorbit foarte frumos de mine.

Apoi, văzând că noutatea asta mă interesează în chip deosebit, îmi spune râzând:

- Tipule, îţi mulţumesc...

- îmi mulţumeşti... de ce?... (mă gândeam atunci la prinţul Raoul).

- Pentru că mi-a mai spus că şi tu i-ai vorbit foarte frumos despre mine... M-ai descris în culorile cele mai nostime... Dar câte-mi povestea el că spuneai, şi asta părea să fie şi gândul lui, mai să cred că eşti amorezat de mine... Dar dacă mă simpatizezi în adevăr, de ce nu-mi spui mie direct...? Am bănuit eu că eşti sfios, cu toate răţoielile tale... hai, vino să te pup...

Şi-n pupatul ei zgomotos, îmi amintii de după-amiaza de ieri, la secţia a 3-a a Curţii de apel, unde dusesem toată şedinţa pe degete, timp de trei ore. Maestrului iarăşi nu-i mai rămăsese nimic să vorbească, iar preşedintele mă felicitase în plină şedinţă, înainte de a se retrage în dezbateri, anticipând astfel oarecum asupra deciziei şi provocând mare rumoare în tabăra adversă. Domnul Georges Radu Şerban m-a condus după aceea cu maşina până la garsoniera mea din parcul Filipescu, fără a înceta o clipă să-şi lase deoparte gravitatea voievodală şi fără să discute cu mine altceva decât afaceri de bară. Totuşi, e un progres considerabil în raporturile noastre personale că a ţinut să mă însoţească atâta distanţă în somptuosul lui Lincoln. Mi-am dat seama de asta mai ales din modul cum m-a salutat şoferul, înainte de a trânti portiera după mine, dar şi mai înainte de a coborî din maşină, mă gândeam ca la cel mai nespus noroc al vieţii mele la o întâlnire cu donna Alba, încrucişând drumul Lincolnului cu superbul ei Bugatti, pe care-l conduce uneori singură, înmănuşată până la coate, cu degetele ei subţiri pe volan. Am propus domnului Georges Radu Şerban să mergem întâi acasă aci, aproape de palat, în cartierul din preajma Batistei, pentru a nu se obosi până-n parcul Filipescu. Şi privii cu coada ochiului la mişcarea trăsăturilor lui, neştiind dacă nu cumva comisesem vreo gafă, oferindu-i să-l duc la dânsul cu propria lui maşină; în relaţiile noastre de la om la om mă simţeam cu atât mai stângaci şi mai nesigur, cu cât mă simţeam uriaş în legăturile noastre de ordin profesional, uriaş la fel cu dânsul şi recunoscut de dânsul astfel. Dar pe obrazul prinţului nu se mişcă nici o trăsătură, îmi răspunse numai sec că vrea să facă un tur la Şosea şi pe urmă reîncepu să facă pronosticuri asupra considerentelor magistraţilor, în speţa pe care tocmai o pledasem şi asupra căreia preşedintele îşi şi trădase opinia lui. Era interesant că, de la un timp, prinţul Georges nu mai lua cuvântul după ce pledam eu; asta nu-l împiedica întru nimic, la speţa următoare, să mă lase să vorbesc tot eu cel dintâi. Uneori mă gândeam să-i las o parte din susţineri să le dezvolte el însuşi; însă o beţie a succesului necontenit crescând, pe care numai vorbitorii stăpâni pe argumentele lor şi conştienţi de magica lor putere o cunosc, mă îndemna să nu-i mai las nici o portiţă. Aş fi dorit să-l aud, ca orice avocat înfricoşat de soarta renumelui său, reluând argumentaţia mea, răstălmăcind anume puncte din demonstraţie şi dându-le aceeaşi dezvoltare, cu o altă rezonanţă numai, cu muzică de fraze învârtite şi argumente succedanee. Dar prinţul avea eleganţa să nu scoată o vorbă după mine, ori de câte ori epuizam demonstraţia; mă asculta, împroşcându-şi plastronul cu firele negre ale bărbii brâncoveneşti, şi ochii lui păreau că subliniază tot ce spuneam, iar felicitarea de la urmă şi renunţarea la cuvânt rămâneau tot aportul lui la dezbatere. Era limpede însă că acest moment final, şi puţin cam cabotin, îi producea o deosebită mândrie, a cărei scânteie n-o putea izgoni din priviri, iar sublinierile ce le făcea cu capul în timpul oraţiunilor mele însemnau pentru toţi cei de faţă că eu nu făceam să cânt acum decât compoziţia lui. Dar de unde să ştie doamna Alba toate astea? Nici măcar suplul ei Bugatti, cu tresăriri parcă de muşchi şi nervi, nu ne încrucişează drumul, condus de mâinile ei cu mănuşi de muşchetar a la Ludovic al XlII-lea, cu degetele lungi şi fine, pe volanul nichelat. în schimb, numai 24 de ore trecuseră de la succesul meu covârşitor de ieri şi această femeie voinică şi oacheşă, cu păr scurt şi oxigenat, muşca buzele mele cu sălbatică furie, ca un corb lacom, în această sordidă mansardă, spre care îndârjirea şi ciuda mă împinse iarăşi, îndată ce portiera Lincolnului se închisese sec, ca şi răspunsul de mai înainte al prinţului, şi atât de ermetic, în urma mea.

Îmi place această viaţă dublă, această scormonire cu târnăcopul în tot mai adânci subterane (deşi operaţia se petrece la mansardă), alternând cu victoriile mele juridice şi cu treptele de aspră piatră, pe care urc domol, dar sigur, în consideraţia principelui Georges Radu Şerban. Am impresia, cu fiecare nouă izbândă, că el mă ridică la un cin nou, ca un voievod veritabil; şi-atunci mai cu avânt îmbrac salopeta de miner, pentru a-mi târî existenţa secundară pe coridorul madamei Matilda, ca într-un fund de noroioasă mină. Din perspectiva ascensiunii mele contemplu cu milă rostogolirea în adânc a prinţului Preda, dar nu fac un gest să-i vin în ajutor. El e groaznic de vinovat de păcatul de a fi fost iubit de donna Alba (sentimentele lui personale nu mă interesează câtuşi de puţin). Or, nu pot ierta această cumplită vină a unui om de măreţia aristocrată şi frumuseţea intelectuală a maestrului meu, dar acestei epave pe care trebuie s-o distrug pe încetul, prefăcând-o în pulbere şi neant! Cu mare satisfacţie am observat că prinţul Preda e sensibil la alcool. Astfel că trebuie să-mi pierd nopţile regulat cu el, cum odinioară cu prinţul Raoul, prin cârciumi, pentru a-i descleşta sufletul şi a i-l întoarce pe dos, ca pe-un trup în sala de operaţii; vinul bun şi rachiul sunt adevăratele scalpele morale. Numai, ca chirurg, eu trebuie să mă ţin bine, şi nu mi-e frică. Podgoreanul atavic din mine nu mă lasă să mă pierd dinaintea individului acesta palid ca un strigoi, închis ermetic în atâtea rezerve. Haide, strigoiule, trebuie să dai seama de faptele tale din viaţa tinereţii! îl iau de gât prieteneşte şi-l scutur zdravăn, îndemnându-l să bea. La început, când l-am atras încoace, dinaintea flăcării calde şi rubinii ca focul de potasiu, prinţul Preda părea oarecum jenat şi da totdeauna el cel dintâii semnalul de plecare; asta mă făcea să mă îndoiesc de tăria deghizării mele. Dar pe urmă băgai de seamă că prinţul e devorat de o jenă cu totul princiară: căci, trebuie s-o recunosc, se mai găseau multe firimituri de-ale trecutului în acest sac de amintiri strălucitoare; prinţul nu uita că trebuie din când în când să onoreze şi el pecuniar consumaţia. Cum am adulmecat această slăbiciune, am şi început să mă fălesc, ca un băiat de prăvălie care jefuieşte metodic magazinul stăpânului, înălţând planuri roze de viitor dinaintea unui negustor falit. Vreau ca prinţul să n-aibă nici o mustrare că mă "toaca", dimpotrivă, să fie satisfacţia şi sadica plăcere că mă pulverizează el, pe nesimţite, pe mine, arivistul zorit care-l insult cu dărnicia mea. Mă interesează, aşadar, grozav de chiulhanurile lui din trecut, când arunca elegant şi zglobiu câte trei pogoane de pământ pentru desfundarea unei sticle ce stătuse două secole în nisipul renumitelor pivniţe franţuzeşti. Noroc că astfel de valori alcoolice nu circulau, măcar acum, pe piaţa noastră nocturnă; dar entuziasmul cu care-i culegeam cuvintele de pe buze pentru a le rezolva în subita chemare a chelnerului şi în comandarea celui mai preţios lichid de care dispunea momentan localul - de obicei o nenorocită zeamă indigestă şi pipărată - îi îmbujora buzele cu diabolice surâsuri şi-i umplea ochii cu diamantul topit al voluptăţii de distrugere. Eu mă strâmbam totdeauna când îngurgitam spirtul concentrat din pahar, dar lăsăm să se vadă că asta îmi dă şi mai mult elan, şi mai straşnică îndârjire, ca unui tânăr novice avid de viaţă în mare şi scump, dornic să soarbă cupa necunoscutului cu aprigă sete. Dar eu nu mă strâmbam de tăria alcoolului, ci de mucigăitu-i gust; în schimb, prinţul dorea să-mi dovedească, prin seninătatea dulce cu care înghiţea această otravă, cât de obişnuit e el cu rafinamentele vieţii, deşi aveam certitudinea limpede că nu-i plăcea nici lui, câtuşi de puţin, această poşircă infamă. La beţie puteam vorbi în tihnă de Irma şi de Aurica, dar eu pândeam momentul, mult aşteptatul moment, de a-i sări în gât cu întrebarea care mă ustura şi mai cumplit, cu cât mă adânceam mai teribil în aceste nopţi de destrăbălare.

