Domnul Vucea

Salt la: navigare, căutare
Domnul Vucea
de Barbu Ștefănescu-Delavrancea


Auzisem eu de turci, de muscali și de nemții cu coadă; ziua, la miaza-mare, îi vedeam înaintea ochilor cu paloșe late, cu sulițe lungi, călări pe cai, sărind gardurile mahalalei, ca și cum ar fi sărit o dâră de bou; îi vedeam robind roate de copii și de muieri, lăsând în urma lor jale și nori groși de pulbere.

Dar oricât m-ar fi spăimântat și fericit lumea basmelor ș-a poveștilor, când mi-aduceam aminte că de la S-tă Mărie o să trec la Școala domnească, din coloarea de negru, uitam și de turci, și de muscali, și de nemții cu coadă, și de "țara cocorilor".

Mă apropiam cu gândul, sfiicios, tremurând, d-acea vestită școală, ca de un urs împăiat, gata să fug. Mi-era frică și mi-era dragă. Și mi-era dragă fără să bănuiesc nici cum e, nici unde e.

Două lucruri aflasem: că e "domnească", iar nu cum era a noastră din curtea bisericii, și că dascălul e "profesor", trebuind să-i zici "Domnul", iar nu cum îi ziceam noi, la al nostru, "Nea Nicuță".

De pe la Sân-Petru eu îmi luam ghiozdanul, îi treceam băierile pe dupe gât și colindam pe aceleași cărări din grădina noastră, zicând că am plecat la Școala domnească. Uneori îmi legam de mijloc, c-un crâmpei din frânghia mamei, tăiat pe furiș, și pe Grivei, și-l luam cu mine. Cânele căsca de căldură, repezea capul dupe muște, clănțănind dinții.

Eu îi vorbeam de Școala domnească:

– Hai, măi Grivei, măi, nu fi leneș. Acolo e școală, nu glumă... profesor mare și învățat, iar nu ca Nea Nicuță, care se încurcă când zice cazania... Măi Grivei, este așa de grozav profesorul că, d-ai vrea, chiar și tu ai învăța carte... Ci lasă muștele, nu fi prost... Să-i zici "Domnul" că, de nu, îți mănâncă coada... Și să nu scoți limba d-un cot, că-ți mănâncă și urechile, bunătat' de urechi, măi Grivei, măi...

Câte nu spuneam și pisicii! Parc-o simț și acum, ghemuită în sân, caldă și moale. Torcea, cu capul pe gura cămășii, cu ochii leneși și galbeni.

– He! he! Martinico... hai la Școala domnească, că sunt profesori buni... Să nu-ți fie frică... Dacă ai învăța adunarea, își dă un șoarice... la scădere îți dă doi... la fracții te face împărăteasa șoaricilor... Dacă nu te-i sili, să știi, dragă Mărtinică, că te ia de coadă, te învârtește de trei ori și-ți crapă fierea de pământ...

Voiam să sperii pisica. Pisica, sfârr-sfâr, închidea pleoapele leneș și nepăsător, iar mie îmi treceau fiori reci d-a lungul spinării, căci eu credeam pe profesor atât de mare, că mi-l închipuiam mai mare și mai tare ca tata chiar... Doamne, dar dacă, în loc să ia pisica de coadă, m-o înhăța pe mine d-un picior?...

Se ducea chieful pe copcă, și mă întorceam acasă, înșirând pisicii vorbe de mângâiere:

– Lasă, Mărtinică, nu fi fricoasă că Domnul e bun... nu bate la palmă... nu pune în cârcă ca să tragă la spete... nici nu te-așterne cu tălpile la falangă, ca Nea Nicuță, când bea ce-a strâns cu discul.

Mai erau cinci zile până la Școala domnească. Toate lighioile din curte aflaseră că va să mă duc la o școală mare. Cânele, pisica și cei patru cai ai tatii știau pe de rost cum trebuie să fie în ochii Domnului: nici unul nu s-ar fi dus fără botini în picioare, căci desculți nu i-ar fi primit decât Nea Nicuță, c-un sfanț pe lună.

Noaptea visam școala: un palat mare, mare și frumos, ca în basme, cu porți de fer, cu geamlâcuri, cu uși de cleștari, cu ziduri văpsite ca niște icoane, și mai împodobite decât steaua lui Nea Nicuță, încondeiată de Burghelea, zugrav vestit, căruia îi frecam văpselele între pietre numai ca să mă uit la el zile întregi cum din nimic scotea sfinți, îngeri, draci, cai și balauri.

Veni și ziua de Școală domnească.

