Din carnetul unui vechi sufleur

 

DIN CARNETUL UNUI VECHIU SUFLEOR

NENOROCIREA UNEI REGINE

Seara când are să joace, își aduce fiecare actriță slujnica, s-o aibă de ajutor la costumat — mai coase ici, mai prinde-mă dincoace, ori du-te de-mi adu un ceai, sau cere de a cineva o țigară șcl.

Raluca Stavreasca luase de câteva zile o slujnicuță așa de nostimă încât ardeau în foc toți actorii, toți mașiniștii, lampiștii, dulgherii și pompierii; căci este pesemne și aici ca-n toate ale lumii un fel de ironie a soartii: nimini nu s-aprinde mai grozav ca un pompier. Când îi trebuia Stavreaschii “madmazela”, madmazela ședea la taifas ori se zbenguia pântre culise . Într-o seară multregretata artistă juca pe regina într-o melodramă înfricoșată . În actul al patrulea se făcea o revoluție la poarta palatului . Regina, blocată în palat de valurile populare, intra în scenă, care reprezenta o mare sală de recepție, zicea câteva cuvinte pripite, ieșea apoi în balcon ca să vază ce e jos, unde urla mulțimea turbată, și trebuia să se întoarcă în scenă repede, palidă și desfigurată de groază : văzuse cum pe fiul ei iubit îl sfâșiau fiarele scăpate din lanțurile robiei . Pentru ca efectul să fie mai puternic, talentata tragediană își pregătise pudră fără roșu ca să-și dea pe braz când o ieși în balcon . Vine actul al patrulea ; replica se apropie . Raluca dă cutia cu pudră și oglinjoara în mâna madmazelei și-i zice foarte severă :

— Madmazelo, să faci bunătate să vii după mine: să nu te dezlipești de-aci, ai înțeles? daca nu vrei să te scarmăn!

Replica a sosit. Strigăte fioroase se aud sub balconul palatului regal. Regina se arată încruntată de spaimă în scenă. Cum intră ea, pocnește în tot teatrul un râs ca de cine știe ce comèdie. Ea pune mâinile la piept, ridică ochii la cer, pășește spre rampă și declamă cu toată căldura:

“Fiul meu ! prințul !… unde e prințul ? Dumnezeul meu ! presimț o mare nenorocire !”

Aș! publicul râde înainte cu un hohot colosal și se pornește s-aplaude cu mâinile, cu picioarele, cu bastoanele — se zguduia policandrul. Regina își pierde cumpătul. Întîi nu știe ce să crează, ea, atât de obijnuită să captiveze și să stăpânească publicul cu glasul ei frumos, cu ținuta și gesturile ei nobile. Apoi îi trece prin gând că este o cabală, pentru care trebuie să fie recunoscătoare Mariții „Blondii” (Costandineasca) cu care era certată la cuțite... Dar cheful publicului merge înainte crescând: nu e chip să mai stea în scenă. Tremurând din toate fibrele, cu sufletul în prada unei senzații mortale, face la dreapta-mprejur ca să fugă... Când se întoarce să scape de privirile amețitoare a sutelor de chipuri strâmbe de râs, de cine dă cu ochii?... De madmazela... Madmazela era la spate, cu oglinjoara la subțioară, cu cutia cu pudră într-o mână și cu puful încărcat în alta, gata să i-l aplice: intrase de la-nceput după urma nefericitei suverane. Închipuie-și oricine ce furtună de râsete a fost în teatru când a văzut lumea că și regina a descoperit cauza misterioasă a nenorocirii ei.

— Ce cauți aici, mizerabilo? răcnește regina în culmea încordării tragice, și cu pumnii-ncleștați vrea să se repează asupra sclavei importune.

Publicul simte că-i explicație la mijloc și se oprește ca prin farmec din râs, ca și cum o singură palmă năbușise toate gurile-ntr-o clipă.

— Nu mi-ai poruncit să viu după dumneata că mă scarmeni? Alt potop de râsete și de aplauze. În sfârșit, Gatineau, regizorul, prinde de veste într-un târziu, ca todeauna, și strigă lui Petrache mașinistul să lase cortina. Peste zece minute când s-a potolit zgomotul vesel, s-a început iar actul — dar dramă mai era aceea? Trecea cât trecea, se stăpânea lumea câteva secunde și iar pufnea ori cineva din public, ori chiar un actor, și să te ții apoi! toată lumea — adică toată lumea afară de Raluca, firește, care era în adevăr cea mai dezolată regină.

După ce a scărmănat-o pe madmazela, i-a dat a doua zi drumul, și s-a împăcat și cu Blonda; căci la repetiția de dimineață neapărat s-a vorbit tot de comèdia de cu seara, și din vorbă-n vorbă, Blonda — ea nu fusese seara la teatru — a zis către Dragulici:

— Biata Raluca! auzi, biata fată! să-i strice proasta tocmai monologul, calul ei de bătaie!

Raluca auzit-o, a uitat că sunt certate și a luat-o gura pe dinainte:

— Închipuiește-ți, dragă, tocmai scena pe care contam!

Astfel s-a rupt gheața și cele două prime subiecte s-au făcut iar prietene bune. Asta era într-o luni dimineața: vineri sau sâmbătă s-au certat iar, fiindcă Stavreasca a pretins de la direcție să-i dea ei într-o repriză un rol pe care-l „crease” Blonda... Asta nu se face: fiecare cu creațiile lui !

QUIPROQUO

Într-un an cădea Crăciunul sâmbătă — sâmbăta era ziua operii italiane. Se dedea II Trovatore. De pe la cinci ceasuri galeria gemea de mitocănime foarte veselă. Cântau tenorul Patierno, primadona Bianchi și baritonul, nu mai țiu minte cum îl chema — un nume italienesc strajnic — Crampampolini, cam așa ceva — însă un excelent bariton.