Acum puteam să intru în voie în apartamentul lui, dar intrai câteva zile mai târziu decât aş fi putut s-o fac, iar la fotografie nici nu mă uitai deloc, nici la prima, nici la a doua vizită, deşi la un moment dat eram lângă ea, o simţeam din profil.

Astfel, când îmi câştigai, prin această cumplită abnegaţie, dreptul de-a o admira în voie, elogiile mele nu mai cunoscură margini:

- Fosta dumitale soţie?

- Nu.

- Soră?

- Nu...

- Femeia pe care o iubesc... e aceasta şi nu Irma, femeia care te iubeşte pe dumneata şi de care poate ai fost măgulit că m-a respins în faţa şi în favoarea dumitale...

- Bine... (îmi încrucişai mâinile pe piept)... dar acum am drept să te apuc de umăr şi să te clatin cu toată străşnicia... Cum, domnule!... (urlai acum, şi nu ştiam nici eu dacă jucam într-adevăr teatru sau strigam cu toată sinceritatea) cum, domnule... iubeşti pe-o astfel de femeie... şi... te laşi insultat în halul acela de-o cocotă... Dar dumneata meriţi... (revolta mea se umflă pe măsura fiecărui nou cuvânt, pentru a plesni deodată brusc, după acest "meriţi" zbierat cu toată indignarea, astfel că întrebarea ce veni acum şuieră aproape auzibil şi decepţionat)... sau poate ea nu răspunde la iubirea dumitale...?

Deloc nu mi-a scăpat această lividitate de cadavru, această zvârcolire interioară, care-i umflă pieptul într-un oftat refulat cu spaimă, degeaba acum se sculă voios şi zglobiu şi bătu cu degetul pe celuloidul transparent în dreptul autografului.

- Citeşte aici... ' a putea Mă aplecai cu bine simulată curiozitate şi mulţumire.

- Nu înţeleg nimic, nimic, îi spusei.

- Cum, mi se pare că lucrezi pentru un magazin englezesc...

Electric Counting House... rasei cu poftă, dar, afară de titlu, nici eu, nici patronii şi nimeni din magazin nu mai ştim o boabă englezească... Ba, pardon, mă corectai cu un strigăt... eu mai ştiu: All right... Good bye... How do you do... Ah, ha, ha, mai ştiu, mai ştiu: Treanch-coat, Waterproof, Shakespeare, My lady (pronunţai mi în loc de mai, iar el mă corija cu un zâmbet de superioritate)...

îmi traduse el, completând şi cu vorbele care intrau sub ramă: "Scumpului şi ciudatului, credinciosului şi necontenit noului meu prieten... m... n... Preda".., atât... ah, da şi numele ei... un nume foarte frumos...

- Ce importanţă are numele... când ea e atât de frumoasă...

- Aşa e că e atât de frumoasă? Ascultă aici şi numele ei, făcu prinţul entuziasmat: Alba... ce zici. Alba!?... aşa e că e minunat...?

- Alba... înclinai din cap concesiv. Da, e frumos... într-adevăr... e original...

El mă privi cu îngăduinţă, ca pe-un comis-voiajor ce eram, mai răsărit, dar în neputinţă să înţeleg orice lucru mai deosebit...

- Pentru o astfel de femeie ai face orice nebunie, strigai convins, privind ameţit cununa părului care se pierdea nesimţit pe fondul înconjurător şi ochii atât de clari şi atât de adânci şi de poruncitori totuşi...

- Orice nebunie! clătină şi el din cap, repetând mecaniceşte, cu ochii pierduţi în amurgul odăii...

- Mai puţin pe-aceea de a disputa vecinilor de odaie cocotele ordinare... adăugai zeflemisitor şi mustrător totdeodată, râzând plin de bunăvoinţă, dar cu sufletul încordat, la pândă...

Dar el nu mă auzi. Privea cu ochii largi, extrem de largi, mi se pare chiar înăuntrul lui însuşi. Şi repeta imbecil: "orice nebunie... orice nebunie".

Atitudinea asta mă făcu să casc la rându-mi priviri tot aşa de largi. Atunci el parcă se prăbuşi şi mai adânc în acest fel de prostraţie şi începu să bolborosească cuvinte care la început mi se părură fără şir, dar pe care apoi le legai, aşezându-le în teribile înţelesuri. Alcoolul tare, cu care el încercase să mă dărâme, înghiţit în noaptea asta şi-n nopţile trecute, parcă acum îl ajunsese; altfel cum mi-ar fi povestit el de frumuseţea piciorului Albei, de albeaţa sânilor ei, de culoarea enigmatică a ochilor, de părul ceţos, care se pierde imaterial în spaţiu? Şi toate aceste amănunte, pe care, vai, le cunoaştem atât de bine, întrerupte necontenit de aceeaşi bolboroseală stăruitoare, care îi îndobitocea ochii şi-i împleticea limba în gură: "orice nebunie, orice nebunie..."

Surâdeam din ce în ce mai luminat, mai asigurat că Alba trebuie să-l fi izgonit demult, încât acum el se şi gândea la "orice nebunie". Binecuvântam inspiraţia care-mi adusese aceste două cuvinte pe buze. Dar care putea fi nebunia asta? Nici el poate n-o formulase încă, dar eu trebuie să stau necontenit de veghe, pândind izbucnirea ei, sau, drace! poate că ar trebui să-i uşurez eu însumi definirea ei, pentru a putea să intervin apoi... pentru...

îl priveam evident cu oarecare compătimire, trasând lucid liniile gândirii mele şi desigur că tocmai compătimirea asta readuse pe nenorocit la limpezime de minte. Drojdia-i din cuget dispăru ca prin farmec, numai la ideea insuportabilă pentru această tigvă decăzută că cineva l-ar putea compătimi.

Râse spre mine, forţând sonoritatea hohotelor parcă, spre a mă convinge de triumful lui interior. Şi începu să-mi povestească momente şi scene din amorul lui cu Alba; îl ascultam cu urechea ţintă, mai mult pentru a prinde contradicţii în amănunte şi incoerenţele lăudăroşeniei.

Degeaba, amice, îi glăsuia gândul meu, astea toate au fost cândva, demult, nici memoria nu ţi le mai păstrează cum trebuie! Uneori se oprea în mijlocul vreunui pretins dialog cu Alba: "iar ea mi-a răspuns... stai, frate, ce mi-a răspuns atunci?..." Şi apoi spunea ceva care suna ca un răspuns oarecare. Pe urmă deodată se corija. "A, ba, pardon, asta a fost altădată, ah, da... când ne-am întâlnit..." Şi, discret, îşi completa reticenţele singur în minte, mie indicându-mi prin lumina buzelor şi-a ochilor numai cât de sublimă e pentru el amintirea acelei întâlniri. Dar tot ce pălăvrăgea el consta mai mult din reticenţe... Mi-era groază să-l înduplec să le completeze. Mă mulţumeam cu mângâierea că totul părea petrecut demult, într-un trecut îndepărtat.

Totuşi, când îl întâlnii a doua zi, în amurg, pe coridor, buna lui dispoziţie, fericirea grozavă din priviri, cu care mă întâmpină, mă lovi teribil drept în tâmplă, ca o prevestire de moarte. Mă dusesem să-l iau iarăşi, căci nu vream să-i dau drumul o singură zi din cleştele alcoolului. Dar bătui de-a surda în uşa lui. Când reajunsei la uşa mea, el tocmai apăru, de după cotul coridorului. Venea din oraş şi era radios: era îmbrăcat cu cele mai bune haine pe care le avea şi cu o gambetă câtuşi de puţin lustruită, aproape nouă. Tocmai vream să-i spun că-l căutasem, când el, închizând ochii pe jumătate, ca-n extaz, îşi duse un deget la buze şi-mi şopti doar atât: "Sunt fericit"! Şi era într-adevăr atât de emoţionat, că simţii, când le pronunţă, cum cele două vorbe îi gâlgâie în gât, ca o băutură delicioasă.

Nu mai putui glăsui nici un cuvânt şi mă rezemai de uşă; iar el trecu înainte, parcă beat de mândria fericirii lui. Nici n-am avut puterea să părăsesc, să simulez o nouă plecare din această mansardă sordidă. Şi nici n-am putut închide ochii; astfel că după miezul nopţii, am putut prinde iarăşi pasul prinţului şi invocaţia lui patetică la uşa Irmei, care bătuse fără răspuns la mine, cu un ceas înainte. Invocaţia era patetică, dar parcă acum mai înviorată, mai sigură de sine, mai poruncitoare. Şi avu, într-adevăr, efect, căci auzii glasul Irmei învoindu-se şi pasul ei urmându-l ascultătoare. Nici nu mai încercă mânerul uşii mele.

Şi simţii prăbuşindu-se tot sufletul din mine, târându-mă cu el în neguri, în străfunduri înfiorătoare de beznă. Aşadar, toate nebuniile, toate umilinţele lui nocturne nu proveneau decât din apriga nevoie de a-şi vărsa şi mai mult, de a-şi revărsa cu totul fericirea sufletului, pe care scurtele întrevederi cu Alba nu făceau decât să i-o descopere cât e de imensă, exaltându-l peste orice măsură, dincolo de fire.