Abia se luminase. Mă deșteptă frate-meu, care învăța la o școală și mai naltă, și citea pe cărți cu oameni cu pantalonii scurți și umflați, cu pălării mari, cu funde la ciorapi, cu săbiile mai mult scoase decât în teacă. Mi-aduc bine aminte că unul sărea de la al cincilea cat, și c-o mână își ținea pălăria. Grozav îi era de pălărie!

De la Nea Nicuță apucasem să citesc pe silabisite. Frate-meu mă învățase să citesc ca pe apă în cartea de citire. La "când cu ciuma lui Caragea, se răspândeau orășenii prin sate și sătenii prin pustii", nu m-ar fi oprit nimeni din turuială. O ziceam dintr-o răsuflare. Ba uneori uitam să întorc foile și tot nu făceam greșală. Frate-meu mă mai învățase cele patru socoteli și fracțiile. Ce știam mai bine era tabla lui Pitagora. Mă învățase și istoria cu șase domni vestiți: Radu Negru, de care aș fi jurat că fusese român neam de arap; Mircea cel Bătrân, în capul meu, se încurca în barbă; Alexandru cel Bun, ala vodă, vezi; Ștefan cel Mare de care râdeam să mă prăpădesc, gândindu-mă că fusese așa de pitic că aprodul Purice se pusese piuă ca el, Ștefan cel Mare, să încalece calul; Mihai Viteazul mă făcea să tai cu nuiaua vârfurile de știr de urzici când îl spuneam pe dinafară; și, în sfârșit, Constantin Brâncoveanu mă făcea să plâng de câte ori îl tăiau turcii pe el și pe coconii lui.

Și spunea c-o să mă scrie d-a dreptul în clasa a treia.

Mă deșteptă.

Tresării. Îmi tâcâia inima.

Și-mi zise:

– Să nu-ți fie frică. Să spui tare și deslușit.

– Tare... da...

Și nu vedeam înaintea ochilor de frică.

– Și deslușit.

– Și deslușit...

– Să nu tremuri.

– Să nu tremur...

Și mie-mi clănțăneau dinții în gură.

Mă îmbrăcai; mă spălai cu apă rece; mă încălțai cu niște pantofi noi; mama mă pieptănă și mă sărută pe frunte, așa că o pricepui... "Să nu-ți fie frică, să nu mă dai de rușine"...

Știam eu în câte feluri săruta mama: altfel de eram bolnav, altfel când o ascultam, altfel când învățam lecția, altfel de plângeam și voia să mă împace, și cu totul altfel mă sărută când mă trimise la Școala domnească.

Pe drum, bonca-bonca, mă împiedicam de toate pietrele. Inima îmi zvâcnea cum îmi zvâcnea când alții se încercau să-mi ia zmeul de coadă.

Și tocmai departe, dincolo de S-tu Ștefan, frate-meu se opri și-mi zise:

– Aici e școala.

Școala!...

Mi se opri răsuflarea. Făcui ochii mari. Nu-mi venea să crez. Aceea să fie Școala domnească? Niște case lungi, pitici și dărăpănate. Dar n-avea porți înalte de fer, căci n-avea de loc. În fața școlii, o veche pivniță, plină cu gunoi; în jurul ei, o curte mare cu bălării.

Așa case văzusem și eu.

Frate-meu mă lăsă în curte. O sumedenie de copii țipau, se zbeguiau, săreau într-un picior la șodron, se jucau cu sâmburi de roșcovă și cu nasturi.

Poi așa școlari mai văzusem și eu!...

De nu m-ar trânti... Și iacă, frate-meu mă luă de mână și-mi zise încet:

– Să mergem în clasa a treia. Directorul mi-a dat bilet să te înscriu.

Când intrai în clasă văzui o vergea lungă, galbenă și lucioasă, rezemată de masa profesorului, a Domnului.

Domnul - un om nalt, slab, cu barba rară și înspicată.

Domnul era încruntat și galben.

Domnul striga pe băieți c-un glas ascuțit.

Băieții stau ca sfinții în bănci. Vro trei, cu urechile roșii și aprinse ca focul, în genuchi, lângă o tablă neagră; lăcrâmile le picurau în cărțile deschise și aduse la vârful nasului.

Vergea, lăcrâmi, urechi roșii, Domn uscat și nalt... Să dusese curajul!... Dârdâiam. Și frate-meu, după ce vorbi încet cu profesorul, îmi șopti:

– O să te asculte, să spui tare și deslușit.

Și plecă. Îmi venea să mă iau după dânsul. Și n-am plâns, nu de rușine, ci de frică.

Domnul se uită la mine cu niște ochi osteniți. Intrasem în pământ. Când deschise gura, mi se păru că mă și înghite.

– Ei... băiete... de câți ani ești?

– De opt... am împlinit la Sân-Petru...