Teatrul plin și artiștii foarte bine dispuși. Signora Bianchi era cam după masă, foarte aprinsă la față și apilpisită; tenorul era în voce, iar signor Crampampolini prânzise in compania della Bianchi, corpo di Dio!

Terzetul final din actul întâi a mers admirabil, un brio rar. Aplauze nebune, galeria fanatizată. „Bis! bis!” A doua oară bucata merge și mai cald. Cântăreții sunt chemați la rampă de două, de trei, de patru ori. Câțiva amatori furioși încearcă să cheme pe artiști a cincea oară; de astă dată nu mai se prinde: se mai aud fară răsunet ici și colo câteva bătăi în palme umflate și ostenite, și-n sfârșit un glas mitocănesc din galerie pornește risolutto fortissimo

—Bravo!... Pascali! Matilda! Dimitriade!

EXCES DE ZEL

La Brăila a deschis întâi café-chantant un grec, într-o grădină unde ținea și cafenea și birt. Grecul adusese, după recomandația unui samsar, o cântăreață excentrică de renume. La reprezentația de deschidere, grădina era plină de lume — tot negustori chiaburi cu nevestele, cu fete mari, cu copii...

Impresariul era în culmea fericirii, se plimba de la masă la masă, zâmbea și saluta cu respect în dreapta și-n stânga. „Diva”, care nu cunoștea moravurile caste ale publicului brăilean, apare pe scenă într-un costum abracadabrant; pornește să cânte, s-aprinde, face gesturi prea-prea și la refren, Eh! allez-y, mon petit chien… etc., îi trage un chiot apilpisit și niște tifle... cu piciorul. Toată lumea scandalizată; grecul se reazimă de un felinar să nu cază. Refrenul se repetă cu mai mult brio: lumea începe să murmure și să se ridice. Grecul, îngrozit, dă să se repează pe scenă, dar nu-l ajută balamalele. Al treilea cuplet cu vârf și-ndesat! Lumea se scoală, și-n mijlocul protestărilor de indignare s-aude un țipăt sfâșietor — leșinase impresariul...

Fiindcă pusese capital în întreprindere și avea contract cu „diva” s-o ție măcar două luni cu câte douăzeci și cinci de lei pe seară, a trebuit s-o păstreze. În toate serile însă ședea între culise: când venea refrenul, punea mâna în buzunarul jiletcii și striga:

— Madama! dau ținți franți șuplimentu: mai cu modeștia!

REVANȘĂ

Direcția teatrului o ținea Costache Caragiale în tovărășie cu Costache Mihaileanu. Iorgu Caragiale ieșise din școala de muzică a cadeților — adică jumătate ieșise și trei sferturi fusese dat afară, pentru că nu-nvăța nimica și se ținea de farse toată vremea. La școala de muzică era profesor un popă de regiment muscal, fugit, se zicea, din țara lui, unde fusese osândit la pierderea darului. Era un popă rău și ursuz. Odată scoate pe Iorgu la teorie și-l întreabă în câte feluri se duce o notă ținută; Iorgu se gândește, se scarpină-n cap și răspunde:

— Crescendo, descrescendo și ris... și răs... și ris..., și nu mai știe.

— Și răs și ris ce? întreabă popa răstit și dă să-l apuce de ureche. Iorgu se ferește-n lături și răspunde:

— Și răs-popă!

Apoi i-a tras popa și crescendo și descrescendo și rinforzando, și l-a dat afară; și astfel se găsea acuma luat pe procopseală de frate-său și de tovarășul acestuia, Costache Mihaileanu. În teatru avea câmp deschis pentru instinctele sale de farsă, la cari n-a așteptat mult ca să le dea de lucru.

Într-o seară juca directorul Mihaileanu pe un nobil cavaler rătăcitor. După ce-l omoară vrăjmașii într-o întâlnire, frații de arme îl aduc pe năsălii, îl întind pe catafalc, și amanta vine să-l plângă. Catafalcul era așezat lângă fundal tocmai unde venea gaura tabloului — toate tablourile au câte o mică spărtură pe unde se vede de-napoi în scenă și-n public. Ce-l împinge demonul pe Iorgu? Pune un ac în vârful unei nuiele, vâră nuiaua pân spartura perdelii și-ncepe să-mboldească pe răposatul cavaler, pe când îl jelea atâta lume adunată cu venerație împrejurul catafalcului.

„S-a stins sufletul cel mai generos, s-a oprit din bătăile ei inima cea mai fidelă!” se vaită amanta dezolată.

Iorgu îi trage câteva bolduri; răposatul șoptește:

— Ce-i asta, bre? Cine-i acolo?

„S-a pierdut floarea cavalerismului! s-a frânt spada cea mai nobilă a mândrei Burgundii!” adaogă un frate de arme.

Iorgu repetă cruda jucărie; Mihaileanu, fierbând:

— Ești nebun?... Cine-i ala?... Vrei să mă scol acuma de-aici?

„Mort! mort el ! Dumnezeul meu! mort! “

Iorgu cu nuielușa iar; Mihaileanu, în culmea scrâșnirii:

— Cine e? să-l ucid când m-oi scula! Ah! m-a omorât mișelul... ticălosul!

Aș! l-a chinuit pe răposatul până s-a lăsat perdeaua... Se scoală-n sfârșit Mihaileanu turbat, aleargă pe scenă, află cine fusese „mișelul” și-i arde lui Iorgu cu sete câteva perechi de palme de-i strămută căpriorii. După aceea mai vine și celălalt director, Costache Caragiale, și-i trage altele, ca să-i puie la loc ce-i scrântise tovarășul. Iorgu le mănâncă și tace.