Voicuţa a revenit singură, fără nici o convenire prealabilă prin telefon. M-a întrebat numai, râzând, când i-am deschis uşa, dacă mă aşteptam s-o văd tocmai pe ea. Apoi, după ce a intrat şi şi-a aruncat pardesiul pe-un scaun, s-a întors iarăşi pe jumătate spre mine, întrebându-mă, de astă dată cu glas categoric, dacă nu cumva aştept pe altcineva. Pentru că nu i-am răspuns şi numai m-am mulţumit să ridic din umeri, ca-n faţa unei absurdităţi, ea s-a simţit mai asigurată decât de orice cuvânt. Ba şi-a recăpătat toată dispoziţia din momentele ei cele mai bune şi s-a dedat la cele mai straşnice nebunii. Eu o secondam, pentru că simţeam mai mult decât oricând nevoia de a mă amuza prosteşte, a râde din tot trupul şi a mă simţi flatat de toate licenţele la care ea se dădea, întru hatârul şi orgoliul meu de bărbat copleşit de atâtea atenţii şi avansuri. A mers până acolo Voicuţa, cu hazul şi îndrăznelile, că m-am pomenit cu ea reapărând din baie, unde se refugiase cu un cuţit de tăiat cărţi de pe birou, în chip de paj autentic: îşi scosese rochia şi rămăsese numai într-o bluză de mătase neagră, cu mâneci, în chiloţii negri şi-n picioare cu pantofii înalţi şi cu ciorapii lungi de culoarea nisipului. Cuţitul îl atârnase de-un şiret şi-i cădea admirabil pe una din coapse, iar în cap îşi umflase bascul într-o parte. înainta spre mine cu pas sigur şi mă salută solemn, cu o reverenţă foarte complicată.

- Paj! i-am poruncit. Vino de mă sărută...

Şi pajul, fără să crâcnească, s-a supus. L-am luat pe genunchii mei şi sărutările noastre nu mai luau sfârşit. în cele din urmă, am dus-o în braţe spre divan, ca pe un copil, iar ea tocmai în clipele acestea s-a găsit să-mi strige în ureche, cu un râs scurt, răutăcios:

- Mi se pare c-a sunat doamna Georges Radu Şerban! şi mi-a sărit deodată din braţe, prăpădindu-se de râs. Apoi, înclinându-se adânc, a reluat iarăşi pe ton grav şi serios: Seniore, mă duc să-i deschid!

Am căzut pe divan ca un trunchi fulgerat şi mi-am vârât capul sub răcoarea pernelor brodate. Pajul s-a reîntors şi mi-a şoptit misterios în ureche că doamna Georges Radu Şerban n-a venit, aşa că suntem la largul nostru. însă, de data asta, oricât s-a zbătut, pajul n-a mai putut scăpa. La urmă, târziu, dintr-un fel de încăpăţânare oarbă, pe care eu n-o mai înţelegeam, m-a pus să recunosc că în orice caz mi-a dat mai mult ea de lucru decât doamna Alba. Am crezut că vrea cu orice preţ să-mi surprindă o cât de slabă mărturisire privitoare la raporturile mele cu soţia patronului. Şi mi-a scăpat aşa, idiot, cu un oftat adânc şi atât de sincer:

- O, dacă ar fi mers şi cu dânsa tot astfel... Şi-a fost de-ajuns, fireşte, ca scena când cu duşul să se repete. Voicuţa a plecat ca un glonţ, fără nici o vorbă. însă indignarea ei trebuie să fi trecut chiar dincolo de orice margini, când, după ce s-a îmbrăcat şi s-a repezit la uşa dinspre vestibul, va fi văzut că eu rămăsesem tot întins pe divan şi-i urmăream mişcările în linişte, imbecilizat şi incapabil nu numai să mă mişc, s-o opresc sau s-o rog să rămână, dar fără nici o culoare, fără nici un avânt sau spaimă în ochi, indiferent, ca un animal.

Abia multă vreme după plecarea ei îmi dădui seama că avusesem un motiv destul de serios ca să procedez aşa cum procedasem: incontinua, persistenta evocare a relaţiilor mele cu doamna Alba, vreau să spun, îmbrăcarea în uşuratică realitate a unui miraj ce-mi era atât de scump şi mi se părea reflecţia unei atât de îndepărtate înfăptuiri!

Dar vedenia subită a chipului eminescian şi fericit al vecinului meu de mansardă mă făcu să mă scutur, pe largul divan, unde am rămas până-n târziu, ca de un puternic fior. Sfântul meu miraj era profanat cu consimţământ de această soioasă apariţie, şi pentru asta n-ar fi meritat desigur un omagiu atât de greu ca ofensa pe care i-o făcusem cu atâta cruzime şi imbecilitate Voicuţei. Sfânta asta, aşa de candidă în visurile mele - Voicuţa, dacă n-are dreptate, cel puţin ar putea să aibă -, în realitate nu va fi fiind un pisc atât de imaculat şi de inaccesibil, cum mă tot amăgesc pe mine însumi că ar putea fi. Sunt un netot, asta sunt, asta e singura realitate, cu atâtea ocoluri, atât de pe departe, ce le fac în jurul ei... Sunt un laş şi-un neputincios, asta e totul. Şi iată încă o ironie a întâmplării, cea mai teribilă din toate, cea mai neaşteptată, care mă asigură că lucrul e în orice caz posibil şi care mă chinuieşte cu atât mai cumplit cu cât eu încă mă găsesc la o distanţă aşa de considerabilă de ceea ce mi se atribuie...

Aproape o lună am tratat, de astă dată, împăcarea cu Voicuţa la telefon. Toate fazele acestei grele întreprinderi au fost întâmpinate de ea, rând pe rând, cu mare scrupulozitate: glasul Voicuţei, care mă asigura că domnişoara nu e acasă, apoi acelaşi glas, care-şi declina identitatea, dar, la identificarea (superfluă) alui meu, îmi trântea receptorul, fără răspuns, în furcă; în sfârşit acceptarea conversaţiei, dar refuzul oricărei întâlniri şi aşa mai departe.

Când, în cele din urmă, întâlnirea a fost convenită şi stabilită la zi şi oră riguros fixate, fatalitatea a trebuit să intervină iarăşi. în ajun tocmai repurtasem una din victoriile mele de seamă; şi la ridicarea şedinţei, cine credeţi că mi s-a interpus în cale să mă felicite de succes? Lilica Mavrogheni, Doamne, cu nişte ochi atât de luminoşi şi atât de încântaţi de mine, de parcă procesul ar fi fost al ei, ori mi-ar fi fost soţie sau amantă en titre. Venise la Palat să asiste la un proces de scandal, care tocmai făcea senzaţie, dar m-a văzut pe sala paşilor pierduţi şi s-a luat după mine fără să mă strige, curioasă să mă vadă şi să mă audă în exerciţiul profesiunii. îşi alesese un loc mai retras pe băncile publicului, astfel ca să n-o pot vedea şi să mă... intimidez cumva. Şi când colo... la aşa ceva nici nu se aştepta. Iar sunt un maestru, o somitate, şi se miră ce mai fac pe secretarul, doar Georges Radu Şerban n-a vorbit nimic!... şi aşa mai departe. Pe urmă m-a întrebat cum o mai duc, cum îmi mai împart viaţa, la ce ore mă găsesc acasă de obicei. Şi a plecat fără să-mi acorde, ca la succesele mele dinainte, nici un rendez-vous. Nu ştiu dacă se aştepta să i-l propun eu, totul e că m-am pomenit cu dânsa chiar a doua zi, cu o oră înainte de a sosi Voicuţa. A privit satisfăcută aranjamentul de prin odaie şi-apoi mi-a sărit deodată de gât, tocmai când vream să-i comunic că sunt aşteptat urgent la domnul Georges Radu Şerban.

- Şiretule, vasăzică mă şi aşteptai... deşi n-am vrut să-ţi împărtăşesc de ieri intenţia mea! Ai darul devinaţiunii, scumpul meu dulce... Ah, e superb, făcea ea bătând din palme şi aspirând adânc mirosul de crizanteme din vasul de pe birou. E delicios, e delicios... îţi mulţumesc, îţi mulţumesc din suflet...!

Şi mă cuprinse iarăşi atât de fericită şi recunoscătoare, că mi-am pierdut orice cumpăt. Mă rugam în gând divinităţii ca

Voicuţa să nu uite măcar una din ultimele formalităţi ale împăcării: nevenirea la prima întâlnire fixată, sau întârziere cu două ore. Doamne, măcar cu un singur ceas...

Ei bine, chiar de data asta Voicuţa se găsi să bată la uşa mea cu o jumătate de ceas înainte. Pentru că tăceam mâlc şi eu şi Lilica, plecă, iar eu profitai de prilej să mă prefac că mi-am adus aminte de o neplăcută împrejurare: cu o săptămână înainte dădusem întâlnire pentru azi, la 5, unui client foarte plicticos. Lilica însă se şi postase la geam, cu ochii la portiţa care dă în stradă.

- Ah, clientul tău e Voicuţa... ea a fost, mititica, iată cum se duce...

Şi văzui cuta satisfacţiei tăindu-i colţul buzei... Apoi reveni râzând la divan, ridică veşmintele aruncate în neregulă şi-o luă spre dormitor. Credeam că se duce la baie să se gătească, însă tocmai când răsuflăm mai adânc îmi spuse:

- Ştii, n-am gust să plec decât pe înserat... aşa că trecem dincolo... Când vine clientul tău, îl primeşti în birou, iar eu, iacă, mă aprovizionez cu ceva reviste, pentru timpul cât lipseşti.

- Şi dacă mă reţine două ceasuri?

- Te plictisesc?... se reîntoarce Voicuţa?

- Vai de mine, numai mi-am făcut datoria să te avertizez că e foarte pisălog clientul meu şi mă va ţine destul de mult...

- Nu face nimic... tot sunt singură acasă... te-aştept, şi spre seară mergem undeva la Şosea... sau unde vrei tu... mi-e dor de puţină muzică şi aş vrea să dansez... Şi completă cântând şi legănându-se în tact:

Cu tine In noapte Noi doi...