Glasul îmi tremura ca și cum mi-ar fi bătut toaca pe beregată.

– Știi să citești?

– Știu...

– Scoate "Lectura".

Bag mâna în ghiozdanul făcut de mama dintr-o foaie de cuadrilat și scot Lupul și mielul. Așa ziceam noi cărții de citire, fiindcă începea cu: Lupul și mielul...

Ceru și el o carte ș-o deschise.

Mie-mi juca cartea în mâni și-mi jucă până căzu jos.

Băieții râseră.

Mă aplecai să iau cartea. Domnul strigă așa de tare "tăcere", că încremenii cum eram, adus de mijloc.

– Ia-ți cartea! Deschide-o la foaia 50 și citește!

Luai cartea. O deschisei. Eu o întorceam la foaia 50, ea se întorcea la foaia 80, la Ciuma lui Caragea. La 50 era Tentația.

– Ci zi odată, motologule!

Eu, de frică, începui:

– Tentația!...

Cartea se deschise la foaia 80; și eu, trage-i tare și deslușit:

– Când-cu-ciuma-lui-Caragea-se-răspândeau-orășenii-prin-sate-și-sătenii-prin pustii...

Școlarii pufniră în râs.

– Dăstul, văd că știi. Ce-ai învățat la aritmetică?

– Adunarea, scăderea, înmulțirea, împărțirea și fracțiile vulgare cu adunarea, scăderea, înmulțirea și împărțirea lor.

– Cât fac 25 de măgari și cu 15 boi?

Mă gândii eu, mă răzgândii. Îmi dam cu socoteala: asta nu e adunare, că frate-meu îmi da să adun tot lucruri de un fel, și așa zicea el că este adunarea. Ei, trebuie să fie înmulțire. Dar frate-meu ar fi fost mai bun, mi-ar fi spus cât a dat pe un măgar și pe un bou, ca să pot spune cât fac toți la un loc. Dacă văzui că nu se poate altfel, mă hotărâi să răspund:

– Domnule, nu pot face socoteala pe măgari și pe boi, că tata n-are decât cai... la cai m-aș pricepe...

Eu știam că tata cumpărase un cal, pe Micul, cu 200 de lei.

Domnul râse, școlarii pufniră, pe mine mă podidiră lăcrâmile.

– Fie și pe cai! Ei, acum să te văz!

Mă duc la tablă; iau tibișirul; îl scap de vro trei ori din mână și încep să socotesc măgarii și boii în cai, pe prețul Micului, adică pe 200 de lei. Adun 25 de măgari cu 15 boi, înmulțeasc suma cu 200 de lei și mă întorc spre profesor. El se uitase în jos și nu văzuse nimic din socoteala mea.

Tușesc bine și strig:

– Opt mii , Domnule!

Râzi Domnul, și râzi, și râzi! Când se potoli, zise, privind în tavan:

– Auzi, 25 și cu 15 să facă 8 000! Monitor general, ia-l și du-l în clasa a doua!

Monitorul general mă înhăță de mânecă și mă scoase pe ușe afară. Pe drum îmi spuse: "Te-a dat îndărăt".

După câteva învârtituri, deschise o ușe. Intrai în clasa a doua și dădui cu ochii de un profesor cu barba albă.

– Domnule Vucea, pe dumnealui l-a dat îndărăt domnul Petran.

– Ha, ha, tătarul, îndărăt tătarul... ha, ha, tătarule!... bine, tătarule!...

Așa încăpui eu pe mâna Domnului Vucea.

Dupe o lună de zile înțelesesem rostul învățăturii și cunoșteam bine pe domnul Vucea.

Mulți ani l-am visat. Chiar acum îl văz înaintea ochilor.

Scund, grăsuliu, cu părul mărunt și încărunțit, cu barba ascuțită, potrivită din foarfecă, mai mult albă, și albă ca zăpada în vârful ei netezit; niște ochi verzui, mici și repezi; o față gălbuie, curată și fără pic de sânge. Iarna să cocoloșea într-o bundă cu blană lățoasă, vara însă îți rămâneau ochii la el de frumos ce era îmbrăcat: haină albăstrie, pantaloni negri, jiletcă de dril năutiu, călcată și lustruită, un lanț de aur, gros ca pe deget.

Și ce curat! Își ștergea ghetele cu batista, dădea necontenit bobârnace gunoaielor de pe haine, și dupe bobârnac sufla de trei ori, scurt și repede, și dupe ce sufla făcea din gâtlej: "hea, hea".