Vine mai târziu vremea să se joace Don Ranudo de Colibrados, o farsă de Kotzebue, foarte comică, deși prea copilărească. Don Ranudo e un „grande d'Espana” ruinat, lipit pământului, însă tot fudul, tot țanțoș și plin de „morgă”. Odată se plimbă cu nobila „dona” de Colibrados, ligniți amândoi de foame, pân satul vasalilor lui, și-ntâlnește pe unul stând pe câmp la gustare. Îl întreabă:

„Mă, țărănoiule, ce faci tu acolo?” Țăranul se-nchină până la pământ:

„Gustam și eu ceva, stăpâne.”

„Ce gustai, mă?”

„Niște brânză, măria-ta.”

„Ce fel de brânză? ia să văz și eu ce fel de brânză... Știi, nobila mea consoartă, că mâncările bădăranilor ăstora au câteodată gust bun, mai ales după plimbare... Ia să-ți văz brânza, mocofane!...”

Țăranul le dă atunci o bucată din desaga lui, iar nobilii trebuiesc să i-o smucească repede și s-o mănânce cu mare lăcomie.

Costache Mihaileanu (don Ranudo) era foarte grețos: te miri din ce i se apleca; de aceea, când avea să mănînce ceva în scenă, își aducea bucățica lui de-acasă. Iorgu îi zice directorului, care uitase demult istoria cu acul:

— Nene Costache, dă-mi mie să joc pe țăranul.

— Bine; ia-l.

La reprezentație, Mihaileanu îi dă o bucată frumoasă de caș să-l aibă în desagă: Iorgu însă în scenă mănâncă el cașul și-i dă în loc un cocoloș de lumânare de seu cu fitil cu tot tăvălit în răzătură de săpun și acoperit cu praf de tibișir.

Cât era de flămând nobilul hidalgo, de mușcat a mușcat-o, dar n-a putut-o-nghiți brânza bădăranului.

DIN CARE SE VEDE CĂ METODA CHINOROZULUI NU-I ATÂT DE RECENTĂ PE CÂT S-AR CREDE

Iorgu se emancipase de frate-său Costache și locuia singur în casa unde se făceau probele, în dosul teatrului; avea un salonaș și o odaie de culcare. În casa aceea se aduna regulat un cerc de ștrengari veseli tot unu și unu, fel de fel de tipuri. Din cercul acela au făcut parte în tinerețea lor o mulțime de oameni, cari mai târziu au jucat un rol însemnat în țară: este destul să citez pe cel mai mare democrat al istoriei noastre — C.A. Rosetti. În această amestecătură de viitori oameni iluștri și de nulități, de oameni de spirit și de nerozi, pe cari-i aduna și-i ținea la un loc numai dragostea de păcăleli, de râs și de veselie, se afla și un oarecare Matache Pițirigă — cântăreț în dreapta la biserica Slobozia, corist la operă și actor la teatrul român.

Tot într-o vreme răsărea pe orizontul artei naționale o nouă stea ursită să eclipseze toată pleiada... Peste scurt timp de la apariția ei, ajunsese obiectul unui cult public. Tânăra stea monopolizase adorația eleganților timpului, iar pe de altă parte Iorgu monopolizase atribuțiile de preot al sectei. Unul dintre sectarii noului cult, un tânăr boier pe atât de urât și de zevzec, pe cât era de fervent, fiind și el membru în cercul ștrengarilor, vine odată la Iorgu și i se mărturisește:

— Aman, Iorgule dragă! sunt prăpădit, nenorocit, nu mai pot trăi de atâta chin: să nu mă lași!

Și-i spune că i-a scris „persoanii” multe răvășele cu miros de odagaci, dar că n-a avut parte de răspuns; că este desperat și s-a hotărât s-o isprăvească la un fel: ori să capete o întâlnire ca să-și declare focul, ori să-și ia adio de la lume; ș-așa îl roagă pe Iorgu, ca prieten și băiat de inimă, să nu-l lase și să-i facă rost de o ocazie, pentru care tânărul va ști să fie cu prisos recunoscător. La această propunere destul de boierească, Iorgu, care știa toate biletele și toate stăruințele urâtului, îi răspunde:

— Îți fac rost, dar mai întâi să dai un chef ștrengarilor.

Se-nțelege că a doua seară se și înființase cheful în salonașul lui Iorgu. Șampanie din destul, și toți ștrengarii în păr.

Ghebosul, căci era și ghebos înamoratul, gătit, pomăduit și parfumat, până să nu se puie la masă era și amețit de perspectiva fericirii, și acum trăgea cu coada ochiului la Iorgu, așteptând semnalul — căci fericirea îi era promisă chiar pentru seara aceea... Ștrengarii erau mai nebuni ca todeauna, iar Matache, în capul mesii, cânta pe nas popește:

„Adevăr, adevăr grăiesc vouă: puțin și nu mă veți vedea și iarăși puțin și mă veți vedea!”

Și râsete... și chef!... Tocmai când se-ncinsese bine toiul petrecerii, lui Matache îi vine rău, se scoală de la masă și iese afară să ia aer... Era pân ianuarie. Mai trece puțin și Iorgu ridică un toast „pentru realizarea visurilor tutulor amorezaților”... era semnalul. Deodată se și aude în odăița de alături o tuse gingașe năbușită:

„Ține-mă, Născătoare! Să nu mă lași, sfinte Pantazi!”