Cu grea gimnastică de vorbe şi aere prefăcute o convinsei că pentru astă-seară lucrul e imposibil; clientul cu pricina îmi va da considerabil de lucru şi de studiat. Procesul e mâine după-masă şi, după plecarea lui, trebuie să-mi bat capul cu căutatul unor jurisprudenţe până noaptea târziu. Dar mâine-seară... ea poate fi sigură... că...

- Bine, atunci rămân până-ţi vine clientul... Tu treci dincolo şi stai de vorbă cu el... eu mă îmbrac în timpul ăsta... şi ce dacă am să trec prin birou la plecare?... ai să te ridici şi mă conduci până la uşă, sper...

- Cum... dar...

- Nu mă jenez deloc... E cineva din cunoscuţii noştri?...

- De unde aş putea eu şti ce cunosc...

- Un client... în definitiv am să ies aşa ca să nu mă... în definitiv, ai să-i spui că e o asemănare, dacă... ei, şi dă-l dracului... ce ne batem capul atâta... Vino....

Era inutil să mai ridic alte eşafodaje de pretexte, căci pendulul din birou hârâi greu şi începu să lovească în gongu-i armonios cele 5 lovituri sacramentale. Iar exact după cinci minute, când scăpai de sub dulcea povară a Lilicăi, se auzi lămurit ciocănitul Voicuţei.

- închide bine uşa, strigă după mine Lilica. Eu în orice caz nu mă grăbesc... Poate nu ţine mult povestea asta...

Închisei într-adevăr uşa după mine şi mă apropiai de uşa cealaltă, în dosul căreia Voicuţa tocmai îşi manifesta pentru a treia oară, de astă dată nespus de violent, impacienţa. Ascultam cu sufletul reţinut, prin lemnul despărţitor, necazul crescând al Voicuţei. Ea se găsea acum într-un fel de vestibul cu scaune şi mese pe margini, pe care eu nu-l încuiam niciodată; mi-era acum teamă să nu se înfunde în vreun fotoliu, cum făcea uneori, şi să mă aştepte, iar intre timp să-i vină celeilalte gustul de plecat. Totuşi, speram că mânia ei fulgerătoare, atât de legitimă astăzi mai cu seamă, prima întâlnire după împăcare, nu-i va da totuşi atâta răgaz. Dar tocmai de aceea nu înţelegeam de ce nu se grăbea să plece şi de ce rămăsese atât de nemişcată lângă uşă, precum stăteam şi eu de partea ceastălaltă. Mai rămânea, atrasă de atâta linişte, să apară de dincolo şi Lilica!

Cheia! îmi fulgeră prin minte. Ea examinează dacă sunt acasă, controlând broasca uşii; probabil că întunericul nu-i îngăduie să-şi facă o idee precisă, nici prin acest mijloc hotărâtor, dacă sunt acasă sau nu! Dar, în definitiv, ce-o interesează asta pe ea? Destul că n-am fost acasă la momentul convenit, pentru a se supăra în bună pace! Aud acum pocnind uşor încuietoarea poşetei şi-apoi un cotrobăit metalic prin gaura cheii. Şi deodată mă pomenesc cu cheia, ţâşnind încoace de partea ceastălaltă.

Urmează momente lungi de tăcere; probabil că cercetează acum cu ochiul prin deschizătura liberată: îmi aud bătăile inimii şi-mi simt cele mai mici mişcări ale ei. Apoi deodată o simt îndepărtându-se, îi prind pasul uşor şi prind la fel zgomotul uşii din afară, când se reînchide, domol, atenuat. Ridic din umeri şi mă reped la fereastră. Voicuţa pleca într-adevăr, o văd chiar făcând semn unei maşini, care vine în grabă s-o ia. Şi pornesc agasat, dincolo, la Lilica. O găsesc la fereastră, de unde revine râzătoare:

- Am văzut, a fost tot Voicuţa... mi se pare că-i dădusei rendez-vous, tipule nesuferit... Casanova... ea era clientul tău, don Jan de Tenorio.

Nici nu ştiu ce-am bâlbâit drept răspuns, desigur ceva foarte încurcat, de vreme ce Lilica, triumfătoare că izbuteşte să mă încurce şi mai rău, cu fiecare nouă întrebare, bate din palme zgomotos şi mă sărută ameninţător.

Dar peste un ceas, de astă dată nu bătaia în uşă, ci soneria de la intrarea vestibulului ne-a alarmat iarăşi cu semnalul ei scurt şi categoric.

- Vasăzică, tot era un client? încuviinţă râzătoare Lilica. Numai ia seama să nu fie tot Voicuţa...

La asta tocmai mă gândeam şi eu... pentru a mă atrage dincolo de uşa biroului, acum a sunat afară, ca să mă inducă în eroare, să mă facă să cred că am de a face cu cineva străin.

M-am apropiat, aşadar, cu cea mai mare precauţie de uşa biroului. Cheia rămăsese tot jos; am ridicat-o şi am privit curios prin deschizătura liberă, gata să mă retrag la primul moment. Soneria a izbucnit iarăşi mai apăsată şi mai nervoasă. Dar târâitul ei violent şi energic m-a încurcat şi mai rău. Pe urmă a răsunat şi a treia oară; apelurile din ce în ce mai repezi şi mai categorice nu mai îmi lăsau nici o îndoială că am de-a face tot cu Voicuţa. Acum văzui şi clanţa uşii de la antreu lăsându-se. Şi, evident, pentru că nu era încuiată, uşa cedă... Acum apăru... o mână şi un umăr de bărbat, apăru domnul Georges Radu Şerban... Am înfipt cheia în deschizătura prin care priveam şi la moment am dat uşa în lături:

- Scuzaţi, maestre... tocmai aţipisem...

Şi l-am poftit cu gest mare, larg, înăuntru. îmi exprimam zgomotos nedumerirea şi bucuria surprizei, dar tăişul primirii maestrului îmi răci brusc avântul. înţelesei: aici se amestecase neapărat Voicuţa. O clipă mai ezită gândul meu şi pe urmă refăcu sumar, dar sigur, toată împrejurarea: o voce anonimă la telefon a întrebat pe maestru dacă doamna Alba e acasă; şi la răspunsul probabil negativ al maestrului, vocea binevoitoare i-a indicat o adresă, poate i-a dat şi detalii asupra apartamentului, asigurându-l că nu se mai găseşte nici o altă ieşire dintr-însul, astfel că vânatul e sigur...

N-am putut reţine în primul moment, la vaga mijire a acestei idei năstruşnice, o alunecare a ochilor spre uşa în dosul căreia se găsea Lilica. Şi maestrului nu i-a scăpat desigur această mişcare. L-am poftit să şadă, destul de încurcat, încercând să evaluez sumar întru cât această intervenţie neaşteptată în scenă va putea încurca socotelile mele; dar numaidecât apoi mi-am recăpătat surâsul şi buna dispoziţie, şi ochii lui negri m-au fulgerat, dedesubtul sprâncenelor groase. Atunci mi-am ridicat şi eu semeţ capul. îi spuneam cu privirile: Vasăzică, admiţi şi tu că lucrul e perfect posibil? Şi i-am râs în faţă, în vreme ce el, încurcat, îmi explica motivul vizitei: pleacă mâine şi trebuie să-mi amintească de dosarul... şi-mi aminteşte de-un dosar fără importanţă. Atât de fără importanţă, că râd voios, iar el pleacă fruntea în jos sub lovitura de bici. Dar reînalţă repede priviri oţelite şi fălci înţepenite:

- Te-am deranjat cumva?...

însă nu merge mai departe. Prinţul dintr-însul nu-l lasă să mă apuce de piept, să mu scuture: "Unde-i? Arată-mi-o; unde e?..."

Iar eu sunt hotărât să-l fac să izbucnească. Nu mai râd triumfător. Mă prefac încurcat şi încerc să îngălbenesc. Şi ochii îmi joacă de minune. De ei sunt sigur că ştiu să mă servească aşa cum trebuie. Numai dacă aş şti să îngălbenesc. Doamne, dacă aş şti... El trebuie să recunoască şi mai pe faţă că lucrul e perfect posibil; el trebuie s-o recunoască aici, pe loc, cu toată indignarea şi cu toată ura.

Deocamdată, glasul lui e încă stins şi ocoleşte tot pe departe, întreţinându-mă iar cu dosarul pe care ştie bine că-l cunosc tot ca şi dânsul. Schiţează sufocat punctele pe care trebuie să le adoptăm întru apărarea cauzei, cu care ne amăgim reciproc. La un moment dat îl corijez: "Comiteţi o greşeală... lucrurile stau aşa..." Şi el se zvârcoleşte negru sub impenetrabilitatea de stâncă a feţei mele, din care cred că am izbutit să alung orice picătură de sânge. Dar nici acum nu se hotărăşte să arunce masca şi să mă apuce de piept.

Suntem amândoi goi de sânge în obraz; el îşi aminteşte, în legătură, şi de alte dosare, ba chiar, sfârşit, are puterea să-mi povestească unele întâmplări din vremea debutului său ca avocat. E tot ce-l mai las să-mi spună, căci asupra oricărei din afacerile noastre serioase intervin, de cum aduce vorba, pentru a-i arăta că ştiu dinainte ce doreşte să-mi comunice. Pentru a-l face să recunoască inutilitatea cuvintelor lui, pentru a-l face să recunoască, mai ales, inutilitatea prelungirii acestei vizite aici, pentru pretextele pe care le-a adoptat.

în cele din urmă, maestrul se ridică dârz şi înfiorător. Râde şi el stupid, îngrozit că trebuie să se umilească până şi cu această ultimă scuză de circumstanţă.

Vasăzică, aicea locuieşti... aruncă el o privire circulară şi silit simpatică. Doream de mult să-ţi cunosc domiciliul. Dincolo... este desigur dormitorul...