Dar când mergea, Domnul Vucea nu era de fel ca ceilalți oameni. Ne uitam la el de departe. Pășea iute, mărunt, ușor, ca un șoarice, și scuipa în urmă când trecea pe lângă murdării; dacă era noroi, călca din peatră în peatră, tot în creștetul pietrelor, scuturând picioarele ca o pisică. La ușea cancelariii își coprindea barba în mâna dreaptă, ș-o netezea, ridicând buza de dasupra în sus, ca și cum ar fi mârâit; mustățile și le clănțănea între degete; deschidea mâna, sufla într-însa, tușea și intra pe ușă binișor, fără să i s-auză pașii.

Lecțiile mergeau strună. Nu învăța nimeni nimic.

Clasa avea șaisprezece bănci; băncile aveau șaisprezece "primi" și șaisprezece "monitori"; peste monitori erau trei "monitori generali": doi de învățătură și unul de "ordine". "Generalii" ascultau pe "monitori"; "monitorii" ascultau pe "primi"; "primii" ascultau pe școlarii fără grad. Școlarii dau "interes" primilor, primii monitorilor; monitorii ungeau pe generali; iar generalul de ordine, care nu punea note la învățătură, ci numai însemna, cu o cruce, cu două și cu trei, pe cei ce nu sta smirna, când îi venea lui poftă "să se auză musca în tavan", lua ce putea de la monitori, primi și școlari. Generalii băteau pe toți; monitorii, de la primi în jos; primii, pe școlari; școlarii să târnuiau între dânși.

Pentru nota "rău" nu dădeai nimic; pentru "binișor": pâne, brânză, măsline; pentru "bine" făceai bogaciul, simitul și plăcinta pe din două; pentru "prea bine", pe lângă celelalte, mai dăruiai arșice și condeie de fer noi; pentru "foarte bine", ceva gologani, mai ales din banii noi cari tocmai p-atunci ieșiseră; "eminențele", "eminența mică" (e) și "eminența mare" (E), cu ajutorul băncuțelor și a jumătăților de sfanț.

Generalii arătau monitorilor să învețe "d-aici și până aici"; monitorii, primilor; primii, școlarilor.

De obicei, Domnul Vucea, când intra în clasă, noi fiind toți cu ochii pironiți în carte, începea să cerceteze notele. Pe "binișor" îi trăgea de urechi, lui "rău" îi trăgea la palmă cu linia lată, cu nuiaua sau chiar cu linia în patru muchi când să făcea foc.

Oh! Atunci era nespus de rău! Se scărpina în barbă, repede de nu i să vedeau degetele, și poruncea fără milă:

– Dă-i zece tătarului, dă-i zece!... ha! tătarul!...zece!... cinci cum o fi și cinci pe dungă!

Generalii trăgeau strașnic. De câte ori auzeam "jart", auzeam și "aoleo"! Inima noastră, cât puricele, dodată să umfla și ni se poticnea răsuflarea.

Mi-aduc aminte că odată am strâns ban cu ban, din ce-mi da mama, până am făcut o jumătate de sfanț. Două săptămâni nu luasem decât binișor și rău. M-a zguduit de urechi, mi-a tras la palmă, iar în ziua când era să ajung la linia în patru muchi, la "cinci cu o fi și la cinci pe dungă", am dat monitorului o jumătate de sfanț. În ziua aceea mi-a dat: foarte bine, eminențe mici și eminențe mari.

Domnul Vucea, văzând așa minune, s-a scărpinat în barbă ș-a râs, un râs necăjit.

– Ha, tătarul, vezi, tătarul, când vrea învață tătarul, dă-i trei pe dungă că poate și nu vrea!

Lunea la Domnul Vucea era de spus. Spusul era cronica mahalalelor. Vucea sta pe catedră, cu capul rezemat în mâni, coatele pe catedră. Un școlar repezea mâna în sus, cu două degete întinse.

– Ha, ce este?... S-a întâmplat ceva?

– E de spus, Domnule Vucea.

– Bine, tătarule... spune, tătarule!

Și începea.

– Un geambaș da la praștie un cal neînvățat; un copil mic, jucându-se și nebăgând de seamă, a intrat în aria calului; calul l-a călcat în picioare și l-a făcut praf; pe copil l-au ridicat mort, cu capul zdrelit și leoarcă de sânge.

Domnul Vucea se cutremura, se îngălbenea și, încheindu-se la haină, zicea:

– Ha... tătar de copil!

Se scula altul și începea.

– Lângă noi au călcat hoții. În casă erau cinci copii. Doi dormeau cu mă-sa și trei cu tat-său... Mi-e frică să mai spui, domnule Vucea...

Vucea, tremurând, întreba:

– Pe copii i-au omorât?

– La trei le-au tăiat capul cu satârul... celorlalți le-au băgat pumnul pe beregată...

– Oh!... tătarii!... Dar pe mumă?