Iorgu deschide ușa de la mijloc, pune mâna în cocoașa ipochimenului, îi face vânt în odăiță și-nchide la loc... Peste câteva minute se aud țipetele înamoratului înăuntru și ușa din fund bufnind; apoi se deschide ușa de la mijloc și s-arată Matache în négligé de jună cântând în falset ca o maică stariță:

„...Și iarăși puțin și mă veți vedea!”    

Înamoratul intrase în odăiță, unde bătea pe fereastră lumina îndoioasă a zăpezii de-afară și numaidecât începuse să-și toarne declarația. Matache îl mângâiase pe obraz, pe gât, apoi, simțind că urâtul s-apropie să-l pupe, îl umflase de păr și de urechi și-i demonstrase că nu era ce-și închipuia. Nenorocitul a dat năvală la ușa din fund, care răspundea în curte, a luat-o la fugă pân zăpadă, pe din dosul teatrului, și s-a oprit tocmai la cafeneaua Fialcowsky numa-n gheroc și cu capul gol.

P-atunci junimea aleasă se strângea la Fialcowsky. În cafenea era lume multă împrejurul biliardului: se juca o partidă interesantă. Cum a intrat tânărul nostru, toată lumea a părăsit jocul și a-nceput să bată din palme și să se strâmbe de râs. Tânărul a rămas încremenit câtva timp — nu-și putea închipui să fi transpirat așa de repede știrea despre trista-i aventură — până i-a spus unul să se uite-n oglindă...

Era peste tot obrazul negru strălucios ca o cizmă de paradă: Matache fusese uns pe mâini cu chinoroz.

Înamoratul nenorocit nu și-a făcut seama singur de desperare — chinorozul pesemne are efect răcoritor — dimpotrivă a trăit și încă bine, așa că mai târziu a ocupat multe funcțiuni și dignități înalte, a trecut de mare om politic, de mare orator și mare literat... bineînțeles că mai mare decât orice a fost și a rămas până la moarte aceea ce fusese când cu chinorozul lui Matache.

...Când acu câțiva ani adăogam la carnetul meu șirurile de mai sus, tânărul păcălit trăia încă; astăzi el e mort — Dumnezeu să-l ierte de toate versurile și de toată proza cu care a înavuțit tânăra noastră literatură, de toate discursurile pe cari le-a pronunțat pe rând în cele două Camere și-n întruniri publice! — și fiindcă „despre morți numai bine”, iată-i numele pur și simplu: Pantazi Ghica.

LOGICĂ STRÂNSĂ

În vremea războiului din urmă, pe vară, lui Iorgu Caragiale îi venise iar furia să joace — căci era retras din teatru de vreo câțiva ani și avea funcția de comisar comunal la hala din Piața Amzii. Despre „această ocupație burgheză și prozaică, și despre căderea lui din gloria artistică trecută” — așa zicea el — făcuse, într-un moment de inspirație, câteva versuri lirice cam așa:

„Dup-atâția ani de fală,

De artă, poezie,

Mă văz vătaf la hală

Peste măcelărie;

Și bietele bucheturi,

Ce-adese-am secerat,

În niște zarzavaturi

Acum s-au preschimbat!”

Acuma, apucat de nostalgia culiselor, întocmise o trupă de nespălați și luase cu chirie locul viran de pe Podul Mogoșoaii în fața străzii Umbrii, unde s-a clădit mai târziu casele lui Ienciulescu. Pune dulgherii să-i facă o scenă [...] și-ncepe reprezentațiile.

Într-o sâmbătă seara, era și sărbătoare, juca Adam si Eva. Grădina era plină, mai ales de ovrei. Iorgu, directorul, n-avea rol; se plimba de colo până colo pântre public ca să se bucure de succes. Localul, cum era așezat, nu era prea potrivit pentru teatru: cu zgomotul trăsurilor de pe Podul Mogoșoaii, nu putea auzi publicul nimica de pe scenă.

Era tocmai monologul Satanii. Satana se vedea dând din mâini și din picioare, se vedea mișcând buzele, dar grai de loc. Un ovrei de la locul din urmă, lângă zidul care da în pod, îl vede trecând pe directorul și-l cheamă:

— Domnule director! Domnule Iorgu! iu n-avuz nimica; dracul ala vorbește prea încet.

— Strigă-i să vorbească mai tare, zice directorul și pleacă.

—Mai tare! mai tare! strigă ovreiul.

Degeaba... Iar:

— Domnule director!

— Ce poftești iar, nene?

— Nu m-avude.

— Apoi dacă nu te- avude dracul pe dumneata, cum vrei să-l avuzi dumneata pe el?

A rămas ovreiul deocamdată amețit de logica zdrobitoare a directorului, dar pe urmă s-a dezmeticit și nu s-a lăsat:

— Domnule Iorgu!...

— lar?

— Apoi nu mi-a plitit el să m-avuză: iu am plitit să-l avuz pe el!

Văzând Iorgu că n-o scoate la căpătâi cu ovreiul, îi zice:

— Lasă, nene; nu vezi ce zgomot e afară? mai aibi și dumneata răbdare până la Sfântul Dumitru, pân' ne-om muta de aici! Era pe la Sântămărie.