Stăpânul casei cu sumbră faţadă se interesează de dormitorul meu! Descendentul lui Vodă Radu Şerban are poate pretenţie să-i arăt: aici e baia, dincolo closetul, "ştiţi, pentru că eu nu pot suporta săli de baie cu closet înăuntru". Şi poate ar avea fantezia să vadă şi din ce faianţă e lucrată această cabină secretă, ca să-şi potolească chinul din suflet...

îl văd nespus de congestionat că nu m-am grăbit să-l întreb dacă doreşte să vadă odăile, pe care i le descriu cu lux de amănunte, şi că m-am postat dârz dinaintea uşii, cu râs cuviincios, dar care lasă să se înţeleagă că prea uşor nu se poate trece acolo.

Pieptul maestrului clocoteşte: şi el încă are puterea să se reţină. Dar acum eu mă simt năpădit de pofta năvalnică şi imperioasă de a afla dacă doamna Alba s-a întors acasă. Şi abia acum spectrul profilului eminescian apare în ungherul cel mai îndepărtat al biroului în care amurgul începe să ţeasă păienjeniş.

"Iată pe adevăratul brigand!" aş putea să-i strig domnului Georges Radu Şerban, arătându-i fantoma lividă, care bântuie şi chinuie acum gândul meu. Dar nu-i strig nimic şi mă mulţumesc numai să-mi frâng buzele în surâs răutăcios, care trebuie să se înfigă ca un sfredel de moarte în pieptul pietruit al strănepotului de domn. Şi răutatea asta, şi sfidarea grea, pe care i-o aruncă ochii mei, e cu atât mai crudă şi mai batjocoritoare, cu cât simt mai îngreţoşat pe propria-mi piele atingerea de moarte a degetelor prinţului Preda pe albeaţa fascinantă, de zăpadă, a nudităţii doamnei Alba...

Nici gând ca maestrul să se hotărască de plecare. S-a instalat din nou la birou şi deschide acum rând pe rând toate dosarele afacerilor noastre mai complicate pe care memoria i le pune dinainte. E o bărbăţie adevărată şi-un sânge rece incomparabil în acest om, cumplit de violent de felul lui, care ştie totuşi să se stăpânească în aşa grad şi să vorbească fără nici cea mai imperceptibilă slăbire a glasului. Doar ochii lui mă sfâşie ca ghearele şi numai din când în când îşi capătă şi ei o lucire stranie de interes, când învăluiesc cu sadică voluptate uşa dormitorului.

Dar tocmai acum se petrece un eveniment considerabil, a cărui înfăptuire însă eu o socoteam mult mai târzie; mă simţeam chiar puţin cam stânjenit că nu puteam găsi încă mijlocul de-a o provoca uşor, la comandă, în momentul pe care l-aş fi găsit priincios. Lilica, probabil nemaicontând pe libertatea mea din seara asta, aşa cum o amăgisem la început cu clientul imaginar, a cărui reală vizită rămăsese în suspensie ca orice minciună descoperită pe jumătate, cu aplombul ei obişnuit, cu lipsa aceea de sinchiseală care până acum niciodată nu-i dăduse greş, se hotărâse să iasă. Ba încă, de bună seamă pentru a marca presupusului meu client că prezenţa ei în acest apartament e cât se poate de naturală, aşa cum ar fi aceea a unei surori, a unei rude, sau chiar a unei soţii (ce poate interesa pe un client cu un proces atât de greu pe-a doua zi care e starea civilă sau ce fel de legături personale are avocatul său?), Lilica întoarse în trecere capul cu drăgălăşenie spre noi, pentru a ne saluta cu o smerită naturaleţe, pe care n-o putea dezminţi decât luciul de păcură al ochilor ei şireţi. Abia atunci mişcarea de surpriză pe care domnul Georges Radu Şerban o făcu se transmise asupra ei ca un şoc; căci abia acum privirile ei, obişnuindu-se cu diferenţa de lumini dintre camera pe care o părăsea şi aceea în care intrase, recunoscu pe maestru, care, cunoscând-o de asemeni, îşi ferise ochii în obştescul zvâcnet al intenţiei exagerate de discreţie, mai pălmuitor decât cea mai plată sfidare, cu ochii larg şi necruţător căscaţi. Lilica n-a putut reţine un ţipăt uşor şi a dispărut atât de repede pe uşă, că nici nu cred c-aş mai fi putut-o găsi pe scări, dacă m-aş fi luat după dânsa. Dar, evident, nu m-am deranjat nici o secundă, căci trebuia să rămân aici, să înfrunt ochii domnului Georges Radu Şerban. "Totuşi ai recunoscut că lucrul e perfect posibil!" îi strigau ochii mei, dar ai lui nu auzeau nimic. Ei redeveniseră nespus de fericiţi, şi domnul Georges Radu Şerban, dintr-un exces, pe care nu mai izbutea să nu-l înăbuşe, de bunăvoinţă, nu mai contenea cu autoreproşurile pentru inoportunitatea vizitei lui. Pe urmă, parcă readus la o bună realitate, dintr-un vis cu un sfârşit atât de frumos, reîncepu, cu un şi mai considerabil stoc de pretexte plauzibile, să-mi motiveze rostul vizitei sale. Şi dacă ironia, care spuma uşor în ochii mei, îi scăpă până la urmă, în schimb răutatea Voicuţei îmi crease un folos înfricoşător de important: domnul Georges Radu Şerban mă vizitase, domnul Georges Radu Şerban prinsese ceva din intimităţile mele... maestrul, vrând-nevrând, numai pentru a nu mă lăsa să bănuiesc că toată spontaneitatea caldă a gesturilor şi a vorbelor lui de la urmă n-a avut alt dedesubt şi că toată vizita lui a avut într-însa în plus şi ceva prietenesc - exclusiv, pentru afacerile noastre, era doar telefonul, prin care mai mă chemase până acum de atâtea ori -, trebuia să păstrez de-acum înainte şi-n raporturile noastre de la birou, deci de-acasă de la dânsul, aceeaşi familiaritate şi bunăvoinţă care mă apropia cel puţin cu un pas mai mult de apropiaţii săi. (Până acum, după atâţia ani de lucru comun, el nu găsise încă de cuviinţă să mă prezinte soţiei sale. însă putea aduce într-adevăr apropierea printr-însul o limpezire a încâlcitelor mele căi sau dimpotrivă?) în orice caz, un punct mare e câştigat: domnul Georges Radu Şerban, care s-a pretat atât de uşor unei încercări anonime de intrigă meschină, va fi mai precaut în ascultarea şoaptelor telefonice sau de orice alt fel. în zilele următoare am putut constata la dânsul, printre forţatele-i atenţii, străduinţa teribilă de a-şi reţine mânia că se lăsase atât de uşor dus în cursă. Ai fi putut crede că necazul pentru această uşurinţă aproape precumpănea mulţumirea că brusc stârnita-i bănuială fusese neîntemeiată: oricât ar părea de paradoxal, mi se părea că văd asta prin învelişul cu sticliş de oţel al amabilităţilor sale necurmate.

Sunt în seria marilor evenimente. Căci iată şi această surpriză covârşitoare, care mă ului cu desăvârşire, punându-mă apoi pe adevăratul drum drept al acţiunii mele.

Mă întorceam noaptea cu prinţul Preda, la braţ, spre mansardă. Prinţul Preda, care de la o vreme nu mai părea câtuşi de puţin jenat de largile mele dărnicii, se îmbătase zdravăn, îl dusei chiar în apartamentul său şi-l prezentai fotografiei doamnei Alba.

- Priveşte, prinţesă, mă aplecai adânc în faţa ei, simulând şi eu pe turmentatul, priveşte pe iubitul tău clandestin. Iată-l cum s-a îmbătat... Nu e vrednic de frumuseţea ochilor tăi... e un nemernic... să-l alungi... Acum se va duce să zgârie cu degetele uşa unei cocote infame şi să se dogorească, la dragostea ei tarifată, de dorul tău... e un nemernic... cum poţi să iubeşti pe-un astfel de decăzut, prinţesă... cum poţi?...

Şi izbucnii în hohote cutremurătoare, împingând pe prinţul Preda în glumă, ca un adevărat om beat. Prinţul Preda se aşeză pe pat şi mă privi lung, îndobitocit. Iar eu continuai, ocrotit de beţia-mi aparentă, poate cu răutate, în orice caz cu invidie şi scârbă:

- Cum pot braţele tale albe să strângă stârvul ăsta la sân... cum poţi lăsa buzele astea învineţite şi spurcate să murdărească atâta albeaţă...

Eram oare într-adevăr beat eu însumi, de-mi creştea vocea atât de ameninţător şi cuvintele-mi deveneau atât de grele şi de îndrăzneţe...

- Cum poate pântecele tău să suporte povara asta sordidă... această poezie albă, divină, care trebuie să fie pântecele tău... Cum i-a fost dat tocmai acestui păcătos, acestui decăzut, să-l cunoască, să-l vadă, să-l atingă, să-l guste, să-l umple de balele lui alcoolice...

Şi râdeam teribil, arătând la prinţul Preda, care căscase ochi enormi la mine:

- Ah, îţi place mutra lui eminesciană, ah, te încântă profilul lui... asta e tot ce-ţi poate da această persoană, care-a încetat de a mai exista... că nu mai e decât un profil... un profil al altuia... ha, ha, ha, ha... ha, ha, ha, ha... ha, ha, ha, ha... şi tu, prinţesă, iubeşti profilul altuia, te culci cu un strigoi... pfff.

Prinţul Preda a sărit deodată de pe dunga patului şi a bătut cu tărie cu pumnul în masă:

- Sfârşeşte, idiotule, beţivule, ţoapă lustruită, băiat de prăvălie... O prinţesă ca ea nu se poate uita decât la un prinţ...