– Mumei nu știu ce i-au făcut... ș-au strâns-o de gât cu ștergarul...

– Vezi, tătarii!... Ce i-or fi făcut?... Ș-au omorât-o blestemații... dar pe bărbat?

– Pe el l-au jupuit de la tălpi până la creștet, apoi l-a dumicat bucățele și l-au făcut morman în mijlocul casei; în vârful mormanului i-au pus capul cu dinții rânjiți...

– Oh! Oh!... cu dinții rânjiți!... Pripășel, vin-aici, ticălosule!... Vin-aici!

Pripășel era cățelușul lui creț, de care nu se despărțea.

– Vin-aici! striga Domnul Vucea, și începea să se plimbe prin clasă.

Și al treilea se scula, că el știe una "mai frumoasă". Apoi venea al patrulea ș-al cincilea, cu scorneli cari mai de cari mai încornorate.

Suna de ieșire. Rugăciunea. Să mântuia clasa.

Dupe prânz, tot lunea, era cercetarea vestmintelor ș-a pălăriilor. Vestmintele să fi fost curate și cârpite. Pălăriile și căciulele cu băieri pe dupe gât, atârnând pe spate.

Domnul Vucea ne lua pe rând. Dupe el mergeau cei trei generali: unul cu nuiaua, altul cu linia lată și cel mai înfiorător, cu linia în patru muchi.

Până să cerceteze pe toți, până să facă morală unora și până să bată pe cei de cuviință, clopotul suna de ieșire. Cu toții săream în picioare. Un general zicea Împărate ceresc, Crezul și Lumină lină. Domnul Vucea umbla binișor și pe furiș cu nuiaua în mână, ca să umfle pe cei ce n-ar fi stat drepți și smeriți înaintea lui Dumnezeu.

Și adeseori, când ajungeam pe la "și iarăși va să vie să judece viii și morții", s-auzea câte un: "jart, trosc, pleosc, aoleo! ha! tătarule!"

Iacă lecțiile de lunea.

Joia dupe prânz nu învățam, era odihna tradițională de la mijlocul săptămânii. Dimineața era ordinea și învățătura practică. Domnul Vucea, însoțit de generalii armați, întreba pe fiecare în parte o sumedenie de lucruri cu răspunsurile lor știute de mai nainte.

– Cum trebuie să vie școlarul la școală?

– Cu lecțiile învățate.

– Cum trebuie să stea școlarul în bancă?

– Drept, cu căciula pe spate și cu ochii pe carte.

– Cum trebuie să meargă școlarul pe uliță?

– Liniștit, să nu asmuță cânii, să nu înjure și să nu se bată.

– Câte nații sunt în Principatele Unite?

– Mai multe, dar cei mai mulți și mai deștepți sunt cei patru milioane și jumătate de români, căci românul păcălește pe toți ceilalți, pe turc, pe muscal, pe neamț, pe tătar, pe popă și pe țigan.

– Cum deosebește românul pe grec de român?

– Îl pune să zică: "retevei de tei, miriște de mei".

– Și cum zice grecul?

– Pițigăindu-și buzele, pelticind și stropind, zice: "retavela tela tin de la miliste mela".

Se isprăvea și cu joia.

Puneam cărțile în ghiozdan, ne rugam pentru "minte, învățătură și sănătate, părinți și profesori" ș-o tuleam la poarcă, la arșice și la zmeu.

Sâmbăta era rânduiala de duminică. Mânele, obrajii, urechile, gâtul și părul să fi fost spălate cu săpun, iar unghiile tăiate. Începea inspecția de dimineață. La palmă îți trăgea cu linia, peste obraji lipea câteva tătarului, de urechi te încălzea, de păr te da cățeaua, la ceafă burdușea pe tătar.

Cu unghiile era învrăjbit rău.

Dacă nu erau bine tăiate, făceai mâna puică, strângând degetele floare, cu unghiile în sus, apoi, cu linia în patru muchi, judeca puica tătarului. Și era judecată grea, că țipam ca din gură de șearpe. Iar Domnul Vucea, jucând pe picioare și scărpinându-se în barbă, ca și cum ar fi cântat p-o chitară, râdea, clipea repede și zicea mereu:

– Fă puică, tătarule!... Iată cum zvâcnește tătarul!... parcă-l omori... Dă-i bine, general! Mai una... mai cinci...

Și în loc să scază, suia mereu, de ce strigai mai tare.

Marțea, mercurea și vinerea.

Scotea pe un general la tablă ori la hartă. Monitorul general bolborosea capitalele câtorva județe, făcea pomelnicul părților de cuvânt, încurca pe tablă un caz de înmulțire, la al cărui sfârșit n-ajungea niciodată.

Domnul Vucea căsca, se freca la ochi, se scărpina în barbă, până i se ura.