MOMENT DE DISTRACȚIE

Serghe răposatul era de specialitatea lui dramatică intrigant în melodramă și în comedie moralist mușcător. Odată juca cu trupa lui proprie în provincie o melodramă, în care fabula este cam așa: un mizerabil persecută de moarte pe o pereche de tineri foarte cumsecade, buni nevinovați. Îl juca Serghe pe mizerabilul. Acest intrigant face fel de fel de mișelii și crime, și ce e mai scandalos decât orice e că omul acesta pervers are o virtute — conștiința ticăloșiei lui, și spune curat, cu un cinism revoltător, că el e bun de spânzurat. Victimele, pe cari era cât p-aci să le răpună, scapă la un moment dat din mrejele lui. El spumează și toarnă de ciudă un monolog enorm; după ce se mărturisește publicului de toate câte le-a făcut, încheie cu o frază de mare efect:

„A! iubiții mei! A! naivă pereche de turturele! mă credeți învins?... N-aveți grije! nu-mi veți scăpa! Am să vă înfășur în urzeala mea ca și un păianjen infam pe două musculițe amorezate !... Da, da! sunt infam! sunt un păianjen infam!”

Apoi râde sardonic, și-aruncă mantaua peste umăr și pleacă cu pași largi și apăsați.

Serghe ținea la monologul lui, decât nu știa boabă din rol, ca de obicei:

— La tine mi-e nădejdea, Caimac băietei făgăduiesc să fac cinste! Caimac era diminutivul de mângâiere al lui Maican sufleorul.

...Iaca a sosit în fine și marele monolog... Păianjenul infam o ia la început cu binișorul, rar și-ndesat. Șirurile dântîi merg bine... Pe urmă se pornește mai iute; Maican îl ține de scurt; Serghe îi dă zor înainte, se-nfierbântă, iar Maican suflă din fundul inimii. La o frază pe care o apucă bine, Serghe se repede-n goana mare, strigă, sforăie și nu mai aude pe sufleor. Acesta, cum era foarte nervos și pripit» pierde și el șirul, și se-neacă amândoi de tot. Păianjenul desperat își frânge mâinile, bate din picior și mârâie pântre dinți:

— M-ai omorât, frate Caimac... mersi!

Dar acum, Maican, tot pierduse șirul, se uita din cușca lui la Serghe și-l aștepta să se mai potolească pentru ca să-i poată arunca un început de frază. Cum se uita el așa, bagă de seamă că i-a plesnit tricoul lui Serghe, și cu cât se zbuciumă intrigantul mai tare cu atâta se rânjește și plesnitura... în vremea asta Serghe aiurit o ținea-ntr-una.

„Dar ce e de făcut? Dumnezeul meu! ce e de făcut?”

Deodată se oprește să facă joc de scenă mut și să-și mai tragă răsuflarea. Maican profită de ocazie și-i șoptește repede:

— S-a rupt tricoul, nene Serghe, ieși!

Cum aude Serghe șoapta — o aștepta de mult — o prinde-n zbor și strigă cu putere:

„Dar ce-i de făcut Dumnezeul meu? S-a rupt tricoul, nene Serghe, ieși!”'

Maican a căzut de pe scaunul lui din cușcă sub scenă și din căzătură a dat în friguri.

LUPTĂ DREAPTĂ

Maican sufleorul era slab și nervos peste măsură. Pasiunea lui, care lua proporțiile vițiului, era tutunul și cafelele turcești potrivite din zahar — de unde i se și trăgea numele de Caimac, nume pe care un filolog neprevenit l-ar putea lesne bănui că provine dintr-o simplă metateză: Maican... Caimac. Odată pune prinsoare cu Dragulici să bea cinsprezece cafele una după alta: a câștigat. Dragulici le-a plătit; dar ca să nu rămâie în pagubă s-a prins și el că bea tot atâtea romuri. După ce le-a băut, zice:

— Mai plătești un pour la dame Caimac?

— Nu se poate, răspunde Maican; acuma e rândul cafelelor.

RUȘINE

Într-o duminică, în ziua de Crăciun, mitocănimea era ca de regulă în păr la galerie. Se juca Amicii falși — Nos Intimes a lui Sardou. Se făcuse pesemne abuz la casă; se vânduseră probabil mai multe bilete decât prescrie regulamentul: erau peste cinci sute de mitocani sus, înfierbântați ca la orice praznic: vorbeau, râdeau, se certau; ședea unul peste altul; țipa unul strivit, ceilalți făceau chef — ceva nespus. Când să se ridice perdeaua, unul din loja din dreapta a galeriei începe să strige vesel pe altul din loja opusă:

— Niță al Zamfirii! Niță al Zamfirii văduvii!

— Uite, mă! zice Niță către altul de lângă el; vezi, nene, mitocanii din Tirchilești și de pă la Bonaparte a-nceput și ei să vie la teatru... Oleu!

Apoi se-ntoarce spre cel din față care-l chemase:

— Mă, pârlitule, ai luat piatră-n gură când ai intrat înăuntru?

Niță era umblat pe la teatru; probabil cel din Tirchilești intra pentru întâia oară în templul Taliei române. Lumea a-nceput să râză; dar a trecut asta și s-a ridicat perdeaua. Zgomotul din galerie nu înceta însă, așa că nu s-auzea mai nimic de pe scenă.

Tudorița Pătrașcu juca în Amicii falși pe băiatul lui Marecat — un debutant pe calea vițiilor cu frumoase promisiuni; un ștrengar de vreo șaisprezece ani, care sărută slujnicele și cade leșinat țeapăn din cauza remușcărilor ce i le dă consumarea pripită a unui trabuco furat din tabacherea lui papà. Cu toată lipsa vreunui talent mai deosebit, Tudorița, tânără p-atunci, frumușică și zveltă, făcea un efect minunat: ștrengarul era foarte nostim în pantalonii lui de dril alb, într-un air de catifea și cu o pălărie de paie pusă cochet la o parte à la diable m’emporte. Când să se isprăvească actul întâi, Niță al Zamfirii, aplecat cu jumătate trupul peste galerie afară, arată pe Tudorița și zice tovarășului de lângă el:

— Vezi tu, vere? băiatul ăla e fată mare... zău!