- Pffff... ha, ha, ha, ha... ha, ha, ha... ha, ha, ha... mai spune o dată, prinţule... mai spune o dată ce-ai zis... îl luai de umăr şi-l scuturai ca pe-o haină veche: Numai la o astfel de căzătură se uită o prinţesă, priviţi, oameni buni, la cine se mai uit acum prinţesele noastre... Ph... ha, ha, ha... ha, ha, ha... hi, hi, hi... La aşa prinţ, aşa prinţesă... La...

Dar cuvintele pe care am vrut să le mai rostesc mi-au fost oprite în gât de palma prinţului Preda, aplicată ermetic pe gura mea.

- Un cuvânt dacă mai rosteşti, te zdrobesc, îmi urlă el răguşit în ureche... Despre mine spune cât vrei... spune ce vrei... dar despre ea...

Mi-a fost de ajuns o singură, o bruscă scuturătură a umerilor mei, ca să-l reped pe prinţ tocmai în colţul cel mai îndepărtat al odăii...

- O prinţesă care se culcă, hah, cu orice căzătură! repetai cu încăpăţânare. Haide, nu-mi mai cânta pe tonul ăsta, prinţ turmentat... O fi şi ea prinţesă, la fel ca doamna Irma, contesa noastră de-aici... Să nu crâcneşti, prinţ degenerat, că rup fotografia în bucăţi... Să-mi răspunzi numai atâta şi gata, sunt dispus să cred totul, chiar ce iese din gura ta tăvălită prin toate murdăriile. La asta să-mi răspunzi: dacă e prinţesă, de ce se uită la un stârv! Haid, răspunde, vorbeşte, stârvule...!

Prinţul, care rămăsese holbat lângă perete când am întins mâna ameninţător spre fotografie, vroi să înainteze, dar nu izbuti; vroi să glăsuiască, dar nu scoase decât un sughiţ lamentabil. Paliditatea lui de mumie ajunsese iarăşi la paroxism, ca în noaptea când trebuise să rabde injuriile şi sarcasmul sângeros al Irmei. Abia la urmă putu să-şi mişte picioarele într-o împleticeală de paralitic şi căzu pe primul scaun, de care i se lovi genunchiul tremurând.

- La un stârv... la un stârv nu se uită ea... bâlbâi în sfârşit gâtlejul lui...

Apoi tăcu înfricoşat, parcă şi-ar fi simţit moartea înaintând cu câte-un pas la fiecare cuvânt rostit. Credeam că face sforţări ca să se liniştească, când deodată urlă cu o vioiciune neaşteptată:

- E o sfântă... e curată... ea nu se va uita niciodată la un ticălos ca mine, înţelegi, niciodată... Asta nu trebuie să mi-o spui tu... o ştiu atât de bine...

Şi tăcu iarăşi, în vreme ce eu însumi îmi căutam un reazem în jur, mă împleticeam spre întâiul scaun apropiat, în speteaza căruia îmi proptii mâna cu putere. Prinţul Preda oftă adânc. Părea că se trezise brusc din starea lui de beţie şi acum mă privea ca un cerşetor, bleg şi umil, cerându-mi pomana cruţării. Dar ochiul meu îi scormonea sufletul neîndurător.

- Vasăzică, ai minţit, îi strigai, văzând că nu mai are de gând să-şi descleşteze gura. Vas-zică, prinţesa asta e o simplă poveste... Vas-zică, iubeşti doar o fotografie... Acum înţeleg, prinţule, de ce simţi nevoia conteselor de pe coridor... Hm, dar atunci ce însemnează autograful ăla englezesc...? Mi se pare că ţi l-ai compus singur, prinţule, aşa cum îţi făureşti din cocotele de pe coridor pe contesele visurilor tale...

Dar prinţul părea să nu dea atenţie firului momitor al cuvintelor mele. El îşi dusese ochii în podea şi-i bleojdise acolo, unde de bună seamă că imaginaţia-i bolnavă îi înfăţişa o privelişte prea teribilă, de vreme ce trăsăturile lui eminesciene se contorsionau atâta...

- Stârv... gemu el... niciodată... cu un stârv... niciodată... niciodată...

Şi pe urmă se uită drept în ochii mei, şi buzele i se dezlipiră de pe şiragurile de dinţi. Rânjea hidos. îl apucai de umăr şi-l împinsei în faţa oglinzii.

- Spune-mi, îi strigai, dacă mai eşti altceva decât un stârv. El se contempla în oglindă şi, parcă îngrozit de imaginea palidă dintr-însa, porni de-a-ndăratelea, parcă ferindu-se de pumnalul unui urmăritor, până se izbi cu spatele de perete. Privea rătăcit la oglindă, bolborosind cu sadică satisfacţie: "stârvule, stârvule...". Şi deodată se înfipse în faţa mea eroic şi înveselit:

- Şi cu toate astea, ascultă colea, comis-voiajorule!... începu el să strige... Cu toate astea, înţelegi... dacă aş vrea.... la un singur gest al meu înţelegi - ridică el degetul drept spre tavan... la un singur semn cu degetul ăsta de stârv... şi frumoasa asta, albeaţa asta, candoarea asta ar alerga ca o nebună să îmbrăţişeze stârvul, să-şi lase pântecele în voia mângâierilor mortului... înţelegi ce-ţi spun? Eşti un prost şi-un dobitoc... şi băiat de prăvălie ai să rămâi toată viaţa ta... Pe când stârvul ăsta ce priveşti e al unui boier, mă!...

înlemnisem. Şi înţelesesem. Eram chiar să mă trădez că ştiu prea mult.

- înţeleg... fotografia... scrisul de pe fotografic... o ai la mână cum s-ar zice...

- Nu eşti prost, îmi răspunse el. Dar asta nu e nimic... fotografia asta... A-ha am... mai am... a-ha... înţelegi... dar ce te privesc pe tine astea... nu... dacă vreau... dacă vreau...

Şi se ridică radios, şi porni clătinându-se prin faţa mea, mândru ca un general, dar nesigur şi neregulat ca un general beat...

înfricoşat, mă urnii la rându-mi, cu ochii injectaţi, cu gâtul înţepenit. Cum puteam să-i cer ultimul amănunt, singurul lucru care-mi mai rămăsese de aflat? Să-l apuc de piept şi să-l dobor dintr-o smucitură, sau să-mi reiau aerul de nepăsare şi caraghioslâc, să-l forţez să glăsuiască înainte, stimulându-i amorul propriu.

Alesei mijlocul al doilea. Şi prefăcându-mă că abia mai mă ţin pe picioare, izbucnii în râs zgâlţâit şi mecanic, de alcoolic pierdut iremediabil. El mă privea năuc, dar nu-şi manifesta prin nici un cuvânt nedumerirea pentru veselia mea fără sens, care părea că nu-l intrigă din cale afară. Astfel că trebuii să mă întrerup, izbucnind în cuvinte întretăiate brusc de sughiţuri.

- Şi de ce nu faci, prinţule, semnalul fatal?... Bf... ff... pfff... îmi sulemeneam glasul ca actorii pe scenă şi mă strâmbam mai rău ca apucaţii de ducă-se pe pustii.

- De ce-o cruţi, prinţ de Danemarca, şi nu-i porunceşti să vină colea în patul tău jegos?... Spune, răspunde aici dacă-ţi dă mâna...

Prinţul se posomori şi ochii zglobii de până acuma căzură orbiţi în pământ. Dar eu nu-l lăsam un moment:

- Să-ţi spun eu... toate fotografiile tale şi scrisorile cu care te mai lauzi... nu fac doi bani... sau prinţesa e tot aşa de ruinată ca tine şi cine ştie în care mansardă face pe contesa.

Surprinsei o privire furişă a prinţului spre măsuţa de noapte. Acolo, pe marmora murdară, era cealaltă fotografie, a fetiţei de doisprezece ani, asupra căreia nici madam Matildei nu vroise să-i dea vreo relaţie.

Dar eu eram acum complet lămurit asupra unei bănuieli care mai mă încercase câteodată. Mă apropiai de măsuţă, lăsând deoparte orice aer de om beat şi pus pe şagă, ridicai şi-i arătai fotografia de copil.

- Din cauza ei?... Prinţul înclină din cap...

- E fetiţa ta?... Prinţul înclină iarăşi.

- Şi doamna din fotografie o întreţine în vreo şcoală, probabil?

Prinţul încuviinţă îndobitocit...

- Poate chiar şi tu trăieşti de pe urma doamnei din fotografie...

Prinţul îşi acoperi faţa cu mâinile.

- Vas-zică, scrisorile au început mai de mult să-ţi renteze.

Revedeam acum întreaga scenă nocturnă din grădina publică: doamna Esmaralda pusă în curent, aşteptând afară; nobilul decăzut şi şantajist, încercând să facă pe cavalerul, dorind s-o conducă curtenitor pe doamna Alba spre ieşire, după ce stabilise preţul tăcerii şi poate încasase şi prima rată. Iar pe deasupra târgului odios, chipul doamnei Alba, minunăţia trăsăturilor ei, imprimându-se ca o dorinţă şi un ideal în sufletul nărăvit şi bicisnic. Frâna puternică a răspunderii de părinte, care mai domina, grav avariată, în inima nenorocitului, şi poate şi teama mizeriei definitive îl mai opreau pe acest individ să nu dea drum liber pasiunii tardive şi furibunde.

Mai rămânea ceva de aflat?

Nimic. Numai din motive de legitimă precauţiune, trebuia să fac mai departe pe nedumeritul şi neştiutorul...

- Dar scrisorile astea cum de ţi-au picat în mână?... însă prinţul Preda, care căzuse zdrobit pe marginea patului, mă rugă cu cel mai chinuit şi mai umil accent:

- Lasă-mă, te rog... dacă eşti bun, lasă-mă... aş vrea să dorm, aş vrea să dorm...

Când îl părăsii, îl văzui din uşă încovrigându-se în pat, aşa îmbrăcat şi încălţat, şi trăgând plapuma peste dânsul...