– Destul, tătarule... Văz că știi... Bine, tătarule...Acum să prindem un tătar... Treci la loc. "Cuvântul de ordine."

Monitorul general striga cu glas tare:

– Ochii pe carte, gândul la lecție, liniște profundă și făr' de mișcare. Cinci dintr-o dată și oprit!

"Cinci dintr-o dată și oprit" însemna că cel ce va mișca o mână sau va întoarce capul cât de puțintel va mânca cinci nuiele la palmă și-l va închide la arest până noaptea.

Toți încremeneau cu ochii în carte.

Domnul Vucea închidea ochii. Să prefăcea că doarme (uneori dormea cumsecade). Își rezema capul în mâni, acoperindu-și fața cu degetele resfirate, ca să prindă vrun tătar.

Dupe un ceas de amorțire tâmpită, ne apuca amețeala. Ne auzeam răsuflările.

Ideea d-a nu mișca ne obosea și capul începea să ne tremure. Locul unde fundul țestii să înjugă cu șira spinării ne durea. De era vară, nădușeala începea să ne curgă pe obraji și pe dupe urechi, în jos, d-a lungul gâtului. Cu neputință ca cei mai slabi să nu miște o mână, un picior; sau, gâdelați de șiroaiele de nădușeală, să nu vrea să se șteargă.

Dăstul!

Nelegiuirea se pedepsea.

Domnul Vucea tresărea vesel de pe catedră, se scărpina în barbă și striga mulțumit:

– Ha, tătarul! Am prins un tătar! General de ordine, cinci și oprit!

Când nu era prinsul era pârâtul de arșice.

– Ei, ce drăcos mai are arșice? întreba Domnul Vucea.

Și copiii, unii răi, alții din prostie, începeau:

– Cutare a spălat pe cutare de zece capre ș-o mială.

– Ha, tătarul!...

– Cutare are un ciorap plin de solbe.

– Ha, tătarul!...

– Cutare are cinci ichiuri plumbuite, trei din dreapta și două din stânga.

– Ha, tătarul!...

– Cutare a făcut un "pui-de-giol" de douăzeci de capre.

– Ha, tătarul!...

Și pe toți îi însemna. A doua zi trebuia să aducă ichiurile, caprele, mielele și solbele lucioase, căci altfel ar fi mâncat la palmă dimineața, dupe prânz, în toate zilele, până le aducea. Cel care n-avea atâtea arșice plângea la mă-sa și la tat-său ca să-i dea parale și să cumpere câte îi lipsea.

Dupe ce Domnul Vucea umplea cu oase toată cutia de la catedră, venea mezatul.

– Ei, acum să vedem, cum se vând "gioalele" ?

Și noi, gata:

– La S-tu Ștefan, trei capre ș-o mială la trei parale.

– La Olteni, patru capre.

– La Delea-Nouă, trei.

– La Lucaci, trei ș-o mială.

– La Troiță, ichiurile p-un firfiric.

Domnul Vucea împărțea comoara la care jinduiam cu toții. Însemna ce da fiecăruia, și în timp de trei zile trebuia să-i aducem banii. În ziua când primea paralele ne bătea fericea... nu bătea pe nimeni!

Dar când perdea pe Pripășel... ce noroc pe unii mai mari!

Câte zece se sculau să spuie că bănuiesc ei cam pe unde să fie Pripășel.

– Eu știu o cățelușe în cutare uliță...

– Și eu alta mai frumoasă, pe dincolo...

– Eu, una albă și creață, a unui doctor...

– Ha, tătarul, e crai ticălosul! Să mi-l găsiți, că mâhnesc pe cocoana... (Cocoana era femeia lui). Ce crai de tătar!... Mic ș-al dracului...

Și îndată plecau câte zece dupe Pripășel, dar numai din cei mari și cari dovedeau că au bani să cumpere salam, șuncă și cârnați, ca să poată momi pe Pripășel.

Dar și noi, cei mai mici, aveam partea noastră.

În timpul verii, pe căldură și zăpușeală, Domnul Vucea asuda mult. Și ținea la viață ca un pusnic la Dumnezeu. Ne trecea pe toți într-o odaie - clasa noastră avea două odăi despărțite la mijloc c-o ușe - se dezbrăca, scotea cămașa și trimetea pe unul mai mic să i-o usuce la soare. Trebuia să-i întindem cămașa numai pe pelin, că altfel "cinci dintr-o dată și oprit".

Într-o zi mă trimese și pe mine. Mărturisesc păcatul. Am trecut pe la putina cu apă și i-am trântit pe cămașe două căni, pline, rase. Până la patru n-a fost cu putință să se usuce. Și m-am plimbat de la cămașe la Domnul Vucea, spunându-i întruna:

– Nu se usucă, Domnule, e asudată rău.