Astfel actul întâi s-a sfârșit, în râs și aplauze, cu mult succes. Am mers să fumez cu actorii între acte.

— Ce zicea mitocanul de Tudorița? mă-ntrebă Dragulici.

— Explica altuia că e fată mare.

— Auzi dumneata ce rușine pe biata Tudorița după atâția ani de carieră!

Adevărul e că biata fată plângea de rușine.

FERICITĂ IMPROVIZAȚIE

Solomonescu era și cântăreț la Biserica Dintr-o zi și artist dramatic. Dimineața, după liturghie, se punea la zacuscă, se stropea bine și se scula de la masă tocmai seara ca să meargă la teatru; după reprezentație mergea la Vasile Băcanul, la „Garibaldi”, unde cina cu Dragulici până să toace de liturghie. Cu programa aceasta de viață, își confunda adesea diminețele cu serile și viceversa: la biserică își dedea în petecul declamației și la teatru în al isonului. Avea pe lângă asta păcatul că nu putea pronunța niciodată curat numele proprii și neologismele.

Odată juca Ștefan Mihăileanu pe Olliwer Cromwell în Mușchetarii lui Dumas, și Solomonescu pe un ofițer de gardă în tabără. Ofițerul intră grăbit în cortul Protectorului și strigă:

„Gen'rale! gen’rale! a sosit bastamentul !”

Publicul pufnește. Generalul se ridică de pe scaun indignat ca să dea o lecție incultului:

„Mizerabile! vorbește frumos! uiți că te afli în fața generalului Croncovel!

Aplauze frenetice. Până târziu acu câțiva ani, nenea Ștefan, de câte ori îmi povestea întâmplarea, pe care o știam destul de bine, fiindcă fusesem de față, îmi zicea:

— Daca nu-mi venea mie inspirația să improvizez vorbele alea, îmi strica dobitocul toată scena!

EXTEMPORARE

În Roza magică (Pied de Mouton), Solomonescu juca pe alguazilul. Într-o scenă alguazilul vine, la ordinele lui don Nigaudinos, să aresteze pe logodnica acestua fugară cu altul. În scenă se află don Nigaudinos (neuitatul Dragulici), Lăzărilă (Caragiale Iorgu), alguazilul (Solomonescu) și perechea înamoraților.

Dragulici zice lui Solomonescu:

“Hahà ! iată și porumbița ! Fă-ți datoria om al legii !”

Solomonescu începe ca la ohtoic :

“Seniorina, te somez să te întorci la casa părintească !”

“Din inimă vorbește polițaiul ăsta seniore”, zice Caragiale .

— Da – răspunde afară din text Dragulici foarte serios – din inimă, din inimă, numai cam pe nas ca la Biserica Dintr-o zi!

UN “LA” NATURAL

Se pregătise Jianul pe vremea direcției lui Millo. A doua zi era reprezentația, dar încă nu se hotărâse cine să cânte doina haiducească între culise. Ghiță Alexandrescu cânta minunat, dar nu se putea să se-auză glasul lui, fiindcă el juca pe eroul piesei și cântecul trebuia să fie al altui haiduc… Cine să cânte?…

Mincu, care pretindea că-și mancase vocația de tenor, se oferă el. Oferta e primită. Face repetiție, pune pe Flechtenmacher să-i transpuie muzica pentru tenor, nu bea toată ziua nimica, a doua zi înghite la ouă proaspete și cafele reci, și seara vine la teatru legat la gât cu o basma mare.

În sfârșit iese între culise la vreme să-și aștepte replica și acordul orchestrii. Emoție n-avea deloc; de ce ar fi avut? el conta sigur pe si bemol și aria suia până-n la natural . Replica a sosit. Orchestra dă acordul și tenorul pornește. Rulada introductivă merge bine, intră în măsură, o bătaie, două, trei, – la a patra, Dragulici, care-l pândea la spate, îl gâdilă fără veste cu degetul – Țața Mița, așa îi ziceam toți, se-neacă: cuac !

GLUMĂ PROASTĂ

Șamil sau Vulturul Caucazului e o melodramă plină de sentimente patriotice și de scene grandioase. La un moment dat, după o încăierare sângeroasă, cerchejii ia la goană pe muscali; scena rămâne goală și pe un vârf de stâncă se luptă în duel un georgian cu un rus: georgianul biruie, ia steagul, și rusul, străpuns, cade în prăpastie. Mincu se propune să facă el pe rusul cu steagul:

— Fac eu pe muscalul, să v-arăt eu o căzătură de tragedie cum nu s-a mai văzut în București!

Seara și-aduce o saltea d-acasă, și o pune între culise la picioarele practicabilului de la poalele muntelui. Vine scena. Mincu, rănit, scapă din mâini stindardul, se lovește la piept, se-nvârtește într-un picior și șovăie. Dragulici ședea pe vine jos între culise cu mâinile gata pe căpătâiele saltelii: când vede că pornește muscalul de sus, îi trage salteaua!

Erau vreo doi stânjeni de unde pornise Țața Mița: din norocire, însă, n-a suferit tare decât la părțile moi.

OFERTĂ GRAȚIOASĂ

În Millo director, Țața Mița juca pe Nastasache; Țața era afumat rău de tot în seara aceea. Când vine cu fișicul de cofeturi ca să-i ofere directorului, pe care toți în piesă îl cred director de minister, zice:

„Domnule director, mă rog, nu poftiți un bubon?

„Mulțumesc, amicul meu, răspunde Millo; mănâncă-l dumneata mai bine.”