Chiar a doua zi, prinţul Preda căută să mă vadă şi să cerceteze cu luare-aminte şi înfricoşare în ochii mei, dacă am reţinut ori am pus credinţă pe vreuna din destăinuirile lui din ajun. De la început încă, el mă copleşi cu hazul lui şi cu aluzii sarcastice la starea noastră de beţie. Apoi mă îndemnă să nu cred nimic din ce mi-a spus aseară. Totul n-a fost decât scornirile bolnăvicioase ale unei imaginaţii otrăvite de alcool. Fotografia de pe măsuţă reprezintă într-adevăr pe fetiţa lui, pe care o ţine la pension, şi nu gândeşte o clipă s-o aducă, nici măcar pentru câteva minute, în această mansardă dubioasă şi în această ambianţă sinistră. Dar fotografia din perete înfăţişează o pasiune a lui de mult defunctă, o frumuseţe rară, de care, e drept, a fost mai târziu alungat, dar care i-a dat, în scurta lor iubire, toate voluptăţile şi toate fericirile sufleteşti pe care poate să le dea cuiva o femeie superioară din toate punctele de vedere. Dar femeia asta, care a trăit într-adevăr ca o sfântă, l-a respins, îndată ce a observat predispoziţia lui spre stricăciune şi spre decădere iremediabilă: o înşela cu femei de rând, o insulta cu gelozia lui amarnică, o chinuia cu toate bizareriile şi toate capriciile care cutreierau ca vânturile nopţii prin capul lui de alcoolic. S-a străduit apoi prin toate mijloacele s-o recâştige, a ameninţat-o, e drept, chiar cu divulgarea scrisorilor, dar ea a ştiut să reziste. Şi tocmai când el era gata să ajungă la cele mai năstruşnice nebunii posibile, moartea ei neaşteptată a survenit ca o intervenţie divină să-i scape: pe ea de zarva unui scandal inconvenabil, pe el de ispita unei odioase infamii.

- Moartea ei "fizică"? am insistat nedumerit.

- Evident. Căci cea sufletească e cu neputinţă să înceteze în inima lui, s-a grăbit să-mi răspundă. într-atât ea subzistă şi e vie într-însul, încât nu o data, chiar treaz fiind (ce mai e de vorbit când creierul i-e apăsat de aburii spirtului!), are halucinaţii de felul acelora din care mi-a dat şi mie o reprezentaţie.

- îngerul morţii acestei femei frumoase, i-am spus, e chiar fata ta, fetiţa ta! Prinţule, într-atât subzistă frumoasa femeie de care mi-ai vorbit nu numai în sufletul tău, dar şi în viaţa reală, încât îţi furnizează şi stipendii de viaţă şi-ţi ţine fetiţa la pension. Nu tresări! Ceea ce mi-a plăcut din tot basmul iubirii tale e tocmai că ai ştiut să înmormântezi pe această femeie în inima ta. Dacă alcoolul şi visurile stricate care te mai cuprind din când în când te fac să te mai gândeşti la învierea ei, ele au rămas slabe şi palide avânturi, din ce în ce mai slabe, mai palide. Şi-n asta trebuie să stea adevărata ta fericire: în stingerea treptată, definitivă, a imaginii ei în tine. Căci învierea ei ar însemna, invers, moartea fiicei tale şi, evident, după ce nebunia se va consuma totală, moartea ta însuţi.

Prinţul m-a ascultat întunecat; când am sfârşit, a schiţat numai un rânjet, care ar fi fost punctul de plecare al încercării de a-mi scoate cu orice preţ din cap ideea că frumoasa din fotografie trăieşte şi şantajul continuă. Dar, de bună seamă, înţelese şi el că orice încercare de a mă convinge de contrariu e inutilă şi rânjetul îi dispăru tot aşa de mut cum apăruse, îi vorbii, pentru a-l asigura de obiectivitatea părerilor mele, cu mult elan de fetiţa lui şi de dreptul pe care îl are, în numele ei de a-şi specula fosta iubită. Şi fiica lui are un drept la viaţă, proclamai, descoperindu-i astfel un reazem moral, pentru meschinăria lui fără margini (pe care, poate, mi-o voi asuma-o, la nevoie, mă gândeam înfricoşat). "Oricine are drept la viaţă şi la iubire, am strigat cu convingere, apăsând pe cuvântul al doilea, desigur pentru mine. Iar cei care au păcătuit trebuie să plătească şi pentru fericirea celor care i-au surprins... vreau să spun, a celor cu care au păcătuit în comun, pentru a fi părăsiţi apoi."

Aci mă apucai să insist asupra distincţiei care-mi venise involuntar pe buze, cerând părerea prinţului dacă găseşte scuzabil procedeul lui, chiar practicat de unul care incidental deţine un secret al persoanei în putinţă să-l ajute. Pentru a nu-i lăsa vreo bănuială întru cât priveau intenţiile mele, îmi dădui numaidecât cu părerea că numai astfel o faptă de acest soi e o faptă reprobabilă. Deşi mă angajam pe-o pistă periculoasă, atinsei însă şi acest punct, pentru a surprinde chiar la dânsul vreun semn, cât de mic, care să întărească definitiv părerea, de care eram acum aproape sigur, că scrisorile şi fotografiile pe care el le utiliza pentru a extorca pe doamna Alba, proveneau din sertarele fratelui său. Şi răspunsul prinţului Preda fu edificator. După el, accentul vinovăţiei nu trebuia pus pe mijlocul graţie căruia o persoană devenise deţinătorul secretelor alteia: iar dacă acest mijloc fusese pura întâmplare, chestia imoralităţii nici nu se mai punea: "Cel care a păcătuit trebuia oricât să dea o gloaba". însă, "în orice caz", procedeul era legitimat, pentru cel constrâns de nevoie, să-l utilizeze: "fie de-un motiv familial puternic, ca bunăoară în speţă, fie de groaza propriei mizerii, fie chiar de o iubire mistuitoare, pentru persoana surprinsă în greşeală". Or, ceea ce chinuia pe prinţul Preda e că el, am socotit, se vedea prada tuturor acestor alternative.

Nemernicia faptului nu apărea pentru dânsul decât atunci când şantajul se sprijinea pe simple plăsmuiri, înscenări sau ameninţări gratuite, speculând groaza bolnăvicioasă de zgomot a celui vizat.

Evident că aprobai toată această morală foarte elastică a purtătorului de nume istoric, prin care putui întrevedea bine ceea ce mă interesa anume pe mine, chipul cum parveniseră aceste scrisori în mâinile lui.

Mai târziu el îmi povesti răspicat (exceptând unele reticenţe străvezii) toată întâmplarea. Printre obiectele "lăsate lui cu limbă de moarte de fratele său" s-a găsit şi o superbă cutie, lucrată de-un celebru şi străvechi maestru italian. In cutie prinţul a dat de scrisorile şi de fotografia cu dedicaţie a unei doamne din lumea mare, "nomina odiosa". Cum mizeria creştea şi "o dată cu ea şi fata, care trebuia întreţinută, aşa cum pretindea numele ei", gândul speculării scrisorilor a prins a miji în creierul prinţului. Dar de la gând până la practică este destulă cale; pe tot parcursul ei, el a avut de luptat, aşadar, "cu conştiinţa că, scormonind cele mai intime secrete ale fratelui său, comite un oribil sacrilegiu". Dar "drepturile vieţii - a trebuit s-o recunoască şi el, care era un nobil o- au fost mai puternice decât orice eleganţă sufletească". Şi acum câţiva ani şi-a luat inima în dinţi şi-a dat un telefon doamnei, autoarea scrisorilor şi-a autografului. I-a cerut un rendez-vous, pentru a stabili un modus procedendi. Cum doamna în chestiune refuza să vină la dânsul acasă, nici singură, nici însoţită, după numeroase şi necontenit întrerupte tergiversări la telefon, ea conveni să se întâlnească la o dată anume cu dânsul, pe înserat, într-o grădină publică, din apropierea străzii ei. Grădina publică o descoperise, evident, prinţul care refuzase la rându-i, cu energică obstinaţie, să o viziteze acasă la dânsa, la orele pe care i le indicase ea. La prima întâlnire sosise însă mama doamnei în chestiune, care-l recunoscu după un anume ziar englezesc, pe care prinţul îl parcurgea convenţional, la lumina felinarului, din mijlocul grădinii. Doamna Smaralda îi propuse să ducă tratativele cu dânsa în numele fiicei sale, dar prinţul speriat de complicaţii eventuale, care ar fi putut degenera, poate şi din punctul cam grav de vedere al capitolului respectiv de cod penal, în urmări cu totul şi cu totul neplăcute, răspunse venerabilei doamne că nu are nici un fel de tratative de dus cu nimeni şi că probabil stimata doamnă era victima unei confuzii adresându-i-se lui. A doua zi, însă, el reluase convorbirile telefonice, pentru că erau mai ferite de surprize, şi ceru din nou întrevedere, care nu putea fi însă decât între patru ochi. întrevederea îi fu acordată principial, dar termenul ei rămase, probabil, în funcţie de plecarea soţului doamnei în oraş, căci fu contramandat în două rânduri (în ziua făgăduită, prinţul se legătuise să întrebe la o oră anumită dacă data stabilită cu prilejul convorbirii precedente rămânea valabilă.