Domnul Vucea n-avea slugi. Afară de bucătăreasă, slugi eram noi. Pe cei săraci și neîmbrăcați nemțește ne înșirase pe lista târguielii.

Când ne-a rânduit la piață și la băcănie a strigat catalogul.

– Cutare!

– Aici!

– Ha, tătarul... nu e bun... cade cu coșnița...

Nu era bun.

Firește că nu.

Era voinic, sănătos, rumen la față, dar cu peliță subțire, mâni albe, pălărie de pai, frumos împletită și ghete lustruite.

– Cutare!

– Aici!

– Bine... Bravo tătarul, bun!... pe listă.

Bun! Slab și galben. Cizme groase și mari. Zdrențăros și cu mâni crăpate.

– Cutare!

– Aici!

– Prost!... Gură-cască... Uită-coșniță... Prost!

Așa. Prost! Cu haine fumurii de vânător, găitănate cu verde, cu pantaloni scurți și cu cizme de lac. Copil de moșier. Pe vreme rea venea cu trăsura la școală.

Și, ciudat, aceștia nu erau buni nici pentru "cinci dintr-o dată și oprit".

Cei goi, cei flămânzi, cei din marginea orașului, cei orfani, cei umiliți, cei bătuți - la coșniță.

Ne alegea doi-doi. În fiece zi câte o pereche nu venea la școală decât ca să strige: "aici - aici - de rând la piață". Și plecau acasă la Domnul Vucea, în Lucaci. Dupe ce târguiau, cocoana îi oprea toată ziua la deretecatul casei, bătutul saltelelor și măturatul curții.

Și ce lucruri bune târguia Domnul Vucea din gura pieței! Cum le mâncam cu ochii, înghițind în sec! Jimblă caldă de la "Ochi-Albi", albă, prăjită și cu coltuc revărsat. Mirosul, și făcea paralele! Dar salamul, dar costița afumată, dar halvaua, dar migdalele, dar calupurile de ciucalată, dar alunele mari și năutul prăjit, dar stafidele galbene și curmalele din cutii! Pe toate le duceam la încheietura cotului. Și cât erau de bune, că mie-mi lăsa gura apă, atât erau de grele. Și o dată n-a zis Domnul Vucea: "Na și ție una, tătarule!"

Ce mă chinuiau, din piață până la cocoană, erau jimbla, salamul, alunele și migdalele. Eu întorceam capul de la coșniță, dar jimbla și salamul miroseau, iar alunele și migdalele sunau. Erau vii. Jimbla și salamul mă luau de nas; migdalele și alunele mă luau de urechi; toate mă întorceau spre coșnița în care purtam greutatea unei fericiri străine.

Să fi furat?

Oh! tăceți!...

Nu știți de câte ori m-a chinuit acest gând.

Și nu m-a oprit morala creștină. Eram sigur că Dumnezeu ar fi ținut cu mine. Dar de unde știam eu ce însemna băcanul într-un catastiv mic?

Și n-ați cunoscut pe cocoana. Naltă, subțire, slabă și cu niște ochi... Doamne, ce ochi! Ce ochi ascuțiți și cum îi jucau în cap! Ochii ei, de m-ar fi țintuit un sfert de ceas, mi-ar fi găurit fruntea ș-ar fi trecut pe dincolo.

Cum îi aduceam coșnița, deschidea catastivul, citea în gând, mișcând buzele, apoi se uita la mine: la mâni, la gură, la sân, la buzunare. Mi se părea că mă dezbracă, că-mi scutură albiturile, rând pe rând, una dupe alta.

Dupe cum ne deprinsese să fim - lași, mincinoși, pârâtori, leneși - ne-ar fi fost ușor să furăm, dar ochii cocoanei erau mai neîndurați ca morala creștină.

Eram sigur că ochii ei, dintr-o aruncătură, cântăreau salamul și numărau alunele și migdalele!

Ce vise mărețe îmi sfărâmase mie Școala domnească! În loc de palatele închipuite, când mă plimbam cu Grivei și cu pisica în sân, găsisem niște case mici, murdare, cu tencuiala jupuită. În loc de un profesor învățat și blând, căzusem în gheara unui bătrân copilăros și rău.

Îl uram, și ura mea, de victimă nevinovată, n-avea nici o margine.

Să fi ars casa pe el, m-aș fi tăvălit de bucurie.

Acasă nu spuneam nimic. Mila mamei ș-a tatii mi-ar fi ucis cel din urmă pic de mândrie. Ei, cari nu lăsaseră pe nici unul din frații mei să s-apuce de negustorie, sub cuvânt că până la stăpân trebuie să fie "slujbă", să afle că eu, o dată pe săptămână, slugărnicesc?