UN CREDITOR TURBAT

Millo rămăsese la Brăila dator unui hangiu grec 150 de galbeni, chiria și întreținerea trupei două săptămâni și bani împrumutați din mână la plecare. Fusese vorba că imediat ce s-o întoarce în București și va începe teatrul să-i trimiță înapoi banii. Așteaptă grecul un an, doi, trei... scrie zece, cinsprezece, o sută de scrisori — nimic. În vremea asta, se ruineaza negustorul, ajunge mufluz și vine din Brăila cu vreo douăzeci de galbeni, cât îi mai rămăsese totul cu totul din naufragiul lui. Îl întâlnesc într-o dimineață; mă ia la o parte încruntat și mă-ntreabă unde șade Millo:

— Sinti ruinato, domnule; am venit se me da banii domno Millo, or lu-mpusco!

Și-mi arată un pistol turcesc încărcat... I-am spus, firește, că nu știu unde șade debitorul și l-am lăsat. Seara, mergând spre Fialcowsky, mă gândeam de ce n-am mers să previu pe Millo să se păzească, ori să dea de veste la poliție, când, mă-ntâlnesc iar cu grecul. Era liniștit de tot; zice:

— Stii, am gasito pe domno Millo!

— Ei, zic, ți-a dat?

— As! frate, saracul, țe se me da? daca nu împrumutam eu cu ținți galbeni, n-avè țe muncà astazi!

ÎNDOIT LAPSUS

Millo juca la Bîrlad în tournée de vară, având în trupă și pe răposatul Mincu — nici nu pleca Millo fără Țața Mița — era în repertoriu.

La Bîrlad le mergeau afacerile rău de tot: datori la han, la birt, cafenea, chelneri, la toată lumea. Desperați, afișează pe Jianul, căpitan de haiduci pentru reprezentația „de adio”, cu speranța să umple sala, să plătească ceva din datorii și să plece după noroc în altă parte... Seara, teatrul aproape gol...

Millo juca pe Cîrc-Serdar și Mincu pe Ghincu — ca de obicei. E o scenă unde Jianul, prins odată, scapă, și Cîrc-Serdar întreabă pe Ghincu: „Ce ne facem, măi Ghincule?” și Ghincu răspunde: „De! știu și eu, Cîrc-Serdare!”... Millo se uita la lojile și scaunele goale trist. Vine scena:

„Ce ne facem, măi Mincule?”

„De! știu și eu, Musiu Millo!” răspunde Ghincu.

CHESTIE PERSONALĂ

A fost un scandal nepomenit când trupa franceză de operete mici, de la noua grădină Stavri, a cutezat să facă pe scenă un joc de cuvinte, inocent s-ar părea, dar care era să aibă urmări regretabile.

Era într-o piesă o scenă de improvizație, în care actorii — neuitații Debeer, Roux și M-lle Gandon, o femeie aproape genială — făceau pe întrecute jocuri de cuvinte în acțiune. Debeer zice lui Roux:

„J'ai un grand oiseau dans ma main!”

„Cela n'est pas possible.” răspunde Roux.

„Je t’assure.”

Debeer deschide mâna și arată o nucă:

„C’est une noix (une oie), tu vois?”

„Ah!, oui, răspunde Roux pipăind pe Debeer și considerându-l lung din cap până-n picioare; j'e conviens que c' en est une.

După multe alte grozăvii de aceeași speță, Gandon întreabă pe Debeer:

„Vois-tu là tout pres de la coulisse des navires?

„Non pas.”

„Mais il doit y en avoir.”

„Comment?”

„Puisqu-il y a là un port, un grand port de Roumanie.”

Și Gandon aduce un porc pe scenă... Atunci începe un scandal înfiorător... Toată lumea în picioare: „Francezii vor să-și râză de români și de România!... Nu ne putem lăsa insultați de străini în țara noastră!... Afară străinii!... Scuze numaidecât ori o lecție exemplară șcl. ...” Și huiduieli, înjurături, fluierături și bastoane ridicate în sus...

Bieții artiști vor să se explice... Nu se aude nimic... Scandalul crește. În sfârșit, Debeer reușește să se facă un moment ascultat, în care timp „își cere iertare daca a supărat cumva pe onorabilul public, că gluma era inocentă, fără cea mai mică intenție ofensătoare — un nenorocit joc de cuvinte, pe care artiștii îl regretă din tot sufletul etc.”.

Zgomotul începe să se potolească puțin; când deodată un telegrafist înalt și chipos, cu niște barbete colosale, se repede turbat până lângă scenă și făcând niște gesturi mărețe strigă pe dasupra întregului zgomot:

— Cer cuvântul! Nu se poate! Eu vreau imediat satisfacție personală pentru cochon de la Roumanie !

A izbucnit un râs general... Daca râzi nu mai ești necăjit: reacția s-a făcut ca prin farmec, și eminenții artiști au putut urma în liniște spectacolul.

BONBON

Într-o vară juca pe piața Constantin-vodă circul lui Hüttemann. Pe-atunci nu se pomenea încă în capitala Belgiei Orientului de café-chantant: altă petrecere de vară nu era decît circul, grădina Rașca și panoramele.

Luceafărul circului era domnișoara Henriette, fiica directorului: frumoasă de basmu. Înaltă, subțire si mlădioasă ca o nuia de richită; talia nu-i trecea printr-un inel, ce-i drept, dar o puteai cuprinde desigur într-un covrig cu susan; trăsuri fine; pielița trandafirie; părul negru și creț; ochii verzi deschiși — ce raze umede aruncau acei ochi ! — gura ca o cireașă coaptă; dinții mărunți, cei de sus cu strungăreață la mijloc... Alte signalmente n-are... ba da: în bărbie o gropiță și când râdea alte două în obraji.

