Doina voinicească 6

Doina voinicească (A lui Ion Petreanu)^[1]

poezie populară culeasă de
Vasile Alecsandri

Cât o roată de car mare,

Cu trei rânduri de pistoale

Ș-un baltag legat de șale.

Trăsei două, trei pârloage,

Foamea la pământ mă trage!

Dacă văzui și văzui,

Două, trei cruci îmi făcui,

Luai coasa de picior

Și-n văzduh îi detei zbor,

Ș-o izbii de-un păducel,

Sări coasa din cățel.

Iaca stăpânul călare

Că-mi aduce de mâncare

Mălai negru zguruit

Și uscat, și mucezit.

N-apucai să-mbuc o dată,

Ciocoiul își face plată

Și mă ia la schingiuit

Că nimic nu i-am cosit.

Eu o palmă îi detei

Și toți dinții că-i scosei.

Dacă văzui și văzui,

Șoim de codru mă făcui

Și de când m-am haiducit

Drag îmi e drumul cotit.

Când văd tabere venind

Și ciocoii-nalbăstrind,

Mă fac broască la pământ,

Îmi așez durda spre vânt

Și mi-i iau la căutare

De la cap pân-la picioare,

Și chitesc și socotesc

Pe unde să mi-i lovesc?

La retezul părului,

Pe din dosul fesului,^[2]

Unde-i cald ciocoiului.

Eu chitesc, durda pocnește,

Ciocoiul se vârcolește

Și de zile se sfârșește.

Las' să moară ca un câine,

Că i-am zis ades: „Stăpâne!

Nu-ți tot bate joc de mine,

C-a veni vara ca mâine,

De te-oi prinde-n' Lunca Mare

Să-ți fac divan pe spinare

Și să te calc în picioare

Ca pe-un șarpe otrăvit,

Ca pe-un dușman ne-mblânzit."

↑ Acest Ion Petreanu sau Ion Petrariul, după cum îl numesc unii dintre lăutari, a hoțit sub domnia lui Mihail Sturdza și a ținut drumul mai cu seamă în Lunca Mare din Țara-de-Jos. Începutul baladei lui zice:
Cine trece-n Lunca Mare?

Ion Petreanu călare,

Cu celmaua despre soare
După ce a fost prins întâia oară, el a fost scăpat din ștreang de mitropolitul Veniamin care îl și luă pe lângă sfinția sa în curtea Mitropoliei cu sperare ca îl va aduce astfel pe calea pocăinței. Zadarnică cercare. Ion Petreanu adeveri proverbul ce zice că „Năravul din născare leac nu are". Într-o primăvară, atras de farmecul vieții aventuroase, el se făcu nevăzut din Iași și se ivi iarăși în Lunca Mare cu o ceata de voinici. Hăituit de potiră, ca o fiară sălbatică, și prins de-a doua oară, el fu spânzurat în câmpul de la Frumoasa, de însuși tovarășul său Gavril Buzat, țigan de soi care primi a se face călău pentru ca să-și scape viața. Aici e locul să facem observare că niciodată un român nu s-a dedat la trista meserie de călău. Chiar din letopisețe se vede că toți călăii au fost străini.Tomșa avea unul pe lângă el care era țigan și care, când veneau boierii la curte să se închine Domnului, ziceau: „Măria-ta! s-au îngrășat berbecii, îs buni de tăiat".
↑ Boierii generației trecute care purtau costumul bizantin, adică anteriu, giubea, ișlic și mestii, aveau obiceiul a-și rade ceafa. La anul 1821, când Tudor Vladimirescu a intrat în București, mulți din boieri înspăimântați se schimbaseră în haine proaste, iar pandurii lui Tudor dacă puneau mâna pe vreunul ziceau: „Catați-l la ceafă, măi, ca să vedem de-i ciocoi."

[1] Acest Ion Petreanu sau Ion Petrariul, după cum îl numesc unii dintre lăutari, a hoțit sub domnia lui Mihail Sturdza și a ținut drumul mai cu seamă în Lunca Mare din Țara-de-Jos. Începutul baladei lui zice:
Cine trece-n Lunca Mare?

Ion Petreanu călare,

Cu celmaua despre soare
După ce a fost prins întâia oară, el a fost scăpat din ștreang de mitropolitul Veniamin care îl și luă pe lângă sfinția sa în curtea Mitropoliei cu sperare ca îl va aduce astfel pe calea pocăinței. Zadarnică cercare. Ion Petreanu adeveri proverbul ce zice că „Năravul din născare leac nu are". Într-o primăvară, atras de farmecul vieții aventuroase, el se făcu nevăzut din Iași și se ivi iarăși în Lunca Mare cu o ceata de voinici. Hăituit de potiră, ca o fiară sălbatică, și prins de-a doua oară, el fu spânzurat în câmpul de la Frumoasa, de însuși tovarășul său Gavril Buzat, țigan de soi care primi a se face călău pentru ca să-și scape viața. Aici e locul să facem observare că niciodată un român nu s-a dedat la trista meserie de călău. Chiar din letopisețe se vede că toți călăii au fost străini.Tomșa avea unul pe lângă el care era țigan și care, când veneau boierii la curte să se închine Domnului, ziceau: „Măria-ta! s-au îngrășat berbecii, îs buni de tăiat".

[2] Boierii generației trecute care purtau costumul bizantin, adică anteriu, giubea, ișlic și mestii, aveau obiceiul a-și rade ceafa. La anul 1821, când Tudor Vladimirescu a intrat în București, mulți din boieri înspăimântați se schimbaseră în haine proaste, iar pandurii lui Tudor dacă puneau mâna pe vreunul ziceau: „Catați-l la ceafă, măi, ca să vedem de-i ciocoi."

[1]

[2]