Nu mă plângeam, dar în fiece seară, când mama mă punea să-mi fac rugăciunea, eu o sfârșeam cu cuvintele: "Doamne, îndură-te și ia pe Domnul Vucea, că nu ne învață nimic, ne bate și ne trimete cu coșnița în piață!"

Cocoana, și ea mi-era urâtă, dar mi-a făcut pe pofta inimii,

m-a răzbunat de un an întreg de chinuri în cea din urmă zi de examen.

Eu și cu un prieten eram de rând.

De dimineață ne-am dus acasă la Domnul Vucea.

Era în halat.

Îndată ce ne văzu:

– Bine, tătarilor, foarte bine, eminență mare, c-avem de lucru astăzi!

Într-un șopron, ne arată un maldăr de hamuri, verzi de mușiță și cu alămurile ruginite.

– Iacă, tătarilor, până diseară e destulă vreme să curățați, să spălați și să ungeți hamurile.

– Dar pe noi nu ne-ai ascultat la examen, Domnule, și azi să sfârșește examenul...

– Bine, tătarilor... nu face nimic... Știu eu că sunteți băieți buni...

Domnul Vucea avea o cabrioletă și două perechi de hamuri. Când venea vacanța cumpăra un cal, când începea școala îl vindea.

Amândoi, și abia duceam hamurile. Noroc că, dacă eu eram de 9 ani, prietenul meu împlinea 14.

Curtea era mare și cu iarbă deasă, presărată cu pajuri galbene de păpădie.

Sub un nuc bătrân, o fântână.

Lângă ghizdurile ei, începurăm a freca cu moloz.

Domnul Vucea ieșise în pridvor, gata să plece la școală. Dodată, se auzi glasul înțepat al cocoanei:

– Ascultă, unde pleci?

– La școală, Bibiloi.

– Dar Pripășel? E o săptămână și nu l-ai găsit.

– Un tătar, Bibiloi, un craidon blestemat... O să-l găsim... Am trimes cincisprezece școlari...

– Și vino încoa odată!

Domnul Vucea, tremurând, intră în casă. Cearta începu de la târguielile de țară, căci a doua zi de examen trebuiau să plece.

– N-ajunge!

– Ba ajunge...

– Icrele n-ajung!

– Ba ajung...

– Castanele n-ajung!

– Ba ajung...

– Salam ai luat puțin!

– Ba e destul...

Atunci vocea cocoanei se ascuți și se ridică sus de tot:

– Ajunge? ai?... E destul? ai?... Când zic eu că n-ajunge și nu e dăstul?..

Și, dupe țipăt, se auzi "jart, jart, trosc, pleosc". Iar Domnul Vucea, după fiece trosnet, zicea repede:

– Ce faci, Bibiloi? Stai, Bibiloi! Nu da, Bibiloi! Cumpăr, Bibiloi!

Coborî treptele pridvorului cu fața roșie ca racul.

Ce minune! Ce bucurie pe mine! Eu socotisem că numai el dă altora "cinci dintr-o dată și oprit". Strașnice "cinci" mâncase Domnul Vucea!

Leșinasem de râs. Prietenul meu zicea necontenit:

– Ce faci, Bibiloi?... Stai, Bibiloi!... Nu da, Bibiloi!... Cumpăr, Bibiloi!...

Abia mă potolii. Îmi ștersei ochii de lăcrâmi și întrebai pe prietenul meu:

– Cum se poate?... Cucoana să bată pe Domnul Vucea?...

El îmi răspunse cu un aer șiret:

– Îl bate. Cu a de astăzi, eu știu de patru ori. Îl bate. Ea e mai mică și el e prea mare. Ea e tânără și el bătrân...

Nu pricepui nimic. Mai mici ce eram noi, mai tineri ce eram, și tot el ne bătea pe noi...

Și frecând curelele:

– Dumnezeu să-i dea zile multe cocoanei, că tot ea, pân-o muri, o să fie mai mică ca dânsul.

Pe seară, sfârșind frecatul și unsul hamurilor, trecusem în clasa a treia.

Când intrasem în Școala domnească eram de opt ani, știam cele patru operații și fracțiile. Acum eram de nouă ani, trecusem în clasa a treia, și nu mai știam decât adunarea și scăderea.

Dar ce-mi păsa mie!... Școală domnească...

Ș-am plecat vesel acasă.

Grivei, ca totdauna îmi ieși înainte, dădu din coadă și-mi linse mânele.

– Măi Grivei, măi, să te ferească Sfântul de Școala domnească!

A doua zi mă simții liber. Iertasem pe Domnul Vucea.