Am întrerupt pe prinţ, interesându-mă de ce nu stabilise chiar condiţiile schimbului prin telefon, fără a-i mai cere întrevedere personală: fixarea unei sume globale pentru restituirea totală a scrisorilor sau o rată periodică sub angajamentul solemn al celei mai ermetice discreţii. Asupra modalităţii de plată, prinţul îmi declară că, de când cu grava sa decădere materială era "adversar hotărât al oricărei încasări globale"; şi-apoi, doamna Alba, pe cât înţelesese, nu era capabilă să-i satisfacă total pretenţiile băneşti. (Cât trebuie să fi cerut!) Iar în privinţa întrevederii, îmi mărturisi la început că se temea de tratative cu persoane invizibile, care-ţi răspund tocmai de la celălalt capăt al firului de telefon. Pe urmă completă că la asta se adăuga şi o curiozitate obstinată, care i se năzărise din lectura scrisorilor (canalia nu se putuse abţine să nu le citească şi răscitească pe toate). Ardoarea aprigă a corespondenţei îl intrigase la culme şi-l făcuse să-şi amintească, fără să vrea, cât de izbitor semăna la figură cu răposatul (deosebirea dintre dânşii era numai că cel mai mic de ani fusese mult mai înalt). Vream să văd, îmi explică el romanţios, "ce primă impresie produce asupra acestei superbe femei, pe care evident o şi căutasem s-o văd de la distanţă, şoapta trecutului mort'".

Pe urmă, prinţul Preda îmi povesti cum decursese întrevederea. Doamna Alba observase cu mult interes această "izbitoare" asemănare. La început păruse chiar afabilă şi timidă; dar brusc redevenise tranşantă şi rigidă. (Cred şi eu, când un chip atât de scump reînviase ca să-i propună un târg aşa de meschin şi josnic!) Prinţul Preda se mira de această bruscă schimbare de atitudine, pe care o puse apoi pe seama unei tactice de cochetărie.

- Dar ce puteam face? mă întrebă el pierdut. Era imaginea fetiţei necontenit prezentă aici în fundul gândului, ca toată splendoarea doamnei Alba să plătească în faţa ei. Altfel, cum aş fi aruncat orice socoteală departe de mine şi cum aş mai fi îngenuncheat la picioarele ei divine! înţelegi tu, tinere, acest chin cumplit?... M-am şi simţit totuşi dator să-i lămuresc, să îmbrac în scuze nemernicia gestului meu. Şi i-am spus sincer totul: i-am povestit despre fetiţă... m-am zugrăvit cât sunt şi cât am fost de nemernic... i-am mărturisit cum până şi cutia în care găsisem scrisorile, o adevărată operă de artă, a trebuit s-o vând, numai şi numai ca să mai amân gestul oribil pe care trebuia să-l fac, eram constrâns de toate nevoile să-l fac, acela de-a o chema la telefon...

Prinţul Preda glăsuia emoţionat şi patetic. Iar eu, acum convins pe deplin, urmăream cu ochii parcă momentele dramatice ale scenei la care ajunsesem prea târziu. Doamna Alba nu păruse deloc înduplecată de scuzele celui care îi propunea condiţii atât de odioase, pretinzându-i tribut şi păstrând în acelaşi timp în întregime dreptul de a o constrânge şi mai departe după bunul-plac. Iar prinţul Preda numea asta "mândrie inumană şi sălbăticie".

- Înţelegi imaginea, imaginea sfântă a copilei mele, prin cruzimea sistematică de a schimba vorba ori de câte ori pomeneam de dânsa. Era ca şi cum aş fi pomenit de o rivală... Şi asta era adevărul: rivala, rivalele... înţelegi... Iată-mă între aceste rivale, cele mai înverşunate cu putinţă, declamă el cu convingere: de o parte, frumuseţea desăvârşită, de alta, dragostea pură, filială, nevinovăţia unui copil... înţelegi acum chinul meu teribil de câţiva ani în şir... Fără ieşire... fără ieşire... borborosi el, strângându-şi tâmplele în pumni.

Mă ridicasem pe masă, de unde contemplam, ca de pe-o ameţitoare înălţime, restriştea cumplită în care se zbătea prietenul meu, aşa cum Iov se zvârcolea plin de bube în gunoiul existenţei lui. Dar, poate prin contrast, eu respiram adânc aerul limpede de munte pe care mi-l da această perspectivă imaginară. Năruit în sine, prinţul Preda părea un duşman zdrobit de avântul meu triumfător. îl înfrânsesem, pentru că aflasem de la el tot ceea ce trebuia să aflu. Acum ştiam de minune locul comoarei ascunse; pentru care mă târâsem atât amar de vreme pe brânci, ca reptilele şi ca viermii, prin imundităţile acestei mansarde. Prinţul Preda îmi arătase până şi cutia de tinichea, o cutie mare de tutun, cu eticheta regiei, în care înghemuise toate scrisorile, după ce vânduse sălaşul lor scump, lucrat de-un celebru artist, din şcoala italiană, căruia însă îi ignora numele, dar o veritabilă operă de artă "căci luase pe ea de la unul din anticarii cărora o arătase 60 de mii de lei".

Nu-mi rămânea decât să-mi aleg momentul când aceste pietre nestemate trebuiau să intre în posesia mea definitivă.

Trebuia să stabilesc cu multă luare-aminte acel moment, într-un fel sau altul, prinţul Preda trebuia îndepărtat din apartamentul lui în noaptea în care aveam să operez, dacă de bunăvoie nu-şi va relua obiceiul hoinărelilor nocturne şi fără ca eu să-i mai fiu însoţitor. Contesa Irma, cu care nu încetasem să mă întâlnesc, deşi în ultima vreme mult mai rar - pentru că de cele mai multe ori ştiam s-o evit fără a o jigni, cunoscându-i acum de minune programul şi obiceiurile -, avea să-mi fie desigur de folos. Cum? încă nu m-am gândit deocamdată. Nu-i nici o grabă: prinţul Preda are o încredere nemărginită în mine, am devenit confesorul lui indispensabil. Acum mă invită la o lectură de fragmente alese din scrisorile ascunse. Voi vedea deci şi cu ochii cum trebuie să procedez, când voi veni să deschid singur uşa şi cutia mesei: voi vedea unde trebuie să mă îndrept de la început şi ce lucruri trebuie să dau atunci la o parte, ca operaţia să se petreacă pe cât se poate mai uşor.

Iar acum mă voi delecta să ascult proza donnei Alba. Nu e vina mea, sunt obligat s-o ascult, nu pot refuza pe prinţul Preda pentru a nu trezi nici un început de bănuială; voi gusta deci dintr-un fruct oprit, fără a-mi face nici un proces de conştiinţă. Azi voi culege firimituri vechi, uscate, din mâna ei subţire, iar mâine, ori poimâine, cine ştie, voi vedea frumuseţea ei albă pălind, când va zări comoara pierdută, cheia liniştii şi a fericirii ei de-acuma în mâinile mele.

Don Quichotte de pe Cerna de data asta nu s-a mai bătut cu morile de vânt. El a ştiut să ajungă la un liman cert şi glorios, care va da mai certă semnificaţie avânturilor lui, de până acum, în gol. Unde mai vedeţi ridicolul duios al nevoii lui de a crea planuri homerice, care să se rezolve în cadrul unor acţiuni hilare? Don Quichotte de pe Cerna a procedat dimpotrivă după o tactică mai restrânsă, dar mai sigură, şi-a comprimat avânturile, rezervându-se unui final incomparabil mai grandios, pentru că pozitiv, don Quichotte a încălcat în sfârşit pozitivul, a ajuns la hotarele realităţii, în care s-au închegat solid contururile instabile ale fantasticelor lui visuri de nebun.

Şi el e fericit, pentru că a rămas totuşi un veritabil don Quichotte: adică s-a străduit să descopere o vână ascunsă a vieţii, pe care a ştiut să se strecoare totuşi ca printr-o peşteră de nimeni cunoscută; şi-a ajuns la un capăt inaccesibil altora, de unde va aduce liniştea şi fericirea unei frumoase din poveşti, dar aievea. Nu era asta o poveste întreagă, un basm, un vis şi totuşi o realitate în plin secol de preciziuni, de materialism şi de trepidaţie mecanică?

Iar capătul peşterii obscure dusese aci, în mansarda madamei Matilda, care se delecta cu urmărirea vieţii intime a chiriaşelor sale prin crăpăturile uşilor sau prin gaura cheilor. O singură cameră rămăsese văduvită de posesoarea ei, dintre cele pe care le găsisem la venirea mea ocupate: odaia Auricăi, fata cu părul oxigenat, pe care aş fi crezut-o acum din nou în braţele prinţului Raoul dacă, întâlnindu-mă peste puţin cu acesta, n-aş fi fost asigurat de el că fericirea-i reîntoarsă (stranie coincidenţă!) nu numai că e brună (câte vopsele minunate n-a inventat doar industria coafatului!), dar că se bucură de întreaga ei bogăţie capilară de mai demult.

Poate, cine ştie, Aurica şi-a găsit o locuinţă mai convenabilă pentru profesiunea ei: a coborât cu un etaj, pentru a se înălţa astfel cu un rang mai mult în ochii clienţilor. Dar eu sunt nespus de mulţumit că n-o mai văd printre noi, căci, abia la câteva zile după ce am observat că ne-a părăsit, mi-am dat seama de imprudenţa ce săvârşisem de a-i pomeni de prinţul Raoul. Dacă gureşa asta incorijibilă ar fi scăpat vreun cuvânt privind prietenia mea cu Raoul prinţului Preda? Dumnezeule, numai că-mi reamintesc această grozavă greşeală, singura verigă putredă în înlănţuirea de fier a străduinţelor mele, şi-mi dau şi mai limpede seama cât trebuie să mă grăbesc, chiar de teama mea însumi, de a smulge din puterea acestui degenerat periculos tezaurul de scrisori al donnei Alba, caseta misterioasă (o cutie de tutun) în care zace fericirea celei căreia mi-am dedicat viaţa, puterea şi iscusinţa mea din liberă şi neclintită voinţă, asemeni bizarului cavaler medieval, învingător prin secole al batjocoritorilor lui şi al ridicolului, divinului său romantism.