Își închipuie oricine ce de cofeturi, ce de buchete, și câte bătăi în fiece seară între adoratori! Dar ceva mai mult... Fata avea un armăsar adevărat arăbesc, favorit al ei, tânăr de trei-patru ani, alb tot ca laptele, părul lucios ca sideful, coama și coada ca niște fuioare de borangic în unde, urechile străvezii și rumene, nările roșii și ochii aprinși ca doi cărbuni... Alte signalmente n-are... ba da: era pintenog la trei picioare cu câte o pată neagră. Cum era fata era și Bonbon — așa-l chema.

După toate jocurile, gimnastică, sărituri prin cercuri de hârtie și focuri de artificii, paiațării, ieșea și domnișoara Henriette călare pe Bonbon — o apariție feerică. Era îmbrăcată ca amazoană, un costum de catifea verde ca smarandul, încheiat, dinainte de sus până jos și la mâneci, cu bumbi auriți mat; în cap o tocă de aceeași stofă cu rochia cu o pană albă mare, cu mănuși și biciușcă tot albe. Bonbon avea coama împletită în codițe prinse de panglici; căpăstrul și frâul de șnur de mătase cu un ciucure mare de ibrișim pe frunte, toate astea verzi, cu câte o mărgea de aur mat la fiecare înnodătură.

Mișcări de școală înaltă, pasuri în ritmul muzicii, salturi și complimente... și grindină de bucheturi... în sfârșit, domnișoara descăleca în mijlocul arenii, atârna frâul de oblânc, scotea din aumônière cofeturi și le dedea lui Bonbon; apoi făcea gropițele-n obraji și striga cu glasul ei de șaisprezece ani:

„Bonbon, embrasse-moi!

Ștrengarul sforăia și fugea făcând o sumă de cochetării. Domnișoara se supăra:

„Qu’est-ce que c’est que cette manière?... embrasse-moi tout-de-suite!

El iar făcea nebunii și nu vrea... Domnișoara scotea batista, o punea la ochi, începea să ofteze și să plângă... Atunci Bonbon se oprea din sărituri, se uita lung la ea, se apropia încet-încet și-ncepea s-o mângâie cu fruntea pe umăr. Ea se-ntorcea binișor zâmbind și el îi dedea numaidecât o guriță:

„Ah! merci!”

Și Bonbon pierea din arenă ca praștia.

De prisos, crez, să mai spun câte inimi nenorocise domnișoara Henriette. Cum se arăta în arenă, intrau fiorii morții în sute de suflete, parcă le-ar fi lucrat o baterie electrică — și se-nțelege că, daca era vorba de baterie electrică, cei mai susceptibili, cei mai buni conductori erau telegrafiștii: strajnic pătimeau toți, dar dintre toți cel mai prăpădit era T..., aprins la culme. De aceea ne și zicea, cum era glumeț de fel:

— Nu vă dați cu chibriburi pe lângă mine, că ia foc!

Telegrafistul se afla foarte încărcat de electricitate... se cam trecuse și din băut de focul pasiunii — nu-i vorbă, și până nu se pomenea de domnișoara Henriette se cam trecea el, dar acu era cu câteva grade mai sus. Avea un sfanț: îl păstrase ca să-și cumpere un bilet de amfiteatru. Ce și-a făcut el socoteala? să intre în circ pe mofturi și să rămâie cu sfanțul să ia tutun și alune prăjite pentru paiațe — erau două paiațe mici foarte comice și drăguțe. Așa, pleacă de lângă noi fără veste, dă vreo două târcoale baracii și vede în partea grajdului o spărtură în uluci, de vreun stânjin de la pământ, pe unde aruncau rândașii gunoiul. Se suie pe grămada de gunoi, se vâră pîn spărtură și sare înăuntru: caii se sperie, aleargă rândașii, pun mâna pe el și trage-i, de-i scăpăra electricitatea. Îi trag cât îi trag și-l aruncă pân spărtură afară.

Tot într-un timp, noi îl căutam pe după circ — când ce să-l vedem pe telegrafistul nostru? Stetea pe gunoi și reflecta adânc. Până să-l întrebăm ce este, se scoală în picioare și dispare iar înăuntru. Am auzit tăvăleală strajnică în grajd și apoi ne-am pomenit cu el mototol înapoi... îl ridicăm numaidecât; el începe să-și scuture hainele și zice:

— Ce se socotesc adică nemții? c-o să mă prinză ș-a treia oară? Parcă eu sunt prost!

Și ne-a povestit toată istoria... Am mers de și-a cumpărat și el bilet și am intrat cu toții... Om fără parte! Domnișoara Henriette nu juca: Bonbon era indispus — îi dedeseră să bea obosit apă rece — pneumonie dublă. A trecut o săptămână și Bonbon a murit... Peste vreo câteva zile apoi a plecat și circul.

Aveam într-o fotografie mare pe domnișoara Henriette și pe Bonbon sărutându-se: se tot ținea telegrafistul de mine să i-o dau și nu vream. Într-o seară, după multă vreme, venind vorba despre circul Hüttemann a început T... să plângă — era iar cam trecut — și să mă roage să-i dau lui fotografia neuitatei Henriette. N-am avut ce-i face — i-am dat-o...

Când scriu aceste depărtate amintiri, sunt gata să mă culc. Nu mi-ar părea rău să visez pe Bonbon și pe domnișoara Henriette; asta m-ar întineri cu douăzeci și cinci de ani... Dar cine poate visa și când vrea și ce-i place?... De una, mai bine — e rău să visezi cal alb.