Din depărtare

Din depărtare de Panait Cerna

Nu ți-am vorbit vreodată, și pe ferești deschise
Nu ți-am trimis buchete, stăpâna mea din vise,
Ci numai de departe te-am urmărit adese,
Iluminat de gânduri nespuse, ne-nțelese...
Înfioratu-mi suflet nu s-a-ntrebat vreodată
Făptura ta de zee pe cine îl îmbată;
Ce frunte se-nnorează, gândind că steaua lină
Împarte și la alții bogata ei lumină?...

Nimic nu știu de tine senina mea iubire
Dar ochii mei, în cale-ți culeg numai uimire;
Cărarea mea pustie se umple de lumină.
Încât mă-mpac cu viața-mi și uit că mi-ești străină...
Ce vrea și unde merge un fulger? Cui ce-i pasă!...
Destul că face noaptea, o clipă mai frumoasă.

Dar uneori, când luna e prea strălucitoare,
Din adâncimea serii vin vrăji turburătoare
Aș vrea să cânt, să cuget, dar nu mă-ndemn... nu pot...
Și-atât mă simt de singur, că mă-nfior, de teamă,
Și ochii mei, din umbră, lumina ta o cheamă...
Atunci, m-abat pe drumuri de sufletul tău pline,
Și sufletul meu prinde din nou să se-nsenine,
De cum te-arăți privirii setoase, de departe,
Strălucitoare, pură, ca mugurii de marte...

Dar azi, îmi ești departe – Te fură alte zări
În țara primăverii și-a veșnicii visări.
N-ai fost a mea, dar tremur, de parcă te-am pierdut,
Și-nmărmuresc cu ochii în întuneric, mut...
Știu bine că ești dusă, dar te aștept mereu,
Și clipele-așteptării curg tot mai trist, mai greu,
Căci nu mai licărește îndepărtatul geam
Și nu-mi mai ieși în cale și doar atât ceream...

Vei reveni vreodată? – Mai bine să fi vrut
Să-nchid adânc în mine un dor necunoscut;
Dar a crescut atâta, de când cu plâns s-adapă,
Că-n sufletul meu singur n-a mai putut să-ncapă...
Tu arde-aceste rânduri și cată, visătoare,
Cum izbucneste para din ele – și cum moare...
E flacăra ce-n taină ființa-mi pustiește,
Dar în vrăjitu-mi suflet nu moare, ci tot crește...

O creangă pe cărare, s-apleacă somnoroasă;
Izvoarele stau mute, iar Noaptea – o crăiasă
Pălește aiurită, ca visurile mele,
Mișcând, la pasul vremii, hlamida ei de stele.
Eu trec, gândind la tine, la țara-n veci senină.
Iar ochii mei în lacrimi, de câte-o stea s-anină...
Și iată!... steaua cade spre țărmurile-acele,
De parcă se-nfrățește cu dorurile mele...
Ea-ți aduce o solie de plâns și de noroc;
Tot sufletu-mi se pierde pe urma ei de foc...